În vremea noastră este tot mai important ca sufletele care sunt conduse de karma lor la ştiinţa spiritului să dobândească o impresie profundă asupra a ceea ce putem numi înțelegerea Misteriului de pe Golgota. Prietenii care au fost prezenţi la ultima noastră adunare de ramură au auzit deja despre faptul că acest Misteriu de pe Golgota are o preistorie spirituală care l-a precedat, că el a constituit oarecum încheierea unui şir de evenimente. Prietenii noştri au ascultat şi faptul că în evoluţia Pământului a avut loc unirea entităţii lui Christos cu trupul lui Iisus din Nazaret, şi că în felul acesta pe Pământul nostru s-a aflat o fiinţă despre care putem spune că prin ea a putut fi prezentă pe planul fizic, înăuntrul existenţei noastre terestre, entitatea cosmică a lui Christos.
Este important pentru întreg viitorul evoluţiei ca omenirea să dobândească tot mai multă înțelegere pentru Misteriul de pe Golgota şi ca din această înțelegere să se reverse tot mai multă evlavie şi dăruire profundă faţă de ceea ce a precedat Misteriul de pe Golgota în evoluţia omenirii. Noi ştim – şi acest lucru a fost spus în repetate rânduri şi este deja cunoscut – că în vederea Misteriului de pe Golgota s-au născut doi copii Iisus. Unul dintre ei a fost Iisus având Eul lui Zarathustra, celălalt – din linia nathanică a Casei lui David – era o fiinţă absolut deosebită. Noi ştim că la vârsta de doisprezece ani ai lui Iisus nathanic Eul din copilul Iisus solomonic, Eul lui Zarathustra, a trecut asupra lui Iisus nathanic şi că între doisprezece şi treizeci de ani acest Iisus nathanic cu Eul lui Zarathustra s-a pregătit să primească entitatea lui Christos prin evenimentul numit Botezul în Iordan. Această entitate îl umple de acum înainte pe Iisus din Nazaret, iar la moartea acestuia se revarsă în atmosfera spirituală a Pământului, pentru ca omenirea să poată participa tot mai activ la puterile spirituale care, provenite din Misteriul de pe Golgota, pot străbate toate sufletele şi toate inimile.
Tocmai am spus că acest Misteriu de pe Golgota s-a împlinit într-un mod pregătitor, deja anterior, de trei ori, în folosul omenirii: o dată în vechea epocă lemuriană, apoi în epoca atlanteeană, şi apoi încă o dată spre sfârşitul epocii atlanteene – acestea au fost cele trei dăţi –, apoi cea de a patra oară, aşa cum o cunoaştem noi, la începutul cronologiei noastre, în perioada postatlanteeană. Dar ceea ce numim noi Misteriul de pe Golgota s-a împlinit o singură dată pe planul fizic, pe când celelalte evenimente, care au fost pregătitoare, s-au desfăşurat întru totul în lumea spirituală. Însă puterile care s-au constituit cu acest prilej, şi faptele împlinite, s-au revărsat spre salvarea omenirii în trupurile şi sufletele pământene. Şi la toate aceste evenimente pregătitoare ale Misteriului de pe Golgota a fost prezentă mereu aceeaşi entitate, care s-a născut ulterior drept copilul Iisus nathanic, care a fost pătrunsă de entitatea lui Christos. Aceasta este esenţa Misteriului de pe Golgota, anume că entitatea lui Iisus, care a crescut drept copil nathanic, a fost pătrunsă de entitatea lui Christos. Dar şi la cele trei evenimente anterioare a fost prezentă această entitate ulterioară a lui Iisus nathanic, numai că nu era încarnată ca om fizic. Ea trăia ca entitate spirituală, de natură arhanghelică, în lumile spirituale. Şi în lumile spirituale ea a fost pătrunsă de entitatea lui Christos, în timpul epocii lemuriene, şi de două ori în răstimpul celei atlanteene, ca trepte premergătoare Misteriului de pe Golgota.
Astfel încât se poate spune: Există oarecum trei vieţi îngereşti în lumea spirituală. Entitatea care a dus această viaţă de înger şi arhanghel a fost, în fond, aceeaşi care s-a născut mai târziu ca om, fiind descrisă în Evanghelia lui Luca drept copilul Iisus. Această fiinţă îngerească, ce s-a jertfit mai târziu ca om, s-a jertfit de trei ori înainte pentru a lăsa să pătrundă în sine impulsul lui Christos. Şi aşa cum avem în Christos Iisus un om pătruns de impulsul lui Christos, tot astfel putem spune că există un înger care a fost pătruns anterior de trei ori de impulsul lui Christos. Şi aşa cum ceea ce s-a realizat prin Misteriul de pe Golgota a radiat în atmosfera spirituală a Pământului, tot astfel a radiat în ea, în orice caz pornind din Cosmos, ceea ce s-a petrecut prin aceste trei evenimente anterioare. Dacă privim desfăşurarea evoluţiei noastre omeneşti, în centrul căreia se află Misteriul de pe Golgota, putem spune că prin acest Misteriu ne este dat un punct central al evoluţiei terestre.Tot ceea ce s-a desfăşurat anterior anunţă şi pregăteşte acest Misteriu. Tot ceea ce s-a desfăşurat ulterior este o revărsare progresivă a puterilor Misteriului de pe Golgota în sufletele şi inimile oamenilor.
