Am vorbit adeseori despre modul în care fenomenul vieții umane integrale se exprimă chiar prin silueta umană [Nota 1]. Cel care poate percepe capul omului în mod corect poate recunoaște felul în care formarea specială, alcătuirea specială a capului este rezultatul unor contexte de viață anterioare pe care omul le-a parcurs înainte de a coborî în existența pământeană actuală. Iar dacă focalizăm ce este sistemul membrelor umane, desigur considerat în mod spațial ca fiind continuat spre interior în acele organe de care membrele se leagă local, avem de-a face cu acel sistem care, după anumite metamorfoze, după anumite remodelări, stă la baza a ceea ce va deveni formațiunea capului uman, într-un viitor care se află dincolo de moarte. Prin aceasta am indicat însă totodată și o conexiune cosmică a omului. Așa cum vedem în prezent omul în fața noastră, putem spune că forma specială a capului său este o metamorfoză a formei membrelor sale anterioare; dar faptul însuși că omul are o anumită formă a capului se datorează evoluției cosmice pe care acesta a avut-o înainte de a fi pășit în lumea terestră. Forma capului este în esență un rezultat al evoluțiilor perioadelor Saturn, Soare și Lună, iar ceea ce este sistem al membrelor este la rândul său punctul de plecare pentru evoluțiile perioadelor Jupiter, Venus și Vulcan. Numai ceea ce se inseră în esența sistemului ritmic actual este, de fapt, omul pământean actual. Astfel încât putem spune: Ceea ce este capul uman a fost format din cele trei încorporări planetare premergătoare Pământului. Ceea ce se află la baza sistemului membrelor este punct de plecare pentru următoarele încorporări planetare ale Pământului. Și în timp ce omul trece prin viața dintre moarte și o nouă naștere, el parcurge într-un anumit mod pe cale spirituală încă o dată ceea ce a viețuit în cursul perioadelor Saturn, Soare și Lună. El își deconstruiește în mod retrospectiv organismul pământean în organismul de pe Saturn, de pe Soare și de pe Lună. Tot astfel, ceea ce el dezvoltă pe Pământ ca sistem al membrelor va fi reorganizat mai departe, integrându-se în fizic în cursul încorporărilor Jupiter, Venus și Vulcan.
Aceste lucruri au, așadar, un aspect cosmic și unul teluric. Din această cauză putem aborda și formarea capului uman în așa fel încât să focalizăm relația entității umane cu Cosmosul. Oricum, pentru contemplarea umană ceea ce s-a întâmplat în evoluția din timpul perioadelor Saturn și Soare este mai îndepărtat. Ceea ce s-a întâmplat atunci poate fi mai puțin judecat plecând de la punctul de vedere terestru. Dimpotrivă, se poate judeca în mod intensiv ceea ce s-a desfășurat în cursul evoluției vechii Luni, căci într-o anumită privință aceasta se repetă în faptele care se derulează în prezent între Pământ și Lună, pe Luna actuală. Din această cauză se poate studia și relația dintre capul uman și ceea ce se desfășoară între Pământ și Lună. Și se va ajunge la anumite taine ale formării omului prin focalizarea acestor fapte, ceea ce se poate realiza după cum urmează.
Imaginați-vă în mod schematic că omul se află pe Pământ, în picioare; el nu se află în centrul Pământului, ci la distanța unei raze a Pământului de acest centru. Și dacă acest lucru îl concepem schematic ca fiind capul uman (vezi figura 1), putem spune: Luna se învârtește în jurul Pământului, așadar și în jurul corpului uman. Prezentat schematic, acest lucru nu ar arăta prea bine.
