Aş dori să ţin conferinţa din această seară într-un mod aforistic. Aş dori să vă expun un subiect care mi se pare important de discutat cu prietenii tocmai în contextul actual.
Noi am legat adesea consideraţiile noastre spiritual-ştiinţifice de impulsul lui Christos, acel impuls care parcurge evoluţia omenirii de când a avut loc Misteriul de pe Golgota. Și aş dori să leg consideraţiile din această seară de acest impuls al lui Christos şi de însemnătatea sa pentru evoluţia omenirii. În acest context, trebuie să accentuez din capul locului dificultatea existentă până în prezent de a înţelege în mod corect acest impuls al lui Christos, şi anume din motivul că, de fapt, impulsul lui Christos poate fi înțeles cât de cât corect numai dacă se face abstracţie de diversele confesiuni creştine dezvoltate până în timpul nostru de toate doctrinele asupra lui Christos, numai dacă le luăm pe toate acestea cât de puţin posibil în considerare. Probabil că veţi întreba: Dar cum să apreciezi impulsul lui Christos dacă faci abstracţie de toate învăţăturile despre Christos? Cum să cunoaştem acţiunea impulsului lui Christos prin altceva decât confesiunile profesate de-a lungul secolelor? – În acest caz, trebuie să răspundem: Oricine va accepta că ar fi absurd să aşteptăm ca Soarele să-şi răspândească efectele asupra fiecărui om de pe Pământ, până când nu se va fi răspândit o teorie general-recunoscută despre Soare. Soarele acţionează indiferent care sunt ipotezele oamenilor de pe Pământ asupra lui. Şi ştiinţa subliniază că ea încă nu ar şti ce este, de fapt, electricitatea; cu toate acestea, oamenii folosesc electricitatea. Tot aşa, se poate vorbi, desigur, despre acţiunea impulsului lui Christos fără să credem că această considerare a impulsului lui Christos ar depinde de ceea ce s-a crezul despre Christos în diferitele secole. Căci acesta este legat de altceva.
Misteriul de pe Golgota, intrarea impulsului lui Christos în sfera Pământului nostru s-a petrecut într-un anumit moment, şi acest moment este determinat în timp cu o aproximaţie destul de mare, pentru că noi, în Occident, ne-am fondat cronologia în funcţie de el. După cum ştim, prin Misteriul de pe Golgota impulsul lui Christos a intrat în evoluţia omenirii Pământului. Ce timp a fost acela? Noi ştim că în evoluţia omenirii s-au desfăşurat diferite epoci. Dacă vom lua în considerare numai perioada postatlanteeană, ştim că în cadrul ei s-au desfăşurat epocile protohindusă, protopersană, egipteano-caldeeană, greco-latină şi cea a noastră, în care ne aflăm astăzi. Aceste diverse epoci se caracterizează, printre altele, prin diferite moduri de a înțelege lucrurile, având înţelepciuni omeneşti diferite, şi, într-un anumit sens, în epoca protohindusă, oamenii aveau o înțelegere înaltă, superioară, şi o intuiţie a tainelor Universului. Pe atunci, în natura umană acţiona în special ceea ce noi denumim trup eteric al omului. Apoi, în decursul evoluţiei, acţiunea trupului eteric s-a retras, şi în epoca protopersană a acţionat în special trupul senzitiv, trupul astral. În epoca egipteano-caldeeană a acţionat sufletul senzitiv, în cea greco-latină sufletul înțelegerii, în vremea noastră sufletul conştienţei, iar în viitor va veni epoca Sinei spirituale. Prin faptul că în diferitele epoci predomină diferite elemente componente ale naturii omeneşti, omul aduce mereu o altă înțelegere faţă de Univers. Una era situaţia în epoca greco-latină, alta în cea egipteano-caldeeană, alta în perioada persană etc.
Se poate recunoaşte un fapt ciudat, şi acest fapt, pe cât de frapant este, aruncă o lumină imensă asupra lucrurilor. Noi putem considera că epoca greco-latină, epoca sufletului înţelegerii, a început aproximativ în secolul al VIII-lea înainte de Christos, aproximativ pe vremea întemeierii Romei, şi a durat până în secolele al XIV-lea, al XV-lea. În această perioadă se dezvoltă sufletul înțelegerii, şi se afirmă în special acele forţe din natura omenească ce sunt legate de puterile sufleteşti. Avem, aşadar, mai bine de două milenii în care se dezvoltă acest domeniu al sufletului omenesc. Începând din secolul al XV-lea, ne situăm în cadrul epocii de dezvoltare a sufletului conştienţei. Încă nu am avansat prea mult în această privinţă, căci abia după ce se vor fi scurs secolul nostru şi secolul următor va fi trecut o treime din timpul prevăzut pentru dezvoltarea sufletului conştienţei. Apoi vor urma alte epoci, care vor trezi cu totul alte capacităţi în suflete. Există şapte asemenea epoci postatlanteene.
