V-am vorbit despre forţele Sibilelor, v-am atras atenţia asupra faptului că le vedem ivindu-se ca umbre ale filosofilor greci în Ionia şi că după aceasta, timp de secole, au scos la lumina zilei ca prin vrajă, din viaţa lor sufletească haotică, în parte înţelepciune profundă, în parte numai haos spiritual. Timp de secole ele au dominat, mult mai mult decât vrea să accepte istoria, viaţa spirituală a sudului Europei şi a ţinuturilor învecinate. Am vrut să spun că această exteriorizare ciudată a Sibilelor face trimitere mai cu seamă la o anumită forţă a sufletului omenesc care îşi avea semnificaţia ei benefică în timpuri mai vechi, în cea de a treia perioadă culturală postatlanteană. Dar perioadele culturale se schimbă în cursul evoluţiei istorice a omenirii. Forţele cu care Sibilele au scos la lumina zilei uneori adevărate nerozii erau încă, în cea de a treia epocă postatlanteană, forţe sufleteşti bune, cu totul drepte, într-o vreme când se practica astrologia, când înţelepciunea stelelor acţiona în sufletele umane; tot atunci, prin influenţa înţelepciunii stelare, erau armonizate forţele care apoi au ieşit la suprafaţă în mod haotic în prezicerile Sibilelor. Din acest fapt puteţi deduce că forţele care oricum domină undeva în Univers, de exemplu, cele care cârmuiesc acum în sufletele Sibilelor, în sine nu pot fi niciodată bune sau rele, ci că ele sunt bune sau rele în funcţie de locul şi timpul în care apar. Forţe care au apărut în sufletele Sibilelor erau întru totul bune, numai că ele nu erau adecvate evoluţiei sufleteşti a celei de a patra epoci postatlanteene. Atunci nu trebuiau să domine în sufletele oamenilor forţele care se ridicau din fundamentele subconştiente, ci cele care vorbeau sufletului prin claritatea eului. Aţi aflat ieri cum profeţii evreilor lucrau în sensul reprimării forţelor sibiline şi a aducerii la suprafaţă a forţelor care vorbesc prin claritatea eului, ba putem spune că reprimarea forţelor haotice ale Sibilelor şi aducerea la lumină a ceea ce poate vorbi prin eu este chiar caracteristica profeţimii vechi ebraice.
Împlinirea strădaniilor vechilor profeţi evrei, ceea ce putem numi, aşadar, „a aduce pe făgaşul cel bun” forţele Sibilelor, împlinirea acestei sarcini a venit prin Impulsul christic. Când Impulsul lui Christos a pătruns în modul bine cunoscut nouă în evoluţia pământească a umanităţii a fost vorba de o reprimare pentru un anumit timp a forţelor apărute la suprafaţă în mod haotic prin Sibile, asemenea unui râu care după ce curge un timp la suprafaţă dispare într-o grotă subterană, pentru a reapărea mai târziu din nou la suprafaţă (în l. română, izbuc. N.tr.). Într-o altă modalitate, şi anume în cea limpezită prin Impulsul christic, în expresia pe care el o putea da acestor forme după ce a pătruns în aura Pământului, aceste forţe trebuiau să urce din nou la suprafaţă. La fel cum, după ce am dezvoltat timp de o zi forţele noastre sufleteşti, trebuie să le cufundăm în subconştientul nopţii pentru a ne trezi apoi din nou, a fost necesar ca aceste forţe, care au avut justificarea lor în a treia perioadă de cultură postatlanteană, să curgă neobservate, puţin parcă sub suprafaţa vieţii sufleteşti, pentru a reapărea, aşa cum vom vedea. Vom avea aşadar în faţa noastră fenomenul forţelor care se exteriorizează atât de haotic în cazul Sibilelor, care sunt forţe umane ce trebuie să fie curăţate de Impulsul christic, dar care se cufundă în fundamentele vieţii sufleteşti. Umanitatea nu ştie nimic despre faptul că Christos lucrează mai departe cu aceste forţe în fundamentele sufletului. Totuşi, aşa stau lucrurile în fapt.