Tabla 1Admiteți că ar fi Lună plină; ea ar reflecta lumina Soarelui, trimițând-o spre om. Așadar, lumina Soarelui acționează asupra omului. Atrag atenția că atunci când vorbesc despre om înțeleg capul. Pe partea opusă avem Luna nouă. Nici un fel de lumină nu-l atinge pe om din această direcție, el este lăsat sie-însuși. El este mai puțin solicitat de excitanții luminoși exteriori care acționează asupra sa. El este lăsat, din această cauză, mai mult în seama evoluției sale interioare. Iar dacă fixați primul pătrar și cel de al doilea pătrar al Lunii, Lună ascendentă, Lună descendentă, există în ambele cazuri mai puține excitații luminoase exercitate asupra omului, din ambele direcții, decât dinspre Luna plină, dar mai multe decât din direcția Lunii noi. În afară de aceasta, Luna parcurge, în timp ce-și descrie orbita în jurul Pământului, întregul Zodiac. Prin acest fapt, lumina este determinată încă într-un alt mod, diferențiat, lumina Lunii este diferită, venind dintr-un loc care ar avea ca fundal, să spunem, Berbecul, față de alt loc care ar avea ca fundal Fecioara. Lumina Lunii, ca atare, este diferențiată după cum trece printr-un sector sau altul al Zodiacului.
Gândiți-vă acum la ceea ce am prezentat în mod schematic ca întâmplându-se în momentul exact al evoluției umane, adică gândiți-vă că prin anumite procese într-un corp matern se instalează germenele spiritual al omului care vine mai întâi din evoluția dintre moarte și o nouă naștere. În acest timp asupra germenului acționează Luna. Atunci veți avea de-a face, mai întâi prin acțiunea Lunii, desigur în legătură cu celelalte corpuri cerești, cu un proces acționat din Cosmos ‒ configurarea capului uman în corpul matern. Configurarea capului are loc în întregime sub acțiunea Lunii.
În mod îndreptățit veți spune acum: Nu trebuie admis întotdeauna că Luna plină își trimite lumina asupra ochilor sau a nasului și că tocmai partea posterioară a capului, a cărei dezvoltare interioară trebuie să-i fie lăsată sieși, nu este expusă lumii exterioare, că tocmai ea este expusă Lunii noi. Cu siguranță, nici nu trebuie să fie acesta cazul. În esență, lucrurile stau astfel încât undeva Luna plină este activă față de partea anterioară a capului care este fața, iar undeva partea posterioară a capului este expusă acțiunii Lunii noi. Și copilul are o anumită poziție în corpul mamei, și aceasta este orientată în întregime după Cosmos. Dar datorită faptului că Luna radiază mai mult sau mai puțin oblic spre acea parte a embrionului care trebuie să devină fața, în funcție de acest fapt omul va fi dotat cu anumite facultăți în măsura în care acestea sunt dependente de cap. El va fi înzestrat fizic diferit dacă lumina clară a Lunii va iradia, de exemplu, gura sa decât dacă i-ar iradia ochii. Acest lucru este legat de facultățile umane în măsura în care acestea sunt dependente de Cosmos. Dar lucrul principal pe care vrem să-l focalizăm acum este acela că în timpul dezvoltării embrionare a omului influențele care pornesc în special de la Lună sunt cele care formează embrionul uman, care încep cu formarea capului, căci primul lucru care se configurează din om este capul. Și aceasta pleacă din Lună, așadar de la ceea ce a rămas din mișcarea și acțiunea Lunii vechi și mai ales de la încorporările precedente ale Pământului nostru. Vedeți aici legătura cosmică dintre capul uman și lumea exterioară. Vedeți cum este încastrat omul în timpul dezvoltării embrionare în acele conjuncturi cosmice în care Luna cu activitatea ei dă tonul. Lucrurile stau astfel, încât Luna este cea care face mișcarea care, de fapt, înconjoară, așadar, capul. Luna îl înconjoară de zece ori în timp ce omul își parcurge dezvoltarea embrionară. Așadar, Luna formează mai întâi fața umană, apoi o lasă să se dezvolte; între timp, ea se mișcă în partea din spate. După un timp, Luna reapare și o împrospătează. Acest lucru îl face de zece ori. Și în timpul acestor zece luni lunare, capul omului este format în mod ritmic din Cosmos. Astfel încât există zece perioade de câte 28 de zile petrecute de om în corpul matern sub influența forțelor cosmice mijlocite de Lună.
