Ultimele consideraţii pe care le-am făcut aici au fost dedicate unei căi care, abordată în mod corespunzător, permite obţinerea unei concepţii despre Cosmosul nostru şi organizarea acestuia. Aţi văzut că această cale obligă la căutarea consonanţei între ceea ce se întâmplă în interiorul omului şi ceea ce se întâmplă în marele Univers. Mâine şi poimâine va trebui să-mi prezint în aşa fel ideile încât şi prietenii noştri veniţi din afară la Adunarea noastră generală să poată primi câte ceva din aceste lucruri. Din această cauză, mâine va trebui să repet pe scurt câte ceva din ce a fost spus, esenţialul, pentru a face apoi legătura cu altceva. Astăzi însă vreau să inser în mersul analizelor noastre câte ceva care poate fi adecvat apropierii pe calea adevărată de cunoaşterea Cosmosului.
Dacă parcurgeţi Ştiinţa ocultă, veţi vedea că în această expunere schiţată a evoluţiei Cosmosului făcută de noi se păstrează relaţia cu omul. Dacă plecaţi de la evoluţia fazei Saturn, pentru a progresa până la evoluţia Pământului nostru, trecând prin fazele evoluţiilor Soare şi Lună, ştiţi că această evoluţie este caracterizată prin aceea că a pus bazele senzorialităţii umane. Şi aşa merg apoi lucrurile mai departe. Stările Cosmosului sunt urmărite în aşa fel încât să se contureze concomitent evoluţia omului. Aşadar, omul nu este gândit doar ca prezenţă în Cosmos, aşa cum se întâmplă în prezent în ştiinţele naturii exterioare, în care Universul şi omul sunt considerate două entităţi ce nu-şi aparţin reciproc, ci ambii sunt gândiţi unul în celălalt, sunt urmăriţi împreună în evoluţia lor. Acest lucru trebuie luat în considerare când se vorbeşte de ceea ce sunt în prezent proprietăţi, forţe, mişcări etc. ale Cosmosului. Nu se poate contempla Universul, pe de o parte, în mod pur abstract, spaţial, în sensul copernican-galilean, şi independent de el omul, ci în timpul abordării ambele entităţi trebuie să se întrepătrundă.
Acest lucru este însă posibil numai dacă ţi-ai făcut o reprezentare corespunzătoare despre omul însuşi. V-am atras atenţia cât de puţin adecvată este concepţia actuală a ştiinţelor naturale pentru a da lămuriri cu privire la om. De fapt, ce face această ştiinţă a naturii? Observaţi numai. Ea arată cum omul s-a dezvoltat corporal, treptat, din alte forme. Ea urmăreşte apoi cum în timpul vieţii embrionare aceste forme sunt parcurse din nou, ca într-o scurtă repetare. Aceasta înseamnă că ea consideră omul ca fiind animalul suprem. Ea observă animalitatea şi apoi îl alcătuieşte pe om din tot ce a găsit în animalitate. Aceasta înseamnă că observă tot ce este extrauman pentru a spune apoi, aproximativ: Aici este punctul final, aici se termină extraumanul, aici se ajunge la om. ‒ Nu este studiat omul ca atare. Obiectivul de a studia omul ca atare nu se pune în faţa ştiinţei actuale a naturii, şi din această cauză nici nu se dezvoltă o concepţie despre adevărul uman.
Aş vrea să plec de la ceea ce am spus ieri într-un alt loc [Nota 29] şi într-un context cu totul diferit, în faţa unui alt public, dar care poate fi lămuritor şi eficient şi aici, în contextul de acum. Ar fi cu adevărat foarte necesar azi ca oamenii care vor să înţeleagă concret lucrurile în acest domeniu să plece de la observarea ştiinţifică goetheană a naturii, mai ales de la studiul învăţăturii sale despre culori. În învăţătura sa despre culori, Goethe a utilizat o cu totul altă metodă a observaţiei naturaliste decât ceea ce se obişnuieşte în prezent. Încă de la început este vorba despre aşa-numite culori subiective, culori fiziologice, şi aici se cercetează cum ochiul uman, ca formaţiune vie, are trăiri legate de ambianţă, că aceste trăiri nu durează numai atât timp cât ochiul este expus lumii exterioare, ci există aici ca o postacţiune. Cunoaşteţi cu toţii fenomenul cel mai simplu din acest domeniu: priviţi o suprafaţă limitată, de exemplu, de culoare roşie (tabla 13, rombul din stânga) apoi mutaţi repede ochiul spre o suprafaţă albă: vedeţi roşul în postculoarea verde. Aceasta înseamnă că ochiul mai stă, într-un anumit sens, sub influenţa a ceea ce a trăit. Acum nu vrem să cercetăm motivele pentru care apare postculoarea verde, ci vom insista mai mult asupra faptului general că ochiul mai lasă să rezoneze trăirea încă după ce aceasta a încetat.
