Prin aceste expuneri am vrut să vă fac atenţi asupra unor lucruri care trebuie să conducă la o observare mai concretă a Universului decât o face concepţia copernicană. Nu trebuie să uităm că teoria copernicană despre Univers a luat naştere în vremea în care oamenii înclinau, cu începere de la mijlocul secolului al XV-lea, tot mai mult spre concepţia cea mai abstractă despre Univers, înclinau să abstractizeze la maximum, iar noi avem nevoie – acest lucru trebuie subliniat în mod special – să ieşim din simpla abstractizare pentru a aplica Universului anumite reprezentări care au drept conţinut şi altceva decât abstracţiuni. Nu este vorba de a putea desena pe tablă, cu toate detaliile, o imagine a Universului asemănătoare celei copernicane, numai cu linii puţin diferite. Acest lucru m-a izbit la diferitele nostalgii care se aflau la baza întrebărilor puse ieri [Nota 13]. În ele exista din nou dorinţa de a trasa linii care ar reprezenta la rândul lor, într-o abstractizare extremă, o imagine a Universului. Nu poate fi vorba de aşa ceva, ci de a cuprinde extraumanul în impregnarea sa cu spiritualitate, pentru a putea întinde o punte de la spiritualul din om la spiritualul din afara acestuia. Trebuie să reflectaţi şi la faptul că în acest moment nu poate să existe sarcina de a prezenta o astronomie matematică. Aceasta ar impune ca astronomia matematică să fie mai întâi elaborată din elemente. Reprezentările de bază utilizate în prezent au luat naştere din întregul mod materialist de gândire începând cu mijlocul secolului al XV-lea. Şi dacă vrem să închegăm imaginea lumii pe care am schiţat-o este necesar să elaborăm totul din elemente. Poate fi dedus chiar din destinul pe care l-a avut copernicanismul faptul că întotdeauna s-ar ajunge la anumite excese intelectuale dacă ne-am strădui prea mult să obţinem abstracţiuni. Căci copernicanismul nu este, de fapt, ceea ce el a devenit la copernicani. Din anumite învăţături ale copernicanismului au fost selecţionate acelea care au convenit mai ales în ultimele secole şi din ele a luat naştere imaginea de şcoală a Universului.
Nu aş dori câtuşi de puţin ca, neplecând de la elemente, să contribui la naşterea unei astfel de imagini de şcoală a Universului numai pentru ca în locul bine cunoscutei elipse în care s-ar afla într-unul din focare Soarele şi în care Pământul se învârteşte cu o axă oblică pe planul orbitei să se schiţeze doar o spirală. Este important ca eu să reprezint relaţia omului cu lumea. Şi de această dată vom urmări problema din acestă perspectivă.
Am încercat să arăt cum, în clipa în care se trece la o trăire puţin mai intensă, cele trei direcţii ale spaţiului nu mai au aceeaşi valoare pentru omul care se vieţuieşte pe sine în forma sa; acestea se diferenţiază mult între ele. Numai abstracţiunea produsă în cap abstractizează cele trei dimensiuni spaţiale de aceeaşi valoare, în timp ce neglijează în ceea ce priveşte tridimensionalitatea sus şi jos, stânga şi dreapta, înainte şi înapoi, şi concepe toate acestea pur şi simplu ca fiind trei linii. De asemenea, am comite din nou o greşeală dacă am vrea să construim pur şi simplu în mod abstract în spaţiu. Despre ce este vorba se poate desluşi din alte aspecte.