Oare ce se întâmplă în această situație? Omul ajunge mai întâi ca ființă sufletesc-spirituală la acea personalitate pe care și-a ales-o din Cosmos ca mamă. Iar acum Luna preia formarea capului său. Dacă omul ar sălășlui 12 luni în corpul mamei, 12 luni lunare, ar rezulta o formă circulară perfect închisă. Dar el nu sălășluiește decât zece luni lunare. Prin aceasta ceva din dezvoltarea sa rămâne deschis. De acest lucru se ocupă acum tot ceea ce acționează din Cosmos după naștere. Înainte de naștere acționează pentru formarea capului uman zece douăsprezecimi ale forțelor cosmice, restul de două douăsprezecimi sunt lăsate să acționeze asupra formării în afara corpului mamei. Dar chiar și această formare din afara mamei începe încă din perioada embrionară. În afara forțelor cosmice, asupra omului mai acționează și alte forțe, și acestea pleacă în principal de la Pământul însuși. Ele nu acționeză asupra capului, ci asupra sistemului membrelor. Forțele care acționează în membre, cu continuarea lor spre interior, sunt în cea mai mare parte telurice. În brațe și mâini, în gambe și în labele picioarelor acționeză forțele Pământului. Această acțiune se continuă spre interior, în așa fel încât rezultă metabolismul. Dar ceea ce în interior este metabolism, în exterior este schimb de forțe. Atunci când mișcați brațele, când mișcați picioarele, mișcarea nu este ceva atât de simplu, ci aceasta are de-a face și cu forțele Pământului. Întotdeauna, când mișcați picioarele în timpul mersului aveți de învins gravitația Pământului, iar ceea ce se produce este o rezultantă a forțelor care se desfășoară în interior și a forțelor gravitației (vezi figura 2).
Tabla 2În timp ce în cazul metabolismului ceea ce lucrează în interiorul omului suferă o interacțiune cu proprietățile chimice ale substanței terestre, ceea ce este forță în brațe și picioare intră în interacțiune cu forțele Pământului. Ceea ce se realizează acum este legat de alte condiții temporale decât ceea ce se întâmplă în corpul matern. În corpul matern avem de-a face cu de zece ori câte 28 de zile, așadar, zece luni lunare. La baza acestui fapt se află succesiunea zilelor într-un anumit număr, și anume desfășurarea zilei de 280 de ori. În cazul formării omului-membre avem de-a face cu ceea ce putem numi desfășurarea anuală. Din această cauză vedem cum membrele umane se formează la început cu mare viteză, apoi tot mai încet. De fapt, omul are nevoie de 28 de ani, dintre care ultimii șapte ani nu mai sunt atât de vizibili decât primii 21 de ani, pentru a dezvolta în întregime omul-membre în afara corpului matern ‒ începând însă în corpul matern.
Așa cum ceea ce este omul-cap este legat de trecut, iar acum poate avea loc evoluția pentru că relația Lunii cu Pământul repetă acest trecut al evoluțiilor Saturn, Soare și Lună, tot astfel ceea ce este mai întâi omul-membre este pregătirea etapelor Jupiter, Venus și Vulcan. Din această cauză, omul nu-și poate forma capul în mod nemijlocit pe Pământ. Pământul este neputincios în ceea ce privește formarea capului uman. Numai prin faptul că omul aduce cu sine forțele existente înainte de nașterea sa, înainte de concepția sa, și că apoi este protejat în corpul matern față de ambianța terestră, numai prin aceasta Cosmosul acționează asupra sa prin intermediul Lunii, numai prin aceasta capul poate lua naștere ca metamorfoză a omului-membre din încarnarea anterioară. Iar omul-membre care ia naștere sub influența Pământului nu se poate desăvârși prin formarea pământeană. El nu poate duce procesul până la faza cap. Omul nu poate realiza în cursul evoluției în epoca Pământului actual ceea ce va putea face în timpul evoluției venusiene. Așa cum cerbul își leapădă coarnele, omul își va pierde capul; el își va forma un alt cap. O stare de invidiat a acestui om venusian! Dar aceasta apare ca stare viitoare în fața privirii spirituale clarvăzătoare a omului. Da, aspectele adevărului se prezintă ca fiind grotești față de lucrurile limitate ale Pământului, dar ceea ce este adevăr depășește ceea ce este accesibil înțelegerii pământești limitate. Trebuie acordată importanță faptului că în cadrul simplei observări terestre nu poate fi obținută decât o parte a adevărului, că, de fapt, nu se știe nimic despre om când focalizăm numai condițiile Pământului actual.