Să ne întrebăm acum care dintre aceste epoci a fost cea mai puţin adecvată înţelegerii entităţii lui Christos. Căci înțelegerea naturii omeneşti a fost diferită în aceste epoci. Deci care dintre ele a fost cea mai puţin adecvată pentru a-şi crea concepte juste despre natura lui Christos? – A fost epoca sufletului înţelegerii, care a durat din secolul al VIII-lea înainte de Christos până în secolul al XV-lea după Christos. Şi tocmai în această epocă a avut loc Misteriul de pe Golgota! Este ciudat că această realitate din evoluţia omenirii s-a împlinit în acest răstimp.
Să acceptăm ipotetic că entitatea lui Christos ar fi apărut într-adevăr pe Pământ, de exemplu în epoca sfinţilor Rishi din vechea Indie; atunci ar fi existat acolo o înțelegere cuprinzătoare pentru natura entității lui Christos, la fel ca şi în vechea Persie, unde era răspândită învățătura despre Spiritul solar. Dacă Christos ar fi coborât atunci într-un trup omenesc, oamenii ar fi văzut că acest spirit care merge pe Pământ într-un trup omenesc este Spiritul solar care a coborât pe Pământ. Chiar şi pe vremea înţelepciunii egiptene din temple s-ar fi putut întâmpla ceva asemănător. Însă acea vreme în care omenirea era cea mai îndepărtată de înțelegerea naturii lui Christos, aceea l-a văzut pe Christos apărând pe Pământ.
Într-adevăr, nu este uşor să adaugi ceva la acest fapt singular, ceva care să ilustreze că din această realitate se poate trage importanta concluzie că abia dacă este ceva de găsit despre natura şi entitatea lui Christos în învățăturile constituite despre Christos în acea vreme, şi din care să rezulte că abia secolele următoare vor avea mai multă înțelegere faţă de cine este în realitate Christos.
S-ar putea ca oamenii epocii noastre, ai epocii care începe din secolul al XV-lea, să devină mândri de puterea noastră spirituală şi să creadă că acum au venit poate timpuri mai bune pentru înţelegerea lui Christos. Aceste timpuri au venit oarecum odată cu cea de-a cincea epocă postatlanteeană, dar într-un anumit sens ele nu au venit încă.
Care este situaţia forţelor spirituale ale oamenilor prezentului, adică începând din secolul al XV-lea? În general, aceste forţe spirituale nu au crescut câtuşi de puţin în comparaţie cu cele din epocile trecute. Într-un anumit sens, omul a trebuit să se cufunde cu sufletescul său şi mai mult în materie, şi el a trebuit să facă aceasta pentru a ajunge la sufletul conştienţei. Vedem, aşadar, cum ştiinţa spiritului ce mai exista încă în memoria oamenilor înainte de secolele al XV-lea şi al XVI-lea a dispărut, iar materialismul a crescut tot mai mult în importanţă. Şi putem observa un recul al ştiinţei spiritului, care înflorise într-un anumit mod înăuntrul anumitor spirite ale Evului Mediu, atingând anumite înălţimi la unii mistici izolaţi. Şi vedem, dimpotrivă, răspândindu-se altceva, în secolele al XI-lea şi al XII-lea. Un simptom al acestora este faptul că oamenii încep să dovedească existenţa lui Dumnezeu. Şi trebuie să ai într-adevăr o concepţie foarte ciudată despre lume dacă nu înțelegi limpede ce înseamnă aceasta. Căci ce anume trebuie dovedit? În mod obişnuit, ceva pe care nu-l cunoşti, despre care nu ştii dacă există. Încerci să dovedeşti că cineva a furat ceva atunci când omul nu a fost văzut furând. Oamenii pierduseră vieţuirea lăuntrică a lui Dumnezeu şi nu mai ştiau pe ce căi sufleteşti trebuie căutat Dumnezeu, şi aşa au încercat să dovedească existenţa lui Dumnezeu. Aceasta este o dovadă incontestabilă a faptului că oamenii au început să piardă treptat cunoaşterea lui Dumnezeu. Cea de-a cincea epocă trebuie să fie epoca materialistă, căci numai prin faptul că omul este constrâns să privească natura aşa cum se oferă ea simţurilor şi raţiunii, pentru a fi copleşit de acestea, poate ajunge Eul în toată puterea sa la conştienţă.