Tabla 5Să privim – cu adevărat numai pentru desluşire – culorile. Aş vrea să mai vorbesc o dată despre culoare. Să admitem că avem o culoare albastră şi o suprafaţă galbenă (tabla 5, cele 2 pătrate din mijloc – albastru și galben). Aceeaşi concepţie care a modelat imaginea copernicană a Universului a pregătit calea pentru a spune: În faţa mea se află albastrul, în faţa mea se află galbenul. Aceasta provine din faptul că ceva face o impresie asupra mea. Această impresie îmi apare ca galben, ca albastru. – Nu trebuie să se teoretizeze în acest fel: În faţa mea se află galbenul, în faţa mea se află albastrul şi asupra mea ceva face o impresie. Este un procedeu care trebuie să fie comparat cu imaginea. Dacă cineva spune: Acesta este i, dincolo de el trebuie să fie ceva, dincolo de i caut vibraţii, ele îmi produc i-ul. Apoi, dincolo de m sunt din nou vibraţii, dincolo de a tot vibraţii şi aşa mai departe, acest lucru nu are sens. Are un sens numai dacă legăm cele şapte litere între ele, în cadrul propriului lor plan, le legăm şi citim „imagine”; să nu speculăm ce se află în aceasta, ci să citim „imagine”. Şi aşa ajungem să spunem: Această suprafaţă albastră mă determină să mă adâncesc dincolo de ea, să pătrund în ea. Această suprafaţă galbenă mă determină să mă îndepărtez de ea. – Aceste sentimente în care trec impresiile să încercăm să le focalizăm; atunci ajungem la ceea ce este concret. Şi dacă vieţuim astfel în mod interior ceea ce căutăm în afară, ajungem şi la sentimentul că nu suntem deloc în sinea noastră, ci că trăim cu propriul nostru eu în lume, revărsat în lume, în Cosmos. În loc să caute dincolo de lumea exterioară vibraţii, atomiştii ar trebui să vadă cum este încastrat eul lor, cum este revărsat în lumea exterioară. Aşa cum trebuie să vedem dacă trebuie să ne adâncim în culoare sau dacă trebuie să ne percepem ca fiind respinşi de ea, tot astfel trebuie să simţim în forma organismului nostru cum cele trei direcţii, sus şi jos, în faţă în spate, la dreapta la stânga, se deosebesc între ele în mod concret şi cum atunci când ne plasăm în lume ele sunt trăite interior ca fiind diferite. Şi când ne ştim oameni care locuiesc pe Pământ, acesta fiind înconjurat de planete şi stele fixe, ne simţim şi aici în interior, ca aparţinând acestora. Dar, şi în interior, vom simţi că nu este vorba numai să aşezăm perpendicular unele pe altele trei dimensiuni, ci că trebuie să pătrundem în concreteţea direcţiilor Universului.
Un lucru rezultă nemijlocit pentru acela care contemplă cerul în timpul nopţii, ceva ce se ştie dintotdeauna, de când oamenii au contemplat cerul noaptea. Este ceea ce noi numim Zodiac. Fie că aderăm la sistemul universal al lui Ptolemeu, fie că-l adoptăm pe cel copernican – este acelaşi lucru –, dacă urmărim mersul aparent al Soarelui îl vedem deplasându-se în Zodiac. Îl vedem parcurgând Zodiacul şi în cursul zilei [Nota 14]. Cu acest Zodiac ne este dat ceva esenţial, ceva important, când ne poziţionăm în mod viu în el. Noi nu putem concepe alt plan pe care să-l poziţionăm în spaţiul ceresc ca având aceeaşi valoare cu Zodiacul, tot aşa cum nu putem aşeza planul care împarte în două şi condiţionează simetria noastră. Astfel încât putem spune: Ceea ce noi simţim sau vedem ca fiind Zodiac este astfel încât putem așeza un plan prin el. Să considerăm că acest plan s-ar afla în planul tablei. (este desenat cercul din stânga sus) Avem trasat astfel un plan în spaţiul Universului în fața noastră, aşa cum ne-am imaginat cele trei planuri pe care le-am considerat trasate în om. Este fără îndoială un plan despre care putem spune că pentru noi se prezintă fix. Raportăm, în timp ce vedem Soarele parcurgând Zodiacul, fenomenele cereşti la acest plan. El este în acelaşi timp un fel de analog extrauman a ceea ce trebuie să simţim, a ceea ce trebuie să trăim noi în omul însuși ca acest plan. Aşa cum atunci când, de exemplu, trasăm planul de simetrie la om noi nu putem gândi, fără o relaţie concretă, că într-o parte se află ficatul, alcătuit altfel decât stomacul, care se află în cealaltă parte, tot astfel nu vom putea gândi că aici se află numai linii ale spaţiului, că ceea ce există în spaţiu se exprimă în anumite forţe de acţiune şi că nu este indiferent dacă se găseşte în stânga sau în dreapta, ci că depinde tocmai de aceasta. La fel va trebui să gândim că în cazul organismului universal este important dacă ceva se află deasupra Zodiacului sau sub Zodiac. Vom gândi în aşa fel despre ce există aici ca spaţiu cosmic semănat cu stele, încât să-l concepem ca având formă.