Când analizăm mai amănunţit cărui element component al omului îi este dăruit ceea ce radiază ca putere a Misteriului de pe Golgota, putem spune că puterea Misteriului de pe Golgota se revarsă înspre acel element component al fiinţei omeneşti – cu condiţia ca el să se deschidă – care poate dezvolta conştienţa pe planul fizic. Copilului nou-născut nu-i putem vorbi despre Christos Iisus. Nu există nicio cale prin care să-l putem face pe copil să înțeleagă ce fel de entitate este Christos Iisus. Şi dacă am lăsa ochii copilului să zăbovească pe o imagine, fie ea imaginea Madonei cu copilul Iisus, sau imaginea unui crucifix, am observa, dacă am putea vedea în sufletul copilului, că în cea mai fragedă perioadă a vieţii încă nu ne putem apropia de acest suflet prin metodele noastre educaţionale exterioare adecvate planului fizic. Desigur că din momentul în care copilul începe să gângurească noi l-am putea obişnui să pronunţe numele lui Christos, şi că i-am putea aduce imagini ale lui Christos. Dar o adevărată înțelegere profundă, din inimă, nu vom putea realiza în prima perioadă a vieţii unui copil. Şi un lucru este limpede pentru oricine vrea să arunce lumină în sufletul copilului prin mijloacele ştiinţei spiritului: cel mai palid sentiment despre Christos pe care îl putem trezi cu mijloacele educaţionale exterioare în sufletul copilului apare cu adevărat abia în momentul în care acesta ajunge la vârsta până la care îşi va putea aminti ulterior, vârsta la care se trezeşte conştienţa de Eu. Sigur că şi în primii ani ce urmează trezirii conştienţei de Eu nu va exista o prea mare înțelegere. Dar tot ceea ce îi mijlocim ca idei despre Christos fără să trecem în dogmatism, ceea ce îi mijlocim astfel încât să transpunem în cuvinte şi imagini ceva din viaţa şi impulsul lui Christos, revine ca bun al său, de-a lungul întregii sale vieţi ulterioare. După trezirea conştienţei de Eu, putem face câte ceva în sensul indicat, chiar dacă avem de-a face doar cu un început de conştienţă. După trezirea conştienţei de Eu, copilul priveşte, de exemplu – chiar dacă nu putem începe să acţionăm cu mijloace fizice asupra lui –, altfel decât înainte la Madonna din Capela Sixtină sau la crucifixul cu Christos. Căci aşa cum Misteriul de pe Golgota a intervenit în evoluţia terestră a omenirii, el a fost predestinat să acţioneze pe plan fizic pentru progresul vieţii spirituale. Și, de fapt, omul nu este conştient pe planul fizic decât atunci când se trezeşte Eul său. Dar înainte ce se întâmplă?
Trei lucruri preced trezirea Eului la copil, trei lucruri asupra cărora am indicat în conferinţe anterioare, trei lucruri care sunt de o importanţă imensă. Copilul învață să meargă. Ceea ce înseamnă că el se ridică din poziţia în care nu este capabil să-şi schimbe direcţia trupului, legată de pământ, înspre înălțimile cereşti ale Cosmosului. El învață să treacă din poziţia orizontală în cea verticală, fapt prin care omul se deosebeşte în primul rând de animal. El învață să preia prin proprie putere poziţia verticală, să-şi ridice privirea dinspre pământ, înspre care animalul trebuie să şi-o îndrepte prin întreaga sa statură şi determinare, căci orice excepţie din regnul animal nu este decât aparentă. Poziţia verticală este ceea ce învață copilul înainte de a ajunge la trezirea conştienţei de Eu. Noi repetăm, într-adevăr, în această viaţă postatlanteeană, cele pe care şi le-a însuşit omul în decursul timpului. Ce ne-am însuşit noi doar treptat în vechea perioadă lemuriană, învățarea de a sta în picioare, învăţarea de a merge, pe acestea le repetăm înainte de trezirea conştientă a Eului nostru la vârsta copilăriei. Toate acestea sunt concentrate într-un timp în care ele nu depind încă de conştienţa noastră, în care mai acţionează încă drept forţă conştientă de înălțare pe verticală. Acele animale care au un mers aproximativ vertical şi o poziţie îndreptată aproximativ în sus şi-au organizat întreg organismul în aşa fel încât de la natură acced la această poziţie, care, în fond, nu este întru totul verticală. Dar, ca în cazul multor comparaţii, şi aceasta ne-ar induce în eroare. Omul are chemarea, în prima perioadă a vieţii sale – înainte de trezirea conştienţei de Eu, de a ajunge din predispoziţiile Eului său la poziţia verticală –, de a se ridica din poziţia în care se mai afla încă în vechea perioadă lunară. Pe atunci, direcţia coloanei sale vertebrale era orientată paralel cu suprafaţa Lunii, era, în principal, orizontală. În vechea perioadă lemuriană, omul a învăţat să transforme orientarea-Lună a coloanei sale vertebrale în orientarea-Pământ. Lucrurile s-au petrecut astfel deoarece abia în timpul evoluţiei pământene Spiritele formei au insuflat omului, din propria lor substanţă, Eul. Și prima manifestare a insuflării acestui Eu este acea putere lăuntrică prin care omul se înalţă pe verticală. În acest fel, prin poziţia sa, omul se desprinde de Pământ. Pământul însuşi are în sine forţe spirituale care pot străbate coloana vertebrală atunci când aceasta rămâne în creşterea ei firească, orizontală, ca în trupul animal. Dar Pământul nu are puteri pe care să le poată pune nemijlocit la dispoziţia fiinţei omeneşti ce se poate înălţa pe verticală datorită Eului său, a cărei conştienţă se trezeşte mai târziu. Pentru ca omul să se poată dezvolta armonios în mersul său vertical trebuie să se reverse forţe din Cosmos, din sfera extraterestră. Lucifer şi Ahriman ar fi putut aduce în dezordine întreaga evoluţie omenească – datorită faptului că prin poziţia sa verticală omul s-a smuls din contextul puterilor spirituale ale Pământului –, dacă în vechea perioadă lemuriană nu ar fi intervenit primul eveniment christic.