Dacă vrem să ne înțelegem asupra celor pe care le am într-adevăr în vedere, trebuie să ne mai întoarcem încă o dată la spaţiul temporal protopersan. În epoca protohindusă, lucrurile s-ar vedea şi mai limpede, dar şi în epoca egipteană ele mai existau, într-un anumit sens. Pentru oamenii culturii persane ar fi fost deosebit de ciudată contemplarea mişcărilor planetare şi deducerea din ea a sistemului cosmic în maniera în care a făcut-o Copernic [Nota 14]. Şi acum trebuie să exprim ceva paradoxal. Un om al vechi culturi persane ar fi făcut probabil ochii mari dacă cineva ar fi voit să-i predea astronomia în maniera actuală. El ar fi spus: Sunt eu atât de nebun încât atunci când vreau să merg să trebuiască să-mi arate cineva cum să merg? Când Soarele îşi urmează calea prin spaţiul cosmic, sufletul meu îl urmează. Eu trebuie să remarc acest lucru. Omul ştia aceasta, aşa cum ştie omul actual pe ce cale merge atunci când se deplasează corpul său. Şi din această veche cunoaştere au desenat protopersanii o spirală care corespunde într-adevăr traiectoriei Soarelui în spaţiul ceresc. Această traiectorie solară a fost descoperită printr-o percepţie lăuntrică. Sufletul omenesc se simţea în legătură cu sufletul Pământului, şi el desena, prin caduceul lui Mercur, traiectoria Pământului. Iar faptul că omul a fost aruncat din învelişurile sale spirituale şi a trebuit să raţioneze şi să calculeze traiectoria Pământului ca traiectorie a oricărei planete s-a realizat abia mai târziu.
Pe de altă parte, dacă omul nu şi-ar fi schimbat punctul de vedere asupra lumii exterioare nu ar fi putut ajunge niciodată la deplina conştienţă de sine. El ar fi trecut prin perioada de cultură greco-latină, raţiunea şi sentimentul ar fi fost dependente de sine, explorându-se oarecum pe sine însuşi, ar fi intervenit o stare în care sufletul nu ar mai fi ştiut nemijlocit cum se raportează la lume, ci ar fi făcut numai progrese în sine însuşi. A trebuit ca sufletul omenesc să depăşească şi acest stadiu şi să intre în epoca sufletului conştienţei. În aceasta, omul trebuie să înveţe să trăiască în Eul său, şi numai în Eul său. Tot ceea ce este exterior trebuie reprezentat ca fiind separat de Eul său, şi totul trebuie recunoscut numai prin logică. Aşa a fost azvârlit afară omul din conţinutul spiritual al Universului.
În epoca greco-latină, sufletul mai purta încă activ în sine principiul raţiunii, care nu vieţuia nemijlocit lumea exterioară, dar îl avea pe Dumnezeu în sine. În epoca următoare, omul l-a pierdut pe Dumnezeu şi din sine însuşi. Aristotel nu s-ar fi gândit câtuşi de puţin să dovedească existenţa lui Dumnezeu, căci sufletul înțelegerii Îl mai vieţuia încă pe Dumnezeu în sine. El nu putea să-L dovedească încă pe Christos, dar Îl mai avea pe Dumnezeu în sine. Apoi, începând din secolele al XV-lea şi al XVI-lea, s-a pierdut şi această trăire. Şi când va fi trecut şi această perioadă, omul va trebui să poată ajunge prin propriile puteri la ideea de Dumnezeu.
Avem aşadar, începând din secolul al XV-lea, timp de patru secole, o raţiune omenească neavând altă bază decât ea însăşi, căreia îi este imposibil să ajungă la ideea de Dumnezeu. Şi atunci s-a petrecut ceva foarte ciudat, şi ni s-a luat în nume de rău faptul că l-am remarcat. În aurora acestei epoci, în secolul al XVIII-lea, a trăit filosoful Immanuel Kant [Nota 15]. Lui Kant nu i s-a întâmplat altceva decât că a confundat specificul sufletului omenesc, începând din secolului al XV-lea, cu natura sufletului omenesc în general. Şi de aceea a ajuns la ciudata concluzie că omul nu poate ajunge prin sine însuşi la o cunoaştere a lui Dumnezeu – i-ar fi fost îngăduit să spună că acest lucru este imposibil doar începând din secolul al XV-lea. Dar pentru că Lucifer pusese stăpânire pe el şi făcuse din sine un om plin de aroganţă, el a crezut că acest lucru ar fi valabil pentru întreg neamul omenesc.