În afară de acest plan putem să ne imaginăm un altul, care este perpendicular pe acesta. Gândiţi-vă la un plan care s-ar plasa de la constelaţia pe care o numim a Leului până la constelaţia din partea opusă, aceea a Vărsătorului. Apoi ne putem imagina un al treilea plan, perpendicular pe acestea, care ar merge de la Taur la Scorpion, şi astfel am înscrie trei planuri perpendiculare în spaţiul cosmic. Aceste trei planuri perpendiculare între ele sunt analoage celor trei planuri pe care le-am gândit înscrise în om. Când vă reprezentaţi acel plan pe care l-am considerat ca fiind al voinţei, care separă aşadar jumătatea noastră anterioară de cea posterioară, aveţi chiar planul Zodiacului. Dacă vă gândiţi la planul care se întinde de la Taur la Scorpion aveţi planul gândirii noastre ca fiind asociat cu acest plan. Al treilea plan ar fi cel al simţirii. (pe desen: Fühlen = simțire, Wollen = voință, Denken = gândire) Avem, aşadar, spaţiul cosmic articulat în trei planuri, aşa cum aţi văzut omul articulat în trei planuri.
Acest lucru este important nu numai pentru a înţelege sistemul universal copernican, ci şi pentru a aprofunda acest aspect concret, pentru a percepe spaţiul cosmic organizat în aşa fel încât să poţi gândi ca fiind integrate în el trei astfel de planuri perpendiculare, la fel cum ele pot fi integrate în om.
Se pune problema dacă omul este cu adevărat articulat în întregime cu ceea ce ne apare ca imagine exterioară a lumii incluzând şi fiinţa umană. Ieri am atras atenţia asupra faptului că Pământul, împreună cu Soarele şi celelalte planete, înaintează într-o spirală. Este desigur numai o prezentare schematică, căci însăşi linia spiralată este curbă. Dar nu despre aceasta este vorba acum. Pământul aleargă în urma Soarelui pe o astfel de linie spiralată. Asupra acestui lucru am atras atenţia ieri. Acum trebuie să vedem dacă omul este cu adevărat încastrat în această mişcare astfel încât să participe în mod obligatoriu la ea. Dacă omul este încastrat în această mişcare încât trebuie să participe în mod obligatoriu la ea, atunci pentru el nu mai este loc pentru libertate, pentru acţiunea moralităţii. Să nu uităm că am plecat chiar de la această problemă, de a vedea cum putem întinde o punte de la simpla necesitate la moralitate, la ceea ce se întâmplă sub impulsul moralităţii.
În această privinţă nu veţi ajunge la un răspuns corect dacă vă veţi sprijini numai pe ceea ce vă oferă concepţia copernicană despre Univers. Ce vă oferă această concepţie? Vă reprezentaţi Pământul pe care vă aflaţi şi dumneavoastră. Că Pământul se mişcă prin spaţiu sau că Soarele face aceasta nu are importanţă. Dacă lucrurile sunt legate de om printr-o cauzalitate naturală absolută, atunci nu este posibil ca el să-şi poată dezvolta în vreun fel libertatea. Din această cauză trebuie să punem întrebarea: Se află întreaga entitate umană în cadrul acestei cauzalităţi naturale sau emană el din ea? Dar nouă nu ne este îngăduit să punem această întrebare aşa cum au făcut-o materialiştii secolului al XIX-lea, care au atras atenţia asupra faptului că deja au murit atâţi oameni pe Pământ încât ar fi cu neputinţă ca toate sufletele celor morţi să poată avea loc aici [Nota 15]. Dumneavoastră aţi întrebat de locul pe care-l ocupă sufletele. Problema care se pune este în ce măsură are sens să ne întrebăm ce loc ocupă sufletul.