Astfel, avem de-a face, în cazul omului, cu o ființă cosmică, formată în principal din afară în corpul mamei, și cu o ființă terestră, formată, configurată și diferențiată sub influența condițiilor terestre, în timp ce aparent Soarele se învârtește în jurul Pământului trecând în același timp și prin constelațiile Zodiacului. Dacă focalizați ceea ce am spus, aveți în fața dumneavoastră două stări opuse: o stare cosmică, o entitate cosmică și o entitate terestră. Entitatea cosmică acționează în așa fel încât omul ar obține din Cosmos un cap perfect rotund. Numai datorită faptului că lumina Soarelui îl privește o dată prin intermediul Lunii se formează fața, iar prin faptul că lumina solară se întoarce de la el se creează baza pentru partea posterioară a capului. Ceea ce se formează sferic din Cosmos se diferențiază astfel. Dacă buna Lună nu ar exista și nu ar structura capul, omul s-ar naște ca o sferă lipsită de configurare. Iar din alt punct de vedere, pentru că mama se află pe Pământ, acesta intervine. Faptul că omul nu dezvoltă în perioada embrionară numai structura capului se datorează acțiunii Pământului încă din timpul formării capului. Dacă ar fi supus numai acțiunii acestuia, dacă nu ar exista și acțiunea cosmică ar deveni o coloană. De fapt, el este inserat între tendința de a deveni, plecând de la Pământ, o coloană, o rază, și tendința de a deveni, plecând de la Cosmos, o sferă. Formării omului îi stă la bază, în fapt, cercul și raza.
Că omul nu devine coloană, că înainte de orice el nu se naște cu picioare și cu mâini concrescute se datorează faptului că există o desfășurare anuală, că iarna și vara acționeză în mod spiritual, ceea ce indică condiții cosmice diferite ale Pământului și ale ambianței lui. Diferențierea care apare între iarnă și vară este asemănătoare cu cea dintre Luna plină și Luna nouă. Așa cum Luna plină și Luna nouă condiționează prin diferența dintre ele formarea feței și a părții posterioare a capului, tot astfel acele forțe cosmice care se exprimă prin iarnă și vară, primăvară și toamnă condiționează faptul că membrele noastre sunt configurate, că avem două picioare și nu suntem o coloană. Astfel că în ceea ce privește capul nu suntem cu totul cosmici ci suntem ceva cosmic atenuat terestru, iar în privința membrelor nu suntem cu totul pământeni, ci avem ceva terestru atenuat cosmic. Evoluția sezonieră a Pământului este condiționată cosmic. Avem de-a face, așadar, cu o entitate cosmică influențată teluric și cu o entitate telurică influențată cosmic. Dacă nu am fi influențați ca ființe cosmice în mod teluric, am fi o sferă; dacă nu am fi influențați teluric, ca om-membre, în mod cosmic, am fi o coloană.
Această coacționare a cosmicului și a teluricului se exprimă în forma noastră umană. Nimeni nu va înțelege forma umană, dacă nu va sesiza coacționarea Pământului cu Cosmosul. Este minunat felul în care omul este o expresie a întregului Cosmos, felul în care este o expresie a luminii stelare care se exprimă peste tot în forma sa și modul cum, în același timp, este o imagine a acelor forțe care emană din Pământ și-l condiționeză. Imaginați-vă entitatea telurică a omului neinfluențată de entitatea cosmică. Nu purtăm în noi entitatea terestră, dar ea acționeză în noi, este eeea ce pare a fi baza, ceea ce radiază din centrul Pământului, ceea ce prinde forță ieșind din centrul Pământului. Ce apare în forța noastră umană și care acționează și ca voință în forța noastră umană era numit în timpuri vechi cu un cuvânt care s-ar putea traduce prin „tărie” sau „forță”. Ceea ce acționează dinspre Cosmos, ceea ce trebuie să ne reprezentăm, așadar, prin cerc, ceea ce se află mai ales la baza formării capului nostru dar nu primește expresie pentru că este teluric atenuat se numea din timpuri vechi „frumusețe”. (Vezi tabla 2: Stärke = tărie; Kraft = forță; Schönheit = frumusețe) Astfel vedeți că aceste lucruri care acționează în om au o valoare care transcende într-un fel fizicul, dar și planul moral, o valoare care reunește atât ceea ce este fizic cât și ceea ce este moral.