Acum s-ar putea spune că, în aceste condiţii, şansele de recunoaştere a entităţii lui Christos ar fi şi mai reduse decât în secolele precedente. Cu toate acestea, nu asta este situaţia. Căci omenirea mai posedă şi alte facultăţi de cunoaştere decât cele din cea de-a patra epocă de cultură postatlanteeană decât cele care sunt folosite astăzi exclusiv pentru a înțelege pe deplin Eul. Aceste alte puteri de cunoaştere se află mai mult în străfundurile sufletului omenesc, şi trebuie aduse mai întâi la suprafaţă. Dar omul de astăzi face acest lucru numai când este constrâns. Atât timp cât natura omenească mai avea posibilitatea să ajungă la suprafaţă la cunoaşterea lui Dumnezeu, omul nu s-a străduit să ajungă la puterile sale mai profunde. Însă în această epocă a noastră, în care omul nu mai poate ajunge la Dumnezeu, este constrâns prin recul să cerceteze mai adânc în sine şi să aducă în afară alte puteri decât cele care se află la suprafaţa naturii omeneşti. De aceasta e legat faptul că ne îndreptăm înspre un timp în care începe să-şi facă loc o cunoaştere a entităţii lui Christos bazată pe puteri mai profunde ale naturii omeneşti.
Mi-a fost îngăduit să vorbesc cu câteva zile în urmă la Kristiania despre o a cincea Evanghelie [Nota 16]. Aceasta conţine comunicări despre entitatea lui Christos care nu există în celelalte Evanghelii. Prin cea de-a cincea Evanghelie putem afla despre entitatea lui Christos alte lucruri decât cele care se găsesc în celelalte patru Evanghelii. Iar acestea ne conduc tot mai adânc în natura entităţii lui Christos. Exprimând asemenea lucruri noi despre natura entităţii lui Christos, nu poate fi vorba, în fond, de lipsă de modestie, căci aceste aspecte sunt împărtăşite numai când o cere timpul. Dar şi ceea ce a fost spus, de exemplu, aici la Copenhaga despre entitatea lui Christos, şi care se află tipărit în lucrarea Conducerea spirituală a omului şi a omenirii şi în diverse alte cicluri, aparţine deja într-un anumit mod de această a cincea Evanghelie. Aceste lucruri au fost spuse pentru că timpul cere ca omenirea să le afle. Dacă veţi avea în vedere numai ceea ce este spus în Conducerea spirituală a omului şi a omenirii despre cei doi copii Iisus [Nota 17], veţi recunoaşte că tot ceea ce constituie înțelegere în prezentul nostru – înţelegere realizată de forţele sufletului omenesc aflate la suprafaţă – nu numai că nu conduce la înţelegerea acestor lucruri, ci duce chiar la respingerea lor vehementă atunci când sunt întâlnite.
Ne aflăm, aşadar, în faţa unei noi posibilităţi de înțelegere a lui Christos, care nu va fi câtuşi de puţin raţională. Sigur că ea va putea fi înţeleasă raţional, dar va fi aflată prin puterile profunde ale sufletului. Dacă vrem să ne creăm prin cercetarea clarvăzătoare un fel de previziune a viitorului omenirii secolelor următoare, ca şi despre următoarea încarnare a oamenilor care trăiesc actualmente, trebuie să spunem că forţele sufleteşti aflate la suprafaţă vor deveni într-adevăr tot mai reduse. Omenirea se va simţi din ce în ce mai dependentă de revelaţiile puterilor sufleteşti profunde.
Despre perioada greco-latină se spune, pe bună dreptate, că oamenii care trăiau corect înăuntrul ei aveau o anumită constituţie unitară a fiinţei lor. Se poate, în fond, ca deja astăzi naturile sufleteşti sănătoase să nu o mai prezinte, şi în viitor să fie tot mai puţine astfel de cazuri. Dacă omenirea viitorului ar vrea să învețe numai ceea ce poate fi cercetat cu forţele aflate la suprafaţă, oamenii ar fi tot mai pustiiţi în sufletele lor, ar fi pustiiţi în mod deosebit.
