Astăzi va trebui să expun în continuare unele aspecte abordate ieri. Amintesc un lucru pe care cei mai mulţi dintre dumneavoastră l-au mai auzit de la mine. Când omul trece prin moarte corpul fizic rămâne în cadrul forțelor terestre; corpul eteric se dizolvă în forţele cosmice iar omul îşi duce existența mai departe, în domeniile care se află aici între moarte şi o nouă naştere. Eu am spus că putem urmări forţele formatoare care proeminează dintr-o viaţă în alta. Noi ştim că omul este o ființă tripartită, cu trei componente independente. Mă refer mai întâi la forţele modelatoare ale corpului fizic, ale sistemului fizic. Avem sistemul neurosenzorial, care se extinde în întregul corp, dar este localizat în principal în cap; avem sistemul ritmic, ritmul respirator, ritmul circulator şi alte ritmuri; avem apoi sistemul metabolism-membre, pe care îl considerăm ca fiind unul, întrucât mişcarea omului este organic intim legată de metabolism.
După cum ştiţi, fiecare om are o anumită formă a capului. Dacă luăm în vedere forţele care formează capul omului – nu trebuie să vă gândiți la substanțele fizice, ci la forţele modelatoare, care conferă capului fizionomia sa, întregul său caracter, expresia sa frenologică – constatăm că avem de-a face cu forțe din sistemul metabolism-membre al încarnării anterioare. Aşadar, capul exprimă transformarea metamorfică a omului metabolism-membre aparţinând încarnării anterioare. Iar când este vorba de membrele noastre ca sistem metabolism-membre al încarnării actuale, aceste forţe modelatoare suferă o metamorfoză şi alcătuiesc capul nostru din încarnarea următoare. Aşadar, putem privi forma umană retrospectiv, printr-o dezvoltare corespunzătoare a gândului metamorfozei, plecând direct de la capul uman, la sistemul metabolism-membre din încarnarea trecută, şi putem privi, plecând de la sistemul metabolism-membre actual, spre sistemul cap al încarnării viitoare.
În această concepţie, care joacă un anumit rol în ştiinţa spiritului, de fapt în ştiinţa spiritului tuturor timpurilor, adevărurile despre vieţile terestre repetate nu sunt suspendate în aer, iar cel care înțelege organizarea umană le poate citi direct din această organizare. Dar orientarea ştiinţifică actuală este atât de îndepărtată de aceasta, încât nu se poate ocupa de o asemenea cercetare care se referă la om, cum ar fi necesar. Când studiezi omul cu ajutorul anatomiei şi fiziologiei ajungi la concepţia stupidă că ficatul şi plămânul sunt organe alcătuite în mod asemănător, din celule de acelaşi fel. Dar două sisteme organice atât de diferite cum sunt plămânul şi ficatul nu pot fi studiate doar din punctul de vedere al configurării lor celulare, aşa cum se întâmplă potrivit concepţiilor actuale.
Dacă metodele de studiu se elaborează în mod corespunzător, aşa cum am descris în Cum se dobândesc cunoştințe despre lumile superioare? – repet aici câte ceva din cele ce am expus deja în conferinţe oficiale ţinute astă toamnă –, cunoaşterea pe care o avem, prin care percepem ambianţa cu ajutorul simţurilor şi prin care privim în interiorul nostru, unde supervizăm gândirea, simţirea, voinţa noastră se consolidează. Dacă extindem această cunoaştere prin exerciţii care au fost descrise adeseori, se modifică în primul rând percepţia noastră asupra lumii exterioare. Constatăm, mai întâi, că este un nonsens să se vorbească despre atomi aşa cum o face concepţia despre lume actuală. Ceea ce se află dincolo de percepţiile senzoriale, dincolo de calităţile sensibile, dincolo de galben, de roşu, de do diez, de sol etc. nu sunt vibraţii, ci fiinţialitate spirituală. Lumea din afară devine tot mai spirituală cu cât pătrundem mai mult în cunoaştere. Astfel încetezi să iei în serios acele construcţii obţinute din reprezentările chimiei sau din alte reprezentări. Când extinzi cunoaşterea în afară se elimină orice atomism. Dincolo de fenomenele sensibile se află lumea spirituală. Dimpotrivă, printr-o astfel de cunoaştere lărgită, aşa cum am menţionat ieri, nu apare acea vedere mistică încâlcită, care reprezintă o trecere ce îşi are justificarea ei, ci se dezvoltă cunoaşterea spre interior, o cunoaştere a organelor, care trebuie explicată aşa cum am făcut ieri. Învățăm astfel să ne cunoaştem cu adevărat interiorul. În timp ce spre exterior cunoaşterea noastră se spiritualizează tot mai mult, ea se materializează spre interior. Nu misticul nebulos va învăța să cunoască interiorul organismului uman, ci adevăratul cercetător al spiritului va învăţa să cunoască diferitele organe interne; el învață să perceapă în mod diferenţiat organismul uman. În lumea spirituală ajungem doar pe calea ocolită a perceperii materialităţii noastre interioare. Fără a cunoaşte plămânul, ficatul etc., nu obţii vreun entuziasm spiritual care să elibereze din încâlceala misticii curente şi să prelucreze în interior o cunoaştere concretă a organelor omului.