În această veche perioadă lemuriană a avut loc – în acea sferă care ca sferă spirituală este cea mai apropiată de sfera noastră pământeană – pătrunderea acelei fiinţe care era un fel de făptură îngerească, şi care a devenit ulterior Iisus nathanic, cu fiinţa lui Christos. Aceasta a fost o treaptă pregătitoare a Misteriului de pe Golgota. Consecinţa a fost că în această veche perioadă lemuriană, în înălţimile eterice, spirituale, ulteriorul Iisus nathanic, cel care altfel ar fi avut înfățişarea unui înger, a luat înfăţişarea unui om, desigur nu carnală, ci eterică. În regiunile suprasensibile, cele mai apropiate de sfera terestră, poate fi găsit Iisus din Nazaret sub înfățişare eterică de înger. Prin pătrunderea cu Christos, el a preluat o înfăţişare eterică umană. În felul acesta a intervenit ceva nou în Cosmos, care radiază acum asupra Pământului şi dă omului – formei fizice pământene a omului în care s-a revărsat puterea entităţii supraterestre eterice a lui Christos – posibilitatea de a se proteja împotriva distrugerii, care ar fi trebuit să intervină cu necesitate dacă nu ar fi radiat din Cosmos, pătrunzându-l pe om, puterea configuratoare vie din sine, ce face din el o fiinţă verticală, echilibrată. Ar fi trebuit să intervină dezordinea, dacă nu s-ar fi revărsat, împreună cu puterea fizică a Soarelui, acea forţă de formare, de configurare, care se poate exercita datorită faptului că a avut loc primul eveniment christic. Ceea ce poate primi în el omul în timpul evoluţiei exista deja în vechea perioadă lemuriană. Și privim în mod corect la copilul în dezvoltare – în momentul în care acesta depăşeşte stadiul de mers de-a buşilea şi de neajutorare, ridicându-se pe verticală şi stând sau mergând pentru prima oară – dacă în acea clipă spunem: Este bine şi pentru salvarea omenirii că ceea ce se petrece acum nu poate avea un alt motiv decât acela că în vechea perioadă lemuriană a avut loc primul eveniment christic, faptul că Iisus nathanic – pe atunci fiinţă eteric-spirituală – s-a pătruns cu Christos, şi prin această pătrundere cu Christos a preluat forma eteric-umană.
Pentru a ne îmbogăți sensibilitatea există ştiinţa spiritului. Un sentiment ca acela ce poate trăi în sufletul nostru atunci când vedem un copil învățând să stea în picioare şi să meargă, un asemenea sentiment are fără îndoială un fundament profund religios. Să ne amintim deseori de ce poate merge un copil, şi să ne gândim că aceasta se datorează impulsului lui Christos. Atunci ne-am îmbogățit concepţia noastră despre lume prin ştiinţa spiritului, ne-am însuşit un sentiment faţă de ceea ce ne înconjoară, şi pe care altfel nu l-am fi putut avea. Prin ştiinţa spiritului îi observăm oarecum şi pe ocrotitorii, pe păzitorii creşterii şi devenirii copilului. Observăm cum puterea lui Christos radiază asupra fiinţei şi devenirii copilului.