Astăzi încă nu s-a ajuns atât de departe încât în şcoli să nu se mai predea religia, dar câţi sunt cei care solicită deja să se predea numai ceea ce aduc ştiinţele naturii? Cerinţele acestor oameni în privinţa vieţii exterioare vor deveni atât de puternice, încât în scurtă vreme omenirea va fi infinit de alienată. În ziua de azi, omul mai învață încă să scrie. Într-un viitor nu prea îndepărtat, oamenii doar îşi vor mai aminti faptul că în secolele trecute scriau. Va exista un fel de stenografie mecanică, ce va fi, în plus, scrisă la maşină. O mecanizare a vieţii! Vreau să o indic numai printr-un simptom: gândiţi-vă la o cultură în care se va dezgropa – aşa cum dezgropăm noi ceea ce se află în templele egiptene – adevărul istoric al faptului că odinioară au existat oameni care scriau cu mâna. Se vor descoperi manuscrise, aşa cum descoperim noi monumentele Egiptului. Dar va interveni şi o reacţie a vieţii sufleteşti. Şi pe cât este de adevărat că scrierea noastră de mână va constitui pentru viitor ceea ce constituie pentru noi hieroglifele egiptenilor, adică ceva pe care-l priveşti cu uimire, tot atât de adevărat este că sufletele omeneşti vor tinde să obţină din nou revelaţia nemijlocită a spiritului. Viaţa exterioară va suferi o alienare, dar viaţa lăuntrică îşi va revendica drepturile.
Oamenii pot lua în derâdere ceea ce practicăm noi astăzi drept ştiinţă a spiritului, dar materialiştii vor trebui să bată în retragere în faţa strigătului de dor al omenirii după lumea spirituală. Şi aşa se va începe recunoaşterea lui Christos în epocile în care va exista un simţ deschis faţă de spiritualitate, chiar dacă numai ca reacţie împotriva vieţii exterioare.
Pentru a ne înțelege şi mai bine, să abordăm lucrurile şi sub un alt aspect. Probabil că sufletele dumneavoastră vor vibra dacă încerc să expun următoarele în faţa lor. Putem privi imaginea femeilor care – conform Evangheliei – merg să caute trupul lui Christos, află mormântul deschis şi nu găsesc cadavrul, ci numai îngerul care le spune: Cel pe care Il căutați [Nota 18] nu se mai află aici, El a înviat! – El trăieşte în spirit. Căci cel pe care L-au căutat în materie apare apoi apostolilor şi îi învață un timp ca pe nişte oameni de excepţie, care au dobândit o sensibilitate şi o înțelegere a Lui. Aşa a apărut Christos în statură spirituală. Și El a traversat în spirit Grecia, Roma, până sus în Germania, din răsărit în apus şi apoi înspre nord [Nota 19]. Și nu vom căuta înțelegere ideatică sau ştiinţifică, conceptuală, a entităţii lui Christos la marii filosofi romani, care vorbesc într-adevăr despre Christos ca despre ceva pe care nu-L înțeleg. Dar nici la popoarele germanice, care se exprimau relativ confuz, nu vom găsi o înțelegere a lui Christos care, deşi cuprinsese sufletele, nu era pătrunsă cu raţiunea și se afla doar în inimile lor.
Și dacă ajungem în secolele al XI-lea, al XII-lea şi al XIII-lea, nu aflăm numai femeile care merg la mormânt pentru a căuta cadavrul lui Christos, negăsindu-L – cadavru ce poate fi înțeles din punct de vedere fizic –, ci întregi cete de popoare europene se duc la mormântul lui Christos. Ajungem la momentul cruciadelor, care se deplasează din vest spre est, înspre mormântul la care s-au dus cândva acele femei. Şi ce percep aceste cete ce se revarsă înspre mormânt?: „Ceea ce căutați, nu se află aici!”– Şi, într-adevăr, ceea ce căutau izvora din sufletele lor, trăia în sufletele lor, dar îl înțelegeau atât de puţin, încât s-au dus în răsărit spre a căuta mormântul fizic, şi abia după un lung şir de dezamăgiri şi multe suferinţe au aflat: Cel pe care Îl căutați nu se află aici! – Dar ce căutau ei de fapt?