Între ce suntem ca ființă telurică atenuată prin ceea ce este cosmic și ce suntem ca ființă cosmică atenuată prin ceea ce este teluric se află omul-trunchi. Ce este acest om-trunchi? El este în principal omul-ritmic, cel care face să penduleze permanent în jos, spre terestru, ceea ce este cosmic și în sus, spre cosmic, ceea ce este teluric. Există în noi un curent circular continuu care conduce prin intermediul respirației spre cap ceea ce se află în membre și ceea ce este în cap spre membre, astfel încât ia naștere o tălăzuire, o mișcare încolo și încoace între cap și membre. Ceea ce mijlocește această tălăzuire este ce avem în sistemul nostru ritmic, în sistemul plămânilor și în cel al inimii, în circulația sângelui. Circulația sângelui este inserată între liniar și circular și este configurată prin Zodiac, prin planete. Ceea ce acționează aici este de așa natură încât dinspre cap acționează o forță care ar vrea să conducă sângele în mod circular, iar dinspre membre o forță care ar vrea să imprime sângelui o mișcare liniară. Din coacționarea forțelor ‒ voință continuă a circulației sangvine de a vrea să devină circulară și a forțelor care vor continua să devină liniare ‒ ia naștere circulația sangvină specială impulsionată de respirație. Acest sistem ritmic mijlocește în interiorul omului cosmicul și teluricul, astfel încât se țese o legătură între ceea ce este cosmic, frumusețea, și ceea ce este teluric, puterea. Iar legătura ce se țese aici, care este omul-trunchi, înțeleasă în plan sufletesc-spritual, este numită încă din vechime „înțelepciune”.
Frumusețea Cosmosului proiectată în om este înțelepciunea care trăiește în gândurile sale. Dar și forța morală care își are obârșia în puterea Pământului care acționează în mod indirect prin dispoziția omenească devine înțelepciune morală. În om, înțelepciunea cosmică și cea pământeană se întâlnesc în sistemul ritmic. Omul este o expresie a întregului Cosmos și putem înțelege, dacă vrem, această configurație a omului. Putem să privim în tainele Cosmosului, în măsura în care omul este format din aceste taine. Ba se poate vedea o anumită legătură ‒ și am putut privi plecând de la alte puncte de vedere spre acest punct ‒ cu însăși viața terestră. Dacă luăm în considerare ceea ce acționează în om ca frumusețe cosmică, în mod indirect, prin capul omului, avem de-a face cu contribuția elementului feminin; dacă luăm ceea ce apare în om din puterea pământească avem de-a face cu contribuția elementului masculin; iar dumneavoastră puteți spune că prin fecundare se înfăptuiește unirea dintre cosmic și teluric. Nu se poate înțelege nimic din ceea ce este sarcină a omului pe Pământ dacă nu se pătrunde în această configurație specială a omului. Noi vedem că ceea ce se configurează ca un cap se datorează faptului că forțele telurice nu pot acționa asupra omului, că acesta își aduce perioada sa prenatală în sfera pământească și că ceea ce este extraterestru acționeză în corpul matern în chip modelator prin intermediul Lunii. Dinspre Pământ acționează puterea sau forța. Aceasta modelează omul-membre. Ea nu-l poate duce până la capăt, el trebuie să treacă prin moarte. Forțele ce se găsesc în omul-membre trebuie să se spiritualizeze, să se însuflețească. Apoi, ele trec în plan extraterestru, între moarte și o nouă naștere, și se modelează mai întâi spiritual-sufletește, formând capul. Pe Pământ, asupra lor au acționat forțe care nu pot duce formarea până la capăt; din membrele umane va rezulta capul, atunci când va fi prezentă acțiunea jupiteriană și cea venusiană. Așadar, ceea ce acționează pe Pământ nu condiționează omul între naștere și moarte. Ceea ce a acționat pe Saturn, Soare, Lună a devenit acum spiritual, și trebuie să fie finisat în chip spiritual înainte de noua naștere. Ceea ce trece prin moarte trebuie să fie spiritualizat la rândul său; atunci viitorul poate fi preluat de trecut și sistemul membre poate redeveni cap. Se poate spune, așadar: Omul moare pentru a obține în lumea spirituală capacitatea de a duce până la capăt acea formă parțial atenuată teluric cu ajutorul a ceea ce el a parcurs în stările Saturn, Soare și Lună. Aici, pe Pământ, el poate parcurge ca om-membre numai ceea ce modelează sistemul ritnuc, adică o ființă telurică. Dar în membrele sale el pregătește viitorul. Ele nu pot duce procesul până la capăt, omul trebuie să moară și să se reîntoarcă la structura cap care este prefigurată în ceea ce este preterestru. În felul acesta forma umană se leagă de încorporări terestre repetate. Pentru că omul este născut fizic ca o ființă ce s-a format în perioadele Saturn, Soare și Lună, pentru că el primește din lumea spirituală predispozițiile de a aduce în expresie sub formă sferică ceea ce a parcurs în stările Saturn, Soare și Lună, el primește pe Pământ un cap pe care îl distruge continuu pentru că nu este terestru.