Din expunerile mele extrase din Cronica Akasha [Nota 29] referitoare la perioada lemuriană, acolo unde este vorba despre strămoşii noştri lemurieni, veţi fi văzut că aceşti strămoşi nu vorbeau. Abia omul atlanteean a învățat să vorbească. În acele studii despre Cronica Akasha s-a explicat cum s-a ajuns la această posibilitate. Aceasta este cea de-a doua capacitate pe care şi-o însuşeşte copilul înainte de trezirea conştienţei propriu-zise de Eu: învăţarea vorbirii. Trezirea conştienţei de Eu apare abia după învăţarea vorbirii. Învăţarea vorbirii se bazează exclusiv pe imitare, capacitate ale cărei predispoziţii sunt adânc ancorate în natura omenească. Vorbirea este la rândul ei o capacitate umană care a intervenit în omul pământean datorită faptului că el s-a dezvoltat progresiv. Prin faptul că Spiritele formei s-au revărsat în el străbătându-l, el este în stare să vorbească, să-şi ducă viaţa sa pământeană pe planul fizic. În felul acesta el se smulge prin două elemente din contextul forţelor spirituale care acţionează pe Pământ. Animalele nu învaţă să vorbească, ele sunt pătrunse de aceste forţe spirituale ale Pământului. Nici vorbirea prin gesturi a animalelor nu este ca vorbirea umană. Şi dacă prin dresură sau alte mijloace animalele ar fi învăţate să asculte de un fel de limbaj, în exteriorul trupului lor ar interveni raporturi pe care ar trebui să le discutăm în termenii ştiinţei spiritului, dar care ies din cadrul temei noastre de azi. Noi vrem să rămânem la evoluţia normală a omului şi să spunem că acest limbaj omenesc a fost revărsat ca predispoziţie din înălţimi divine în om prin ceea ce au revărsat Spiritele formei. Vrem să rămânem la aceasta, şi să vedem cum s-a transformat omul dintr-o fiinţă mută într-o fiinţă vorbitoare. În felul acesta, el a devenit independent de forţele care scaldă în mod spiritual Pământul, aşa cum prin poziţia verticală a devenit independent de primul curent de forţe. Prin influența luciferică şi cea ahrimanică totul ar fi trebuit să devină nenobil în limbaj, dacă omul ar fi fost lăsat numai în seama Pământului, dacă în om nu s-ar fi revărsat influenţele cosmic-spirituale ce veneau pe Pământ. Omul şi-ar fi dezvoltat întreaga sa viaţă culturală, toate organele trupului său, laringele, limba, faringele etc., chiar şi organele situate mai adânc în el, ca inima şi altele, în măsura în care ele participă la limbaj, le-ar fi dezvoltat în aşa fel în perioada atlanteeană, dacă nu ar fi intervenit Christos, încât ar fi fost în stare să exprime doar printr-un bâlbâit sărăcăcios şi redus cumva la scurtimea comunicărilor sibilelor sau a mediumurilor ceea ce resimţea datorită durerii sale egoiste, a bucuriei, plăcerii, voluptăţii. Deşi omul ar fi putut produce sunete mai sofisticate decât animalele, în aceste sunete s-ar fi aflat numai expresia a ceea ce trăieşte înăuntrul său. El ar fi găsit cuvinte sensibile vii pentru a exprima ceea ce se petrece în organismul său ca proces trupesc. Întregul limbaj ar fi fost o sumă de interjecţii. Şi dacă noi ne-am fi restrâns interjecţiile la un număr redus, întregul limbaj omenesc, cu toată complexitatea lui, ar fi devenit o acumulare exclusivă de interjecţii. Iar aceasta l-ar fi îndepărtat pe om de la evoluţia sa. Această dezordine ce urma să se producă în puterea limbajului – în măsura în care ea este expresie a lăuntricului omenesc – a fost evitată prin cel de-al doilea eveniment christic, prin faptul că această entitate aflată în înălțimile eterice, care a devenit ulterior Iisus nathanic, s-a pătruns pentru a doua oară cu entitatea lui Christos şi a preluat astfel o formă care de atunci a pătruns organele trupeşti ale omului, în aşa fel încât acesta a devenit capabil să exprime şi altceva decât simple interjecţii. Faptul că omul a devenit capabil să ajungă la obiectivitate se datorează acestui al doilea eveniment christic.
Dar un alt pericol ameninţa limbajul, capacitatea vorbirii de a imprima mişcarea sufletească lăuntrică în cuvinte. Prin cel de-al doilea eveniment christic s-ar fi întâmplat, într-adevăr, ca omul să nu găsească numai sunete şi interjecţii pentru a-şi exprima lăuntricul, ci să poată da oarecum curs liber mişcării lăuntrice care îi urca pe buze. Dar până în epoca atlanteeană, influenţele luciferică şi ahrimanică au continuat să pericliteze capacitatea omului de a desemna lucrurile exterioare prin cuvinte în aşa fel încât cuvintele să desemneze într-adevăr aceste obiecte. Şi atunci s-a petrecut al treilea eveniment christic. Pentru a treia oară, fiinţa aflată în înălțimile spirituale, şi care s-a născut ulterior drept Iisus nathanic, s-a unit cu entitatea lui Christos, revărsându-se din nou, împreună cu puterile pe care le-a preluat acum, în capacitatea omenească de a vorbi. În felul acesta, capacităţii de vorbire i s-a dat posibilitatea să creeze prin cuvinte într-adevăr semnificaţii pentru tot ceea ce constituie mediul înconjurător exterior, creând astfel limbajul ca mijloc de înțelegere pentru diferitele domenii. Copilul nu ar putea niciodată învăța să vorbească dacă aceste două evenimente christice nu s-ar fi petrecut în perioada atlanteeană. Iar noi ne îmbogățim simţirea prin ştiinţa spiritului dacă – atunci când copilul învață să vorbească şi se desăvârşeşte tot mai mult în vorbire – ne gândim cum domnesc în inconştient impulsurile lui Christos, cum vieţuieşte puterea lui Christos în puterea limbajului, ocrotind-o şi stimulând-o.