Vedem pe de o parte cruciadele îndreptate spre est, şi vedem pe de altă parte mistica europeană pregătindu-se în Tauler, Meister Eckhart şi atingând ulterior un punct culminant prin Jakob Böhme [Nota 20]. Acolo era cel pe care-L căutau în răsărit, şi nu L-au găsit. Acolo se dusese El. Dar El trăia acolo într-un mod specific. Ce ne frapează mai mult în această mistică medievală, drept trăsătură caracteristică a sa?
Aceste spirite, Eckhart, Tauler şi ceilalți, nu au pretenția de a-L înțelege pe Dumnezeu sau de a-L înțelege pe Christos, dar ei vor să ducă, după cum afirmă, o viață „foarte liniştită”, pentru a-L vieţui pe Christos în sufletul lor. Şi cu cât Îl viețuiau pe Christos mai mult în sine, cu atât ştiau că vor să se pătrundă cu dumnezeirea, cu Christos, în sensul timpului lor. Cruciații nu au făcut decât să ajungă la concluzia: „Cel pe care Îl căutați nu se află aici!”– Ceea ce căutau ei renăscuse în forma misticii europene.
Trăim din nou într-o epocă deosebită. La ceea ce viețuim noi nu participă numai popoarele europene, ci şi popoarele Americii. Curioasa dramă pe care o putem viețui poate apărea spectatorului prin o mie şi una din simptome exterioare. Îngăduiți-mi să vă indic unul singur – din Berlin. Un renumit teolog al prezentului [Nota 21] a rostit la 1 februarie 1910 o frază „geniala”: Doamnelor şi domnilor, vă rog să-mi aduceți o singură frază atribuită lui Christos Iisus pe care eu să nu o pot dovedi că a existat deja în viața spirituală precreştină. – Iată un element tipic pentru zilele noastre. Se dovedeşte că ceea ce este conținut în creştinismul nostru a existat deja anterior; chiar şi „Tatăl nostru”. Acest teolog exprimă, aşadar, ceva ce este întru totul în sensul timpului nostru, şi vom auzi tot mai multe afirmaţii asemănătoare. Și ce impresie poți avea când auzi un astfel de domn afirmând că tot ce a spus Christos fusese deja spus anterior? Am ascultat cândva un om foarte savant ținând o cuvântare; de față se afla şi un copil. Copilul a fost întrebat: Ce ai auzit? El a răspuns: Nu am învăţat nimic nou, cunoşteam deja toate cuvintele! – tot aşa percepe şi teologul toate frazele, şi nu aude nimic nou care să răzbată printre fraze.
Aceste lucruri ar trebui să fie, de fapt, de la sine înțelese, şi totuşi ele sunt preluate în prezent numai cu adversitate. Căci în prezent există prea puțin părerea că un om instruit ar mai putea învăța ceva, însă există concepţia larg răspândită că oricine poate judeca totul din sine. Datorită acestui mod de a gândi am viețuit o dramă remarcabilă. Când a apărut materialismul în ultimele secole, oamenilor nu le-a plăcut să vorbească despre Iisus Christos, şi aşa s-a născut o teologie care a extras treptat întreaga dumnezeire din Christos Iisus, începând să vorbească numai despre omul Iisus, chiar dacă se avea în vedere un om superior evoluat. Aceste lucruri au ajuns foarte departe în special în secolul al XIX-lea, şi avem o expresie grotescă a lor în renumita operă a lui Ernest Renan «Viaţa lui Iisus», apărută în 1863 [Nota 22]. El a spus lucruri minunate şi într-un limbaj deosebit de plăcut despre Iisus. Dar chiar învierea lui Lazăr este descrisă de el ca şi cum Iisus nu ar fi înviat, de fapt, din morţi, pe nimeni, ci ar fi acceptat numai ca adepţii Săi să prezinte lucrurile ca atare şi să răspândească această veste. Că ea ar fi fost deci o concesie făcută adepților Săi, un fel de hocus-pocus sau mistificare, astfel încât aici se amestecă într-o operă cu adevărat frumoasă ceva de roman de duzină. Și atunci nu găseşti, de fapt, niciun temei pentru care Renan să folosească asemenea cuvinte frumoase, căci cel pe care îl descrie astfel nici nu ar trebui venerat în mod deosebit. Dar timp de o jumătate de secol oamenii au luat lucrurile ca atare, fără să gândească. Iar acesta este un singur exemplu din literatura care vrea să-L prezinte pe Iisus Christos doar ca simplu om.