Aceste lucruri care se exprimă în viețile umane repetate sunt intim legate de evoluția cosmică. Nu trebuie să se creadă că cele pe care le-am menționat azi și pe care intenționăm să le dezvoltăm mâine și poimâine nu pot fi înțelese de om. Ele pot fi înțelese. Ele trebuie cercetate cu ajutorul științei spiritului; oricine le poate înțelege, dacă lasă să acționeze în mod simplu contextul său sănătos de idei. Dar auzi mereu spunându-se că omul nu poate înțelege în mod nemijlocit temele științei spiritului. Când se spune: Da, cercetătorul spiritului îmi prezintă lucruri pe care eu însumi nu le pot pătrunde înseamnă, în fond, același lucru cu a spune, după trecerea examenului de bacalaureat, că nu poți rezolva un calcul diferențial. Toți oamenii pot învăța ce spune știința spirihilui, așa cum, în principiu, toți oamenii pot învăța să rezolve ecuații diferențiale; numai că acestea sunt mai grele ca prima. Nu sunt valabile afirmațiile că nu suntem clarvăzători și că din această cauză nu recunoaștem astfel de lucruri. Așa cum nu este necesar să fii clarvăzător pentru a rezolva ecuații diferențiale, la fel de puțin este necesar să fii clarvăzător pentru a întrevedea asemenea legături cosmice cu lumea exterioară. Este necesar numai să utilizezi noțiunile sănătoase. Dar este și opusul afirmației pe care o fac oamenii adeseori. Câte unul spune: Cutare are o concepție despre lume, un altul are altă concepție și nu mai înțelegi care este cea corectă. Atunci când ești consecvent și urmărești totul, când pui laolaltă tot ce s-a spus, totul este univoc și nu echivoc. Nu te poți certa cu privire la frumusețe, înțelepciune și putere și la semnificația acestora. Totul este univoc. Faptul că în formarea capului nostru este conținut ceva periferic, că în restul omului este conținut elementul de putere în forma radiară, aceste lucruri sunt univoce. În această privință nu poți ajunge la concluzii diferite. Despre aceste lucruri nu poți face varii discuții, ci se ajunge la rezultate precise. În aceasta se află în prezent dificultatea cu privire la răspândirea științei spiritului, căci ici și colo se fac întruniri în care se țin conferințe despre antroposofie sau despre tripartiție, care nu este decât un rezultat al științei spiritului. Lumea ascultă când o părere, când alta, apoi o a treia părere. Oamenii nu vor să ajungă la o adevărată forță decizională, la hotărâri; ei consideră știința spiritului ca fiind ceva care stă alături de alte concepții. Acest lucru nu este posibil în ceea ce privește știința spiritului. Celelalte concepții despre lume care-și fac apariția în prezent își pot permite aceasta. Una este mai bună, alta mai puțin bună. Se poate spune: Asculți toate aceste concepții, culegi câte ceva de ici, de colo. În cazul științei spiritului acest lucru nu este posibil, ci trebuie să te hotărăști, căci în acest caz se merge până în fundamente. În acest caz este necesară cu adevărat o puternică tensionare a voinței, care conduce la decizii și care nu așază lucrurile unele lângă altele ci vrea să pătrundă până la fundamente, ceea ce nu este posibil când oscilezi de la o concepție despre viață la alta, culegând câte ceva din fiecare. Știința spiritului pretinde o intervenție energică. Din această cauză știința spirihilui are împotriva ei spiritul timpului, are împotriva ei toată neglijența și toate slăbiciunile timpului, căci ea cere o forță spirituală clară, lucru care în prezent nu este dorit; de aceea ea deranjează, este incomodă.