Apoi, după ce au avut loc aceste trei evenimente christice, a venit perioada postatlanteeană, pe care v-am descris-o din nou astăzi, dintr-un anumit punct de vedere, în privinţa influenţei sale asupra evoluției omenirii.
În cadrul evoluţiei postatlanteene, popoarele ce aparţineau acelui stadiu evolutiv pe care îl numim cultură egipteano-caldeeană au avut pentru început sarcina să repete cele ce s-au petrecut pentru omenire în vechea epocă lemuriană, dar de data aceasta pătrunzându-le cu conştienţa. Omul a învăţat absolut inconştient să fie o fiinţă verticală în perioada lemuriană şi să fie o fiinţă cuvântătoare în perioada postatlanteeană. El a preluat total inconştient impulsul lui Christos în acea perioadă, pentru că puterea gândirii sale încă nu se trezise în acea vreme. El urma să fie condus treptat în perioada postatlanteeană la înțelegerea a ceea ce preluase anterior, inconştient. Impulsul lui Christos a fost cel care i-a îngăduit să privească spre înălțimile cosmice. El a vieţuit acest lucru inconştient, aşa cum a trebuit să-l vieţuiască în perioada lemuriană. Apoi popoarele egiptene au fost conduse, chiar dacă nu într-o deplină conştienţă, dar într-o stare pregătitoare acesteia, la venerarea a ceea ce trăieşte în puterea de înălţare pe verticală a omului. Pentru a învăța să o venereze s-au îngrijit iniţiaţii, care trebuiau să influenţeze cultura egipteană prin aceea că au făcut ca oamenii să ridice piramidele, ce se înălțau de pe Pământ în Cosmos. Și acum trebuie să mai admirăm cum, prin intervenţia forţelor cosmice, în întreaga formă şi poziţie a piramidelor a fost exprimată această putere de înălţare pe verticală. Obeliscurile trebuiau înălțate, pentru ca omul să înceapă să pătrundă în ceea ce este puterea de înălţare pe verticală. Minunatele hieroglife înscrise în piramide şi pe obeliscuri, şi care indicau venirea lui Christos, au trezit puterile supraterestre ale perioadei lemuriene. Dar dacă egiptenii au putut ajunge prin ei înşişi la o înțelegere obscură a puterii de înălţare pe verticală, ei nu au putut realiza acelaşi lucru şi pentru puterea vorbirii. Pentru aceasta, fiinţa lor trebuia să primească mai întâi educaţia corectă în privinţa sentimentului, pentru ca mai târziu să se poată întrevedea enigma lui Christos în capacitatea de a vorbi a omului. Acest lucru trebuia preluat cu cea mai sfântă sfială în sufletul pe cale de a se maturiza al egiptenilor. Iar de asta s-au îngrijit hierofanţii, iniţiaţii culturii egiptene, prin înălțarea sfinxului enigmatic, cu statura sa mută, neclintită, ce răsuna cel mult pentru omul ce se înălța pe atunci sub influenţa Cosmosului. La vederea sfinxului taciturn, care necesita intervenţia Cosmosului şi răsăritul Soarelui pentru a începe să răsune, în condiţii şi circumstanţe precise, apărea acea sfântă sfială a sufletului prin care el era pregătit să înţeleagă limbajul ce urma să fie rostit într-o perioadă în care trebuia să fie adus la o conştienţă superioară modul în care impulsul lui Christos pătrunde treptat în evoluţia terestră a omenirii. Omenirii trebuia să i se spună ceea ce sfinxul încă nu putea spune, dar pe care îl putea pregăti. În alcătuirea cuvintelor se află impulsul lui Christos. Acest lucru a fost spus omenirii prin cuvintele:
La început era Cuvântul
Și Cuvântul era la Dumnezeu
Și un Dumnezeu era Cuvântul;
El era la început cu Dumnezeu.
El era acolo de unde toate s-au născut,
Și nimic din ce a fost născut
Nu s-a născut decât prin Cuvânt.
În Cuvânt era Viaţa,
Și Viaţa era
Lumina oamenilor.
„În Cuvânt era Viaţa, şi Viaţa era Lumina oamenilor” – aceste cuvinte se află în locul în care se naşte Evanghelia în cea de a patra epocă postatlanteeană, în care oamenii pregătiţi prin cultura greco-latină au ajuns la a repeta în cea de a patra epocă de cultură postatlanteană ceea ce s-a înfăptuit în perioada atlanteeană. Aşa cum în epoca egipteană s-a repetat venerarea înălțării pe verticală, tot astfel s-a repetat acum venerarea Cuvântului. Aşa acţionează în evoluţia omenirii puterile spirituale supraumane.