Tabla 13Avem de-a face aici cu o trăire la periferia vieţii noastre umane. Ochiul se află la periferia corpului uman. Dacă urmărim trăirea pe care o are, găsim că pentru un anumit timp, limitat, ochiul lasă să se stingă treptat această trăire. Apoi trăirea încetează cu totul. Atunci ochiul se poate îndrepta spre alte trăiri fără a fi influenţat de ceea ce a trăit anterior. Să observăm prin simplă intuiţie un fenomen care nu este legat de un singur organ izolat, ci de întregul organism al omului, şi dacă ne vom dărui unei analize obiective nu vom putea nesocoti faptul că şi înaintea observării această trăire este înrudită cu trăirea ochiului. Vă expuneţi unui fenomen, unei trăiri. Vă expuneţi ca om întreg acestei trăiri, o preluaţi aşa cum ochiul preia trăirea culorii căreia îi este expus. După luni, după ani, posttrăirea, postimaginea apare sub forma de imagine a memoriei. Sunt două fenomene diferite, dar nu veţi putea ignora înrudirea imaginii amintirii cu o postimagine a trăirii pe care ochiul o are pentru un timp limitat.
Astfel se pun probleme în toată autenticitatea, iar omul poate afla ceva despre lume prin faptul că învaţă să întrebe în mod corect. Să ne întrebăm: Cum se leagă aceste două fenomene, postimaginea ochiului şi imaginea amintirii asociată unei anumite trăiri care urcă în noi (să lăsăm neprecizat locul de unde)? Când se pune o astfel de întrebare şi se caută un răspuns adecvat, întreaga metodă a cercetării naturaliste actuale cedează. Ea cedează din cauză că această metodă nu cunoaşte importanţa universală a metamorfozei. Această metamorfoză nu se încheie într-o viaţă de om, ci în cursul vieţilor pământene succesive.
Pentru a putea obţine o imagine a omului în întregul său ‒ făcând abstracţie de tripartiţie şi admiţând o bipartiţie prin contopirea celui de al doilea cu cel de al treilea segment ‒, distingem mai întâi formaţiunea pe care o numim capul uman şi restul omului. Dacă vrem să studiem structura capului omului, trebuie să vedem cum se leagă ea de întreaga evoluţie a acestuia. Este o metamorfoză mai târzie, este transformarea restului organismului uman în ceea ce priveşte forţele sale. Ceea ce sunteţi ca om dacă vă imaginaţi că sunteţi lipsiţi de cap ‒ desigur cu tot ce aparţine capului ‒, concepeţi acest om din afara capului mai întâi în mod substanţial. Dar nu acest aspect substanţial, ci contextul de forţe al acestei substanţe se metamorfozează în Cosmos între moarte şi o nouă naştere şi devine formaţiunea cap în viaţa pământeană următoare. Aceasta înseamnă că ceea ce se află acum în afara capului este o metamorfoză premergătoare a structurii cap ulterioare. Dacă însă vreţi să înţelegeţi cum se desfăşoară această metamorfoză, trebuie să focalizaţi următoarele aspecte.
Dacă aveţi în vedere unul din organele dumneavoastră ‒ ficat sau rinichi ‒ şi-l comparaţi cu capul, veţi afla o deosebire esenţială, şi anume că întreaga activitate a organului dumneavoastră din afara capului este orientată spre interior. Astfel, întreaga activitate a rinichiului este orientată spre interiorul omului. În această direcţie este orientată activitatea sistemului renal, este îndreptată spre excreţie, spre eliminare. Comparaţi acest organ cu un organ caracteristic pentru capul uman, de exemplu ochiul. Acesta acţionează exact invers, este în întregime orientat spre exterior, iar interacţiunile lui cu exteriorul le orientează spre interiorul omului, spre înţelegere, spre raţiune. Într-un organ al capului vom avea contraimaginea polară a unui organ din restul organismului. Restul organelor omului sunt orientate spre interiorul organismului. Capul îşi are organele sale principale orientate spre exterior. Prin urmare eu pot prezenta aceasta în mod schematic în felul următor (tabla 13, sus).