Dar apoi s-a făcut ciudata descoperire că multe dintre cele care se spun despre Christos Iisus ar fi imposibile dacă El ar fi fost un simplu om, şi în special afirmația lui Iisus că El ar fi Christos, aşadar că nu ar fi un simplu om. Aici a apărut o contradicţie. Şi atunci oamenii au ajuns în ultimul timp la subterfugiul de a pune din nou în locul omului un Dumnezeu, dar un Dumnezeu născocit. Și aşa apare Christos Iisus ca o umbră, ca o schemă, un idol, dar un idol spiritual. Remarcabilă lovitură de teatru! Secole de-a rândul, oamenii au alungat Dumnezeul din Christos Iisus, făcând din El un om, iar acum noi viețuim faptul că Dumnezeul din El face imposibilă simpla existență ca om. Şi tot aşa vor merge lucrurile mai departe, ceea ce demonstrează suficient că ne aflăm pe o cale pe care forțelor aflate la periferie le este imposibilă înțelegerea. Acestea vor să spună că în secolul al XX-lea oamenii au realizat un fel de cruciadă înspre Christos Iisus cel istoric. Şi iarăşi vine răspunsul: „Cel pe care Îl căutați nu se află aici. – Căci aceia care Îl caută în acest mod pe omul istoric Iisus Îl vor găsi la fel de puțin ca femeile care Îl căutau la mormânt, sau cruciaţii plecați în pelerinaj. Dar aşa cum cruciații nu L-au putut găsi pe Christos, pentru că nu L-au căutat înăuntrul lor, tot aşa cruciații actuali nu-L pot găsi pe Christos Iisus, pentru că nu Îl caută cu puterile aflate în străfundurile sufletelor omeneşti, pentru că ei nu abordează acele puteri spirituale care numai ele singure Îl pot afla pe Christos.
În sânul curentului spiritual se pregăteşte o aprofundare a puterilor sufletesc-spirituale. Şi pe când forțele spirituale superficiale Îl vor nega tot mai mult pe Christos, vor apărea puteri sufleteşti mai profunde care Îl vor căuta din ce în ce mai mult. Se vor înmulți oamenii care Îl vor vedea pe Christos, Cel care vivifiază sfera eterică, căci cei care sunt receptivi – cei care sunt dispuşi să-L primească – găsesc ceea ce caută. De aceea vorbim despre existența eterică a lui Christos în secolul al XX-lea. Atunci vom şti din proprie experiență că în Misteriul de pe Golgota a intrat într-adevăr în sfera Pământului acea entitate care este numită Christos, şi tot mai mulți oameni vor şti cine este Christos, pentru că Îl vor vedea.
Familiarizarea cu ştiința spiritului va face ca sufletele să câştige în profunzime, fapt prin care privirea oamenilor se va trezi pentru a-L vedea pe Christos. O perspectivă minunată se deschide înaintea privirii profetice clarvăzătoare! Forțele sufleteşti superficiale vor deveni tot mai insuficiente, iar oamenii se vor naşte treptat cu asemenea dispoziții încât în curând nu o vor mai scoate la capăt cu aceste forțe superficiale ale sufletelor lor. Dar ne aşteaptă o epocă ce ne va aminti în mod miraculos de evenimentul christic.
La vârsta de treizeci de ani, Iisus L-a văzut pe Christos intrând în sine. O nouă viaţă sufletească a început în trupul lui Iisus din Nazaret, când a intrat în el Christos în locul Eului lui Zarathustra, care îl părăsise. Acest lucru s-a petrecut la începutul cronologiei noastre. Dar acum începe o epocă în care vor exista tot mai mulți oameni, nenumăraţi oameni, la care, începând din cel de al treizecilea an al vieții lor, e drept că nu va intra Christos în plenitudinea Sa, dar va intra cunoaşterea lui Christos ca printr-o iluminare. La vârsta de treizeci de ani aceşti oameni vor începe o viață sufletească nouă, cuprinzătoare, prin faptul că Îl vor vedea pe Christos ca entitate eterică.
Înțelegem vremea noastră dacă cucerim înțelegerea pentru această perspectivă. Atunci când sufletele care trăiesc astăzi pe Pământ se vor întrupa din nou – dintre care multe se vor întrupa mai repede decât în conformitate cu regula medie, obişnuită, pentru unele dintre ele acest lucru se va întâmpla chiar mult mai devreme –, oamenii vor simți, începând de la o anumită vârstă, prin propria lor trăire, ceea ce nu puteau şti anterior decât prin instruire. Ei vor putea spune: În viaţa mea a intervenit viziunea, şi eu ştiu acum cine este Christos, căci am dobândit înțelegerea lui prin viziune. – Atunci oamenii nu vor mai voi să dovedească existenţa lui Christos, căci numărul celor care pot fi martori ai faptului că ființa spirituală a lui Christos se află pe Pământ va fi tot mai mare. Atunci oamenii nu vor mai căuta numai pe Christos cel istoric.