Este un spectacol grandios, din punct de vedere al ştiinţei spiritului, observarea intervenţiei acestui Impuls al lui Christos, observarea modului cum, începând cu Conciliul de la Nicea, oamenii se ceartă în conştienţa lor superficială pentru stabilirea dogmelor, cum se înfruntă cu patimă cu conştienţa lor şi cum ceea ce este mai important pentru creştinism se petrece în fundamentele subconştiente ale sufletului. Impulsul christic nu lucrează la nivelul la care oamenii se ceartă, ci în fundamente; mai sunt unele lucruri care vor trebui să fie dezvăluite de înţelepciunea umană, lucruri pe care, dacă le examinăm numai la suprafaţă, ne apar ca fiind stranii. Unele aspecte vor mai trebui să fie dezvăluite pentru că acţionează ca un simptom al lucrării Impulsului christic în adâncurile vieţii sufleteşti umane. Astfel vom putea vedea sau înţelege că cele mai importante desfăşurări cu privire la configurarea curentului creştin în Occident nu pot avea loc prin dezbaterea problemelor pentru care se ceartă episcopii, ci că aspecte istorice importante se datorează unor decizii care se iau în fundamentele vieţii sufleteşti şi care urcă în conştienţă ca nişte vise; astfel încât oamenii, din ceea ce percep în vis, nu pot să decripteze ce se întâmplă în adâncuri. Și există lucruri – vreau să numesc numai un simptom – în care parcă urcă oglindiri prin vise a ceea ce Christos întreprinde în fundamentele sufleteşti adânci, pentru a aduce pe făgaşul corect forţele sufleteşti umane in cursul dezvoltării istorice a Occidentului.
Poate vreun suflet să fie mişcat în aşa fel încât să presimtă ceva din ceea ce vreau să spun prin aceste cuvinte, când vedem că la 28 octombrie 312 fiul lui Constantin Chlorus, Constantin cel Mare, luptă împotriva lui Maxenţiu din Roma şi ia o decizie de importanţă capitală pentru întregul Occident, privitor la configuraţia creştinismului; lupta şi victoria sunt uimitoare. Această bătălie dată în faţa Romei de Constantin împotriva oponentului său Maxenţiu nu a fost hotărâtă prin ordine militare, nici prin perspicacitatea comandanţilor, ci prin vise şi semne sibilinice! Ni se povesteşte ceva semnificativ despre această bătălie care a avut loc la 28 octombrie 312: că Maxenţiu, atunci când Constantin se apropia de porţile Romei, a avut un vis. Cineva îi spunea – în timp ce el se afla încă între zidurile oraşului: Nu mai sta pe locul pe care te afli! Sub influenţa acestui vis, întărit încă şi de cercetarea conţinutului profeţiilor Sibilelor, Maxenţiu a comis cea mai mare nerozie – privind din afară – pe care o putea face: el a părăsit Roma şi a luptat, cu armata sa care era de patru ori mai puternică decât cea a lui Constantin, nu apărat de zidurile Romei, ci în afara acestora. Căci previziunea cărţilor sibiline spunea: Dacă vei lupta împotriva lui Constantin în afara zidurilor Romei îl vei distruge pe cel mai mare inamic al Romei. Aceasta era una dintre spusele oraculare sibiline! Încrezător, Maxenţiu a ieşit în faţa porţilor Romei. Aşa cum, odinioară, un alt oracol l-a condus pe Cressus, la fel şi acesta l-a condus pe Maxenţiu. Prin întreprinderea sa el a distrus pe cel mai mare duşman al Romei, pe sine însuşi.
Constantin a avut un alt vis în care i se spunea: Pune în faţa armatei tale – ea nu era atât de mare, ci de patru ori mai mică decât cea a lui Maxenţiu – semnul lui Christos! El a arborat semnul şi a obţinut victoria. O decizie importantă pentru configuraţia Europei a fost hotărâtă prin vise şi sentinţe sibilinice! Aici izbucneşte la suprafaţă ceea ce se petrece în străfundurile vieţii sufleteşti a omului european. Cu adevăiat, ca un fluviu care a dispărut în cavernele munţilor, astfel încât nu-l vezi şi poţi presupune lucrul cel mai ciudat, aşa continuă să curgă curentul Impulsului christic în adâncurile sufletelor oamenilor europeni, acţionând mai întâi ca un fapt ocult.