Dacă admitem că aceasta (din stânga) ar fi o metamorfoză, aceasta (din dreapta) ar fi cealaltă metamorfoză care intră în discuție aici, atunci trebuie să vă reprezentaţi prima viață, a doua viaţă; între ele este atunci viaţa dintre moarte şi o nouă naştere. Avem un organ intern. Acesta este deschis spre interior. În timp ce metamorfoza este activă între moarte şi o nouă naştere, întreaga poziţie şi tot ce este legat de acest organ se răstoarnă. Organul se deschide spre exterior. Lucrurile stau ca şi cum ceea ce-şi desfăşoară acum activitatea spre interior în încarnarea următoare îşi va desfăşura activitatea spre exterior. Trebuie să vă reprezentaţi că între cele două încarnări s-a întâmplat ceva asemănător cu situaţia în care întoarceţi pe dos o mănuşe, în aşa fel încât partea care era în afară vine acum înăuntru. Aşadar, metamorfoza nu s-a realizat numai în sensul că organele din restul corpului s-au remodelat oarecum; ele s-au întors pe dos. Partea interioară, cea întoarsă spre interior, a devenit partea întoarsă spre exterior. Astfel putem spune: Organele ‒ voi vorbi despre corp şi cap ca fiind în opoziţie ‒, organele corpului se metamorfozează în timp ce se întorc pe dos. Aşadar, ochii noştri ar fi fost în încarnarea trecută ceva în burta noastră, dacă-mi pot permite expresia. Acest ceva s-a întors pe dos în forţele sale şi a devenit acum ochii noştri, care au obţinut capacitatea de a produce postimagini. Această capacitate de a produce postimagini în contact cu lumea exterioară trebuie să vină de undeva. De unde vine această capacitate?
Să observăm ochii, activitatea lor, să facem aceasta fără prejudecăţi. Postimaginile dovedesc că ochiul este ceva viu, postimaginile ne dovedesc că ochiul reţine pentru puţin timp activitatea. De ce reţine ochiul puţin timp activitatea? Haideţi să plecăm de la ceva mai simplu. Admiteţi că am pipăit un material din mătase. După aceasta îmi rămâne în organul pipăitului o postacţiune a moliciunii mătăsii. Dacă pipăi din nou materialul recunosc mătasea prin efectul pe care l-a avut asupra mea. Tot aşa stau lucrurile şi în cazul ochiului. Postimaginea are legătură cu recunoaşterea repetată. Vitalitatea interioară, care este necesară pentru ca postimaginea să ia naştere, are legătură cu recunoaşterea repetată. Când este vorba de recunoaştere repetată, obiectele se află afară. Dacă văd acum pe cineva şi-l întâlnesc mâine din nou, el se află aici în plan corporal.
Să comparăm acest lucru cu ceea ce s-a metamorfozat dezvoltându-se ca ochi, raportat la activitate. Să focalizăm organul din interior din care s-a dezvoltat ochiul. Aici trebuie să existe structurat ceea ce apare ca facultate de a produce postimagini, ca vitalitate a ochiului, numai că este necesar să fie orientat spre interior. Trebuie să aibă şi aceasta legătură cu recunoaşterea repetată. Dar a recunoaşte în mod repetat o trăire înseamnă a ţi-o aminti. Dacă, aşadar, căutaţi metamorfoza primordială pentru activitatea ochiului într-o viaţă anterioară, trebuie să întrebaţi care este activitatea organului care acţionează pentru amintire. Aceste lucruri nu pot fi expuse chiar atât de simplu cum se doreşte în prezent; dar ele se lasă sugerate. Urmând această cale veţi găsi că toate organele de simţ care sunt orientate înspre afară îşi au contraimaginile în organele noastre interne. Aceste organe interne sunt în acelaşi timp organele amintirii. Cu ochii vedeţi ceea ce se repetă în viaţa exterioară; cu