Acestea sunt cele două aspecte ale imaginii viitorului: pe de o parte va avea loc tot mai mult o pustiire, datorită forțelor sufleteşti superficiale, şi pe de altă parte va avea loc o solicitare a puterilor sufleteşti aflate în profunzimi, tocmai ca reacție împotriva acestei pustiiri. Iar noi răspândim antroposofia pentru recunoaşterea acestor lucruri.
Oamenilor nu le este îngăduit să lase să treacă pe lângă ei impresiile pe care le vor primi, şi care se manifestă adesea doar într-un mod subtil, căci numai arareori sunt produse impresii vehemente. Prin răspândirea adevăratei antroposofii, sufletele omeneşti vor deveni astfel încât nu vor lăsa din neatenţie să treacă pe lângă ele iluminarea atunci când vine, căci într-un astfel de caz nu ar mai putea primi iluminarea de-a lungul mai multor încarnări. Însă ceilalţi oameni care abordează lucrurile din forţele sufleteşti superficiale, îi vor acuza tocmai pe cei care au primit iluminarea că sunt nebuni, că sunt demenţi. Un început în acest sens a fost deja făcut într-un mod înspăimântător. Psihiatrii s-au aruncat în cercetări asupra lui Christos Iisus. Au fost studiate Evangheliile din punct de vedere al simptomelor de demenţă. Nu trebuie să trecem neatenţi pe lângă astfel de fenomene, ci trebuie să ajungem la înțelegerea că celălalt aspect este foarte necesar a fi cultivat; acel celălalt aspect care reprezintă înțelegerea pentru Christos cel ce a venit în omenire într-un timp în care a putut fi cel mai puţin înțeles, şi care continuă să acţioneze pentru a pregăti înțelegerea ce va veni în timpurile viitoare.
Omul care priveşte în viitor nu trebuie să respingă prin fraze abstracte şi generale ceea ce i se arată acolo. Viitorul se prezintă sub două aspecte, dintre care unul este cel al pustiiri, al ascensiunii în materialism, dar şi sub aspectul naşterii într-o nouă lume spirituală, nu numai în privinţa gândurilor sau, să spunem, a concepţiilor, ci pentru întreaga existenţă. Căci Christos va fi alături de om şi va deveni sfătuitorul său. Aceasta nu este o imagine, căci oamenii vor primi într-adevăr sfaturile de care au nevoie de la Christos cel viu, care le va fi sfătuitor şi prieten, care va vorbi sufletelor omeneşti ca un om ce merge în carne şi oase pe lângă noi. Și dacă omenirea a avut nevoie de vestirea profetică atunci când Christos urma să apară fizic într-un trup omenesc, acum are şi mai multă nevoie de aceasta, căci El va veni într-o manifestare eterică pentru oameni. Consideraţi cele spuse drept o vestire pregătitoare a ceea ce va veni şi trebuie să vină.
Nu vă faceţi nicio iluzie asupra viitorului. Dar nu ne facem o iluzie asupra viitorului când ne plasăm în faţă perspectiva oferită de viaţa materială exterioară, când plecăm de la considerarea faptului că în viitor se va vorbi de scrisul de mână aşa cum vorbim astăzi despre hieroglifele egiptenilor. Mai subzistă încă unele vestigii ale unei civilizaţii spirituale. Mai apare încă în scris fizionomia unui suflet. Dar în curând orice urmă a sufletescului va dispărea din cultura exterioară, aşa cum a dispărut pentru noi cultura egipteană. Despre multe lucruri care sunt pentru noi încă sufleteşti se va vorbi ca despre ceva de mult trecut. Dar aceeaşi gură care va anunţa că a existat cândva un scris de mână omenească va vesti din spiritual că Spiritul lui Christos este din nou viu printre oameni. Oamenii vor trebui să schimbe spiritul celor doar gândite cu spiritul viziunii directe, a compasiunii şi împreună-simţirii lui Christos, care păşeşte spiritual-viu alături de toate sufletele omeneşti.