Înainte de orice, trebuie să ne lămurim asupra faptului că întregul sens a ceea ce se întâmplă în Univers – şi mişcarea este şi ea o întâmplare – ne cade sub ochi numai când îl sesizăm în anumite situaţii. Noi observăm ce se petrece în aceste patru sau opt domenii, ce este deasupra şi sub planul Zodiacului, în dreapta şi în stânga planului simţirii, ce se află într-o parte sau în alta a planului gândirii, noi simţim că unele din întâmplările din Univers au o legătură cu aceasta. Întâmplările cosmice se arată într-o repetiţie pe care o numim ciclu anual. O numim ciclu anual şi trebuie să ne întrebăm cum putem găsi o legătură între om şi ciclul anual exterior. Mai întâi aflăm că în timp ce coboară din lumea spirituală în cea fizică omul trece prin momentul concepţiei. Apoi petrece un timp în stadiul embrionar. Acesta durează cu trei luni mai puţin decât ciclul anual. Am putea spune că acest lucru nu se înscrie în nici o ciclicitate. În dezvoltarea sa, de la începutul devenirii sale fizice pământeşti, aparent omul nu se interesează de mersul devenirii cosmice. Dar lucrurile nu stau asa. Dacă avem un simţ pentru observarea copilului în primele trei luni ale vieţii sale terestre, atunci vedem că ceea ce se întâmplă în primele trei luni este o continuare a vieţii sale embrionare. Aceasta reiese din ceea ce se întâmplă cu creierul său, din ceea ce se întâmplă cu copilul şi din alte puncte de vedere. Aceste prime trei luni care completează anul le putem socoti ca aparţinând încă vieţii embrionare, astfel încât putem spune: Într-o anumită privinţă, primul an al dezvoltării umane este cuprins în ciclul anual.
Apoi vine un nou an. După acest prim an copilul a evoluat într-atât – desigur faptul trebuie acceptat ca o medie aritmetică, dar lucrurile stau totuşi astfel – încât îi cresc dinţii de lapte. Urmărim încă un an, după ce s-a scurs un an de la concepţie, urmărim al doilea an şi constatăm că dezvoltarea primilor dinţi este corespunzătoare cu ciclul anual. Şi ne întrebăm: Oare continuă acest proces. Nu, nu continuă. În fapt, prima dentiţie pare să fie un ciclu anual intrauman, ceea ce si este, aşa cum şi primul an este un ciclu anual interior al omului. În ceea ce priveşte formarea dinţilor de lapte, în om lucrează în mod evident Universul. Apoi intervine altceva. Acţioneză în el, într-un interval de la naştere care este de şapte ori mai mare, acea forţă care contribuie la apariţia celei de a doua dentiţii. Se întâmplă ceva ce nu mai este în legătură cu mersul Universului, ci cu un lucru care se sustrage mersului Universului, care acţionează din interiorul omului.
Acum avem ceva concret. Aş spune că este vorba de organismul universal în relaţie cu o serie de fapte proiectate în om contribuind la apariţia dinţilor lui de lapte. Apoi asistăm la apariţia dinţilor durabili; aceasta aşază o ordine cosmică umană interioară în cea exterioară. Trebuie să vedeţi aici prima manifestare a stării de libertate a omului. Acesta întreprinde ceva care arată foarte clar dependenţa sa de Univers, prin faptul că păstrează mersul timpului din Cosmos, apoi îl încetineşte, imprimă aceluiaşi proces o altă viteză, o viteză de şapte ori mai mică. Din această cauză el durează de şapte ori mai mult. Aveţi aici puse în opoziţie interiorul omului şi Cosmosul exterior.
Am oferit într-un mod intuitiv imaginea dependenţei omului de Universul exterior prin aceea că noi pendulăm între somn şi veghe şi că pe Pământ are loc alternanţa zilei şi a nopţii. Ce înseamnă pentru noi oamenii alternanţa stării de veghe cu cea de somn? Exprimat în mod grosolan, înseamnă că ne deplasăm de colo-colo o dată în timp ce eul şi corpul noastru astral sunt unite cu corpul eteric şi cu corpul fizic, altă dată în timp ce eul şi corpul astral, pe de o parte, şi corpul eteric şi cel fizic, pe de altă parte, sunt separate.