ceea ce corespunde în corpul dumneavoastră metamorfozei anterioare a ochiului vă amintiţi imaginile pe care vi le mijloceşte ochiul. Cu urechea auziţi sunetele; cu ceea ce corespunde în corpul dumneavoastră urechii vă amintiţi sunetele. În felul acesta, întregul om, în timp ce-şi deschide organele spre interior, devine organ al amintirii. Şi noi preluăm această viaţă exterioară. Ştiinţa naturii materialistă spune că noi preluăm, de exemplu, imagini vizuale; influenţa acestora se transmite nervului optic. Cu aceasta însă se termină totul. Restul organismului este, pentru procesul cunoaşterii, a cincea roată a carului. Însă acest lucru nu este adevărat. Ceea ce noi percepem trece în restul organismului şi nervii nu au în mod nemijlocit nimic de-a face cu amintirea, ci celelalte organe, organele care îşi deschid activitatea spre interior. Întregul om este un instrument de amintit, specializat pe diferite organe. Materialismul trăieşte teribila tragedie că nu poate recunoaşte tocmai ceea ce este material, căci rămâne împotmolit în abstracţiuni. Şi devine tot mai abstract, mai filtrat, mai spiritual, neputând pătrunde în esenţa fenomenelor materiale. El nu înţelege spiritualitatea fenomenelor materiale. De exemplu, nu înţelege faptul că organele interne ale corpului nostru au mult mai mult de-a face cu memoria decât creierul nostru, care numai pregăteşte reprezentările noastre, pentru ca ele să fie preluate de restul organelor. În această privinţă, ştiinţa noastră este ‒ ce altceva, de fapt ‒ asceză continuată, asceză unilaterală continuată. În ce constă această asceză? În aceea că nu se doreşte întelegerea lumii materiale în spiritualitatea ei, ci se urmăreşte dispreţuirea, învingerea ei, nu se doreşte a se avea de-a face cu ea. Ştiinţa noastră a învăţat de la asceză faptul că, de fapt, nu mai înţelege nimic din lume; ea îşi imaginează că ochii şi celelalte organe de simţ preiau percepţiile, le transmit sistemului nervos şi apoi mai departe unui lucru care este lăsat în nedeterminare. Nu, acestea trec în restul organismului. Aici iau naştere amintirile, prin reverberaţia organelor.
Acest lucru era bine cunoscut, în vremuri în care asceza nu apăsa asupra concepţiilor umane. Din această cauză, când cei vechi vorbeau, de exemplu, de „ipohondrie” nu spuneau, cum o face adeseori omul modern sau chiar psihanalistul, că „ipohondria” ar fi ceva sufletesc, că ea ar avea rădăcini numai în suflet. Nu, ipohondria este starea cartilaginoasă din corpul inferior. Oamenii din vechime ştiau foarte bine că ceea ce este hipohondrie îşi are baza într-o înţepenire, o durificare a sistemului corpului inferior. Iar limba engleză care, faţă de alte limbi europene, se află încă într-o etapă mai puţin avansată, mai poartă în sine o amintire a acestei consonanţe a materialului cu spiritualul. Voi aminti un singur caz. În engleză, o anumită stare sufletescă este numită „spleen”, dar aceasta nu este ceva exclusiv sufletesc. Splina se numeşte şi ea tot „spleen”. Iar „spleen”-ul are o foarte mare legătură cu splina. Acest lucru nu este ceva care să poată fi explicat numai referitor la sistemul nervos, ci este explicabil din perspectiva activităţii splinei. În felul acesta, s-ar putea afla multe lucruri. Geniul limbii a reţinut foarte multe, şi chiar dacă cuvintele sunt oarecum transformate pentru utilizarea sufletească, ele fac totuşi trimitere la ceea ce a funcţionat bine ca o concepţie primordială a umanităţii.