Al treilea lucru pe care trebuie să-l învețe copilul înainte de trezirea sa propriu-zisă la conştienţa de Eu este reprezentarea, gândirea. Această gândire a fost păstrată pentru omenirea perioadei postatlanteene, şi, în fond, abia pentru omenirea celei de a patra epoci postatlanteene. Mai înainte, oamenii gândeau în imagini.Acest lucru este expus de mine în cartea Enigmele filosofiei [Nota 30], care va apărea în curând. Și copilul gândeşte în imagini. Gândirea în gânduri a fost dată oamenilor abia în secolele al VI-lea şi al VII-lea înainte de Christos. Ulterior, gândirea în gânduri s-a dezvoltat tot mai mult.
Astăzi ne situăm în plină desfăşurare a ei. Evoluţia gândirii prin gânduri este de aşa manieră, încât Eul nostru este cuprins de această gândire în gânduri. Pentru ca gândirea să poată fi legată de impulsul lui Christos, pentru ca gândirea ca atare să nu ajungă în dezordine în privinţa efectului său asupra Eului, pentru aceasta a existat cel de al patrulea eveniment christic, Misteriul de pe Golgota. Şi dacă e ca gândirea noastră să devină tot mai ordonată, dacă e ca ea să se dezvolte tot mai mult, astfel încât gândurile noastre să nu se desfăşoare haotic, ci pătrunse de sentimentul interior, de sensibilitate lăuntrică, dacă e să dezvoltăm o gândire sănătoasă, conformă cu adevărul, este pentru că Misteriul de pe Golgota, acest al patrulea eveniment christic, a comunicat acestei gândiri impulsul în acest sens, şi l-a putut comunica deoarece impulsul lui Christos s-a revărsat în atmosfera spirituală a Pământului.
Aceasta s-a petrecut pentru prima oară în epoca lemuriană, deoarece Lucifer punea în primejdie verticalitatea omului.
A doua oară s-a petrecut în perioada atlanteeană. Atunci a fost îndepărtat de om pericolul ce-i ameninţa limbajul ca expresie a fiinţei sale lăuntrice. Pe atunci exista pericolul ca în limbaj să intervină dezordinea.
A treia oară s-a petrecut spre sfârşitul perioadei atlanteene. Atunci, prin faptul că entitatea spirituală a ulteriorului Iisus din Nazaret a fost pătrunsă de Christos, darul vorbirii, în măsura în care devine semnificativ pentru obiectele exterioare, a fost salvat de către Christos.
Al patrulea pericol [Nota 31] privea gândirea, reprezentarea lăuntrică a gândurilor. Omul a fost salvat de la acest pericol prin pătrunderea de gânduri care trăiesc înăuntrul său în forme – aşa cum poate fi acum, dacă omul o vrea şi se pregăteşte în acest sens prin ştiinţa spiritului –, în forme cum sunt acelea care s-au revărsat prin Misteriul de pe Golgota în atmosfera spirituală a Pământului.
Ne aflăm atât de departe în evoluţia omenirii, încât primele cuvinte din Evanghelia lui Ioan pot fi exprimate şi în alt fel, şi anume ele pot fi exprimate în felul următor:
La început era gândul,
Şi gândul era la Dumnezeu,
Şi gândul era dumnezeiesc.
În el este viaţă,
Şi viaţa trebuie să devină lumina Eului meu.
Şi fie ca gândul divin să poată lumina în Eul meu,
Pentru ca întunericul Eului meu să cuprindă
Gândul divin.
Nu a fost exprimat perfect explicit, dar aceasta a fost strădania evoluţiei omenirii.
În secolul al VIII-lea înainte de Christos a început cea de-a patra epocă postatlanteeană. La circa trei secole şi jumătate după aceea, gândirea se maturizase atât de mult încât a putut fi exprimată de către filosofii greci cu acea claritate care a dus apoi la filosofia platonică. Apoi viaţa oamenilor a fost pătrunsă de impulsul lui Christos. Odată cu începutul secolului al XV-lea după Christos a început şi cea de-a cincea perioadă postatlanteeană. Durata de la începutul celei de-a patra perioade postatlanteene până la momentul în care poate fi concepută gândirea coincide cu durata dintre începutul celei de-a cincea perioade postatlanteene şi exprimarea conştientă asupra naturii gândirii, adică până la Hegel. Gândirea omenească şi-a avut punctul culminant în Hegel prin afirmația: Viața şi întrețeserea gândirii în realitate constituie spiritul activ. – Ceea ce Hegel a exprimat aparent atât de ermetic poate fi exprimat într-adevăr prin cuvintele:
La început a fost gândul,
Şi gândul este infinit,
Iar viaţa gândirii este lumina Eului.
Fie ca gândul luminos să poată învia
Întunericul Eului meu,
Pentru ca întunericul Eului meu să cuprindă
Gândul viu,
Şi să trăiască şi să urzească În originea sa divină.