În vremurile străvecvhi, omul a avut asupra acestor lucrui anumite puncte de vedere, provenind dintr-o știință instinctivă, iar vechile scrieri de care se ocupă lumea noastră savantă, pe care însă nu le înțelege, conțin numeroase indicii că în această înțelepciune era prezent mai cu seamă ceva care preciza relațiile omului cu Cosmosul. Mai târziu această înțelepciune s-a pierdut. Omul a fost aruncat înapoi în Haos. Din acest Haos el trebuie să iasă prin propriile sale forțe voliționale, el trebuie să regăsească în mod conștient legătura sa cu Cosmosul. Și aceasta poate fi găsită. Spuneam la începutul prelegerii de azi că nu poți înțelege sistemul cap al omului dacă nu-l poți privi ca pe un produs al Cosmosului; că nu înțelegi omul-membre dacă nu-l poți privi ca pe un rezultat al formării terestre. Iar echilibrarea acestor două feluri de formațiuni este omul pectoral, sistemul ritmic, care vrea încontinuu să transforme liniarul în circular și cercul în liniar. Oriunde focalizați calea sangvină, vrea să ia naștere linia dreaptă, dar și să transforme cercul în linie dreaptă; modul în care se formează calea de curgere a sângelui este legat de mișcările stelelor etc. Forma depinde de constelație, mișcarea de mișcările planetare [Nota 2]. Acest lucru l-am menționat și din alte puncte de vedere. Dar ce se naște în dispoziția sufletească umană când preiei o astfel de cunoaștere? Nu poți decât să spui: Aceste cunoștințe sunt pentru cel ce le primește la fel de transparente ca adevărurile matematice. Adevărurile matematice sunt, desigur, transparente, dar nu pentru orice băiat de 15 ani. Aceste cunoștințe sunt transparente ca matematica.
Dintr-un alt punct de vedere, ele sunt la fel de incisive în privința a ceea ce poate simți omul. În acest mod ia naștere un sentiment al divinului. Numai o știință care rămâne la suprafața lucrurilor poate fi nereligioasă; o știință care merge în profunzimi nu poate fi nereligioasă. Dacă privești din nou spre legătura dintre om și Cosmos, observi înainte de orice în cerul de stele care ne înconjoară frumusețea ca o amprentă a entității spirituale și ajungi la frumusețea lucrurilor în artă. În artă nu trăiește numai natura exterioară, așa cum este percepută prin simțuri. Printr-o știință care pătrunde în fundamente cum este știința spiritului se atinge ceea ce am spus în prima conferință a cursului nostru [Nota 3]: aici, la Goetheanum, se caută unitatea dintre știință, artă și religie.
Așa cum spune cel al cărui nume stă la baza Goetheanumului [Nota 4]:
Cel ce posedă știința și arta
Are și religie,
Cel ce nu le posedă,
Să aibă religie.
Aceasta privind din afară! Dar dinăuntru are religie numai cel care stăpânește știința și arta din fundamente ‒ aceasta este mentalitatea goetheană.
Cel ce stăpânește știința și arta [Nota 5] are și religie, din această cauză cei ce năzuiesc în modul amintit la unitatea religiei, artei și științei își pot permite în adevăr să numească instituția spre care se străduiese: „Goetheanum”. Dar înțelegerea a ceea ce apare aici atât de fundamentat nu este o sarcină pentru superficialitatea timpului nostru care contemplă totul numai de sus în jos, culegând de toate. Știința spiritului cere în mod imperativ decizii. Deciziile sunt necesare pentru că acest spirit vrea să pătrundă în adâncurile lumii. Din acest motiv trebuie să fie înțeles acest lucru și din adâncurile inimii umane.