Percepeţi, aşadar, lumea ca om întreg şi în acest timp ea acţionează asupra organelor dumneavoastră. Ele se adaptează trăirilor, diferitelor feluri de trăiri. În clinică, când se analizează din punct de vedere anatomic, ficatul este ficat. Ficatul unui om de 15 ani, ficatul unui om de 25 de ani, ficatul unui muzician este tot ficat; şi ficatul unui om care pricepe din muzică tot atât cât boul care întreaga săptămână a mâncat iarbă este tot ficat. Dar ceea ce este important este faptul că există o deosebire esenţială între ficatul unui muzician şi ficatul unui nemuzician, pentru că ficatul are o foarte, foarte mare legătură cu ceea ce rezonează în om din reprezentările muzicale. Nu ajută la nimic să contemplăm ficatul ca într-o cunoaştere ascetică, privindu-l ca pe un organ minor. Acest organ care în aparenţă este minor este sediul a tot ceea ce el înmagazineză din succesiunea acordurilor unei simfonii. Numai că trebuie să se ştie că în afară de ficatul fizic există şi un organ eteric şi că, în primul rând, acesta are legătură cu aspectul menţionat. Ficatul fizic, exterior, este exudatul ficatului eteric şi este modelat de ficatul eteric. Dacă aţi fi lăsat cu totul în voia dumneavoastră, şi în măsura în care sunteţi lăsat în voia dumneavoastră, aparatul senzorial din încarnarea viitoare ar fi o copie a trăirilor pe care le aveţi faţă de lumea înconjurătoare. Într-o anumită măsură asta şi este el, însă nu în mod exclusiv, întrucât între moarte şi o nouă naştere fiinţe aparţinând ierarhiilor superioare ne vin în ajutor şi nu permit ca toate necuviinţele pe care le comitem faţă de organele noastre să fie cu adevărat purtate de noi ca destin. Suntem ajutaţi între moarte şi o nouă naştere. Cu privire la această parte a organizării noastre nu suntem lăsaţi numai la cheremul nostru.
Vedeţi că există deci o legătură între întregul organism al omului şi organele acestuia şi formaţiunea cap. Corpul devine cap, iar capul îl pierdem odată cu moartea. Din această cauză, el este substanţial mai osos în forma sa şi se păstrează mai mult decât restul organismului aici, pe Pământ. Acesta este numai semnul exterior al faptului că el se pierde în încarnarea ulterioară, pentru tot ce trebuie să parcurgem între moarte şi o nouă naştere.
Aceste lucruri au fost bine înţelese de vechea înţelepciune atavică, şi ele au fost simţite şi atunci când se căuta legătura omului cu macrocosmosul care era prezentată în vechile descrieri ale mişcărilor cerului. Geniul limbii a păstrat şi în această privinţă câte ceva. Aşa cum am arătat, omul parcurge, interior, ciclul diurn exterior. Dumneavoastră vreţi să luaţi micul dejun în fiecare zi, nu numai duminica. De asemenea, vreţi să luaţi zilnic prânzul la amiază şi cina seara şi nu vreţi să luaţi micul dejun numai duminica, să prânziţi miercurea şi să cinaţi sâmbăta; nu procedaţi aşa. Sunteţi subordonaţi în ceea ce priveşte metabolismul ciclului rotirii zilnice a Pământului în jurul axei sale. Astfel de lucruri erau simţite în mod real în înţelepciunea originară. Atunci, omul ştia că nu este separat de Pământ, că trăieşte împreună cu Pământul ceea ce face acesta. Şi ştia să şi indice ce trăieşte el împreună cu Pământul. Cel care are un simţ pentru operele de artă vechi, cu toate că astăzi avem puţine prilejuri de a mai vedea astfel de lucruri, poate vedea că la cei vechi era încă prezentă o trăire vie cu privire la legătura dintre microcosmos-om şi macrocosmos. Dar încă şi mai multe lucruri se află în altceva.
La toate sau la majoritatea popoarelor ziua şi săptămâna se află în opoziţie. Pe de o parte, ciclul metabolismului se exprimă în faptul că trebuie să mâncaţi zilnic la aceleaşi ore. Dar niciodată omul nu s-a orientat numai după acest ciclu al metabolismului. Ciclului zilnic el l-a adăugat pe cel săptămânal. În primul rând a deosebit Soarele, răsăritul şi apusul, în mod corespunzător curgerii zilei, dar a adăugat la aceasta: duminică, luni, marţi, miercuri, joi, vineri, sâmbătă ‒ un interval de timp de şapte ori mai lung. Apoi s-a reîntors la duminică. Într-o anumită măsură ne întoarcem iarăși înapoi după şapte cicluri zilnice (tabla 14, stânga). Acest lucru este resimţit în opoziţia zi-săptămână. Dar în această opoziţie omul voia să exprime mult mai mult, şi anume că ciclul zilnic este legat de Soare, de circulaţia solară. Pentru moment, nu ne interesează că azi o numim circulaţie aparentă.