Aici se învață cunoaşterea structurii planului sufletesc. În primul rând se învață să renunţi la prejudecata conform căreia sufletescul nostru este doar asociat aparatului neurosenzorial. Numai lumea reprezentărilor este coordonată cu aparatul neurosenzorial, lumea sentimentelor nu. Lumea sentimentelor este coordonată direct cu sistemul ritmic, iar lumea voliţională este coordonată cu organismul metabolism-membre. Când eu vreau ceva, trebuie să se întâmple un anumit lucru în organismul metabolism-membre. Sistemul nervos există pentru a avea reprezentări cu privire la ceea ce se întâmplă în voinţă. Nu există nervi ai voinţei, aceasta am spus-o în numeroase ocazii; împărțirea nervilor în nervi sensibili şi nervi ai voinţei (sinonim cu nervi motori, n. tr.) este o inepţie. Nervii sunt de un singur fel, aşa-numiţii nervi ai voinţei nu există decât pentru perceperea interioară a proceselor voliţionale; ei sunt nervi sensibili.
Dacă studiem temeinic acest aspect, ajungem în final să luăm în considerare organizarea umană în totalitatea ei. Dacă studiaţi organizarea plămânului, organizarea ficatului etc., ajungeţi ca, privind spre interior, desigur prin vederea spirituală, să cuprindeți cu privirea într o oarecare măsură suprafaţa diferitelor organe. Ce reprezintă această suprafaţă a organelor? Nu este nimic altceva decât un aparat de oglindire, de reflectare a vieţii sufleteşti. Ceea ce percepem şi ceea ce prelucrăm noi prin gânduri se oglindeşte pe suprafaţa tuturor organelor noastre interne; această oglindire înseamnă amintirile noastre, memoria noastră din timpul vieţii. Aşadar, ceea ce se oglindeşte, după ce am perceput şi prelucrat, pe suprafaţa exterioară a inimii, a plămînilor, a splinei etc., ceea ce este reflectat este ceea ce ne furnizează memoria. şi în cazul unei exersări mai puţin ample puteţi observa cum, în amintire, anumite gânduri se reflectă asupra întregului organism. În aceasta sunt implicate cele mai diferite organe. Când, de exemplu, este vorba despre amintirea, să spunem, a unor gânduri foarte abstracte, este foarte puternic implicat plămânul, suprafaţa plămânului. Când este vorba de gânduri colorate afectiv, care au o nuanţă sentimentală, este puternic implicată suprafaţa ficatului. Astfel putem să descriem modul în care sunt implicate diferitele organe ale omului în această reflectare care apare apoi ca memorie, ca facultate a amintirii. Când luăm în vedere sufletul, nu putem spune că organizarea paralelă pentru viaţa sufletească se află doar în sistemul nervos; această organizare paralelă pentru viaţa sufletească umană se află în întregul organism uman.
În această privinţă, multe cunoştinţe prezente cândva în mod instinctiv s-au pierdut. Ele mai există exprimate în anumite cuvinte, dar oamenii nu mai simt conservarea înțelepciunii în cuvinte. Grecii numeau ipohondrie când cineva era predispus să-şi lase amintirile să se manifeste într-o stare depresivă: o stare de cartilagizare a corpului inferior, o stare de osificare în zona corpului inferior, acolo unde are loc, într-un anumit mod, reflectarea prin acest proces de osificare, astfel încât respectivul are în amintirile sale o sursă a ipohondriei. Organismul este total implicat în aceste procese. Acesta este un lucru care trebuie neapărat avut în vedere.