Dragii mei prieteni, permiteţi-mi să fac acum mărturisirea că în cercetarea mea în cadrul ştiinţei spiritului, în urmărirea acestui curent, i-am pierdut adeseori urma; deci trebuia să caut locul unde el va reapărea. Am presupus că „râul” Impulsului christic apare încet, că nici astăzi nu se manifestă pe deplin. Dar unde apare el? Aceasta era întrebarea. Cum reapare el? Dacă urmăriţi, dragi prieteni, expunerile mele din cărţi şi din ciclurile de conferinţe şi dacă vi se va întâmpla să simţiţi ca şi mine, veţi găsi că ceea ce eu am spus în legătură cu Sfântul Graal nu vă satisface. Aşa cum am mărturisit, aşa mi se întâmplă şi mie; nu pentru că aş fi spus ceva care nu stă în picioare, dar tocmai când stabileam un lucru mă simteam nemulţumit. Adeseori, când urmăream curentul despre care am vorbit mai înainte în înaintarea sa, când urmăream evoluţia creştină ocultă a Occidentului în faţa sufletului îmi apărea avertismentul: Trebuie să afli mai întâi unde se află scris numele lui Parsifal. Și a trebuit să aflu, dragi prieteni, că cercetările oculte sunt conduse într-un mod uimitor. Pentru a nu fi ispitiţi să facem speculaţii şi să ne deplasăm în domenii de unde împreună cu adevărul ocult ar putea foarte uşor să-şi ia zborul fantezia, suntem conduşi cu încetul şi din aproape în aproape pentru a aduce la lumină adevărul, pentru a ne convinge despre corectitudinea lui. Astfel, a trebuit să mă resemnez în aşteptarea răspunsului la întrebarea: Caută unde se află scris numele lui Parsifal!
Dragi prieteni, eu preluasem ceea ce cunoaşteţi cu toţii din legenda lui Parsifal, şi anume că, după ce Parsifal se întoarce vindecat de erorile sale şi regăseşte calea spre Sfântul Graal, i se vesteşte că pe cupa sfântă ar fi apărut numele său. Dar unde se află, unde poate fi găsită cupa sfântă? Astfel de cercetări oculte te ţin adeseori în loc, astfel încât nu poţi face mare lucru; pentru a nu fi scos în afara problemei prin speculaţii asupra adevărului, eşti ţinut în loc. Apar jaloane în activitatea de cercetare. Aşa mi-au apărut şi mie, în cursul multor ani, momente în care căutam răspuns la întrebarea: Unde găseşti cupa pe care e scris numele lui Parsifal?
Știam că ar exista unele semnificaţii ale cupei sfinte, în care se afla ostia, aşadar un disc (de azimă, folosit la împărtăşania catolicilor, N.tr.). Iar pe cupa sfântă trebuia să fie scris „Parsifal”. Am conştientizat cât de profund semnificativ este un pasaj ca cel din Evanghelia după Marcu, cap. 4, versetele 11-12, 33 şi 34 unde se spune că Domnul indică multe lucruri în parabole, pe care numai treptat le lămureşte. În cercetarea ocultă adeseori eşti condus, treptat şi încet, în direcţia indicată de karma; şi când îţi vine în întâmpinare ceva care pare să se refere la un anumit lucru nu ştii ce trebuie să preiei din acesta în sufletul tău, sub influenţa forţelor care vin din lumile spirituale. Adeseori nici nu ştii că ceea ce se obţine din adâncurile lumii oculte se referă la o problemă pe care o urmăreşti timp de mulţi ani. Astfel, eu nu am ştiut ce să fac cu ceea ce mi-a spus spiritul poporului norvegian, spiritul poporului nordic, despre Parsifal: Învaţă să înţelegi cuvântul care a curs prin puterea mea în legenda nordică a lui Parsifal: „Ganganda greida” – consolarea sau mângâierea rătăcitoare! De asemenea nu am ştiut ce să fac cu impresia primită când am mers o dată în biserica Sfântul Petru din Roma, sub influenţa lucrării lui Michelangelo Mama cu Iisus, care o înfăţişează pe Sfânta Fecioară cu o figură încă atât tânără ţinând pe genunchi pe Iisus mort. Și contemplând această operă de artă – aceasta este o astfel de dirijare – mi-a apărut din lumea spirituală, nu ca o viziune, ci ca o imaginaţie adevărată, reprezentarea din Cronica Akasha care ne arată cum Parsifal atunci când pleacă pentru prima oară din cetatea Graalului, necunoscând nimic despre tainele care guvernează acolo, întâlneşte în pădure o femeie tânără care-şi ţine pe genunchi mirele mort pe care-l plânge. Dar eu ştiam că imaginea, fie că este vorba de Mamă sau de Mireasa căreia i-a fost luat Mirele prin moarte – Christos este numit adeseori Mirele –, are o mare importanţă şi că ansamblul care mi s-a înfăţişat fără contribuţia mea are o semnificaţie aparte.