Tabla 14Acum avem un interval de timp de şapte ori mai mare, dar care preia în sine toate planetele: Soare, Lună, Marte, Mercur, Jupiter, Venus şi Saturn. Circulaţia săptămânală preia în sine toate planetele. Din această cauză trebuia să se spună: Avem un ciclu care corespunde zilei, un alt ciclu care corespunde unui interval de timp de şapte ori mai mare şi care preia în sine planetele. Trebuia făcută referire la faptul că nu numai Pământul se învârteşte în jurul axei sale sau că Soarele îl înconjoară, ci şi că întregul sistem are în sine o mişcare. Această mişcare ar mai putea fi văzută şi altfel. Dacă luăm în considerare ciclul anual, obţinem într-un an 52 de săptămâni. Aceasta înseamnă aproximativ o şeptime din numărul de zile dintr-un ciclu anual. Cu alte cuvinte, săptămânile trecute de la începutul până la sfârşitul anului ne obligă să gândim că ceea ce este dependent de săptămâni se desfăşoară cu altă viteză decât ceea ce este determinat de ciclul zilnic.
De unde provine sentimentul de a calcula o dată cu un ciclu zilnic şi altă dată cu un ciclu săptămânal? Acest sentiment şi-a avut originea în opoziţia dintre dezvoltarea capului uman şi dezvoltarea întregului rest al omului. Dezvoltarea corpului uman o vedem reprezentată în ceva despre care v-am vorbit, şi anume în ceea ce se dezvoltă în cap aproximativ într-un ciclu anual: în formarea primilor dinţi, a dinţilor de lapte.
Dacă luați în vedere schimbarea dinţilor, ea are loc într-un interval de şapte ori mai mare, în jurul celui de al şaptelea an de viaţă. Se poate spune: Aşa cum se prezintă fiecare ciclu anual faţă de ciclul din evoluţia omului care acţionează până la schimbarea dinţilor, tot aşa se prezintă ziua faţă de săptămână. Acest lucru era simţit. Şi era simţit pentru că se înţelegea în mod corect că apariţia dinţilor de lapte este un rezultat al eredităţii. Este suficient să vedeţi cum se dezvoltă embrionul din formaţiunea cap şi-şi alipeşte restul şi veţi întelege că simţământul celor vechi de a pune în legătură formarea dintilor de lapte cu capul, iar formarea dinţilor de mai târziu cu întregul organism uman era corect. Acesta este un rezultat al cercetării adecvate. Dinţii de lapte sunt legaţi de forţele capului uman, ceilalţi dinţi de forţele care ţâşnesc din restul organismului în cap.
Cu aceasta ne-am referit la un caz special, la o opoziţie importantă între cap şi restul organismului uman. Această opoziţie este temporală. Ceea ce se petrece în capul uman are loc de şapte ori mai repede decât ceea ce se întâmplă în restul corpului uman. Să traducem acest lucru într-o limbă raţională; noi l-am exprimat într-o limbă reală. Imaginaţi-vă că aţi mâncat azi în mod ordonat, aţi luat mesele la orele stabilite. Organismul dumneavoastră vă cere să repetaţi mâine ceea ce aţi făcut azi. Dar capul dumneavoastră are un alt tempo. El trebuie să aştepte şapte zile până când ceea ce a fost preluat de restul organismului dumneavoastră să fie în situaţia de a putea fi preluat de cap. Dacă mâine este duminică şi mâncaţi, capul dumneavoastră trebuie să aştepte până duminica viitoare pentru a primi roadele acestei îngurgitări. După şapte zile are loc o repetare a ceea ce aţi realizat în organismul dumneavoastră cu şapte zile în urmă. Acest lucru era simţit şi exprimat prin aceea că se spunea: Este necesară o săptămână până când fizicul-corporal se devină spiritual-sufletesc.
Metamorfoza constă şi în aceea ca ceea ce necesită un timp de şapte ori mai lung să poată fi repetat în timpul simplu, când viaţa ulterioară urmează acestei vieţi. Avem, aşadar, de-a face cu o metamorfoză spaţială prin aceea că restul organismului nostru, corpul nostru nu doar se transformă, ci se întoarce pe dos; şi avem de-a face cu o metamorfoză temporală, în timp ce organizarea capului nostru a rămas în urmă de şapte ori.
În fapt, această organizare umană nu este atât de simplă pe cât ar dori-o unii în sensul ştiinţei comode actuale. Trebuie deja să gândeşti această organizare a omului într-un mod mai complex. Şi dacă nu este studiat omul, atunci nu se poate spune la ce mişcări ale Cosmosului participă el. Din această cauză, mişcările descrise de la începutul epocii mai noi sunt abstracţiuni, sunt făcute cu excluderea cunoaşterii omului.