Totuşi, omul ciclului cultural actual, mai ales dacă se numeşte om civilizat, nu mai este deplin dependent de ciclul natural. Ciclul stare de veghe-somn arată încă, în ceea ce priveşte lungimea timpului, destul de asemănător cu ciclul natural. Dar există, în prezent, oameni – am cunoscut personal – care fac din noapte zi şi din zi noapte, pe scurt, omul se poate smulge din apartenenţa la mersul cosmic. Dar legitatea sa, succesiunea stărilor, mai prezintă încă imaginea-copie a acestei legităţi exterioare. Şi aşa stau lucrurile cu multe procese din om. Când vedem cum alternează omul între veghe şi somn, iar natura alternează între zi şi noapte şi că omul, în prezent, este legat de alternanţa veghe şi somn dar nu şi de respectarea zilei şi a nopţii, putem să spunem: El a fost cândva legat, cu stările sale interioare, de mersul exterior al Cosmosului şi s-a smuls din acesta. Omul civilizat este aproape complet desprins de mersul exterior al naturii şi se reîntoarce la acesta numai atunci când recunoaşte, aşadar descoperă prin intelect, că îi este mai bine când doarme noaptea în loc să doarmă ziua. Dar noaptea nu îl determină pe om imperios să doarmă. Oamenii civilizaţi nu simt neapărat că noaptea trebuie să doarmă, iar ziua să stea treji. Cel mult, când noaptea se mai ţine o conferinţă ca aceasta, poate constitui pentru unii o invitaţie naturală din partea nopţii la somn. Dar acestea sunt lucruri pe care nu trebuie să le înscriem în mod obligatoriu în imaginea pe care ne-o facem despre Univers.
Aşadar, omul s-a smuls din desfăşurarea naturii, dar încă mai prezintă imaginea ritmică acestei desfăşurări. Vedeţi cum aici au loc tranziţii. Putem spune că prin veghea şi somnul nostru mai prezentăm încă desfăşurarea mersului natural în imagine, deşi ne-am rupt de această evoluţie naturală. Când apare a doua dentiţie, nu mai prezentăm în succesiunea temporală o imagine a cursului natural care se exprimă la apariţia primilor dinţi. Dar apariţia celei de a doua dentiţii este o nouă manifestare naturală. Acest lucru nu-l putem compara cu somnul şi veghea. Aici nu intră în discuţie bunul nostru plac. În acest caz se manifestă ceva care nu este inserat în marea desfăşurare a naturii, ci este propriu omului, dar care nu este lăsat în voia lui. Este o altă ordine naturală care se inserează în prima.
Detaliindu-vă aceste lucruri, eu vă spun, în fond, lucruri obişnuite. Problema este de a vedea astfel de lucruri cotidiene în mod corect. Putem spune deci că există un eveniment al naturii în care este inserată şi apariţia primilor dinţi ai omului. Vreau să desenez figurat acest eveniment natural așa (tabla 5, dreapta sus, curentul din stânga, alb). Este vorba de o întâmplare naturală generală, şi în ea vibrează, fiind o parte din aceasta, apariţia primilor dinţi ai omului. Apoi, avem o altă întâmplare naturală, care însă nu este inserată în devenirea generală a Universului, pe care omul o are pentru sine: apariţia celei de a doua dentiţii. Dacă ați vrea să o desenați, ar trebui să o desenați așa, ca un alt curent (roșu). Dar așa, cu două dentiţii una lângă alta, paralel, încă nu s-ar rezolva – aici amândouă ar fi la fel. Deci nu putem să desenăm așa, ci trebuie să facem cu totul altfel. Trebuie, dacă vrem să arătăm relația dintre apariția primei dentiții și apariția celei de a doua, să desenăm eventual așa apariția primei dentiții (centru jos, mijlocul alb), și apariția celei de a doua dentiție trebuie să o desenăm așa (roșu, împrejurul mijlocului alb), încât albul este de 7 ori înăuntrul roșului (sunt sugerate 7 diviziuni, cu roșu). Adică, dacă le desenăm una lângă alta nu rezultă nicio imagine a relației apariției primei dentiții cu a doua, ci doar atunci rezultă o imagine, când acea forţă de care depinde apariția primei dentiţii este înconjurată de o altă forță, de care depinde apariția celei de a doua dentiţii.