Aş putea să vă mai înşir asemenea semne care mi-au apărut în cursul căutării răspunsului la întrebarea: Unde se află scris numele lui Parsifal pe Sfântul Graal? Că el trebuia să se afle scris, aceasta ne-o spune chiar legenda. Să ne reamintim trăsăturile cele mai importante ale legendei lui Parsifal.
Știm că Parsifal este născut de mama sa Herzeleide, după ce tatăl plecase cu armata şi că aceasta l-a născut în dureri mari, şi în mod ciudat, însoţite de apariţii asemănătoare viselor. Știm că ea a vrut să-l ferească de exerciţiile cavalereşti şi de virtuţile cavalereşti, că a lăsat pe alţii să-i administreze proprietăţile şi s-a retras în singurătate pentru a-şi creşte copilul în aşa fel încât să rămână departe de ceea ce putea să i se întâmple; copilul nu trebuia să fie expus pericolelor la care fusese expus tatăl său. Dar ştim că băiatul a început de timpuriu să privească tot ce poate fi admirat în natură şi că nu a învăţat nimic prin educaţia dată de mamă, decât că domneşte un Dumnezeu, că apoi a manifestat tendinţa de a sluji acestui Dumnezeu. Dar el nu ştia nimic despre Dumnezeu, şi, o dată, când a întâlnit cavaleri, i-a luat drept Dumnezeu şi a îngenuncheat în faţa lor. Când copilul i-a spus mamei că a văzut cavaleri şi că ar vrea să devină şi el cavaler, mama îl îmbrăcă în haine de bufon şi-l lăsă să meargă în lume. Știm că băiatul a plecat în lume, a trăit unele aventuri şi – ceea ce are o semnificaţie foarte profundă – ştim că, mai târziu, mama sa a murit de inimă rea datorită dispariţiei fiului, care nici nu şi-a întors capul pentru a-şi lua rămas bun şi a plecat în lume pentru a trăi aventuri cavalereşti. Știm că, după unele peregrinări, în care a aflat câte ceva despre esenţa cavalerismului şi virtutea cavalerului, ajunge la Cetatea Graalului. Am amintit cu alt prilej cum aflăm din legendă cea mai bună variantă a sosirii lui Parsifal în Cetatea Graalului, la Chrétien de Troyes; cum ne este prezent faptul că, după ce a făcut lungi călătorii, Parsifal ajunge într-un ţinut izolat, unde întâlneşte doi oameni: unul vâsleşte, conducând o barcă, celălalt pescuieşte din barcă; cum, întrebând lumea, el este îndrumat spre regele pescar; cum întâlneşte apoi pe regele pescar în Cetatea Graalului; cum regele pescar, deja slăbit de vârstă, trebuind să stea, din această cauză, în patul de odihnă, îi înmânează în cursul convorbirii paloşul primit în dar de la nepoata sa; cum apoi, intră în sală un scutier ţinând în mână o suliţă din care curge sânge pe mâna scutierului – acum apare o fecioară cu Sfântul Graal care este un fel de cupă. Din ceea ce se află în Graal radiază o asemenea strălucire încât toate luminile din sală pălesc, aşa cum lumina stelelor este estompată de Soare şi de Lună. Aflăm apoi că în acest Sfânt Graal se află ceea ce constituie hrana specială a bătrânului tată al regelui pescar, care este diferită de ceea ce se serveşte din abundenţă la cina la care participă regele pescar şi Parsifal. Aceştia se hrănesc cu alimente obişnuite. De câte ori se aduce un nou fel de mâncare, Sfântul Graal este dus în camera tatălui regelui pescar care primeşte hrană din ceea ce se află în Graal. Parsifal, căruia pe drumul care-l adusese aici îi fusese sugerat să nu pună prea