Aceasta este înainte de orice reforma căreia trebuie să-i facă fată astronomia pentru ca omul să fie reimplicat atunci când se studiază mişcările din Cosmos. Evident, prin aceasta studiile devin ceva mai greu de făcut decât sunt ele altfel.
Printr-o intuiţie extraordinară, Goethe a simţit în sine metamorfoza craniului uman din coloana vertebrală, din vertebrele coloanei, atunci când, fiind o dată la Venerţa, la cimitirul israelit, a găsit un craniu de berbec despicat. Acesta era aşa de bine desfăcut în părţile sale componente, încât Goethe a putut studia transformarea vertebrelor umane în oase craniene. Apoi, a urmărit acest lucru până la amănunte. Ştiinţa s-a ocupat şi ea într-un anumit fel de această problemă. Găsiţi observaţii interesante făcute de specialistul în anatomie comparată Carl Gegenbaur [Nota 30] şi ipoteze emise de el în acest sens, lucruri foarte interesante; dar, de fapt, Gegenbaur nu putea face decât dificultăţi intuiţiei lui Goethe. El nu credea că s-ar putea indica paralelismul corect al vertebrelor coloanei cu formaţiunile izolate ale craniului.
Dar ştiţi de ce? Pentru că oamenii nu se gândesc la răsturnări, la întoarceri pe dos. Nu trebuie gândit numai la o transformare, ci la o întoarcere pe dos; din această cauză, o asamblare de oase craniene poate fi numai pe departe asemănătoare vertebrelor. În realitate, oasele craniene sunt modelate în forma lor ca rezultat al acelor forţe care acţionează asupra omului între moarte şi o nouă naştere şi trebuie să arate în mod esenţial diferit decât alte oase transformate pur şi simplu. Ele sunt întoarse pe dos. Această întoarcere pe dos este ceea ce trebuie avut în vedere.
Dacă prezentăm schematic omul superior, omul-cap, toate influenţele merg de afară spre interior (tabla 14, dreapta). În restul organismului, toate influenţele merg dinăuntru spre afară, dar ele rămân în interiorul organic al omului. Astfel putem spune: Omul este în relaţie cu lumea ambientală prin capul său; prin restul organismului este în relaţie cu ceea ce se petrece în el însuşi. Misticul abstract spune: Priveşte în interiorul tău şi vei afla fiinţa lumii exterioare. ‒ Dar acest lucru este gândit foarte abstract, căci nu corespunde realităţii. Fiinţa lumii exterioare nu o aflăm doar dacă privim tot ce acţionează din afară asupra noastră, ci abia atunci când mergem mai adânc, abia când ne observăm ca pe o dualitate şi lăsăm să reapară lumea dintr-o cu totul altă parte a fiinţei noastre. Acesta este motivul pentru care mistica abstractă produce atât de puţin şi pentru care este necesar să ne gândim şi aici la un proces intern, nu numai la o simplă transformare a privirii exterioare.
Eu nu aş pretinde de la nici unul din dumneavoatră să lase prânzul pe masă şi să se sature prin simpla vedere a acestuia. Acest lucru nu este posibil, nu-i aşa? Viaţa nu ar putea fi întreţinută. Trebuie să realizăm procesul care se desfăşoară mai întâi în 24 de ore, iar dacă avem în vedere întregul om, inclusiv omul-cap, pe cel care se termină abia după şapte zile. Însă ceea ce este preluat în mod spiritual, şi acesta trebuie preluat cu adevărat, nu poate fi numai privit, trebuie să fie prelucrat interior şi are nevoie de asemenea de o perioadă de şapte ori mai lungă. Din această cauză este necesar ca ceea ce este preluat să fie mai întâi prelucrat în mod intelectual. Dar pentru a renaşte trebuie să aşteptăm şapte ani. Abia atunci apare din nou, abia atunci devine ceea ce trebuie să fie. Acesta a fost şi motivul pentru care, după ce s-a început în jurul anului 1901 cu Societatea antroposofică, a trebuit aşteptat mai întâi şapte ani, apoi chiar 14 ani, ca să apară ceea ce a rezultat din ea.
Mă voi opri azi în acest punct! Mâine vom vorbi în continuare despre aceasta.