Vedeţi, aici apare pur şi simplu necesitatea ca mișcarea să se curbeze prin diferenţa de viteză. Gândiţi-vă deci că dacă undeva în spaţiul cosmic se găseşte o stea, și în jurul acesteia se rotește o alta, astfel încât prin înconjurarea ei vreo bucată se găsește acolo de șapte ori (dreapta jos pe tabla 5, arcul de cerc roșu), atunci obţinem ceva calitativ nou, o creaţie, prin simplul fapt al mișcării de revoluție.
Să examinăm, aşadar, prima şi a doua dentiţie. Va trebui să ne spunem: Acest lucru trebuie să aibă în Cosmos legătură cu două forţe dintre care una dă ocol celeilalte. Vreau să vă pun în faţă acest exemplu pentru ca dumneavoastră să puteţi vedea ce înseamnă să priveşti în mod concret mişcările din spaţiul cosmic, ce înseamnă să vorbeşti concret despre mişcări în spaţiul cosmic şi că este vorbire goală când se spune: Jupiter este la atâtea mile distanţă de Soare şi înconjoară Soarele după o anumită traiectorie; Saturn este la cutare distanţă de Soare, pe care-l înconjoară după o altă traiectorie (tabla 5, mijloc sus). – Cu aceasta nu se spune nimic. Este doar vorbă goală. Știi ceva despre aceste lucruri doar când le legi un conţinut la aceasta, că orbita lui Jupiter este cam așa, orbita lui Saturn este cam așa, şi serveşte înconjurării uneia prin cealaltă. În aceste bucăți este dată pur și simplu necesitatea anumitei desfășurări a evenimentelor.
În timp ce vă aduc în faţa ochilor aceste lucruri veţi spune, poate, că ele sunt greu de înţeles sau că despre ele nici nu trebuie să vorbim. Dar numai dacă învăţăm din nou să vorbim despre ele vom ajunge la o concepţie corectă despre lume. Şi ne vom depărta de ceea ce a apărut atât de unilateral în concepţia copernicană: reprezentarea simplistă a mişcărilor cereşti prin linii. Acum ar trebui să pătrundă din ce în ce mai mult în omenire ceva care să-i spună: Este necesar ca oamenii să se lămurească în privinţa celor mai elementare trăiri, înainte de a ridica privirea în afară, la tainele extreme ale Cosmosului.
Vom învăţa ce înseamnă anumite corelații pe care le citim simplu din stele abia după ce vom înţelege procesele corespunzătoare din organismul propriu. Căci ceea ce se află înscris în cuprinsul epidermei noastre nu este altceva decât imaginea în oglindă a organismului cosmic exterior. Dacă avem așadar omul reprezentat schematic și avem aici schematic circuitul său sangvin, putem urmări traiectoria circulaţiei sângelui (tabla 5, stânga jos). Acest lucru se petrece în interiorul omului. Dacă ieşim în Cosmos, vom vedea Soarele, care în interiorul omului corespunde inimii. Despre aceasta vom vorbi data viitoare. Iar ceea ce pleacă de la inimă prin corp, sau din corp spre inimă, oricât de neregulat ar fi, este în realitate asemănător mişcărilor care însoţesc mersul Soarelui. În loc de a desena linii abstracte, ar trebui să privim în interiorul omului. Astfel în alcătuirea învelişului său epidermic am afla ceva ce este în afară, în spaţiul ceresc; atunci am găsi şi omul inserat în ordinea cosmică, dar s-ar descoperi şi faptul că, pe de altă parte, el este independent faţă de această ordine a lumilor. Modul în care el devine parţial independent vi l-am arătat. Vom mai vorbi despre acest lucru data viitoare. Ceea ce v-am prezentat până acum nu este decât o schemă.