multe întrebări, nu întreabă de ce sângerează suliţa, nici ce reprezintă Graalul – bineînţeles, el nu ştia numele acestuia. Aşa cum aflăm de la Chrétien de Troyes, Parsifal este găzduit peste noapte în acelaşi spaţiu în care avusese loc tot ce am povestit. A doua zi găsi întregul castel gol. El strigă să vină cineva. Nimeni nu se afla în preajmă. Se îmbrăcă singur. Numai calul şi-l găsi jos, pregătit de drum. El crezu că toţi erau la vânătoare, şi dori să plece călare după ei pentru a întreba despre minunea Graalului. Dar după ce trecu călare peste puntea basculantă aceasta s-a ridicat cu o viteză atât de mare încât calul trebui să sară pentru a nu cădea în şanţul cetăţii. În jur nu află nimic din societatea pe care o găsise cu o zi înainte în cetate. Apoi, Chrétien de Troyes povesteşte cum Parsifal întâlneşte într-o regiune împădurită o femeie cu un bărbat mort pe genunchi, pe care-l plânge. Ea este prima care-i spune ce el ar fi trebuit să întrebe despre marile taine care i se revelaseră. Știm, conform celor povestite de Chrétien de Troyes, că el a mai făcut câteva călătorii, şi că în ziua Vinerei Mari a ajuns la un pustnic care se numea Trevericent; ştim cum acesta îi arată că este blestemat pentru că a pierdut prilejul de a acţiona într-un mod care ar fi fost ca o tămăduire a regelui pescar, şi anume să întrebe despre minunile cetăţii. Atunci primeşte o anumită învăţătură.
Acum, când am încercat să-l însoţesc pe Parsifal la pustnic, mi s-a dezvăluit un cuvânt care, aşa cum trebuie să-l exprim potrivit cercetărilor de ştiinţă a spiritului, nu este comunicat nicăieri, dar cred că-l pot afirma cu deplin temei. Un cuvânt rostit de bătrânul pustnic m-a impresionat profund, după ce îl făcu atent asupra Misteriului de pe Golgota despre care Parsifal ştia puţine lucruri, în ciuda faptului că sosise aici într-o zi de Vinerea Mare. Bătrânul i-a spus lui Parsifal – folosesc cuvinte care au circulaţie în prezent, care sunt fidele numai prin sensul lor: Gândeşte-te ce s-a întâmplat cu prilejul Misteriului de pe Golgota! Îndreaptă-ţi privirea spre Christos răstignit pe cruce, care i-a spus lui Ioan: „De acum, aceasta este Mama ta”, şi Ioan nu o mai părăsi. Tu însă – grăi bătrânul către Parsifal –, tu ai părăsit-o pe maica ta, Herzeleide. Din cauza ta, ea a plecat din lume! Parsifal nu înţelese întregul context, dar erau cuvinte spuse cu o intenţie spirituală, ca să acţioneze mai departe în sufletul său ca imagine, pentru ca el să-şi afle echilibrarea karmică pentru faptul că îşi părăsise mama în chiar imaginea lui Ioan care nu-şi părăseşte mama. Acest fapt trebuia să aibă un ecou în sufletul său. Parsifal rămâne un timp la pustnic, apoi căută din nou drumul spre Sfântul Graal. El găseşte Graalul cu puţin înainte sau chiar înainte de moartea bătrânului Amfortas, regele pescar. Atunci este momentul în care îi vine în întâmpinare cavaleria Sfântului Graal, cavaleria sfântă, spunându-i: Numele tău străluceşte pe Graal! Tu eşti viitorul stăpân, regele Graalului, căci numele tău a apărut strălucitor pe cupa sfântă! Parsifal devine rege al Graalului. Aşadar, numele Parsifal este scris pe cupa sfântă, strălucitoare ca aurul, în care se află o ostie. Pe această cupă este scris numele său.