Aşa se realizează evoluţia omenirii. Ea încă nu a ajuns prea departe, căci tocmai Hegel a fost foarte mult defăimat. Se poate spune foarte bine că gândul luminos a luminat într-adevăr în întuneric, dar întunericul nu a vrut să ştie nimic despre asta. – Dacă învăţăm să ne cuprindem viaţa, viaţa gândirii, atunci vom înțelege ce obligaţii revin omenirii în viitorul îndepărtat.
Dar, plasându-ne pe terenul ştiinţei spiritului, noi mai avem încă un pas de făcut. Căci epocile ulterioare sunt pregătite deja din cele anterioare. Şi prin faptul că ne aflăm în plină epocă a cincea postatlanteeană, prin faptul că noi cultivăm ştiinţa spiritului şi contribuim tot mai mult la înţelegerea gândirii vii, a gândirii ce devine clarvăzătoare, pregătim totodată şi cea de a şasea perioadă postatlanteeană.
Aşa cum viaţa se revarsă în gânduri prin impulsul lui Christos [Nota 32], acesta se revarsă în ceva care ţine de capacităţile sufleteşti ale omului, şi care nu trebuie confundat cu simpla gândire. Copilul îşi dezvoltă facultăţile pornind de la inconştient. Atunci când ajunge la conştienţa de Eu, el păşeşte într-o sferă în care îşi poate însuşi, în care trebuie să dezvolte ceea ce îi poate veni din afară prin impulsul lui Christos. Când copilul a învățat să meargă, când a învăţat să vorbească, când începe să-şi croiască un drum înspre Eul său prin faptul că a învățat să gândească, atunci putem vedea deja treptat cum impulsul conştient al lui Christos, care a pătruns prin Misteriul de pe Golgota, acţionează asupra copilului. Omenirea nu poate prelua în ziua de azi impulsul lui Christos într-o altă facultate a sufletului său. Introducerea impulsului lui Christos în mersul vertical, în vorbire şi în gândire este posibilă prin ceea ce s-a înfăptuit de milenii pentru oameni în cultura umană. Dacă ne plasăm în sens corect pe terenul ştiinţei spiritului, trebuie să ne gândim să pregătim intrarea impulsului lui Christos într-o a patra facultate umană. Şi la aceasta trebuie să ne gândim! Domeniul către care impulsul lui Christos nu poate fi îndreptat astăzi, dar către care se pregăteşte a fi îndreptat, este amintirea omenească. Căci în afara statului şi mersului vertical, a gândirii şi vorbirii, puterea lui Christos intră astăzi şi în amintire. Noi îl putem înțelege pe Christos atunci când ne vorbeşte prin Evanghelii. Dar noi, ca oameni, nu suntem încă în stare să pregătim primirea lui Christos în gânduri care să trăiască şi să existe ulterior în noi ca amintire, sub formă de gânduri şi reprezentări. Şi va veni o vreme pentru omenire – care, în orice caz, se va dezvolta pe deplin abia în cea de-a şasea mare perioadă a evoluţiei omenirii, dar care se pregăteşte acum – în care oamenii vor privi asupra a ceea ce au vieţuit şi aflat, şi care trăieşte ca amintire în ei, şi vor putea vedea că în puterea amintirii vieţuieşte şi Christos. Christos va putea vorbi prin fiecare reprezentare. Şi chiar dacă noi ne vom reactualiza şi vieţui din nou reprezentările în amintire, atunci în amintirea care este atât de strâns de intim legată de noi se va afla şi Christos. Omul va putea privi retrospectiv asupra vieţii sale şi-şi va putea spune: Aşa cum îmi amintesc eu, aşa cum puterea memoriei trăieşte în mine, tot astfel trăieşte în această memorie impulsul revărsat al lui Christos. Calea care i se oferă omului de a adeveri tot mai mult cuvintele: Nu eu, ci Christos în mine [Nota 33] – această cale este netezită prin aceea că în puterea amintirii va intra treptat impulsul lui Christos. El nu se află înăuntrul ei. Când El va fi înăuntru, când impulsul lui Christos nu va mai vieţui numai în înțelegerea omului, ci se va revărsa peste limite, peste registrul amintirilor, atunci omul nu va mai fi dependent de documentele exterioare pentru a învăța istoria, căci el îşi va extinde puterea amintirii. Christos va trăi în această amintire. Şi prin faptul că entitatea lui Christos a intrat în puterea sa de amintire şi trăieşte acolo, omul va putea şti cum a acţionat Christos înaintea Misteriului de pe Golgota în afara Pământului, cum a pregătit El acest eveniment, cum a trecut prin el şi cum continuă să acţioneze ca impuls în istorie. Omul va vedea aceste lucruri ca fiind la fel de adevărate şi de reale pe cât îi sunt de reale amintirile astăzi în viaţa obişnuită. Evoluția terestră a omenirii nu va putea fi privită lăuntric decât punându-se în centrul ei impulsul lui Christos. Toată puterea amintirii va fi străbătută şi amplificată prin pătrunderea impulsului lui Christos în memorie, în amintire. Viitorul poate adeveri pentru noi, cei care vom cuprinde creştinismul în mod viu, şi următoarele:
La început era amintirea,
Şi amintirea trăieşte în continuare,
Şi amintirea este dumnezeiască.