Examinaţi principala desfăşurare a vaselor de sânge în organismul uman. Privită de sus, ea seamănă cu o lemniscată. În loc de a o prezenta schematic ar trebui să urmărim hierogrifele care sunt desenate chiar în noi înşine. Apoi ar trebui să înţelegem ce se petrece în Cosmos. Putem face acest lucru numai dacă suntem în stare să recunoaştem că inima nu acţionează ca o pompă care pune în mişcare sângele prin corp, ci ea este cea pusă în mişcare de circulaţia sângelui, care este în sine ceva viu. Iar circulaţia sângelui este la rândul ei condiţionată de organe. Inima – acest lucru poate fi urmărit embriologic – nu este nimic altceva decât rezultatul circulaţiei sangvine. Dacă înţelegi ce este inima în corpul uman, atunci afli că Soarele nu este ceea ce spune Newton, trăgătorul general de sfori care își trimite sforile, numite forţă de gravitaţie, înspre planete, spre Mercur, Venus, Pământ, Marte etc. – acolo el trage de sfori care nu sunt însă văzute, care sunt forţe de atracţie, sau le împroașcă lumină și alte asemenea (tabla 6, sus, cercul cu raze roșii) –, ci aşa cum mişcarea inimii este rezultatul viului din circulaţie, tot aşa şi Soarele nu este altceva decât rezultatul sistemului planetar. Soarele este rezultat, nu punct de plecare (tabla 6, jos). Cooperarea vie a sistemului solar produce în mijloc o cavitate, care reflectă ca oglinda. Și acesta este Soarele. Din această cauză v-am spus în repetate rânduri că fizicienii ar fi cât se poate de uluiţi dacă ar putea ajunge în Soare, unde nu ar găsi ceea ce ei cred că există acolo, ci numai un spaţiu vid, şi încă un spaţiu care absoarbe totul în sine şi îl distruge, aşa încât este ceva mai mult decât un spaţiu vid. Un spaţiu vid nu face altceva decât să primească ce se introduce în el. Dar Soarele este un spaţiu vid în care dacă introduci ceva îl absoarbe imediat şi-l face să dispară. Aici nu există nimic, există ceva mai puţin decât nimic. Iar ceea ce străluceşte ca lumină este reflectarea care ne atinge din spaţiul cosmic – aşa cum mişcarea inimii nu este nimic altceva decât ceea ce se acumulează, din vitalitatea setei şi a foamei etc., în coacţionarea organelor, în mişcarea sangvină din inimă.
Tabla 6Dacă înţelegem ce se întâmplă în interiorul organismului uman înţelegem şi ce se petrece afară, în spaţiul cosmic. Dimensiunile spaţiale abstracte în care ne trasăm apoi liniile noastre există numai pentru ca să putem urmări lucrurile cu comoditate. Dacă vrem să le urmărim potrivit cu realitatea, atunci trebuie să încercăm să ne vieţuim interior şi apoi să ne întoarcem, cu ceea ce am înţeles în interior, spre exterior. Soarele este înţeles de cel ce înţelege inima umană. Şi tot aşa şi restul interiorului uman.
Aşadar, este vorba să luăm în serios mult mai mult acest „cunoaşte-te pe tine însuţi” şi să pătrundem din acest „cunoaşte-te pe tine însuţi” în cuprinderea Cosmosului. Plecând de la autocunoaşterea omului în întregul său trebuie să cuprindem Cosmosul extrauman.
Vedeţi, în această privinţă, construirea unei noi imagini a Universului nu se realizează atât de rapid! Desigur, pentru a ne clarifica unele calităţi ale acestei imagini a Universului putem schiţa o linie în spirală; câteva proprietăţi sunt caracterizate prin aceasta, dar nu ne este redată reala stare de fapte. Pentru a caracteriza alte câteva proprietăţi, noi trebuie să facem ca însăşi spirala să evolueze la rândul ei în mod spiralat; aceasta înseamnă că într-un punct linia este curbă. Chiar şi atunci nu avem încă totul; anumite stări de fapt, de felul modului cum se raportează creşterea dinţilor de un an faţă de creşterea dinţilor de şapte ani, trebuie să-l caracterizăm printr-o deplasare a liniei. Vedeţi, aşadar, că nu putem să ne construim imaginea Universului atât de repede! Trebuie să intervină şi renunţarea la dorinţa de a vrea să construim o imagine a Universului din linii şi trebuie să învăţăm să luăm în serios faptul că lumea exterioară, aşa cum ni se oferă, este iluzie. Lumea matematizată este cu atât mai mult o iluzie.
Aceasta este ceea ce am vrut să vă ofer azi, ca o discuţie pregătitoare a ceea ce vreau să vă prezint data viitoare. După ce vom depăşi toate dificultăţile, vom fi pregătiţi pentru a putea lega cu două punţi corespunzătoare cele trei domenii mai importante ale vieţii: natura, morala, religia.
Despre aceasta vom vorbi data viitoare.