Și acum era necesar să găsesc cupa. Mi s-a părut întotdeauna necesar, în cazul unei cercetări oculte, să iau în seamă nu numai ceea ce rezultă nemijlocit din sursele oculte, ci, atunci când este în joc o problemă importantă, să am în vedere şi ceea ce a adus la lumină cercetarea exterioară. Cred că nu este bine să neglijezi ceea ce erudiţia exterioară are de spus, pentru a rămâne cu picioarele pe pământ şi să nu te pierzi în nori, în utopie. Aici a fost momentul în care eruditia exoterică m-a indus în eroare. Prin ceea ce ea a scos la lumină, m-a deviat mult timp de la cărarea cea dreaptă; căci din această cercetare exoterică am putut afla că, atunci când a început să-şi scrie Parsifalul său, Wolfram von Eschenbach – aşa spune cercetarea exoterică – a folosit, după propriile sale cuvinte, pe Chrétien de Troyes şi pe un anume Kyot. Cercetarea exoterică nu poate să-l identifice pe acest Kyot, şi din această cauză îl consideră ca pe o invenţie a lui Wolfram von Eschenbach, ca şi cum acesta, pentru multele lucruri pe care le adaugă la ceea ce găseşte la Chrétien de Troyes, ar mai fi vrut să găsească şi o altă sursă. Știinţa exterioară accepta un singur lucru, că Kyot ar fi copiat operele lui Chrétien de Troyes şi că Wolfram von Eschenbach ar fi prelucrat acest fapt într-un mod plin de fantezie.
Cercetarea actuală trebuie să-l determine pe om să facă abstracţie de calea care trece prin Kyot, căci cercetarea exterioară îl consideră ca fiind o invenţie a lui Wolfram von Eschenbach. Totodată – şi acestea sunt combinaţii karmice –, în timp ce eu eram indus în eroare în această privinţă, epocile postatlanteene, aşa cum s-au desfăşurat înaintea Misteriului de pe Golgota, înaintea epocii a patra postatlanteană, reapar, într-un anumit fel, după această epocă. Astfel, epoca a treia reapare abia în epoca noastră, a cincea, a doua în cea de a şasea şi prima epocă, aceea a sfinţilor Rishi va reapărea în epoca a şaptea în modul pe care l-am prezentat de mai multe ori. Mi s-a arătat – acesta este rezultatul unei cercetări de mulţi ani – din ce în ce mai clar că, efectiv, în epoca noastră există ceva care este ca o înviere a astrologiei epocii a treia postatlanteene străbătură de Impulsul christic. De fapt, astăzi trebuie să cercetăm în stele altfel decât se cerceta atunci, dar scrierea stelară trebuie să aibă din nou importanţă pentru noi, să ne spună ceva. Și iată că într-un mod uimitor s-au asociat, s-au combinat acest gând al reapariţiei scrierii stelare şi acela al tainei lui Parsifal. Astfel încât nu am mai avut altă posibilitate decât să cred că sunt legate una de cealaltă. Atunci s-a înfăţişat sufletului meu o imagine. Imaginea mi-a fost dată când am încercat să-l însoţesc pe Parsifal în drumnul său de la Trevericent spre Cetatea Graalului. Chrétien de Troyes ne-a descris într-un mod care vorbeşte inimii întâlnirea cu acest pustnic. Aş vrea să vă prezint un mic fragment din acest episod, în care se povesteşte cum ajunge Parsifal la bătrân:
El dă pinteni calului
Și din adâncul inimii oftează
Pentru că vinovat se simte faţă de Dumnezeu,
Căinţa îi sfredeleşe pieptul.
Plângând el străbate pădurea
În faţa chiliei totuşi se opreşte
Coboară din şa,
Armele la pământ le pune
Și-ntr-o mică bisericuţă
Găseşte cucernicul om.
În suferinţa sa
Se lasă-n genunchi în faţa lui.
Lacrimi ce-i curg din ochi
Coboară neîncetat pe bărbia sa,
În timp ce cu simplitate de copil
Îşi împreună mâinile în faţa lui.
„Voi care dăruiţi mângâierea,
Ascultaţi mărturisirea-mi plină de căinţă:
Cinci ani am fost orbit de-amăgiri,
Fără credinţă am trăit
Și năzuiam într-una spre rău.”
„Spune-mi de ce-ai făcut aceasta
Și roagă-l pe Domnul să te lase
Să te mai apropii o dată
De fericita ceată.”
„La regele pescar fost-am o dată;
Am văzut lancea de pe al cărui
Oţel sânge picura. Am văzut Graalul
Și n-am întrebat
Ce vrea să spună acel sânge,
Și ce-nsemna Graalul.
Din acea zi până azi
În grea suferinţă a sufletului am fost.
Mai bună mi-ar fi moartea!
Și-acolo-am uitat de Domnul nostru
Și am rămas departe de harul său.”
„Spune-mi dar cum eşti numit.”