Şi amintirea este viaţă,
Şi această viaţă este Eul omului,
Care se revarsă în omul însuşi.
Nu este el singur, ci Christos este în el.
Când îşi aminteşte de viaţa divină,
În amintirea sa este Christos.
Şi Christos va lumina,
Ca viaţă iradiantă a amintirii,
În orice întuneric al prezentului.
Noi vom putea spune: Christos se află în viaţa noastră sufletească lăuntrică. Unii dintre noi vor putea simţi aceasta prin faptul că învăţăm să ne unim cu impulsul lui Christos prin amintire, aşa cum omul, la vârsta copilăriei, a învățat să se ridice pe verticală şi să vorbească prin faptul că s-a unit cu impulsul lui Christos. Mulţi dintre noi au sentimentul că facultatea noastră de amintire, sub forma pe care o cunoaştem actualmente, trebuie considerată ca un stadiu pregătitor a ceva care se va deregla în viitor, dacă nu ar avea voinţa să se pătrundă de impulsul lui Christos. Dacă ar exista un materialism pe Pământ care să-l nege pe Christos, atunci amintirea ar ajunge la dezordine. Atunci ar apărea tot mai mulţi oameni pe Pământ a căror amintire ar deveni haotică şi a căror conştienţă de Eu s-ar întuneca tot mai mult, dacă amintirea nu ar lumina în această conştienţă întunecată de Eu. Capacitatea noastră de amintire se poate dezvolta corect numai atunci când impulsul lui Christos este privit în mod corect. Atunci istoria va vieţui în noi ca o amintire vie, astfel încât în amintire va pătrunde înţelegerea pentru adevăratele procese. Atunci amintirea omenească va înţelege punctul central al devenirii lumii. Atunci oamenii vor putea să vadă. Amintirea obişnuită, care este îndreptată asupra unei singure vieţi, se va extinde şi la încarnările precedente. Amintirea este astăzi doar un stadiu pregătitor a ceva ce va fi modelat prin Christos. Fie că privim în afară cum ne-am dezvoltat în copilărie în mod încă inconştient, fie că privim înăuntru, unde prin continuarea aprofundării înăuntrul nostru la ceea ce rămâne aici drept amintire, peste tot vedem puterea vie şi activitatea impulsului lui Christos.
Noul eveniment christic, ce se apropie de data aceasta nu fizic, ci eteric, care este legat de prima dezvoltare a capacităţii amintirii, de prima dezvoltare a christificării amintirii, va fi astfel încât Christos va apărea oamenilor ca fiinţă îngerească. Şi pentru asta trebuie să ne pregătim.
Astfel, ştiinţa spiritului nu trebuie să se limiteze la îmbogăţirea oamenilor cu teorii, ci ea trebuie să reverse în noi ceva care ne face capabili să preluăm atât ceea ce se apropie de noi, cât şi ceea ce suntem noi, cu alte sentimente şi o altă sensibilitate. Viaţa noastră de sentiment şi sensibilitate poate fi îmbogățită dacă pătrundem în sensul corect, prin ştiinţa spiritului, în esenţa impulsului lui Christos şi în acţiunea sa în om şi în entitatea spirituală a omului. Este bine dacă ne vom gândi adesea la următoarele:
La început era puterea amintirii.
Şi puterea amintirii trebuie să devină dumnezeiască,
Şi o fiinţă divină trebuie să devină puterea amintirii.
Tot ceea ce se naşte în Eu
Trebuie să devină astfel,
Încât să fie născut
Din amintirea christificată, îndumnezeită.
În ea trebuie să fie viaţă,
În ea trebuie să fie lumina iradiantă
Care din gândirea ce-şi aduce aminte
Luminează tenebrele prezentului.
Și fie ca întunericul, aşa cum este el în prezent,
Să poată primi lumina amintirii devenită dumnezeiască.
Dacă preluăm în noi sensul unor astfel de cuvinte, atunci preluăm ceva ce se cuvine a fi preluat de către noi, oamenii. Aşa cum planta formează germenul pentru următorul ciclu vegetal, învăţăm noi să resimţim nu numai prin roadele ce ne vin din încarnările anterioare, ci să simţim în aşa fel încât să înţelegem cum trebuie să trecem la încarnările viitoare. În încarnările următoare, capacitatea noastră de amintire s-ar atenua, dacă nu ne-am pătrunde de impulsul lui Christos. Gândirea nu este încă impregnată decât în măsură insuficientă de către impulsul christic, iar acesta se apropie deja de amintire. Să învățăm prin ştiinţa spiritului să nu trăim numai pentru omul trecător, care vieţuieşte între naştere şi moarte, ci să trăim pentru acel om care trece mereu prin încarnări succesive. Și să învățăm prin ştiinţa spiritului ceea ce ne poate fi, pentru vieţuirea deplină a sufletului nostru omenesc, adevărata înțelegere, adevărata resimţire, pentru a avea sentimentul just al celui mai puternic impuls din întreaga evoluţie a omenirii: impulsul lui Christos.