„Sunt cunoscut ca Parsifal.”
Din adâncul pieptului suspină bătrânul:
Numele îi este bine cunoscut.
Grăieşte el: „Te-a unit cu suferinţa
Greşeala ce fără ştiinţă ai făcut”.
Și-atunci au loc convorbirile dintre pustnic şi Parsifal de care am vorbit mai înainte. Când am încercat apoi să-l însotesc în spirit pe Parsifal, care, după ce a făcut popasul la eremit, s-a îndreptat din nou spre Graal, adeseori am avut o trăire ca şi cum mi s-ar lumina în suflet imaginea drumului lui pe timp de zi şi de noapte şi faptul că în timpul zilei el era dăruit naturii, iar noaptea stelelor, ca şi cum în inconştientul său ar fi vorbit scrierea stelară. Și era ca şi cum scrierea stelară ar fi fost numai o prevestire a ceea ce cavaleria sfântă, care-l întâmpina din partea Graalului, i-ar spune: „Din Sfântul Graal străluceşte numele tău, luminând!,” Dar Parsifal, evident, nu ştia ce ar putea face cu ceea ce-i lumina din stele, căci aceasta rămânea în inconştientul său şi din această cauză nici nu poate fi interpretat foarte corect, oricât ai încerca să te adânceşti prin cercetare de pe poziţia ştiinţei spiritului.
Atunci, am încercat să mă întorc încă o dată la Kyot şi, ce să vezi: mai cu seamă un lucru pe care-l spune Wolfram von Eschenbach despre el mi-a făcut o impresie profundă, pe care a trebuit s-o reunesc cu „Ganganda greida”. Ele s-au asociat de la sine. A trebuit să-l mai asociez şi cu imaginea femeii care-l ţine pe genunchi pe mirele ei mort. S-a întâmplat când eu, ca şi cum nu l-aş fi căutat, am dat peste acest cuvânt rostit de Kyot. Expresia lui este: er jach, ez hiez ein dinc der grâl, adică, el spuse: un lucru se numea Graal. Și apoi, chiar cercetarea exoterică ne indică cum a ajuns la: er jach, ez hiez ein dinc der grâl. El a primit o carte de la Flegetanis în Spania. Este o carte de astrologie. Nu există nici un dubiu, este permis să spui: Kyot este chiar cel care, îndemnat de Flegetanis – cineva pe care el îl numeşte şi în care retrăieşte ceva din cunoaşterea scrierii stelare –, aşadar, sfătuit de această astrologie retrezită la viaţă, vede lucrul numit Graal. Acum ştiam că nu trebuie renunţat la Kyot, că el ne oferă chiar un indiciu important, când cercetezi de pe poziţia ştiinţei spiritului: că el, cel puţin, a văzut Graalul.
Unde este, deci, de găsit Graalul care are înscris pe el numele lui Parsifal? În cursul cercetării mele mi-a fost dat să aflu că el trebuie căutat – numele – în scrierea stelară. Și apoi, în altă zi, pe care trebuie s-o consider ca una foarte importantă pentru mine, a rezultat unde poate fi găsită cupa de aur; prin ea – se exprimă prin simbolul său din scrierea stelară – suntem conduşi la taina Graalului. În scrierea stelară am văzut, ceea ce oricine poate vedea – fără a afla însă taina problemei. Într-o zi, pe când urmăream cu privirea interioară secera aurie a Craiului Nou, care apare pe cer în aşa fel încât Luna întunecată este slab vizibilă, mi-a apărut, aşezată în ea ca o rondelă mare slab vizibilă, astfel încât se vede fizic-exterior Luna aurie, „Ganganda greida” – provizia de drum rătăcitoare – şi în ea marea ostie, rondela întunecată, ceea ce nu se vede pe Lună dacă o priveşti superficial, ci numai dacă o observi cu atenţie: Căci atunci vezi rondela întunecată şi – înscris în minunatele litere ale scrierii oculte pe secera Craiului Nou – numele Parsifal! Aceasta, dragi prieteni, a fost scrierea stelară. Din citirea scrierii stelare rezultă pentru inima şi pentru mintea noastră ceva – chiar dacă poate încă nu totul – din taina lui Parsifal, din taina Sfântului Graal. Ceea ce mai am să spun în legătură cu acestea, o voi face mâine.