În timp ce vorbeam de facultatea de a-şi aminti, eu aveam în vedere suprafaţa organelor. Într-o anumită măsură, tot ceea ce vieţuim atinge suprafaţa organismului, este reflectat de ea, şi aceasta conduce la amintire. Dar ceva intră şi în organism. În viaţa obişnuită, aceasta se transformă, suferă o metamorfozare, astfel încât organul are o secreţie. Organele care au această secreţia sunt, în general, organe glandulare; ele au o secreţie internă şi în cursul vieţii se transformă mai întâi forţele care pătrund înăuntrul organismului. Dar nu totul se transformă în acest mod în metabolism organic, ci organele preiau ceva care formează în ele o forţă interioară. Astfel, de exemplu, forţele dezvoltate în gândurile legate de percepţia lumii exterioare, gânduri prin care ne formăm imagini despre obiectele exterioare, sunt conservate într-o anumită măsură în plămân, în interiorul plămânului. După cum ştiţi, interiorul plămânului este stimulat prin metabolism, prin mişcarea membrelor. În timpul vieţii dintre naştere şi moarte, plămânul este un rezervor de forţe în care intevine organismul metabolism-membre. Când murim, substanţa fizică este îndepărtată, dar aceste forţe nu se pierd, ele ne însoţesc şi în timpul vieţii dintre moarte şi o nouă naştere. Când intrăm într-o nouă încarnare, forţele care au fost în plămân formează în mod preferenţial capul nostru la exterior, amprentează exteriorul capului nostru, fizionomia. Ceea ce vrea să studieze frenologul la forma exterioară a capului nostru este preformat în interiorul plămânului în încarnarea anterioară.
Transformarea forţelor de la o viaţă la alta poate fi urmărită în mod concret. Aceste lucruri nu mai sunt adevăruri abstracte, ci sunt percepute în mod concret, aşa cum privim în mod concret lucrurile fizice. Iar ştiinţa spiritului are cu adevărat valoare doar când pătrunde în aspectele concrete ale vieţilor pământeşti repetate.
Când nu stăpâneşti în mod corespunzător ceea ce este conservat în plămân, din ceea ce trebuia să rezulte ca fiind formator de cap în încarnarea ulterioară apar procese anormale care sunt desemnate în mod obişnuit cu termenul de gânduri de constrângere sau iluzii. Este un capitol interesant al unei fiziologii superioare, care indică să se studieze ce reprezentări ciudate apar la oameni aflaţi în stadiul de vârf al bolilor pulmonare. Aceasta se leagă de ceea ce am spus când am vorbit despre stoarcerea gândurilor. Gândurile care sunt stoarse aici sunt gânduri de constrângere, ele conţin forţa modelatoare. Gândurile pe care trebuie să le avem în mod normal în conştienţă trebuie să fie doar imagini, nu trebuie să posede în sine o forţă modelatoare, nu trebuie să ne constrângă. Prin lungul timp dintre moarte şi o nouă naştere ele ne constrâng, constituie cauzalităţi, acţionează în mod formator. Acum, ele nu trebuie să ne domine, trebuie să-şi exercite forţa numai la trecerea de la o viaţă la alta. Acest lucru trebuie avut în vedere.
Dacă studiaţi ficatul în acelaşi mod în care am vorbit despre plămân, veţi afla că în interiorul ficatului se concentrează sub formă de forţe tot ceea ce în încarnarea următoare este transferat în dispoziţiile interioare ale creierului. Aşadar, din nou, pe calea ocolită a metabolismului din viaţa actuală, forţele interioare ale ficatului sunt transferate, de data aceasta nu în forma capului ca în cazul plămânului, ci în dispoziţia interioară a creierului. Faptul de a fi în încarnarea următoare un gânditor perspicace depinde de felul în care se comportă omul în încarnarea actuală. Astfel încât, pe calea ocolită a metabolismului, în ficat apar anumite forţe; când însă aceste forţe sunt stoarse în încarnarea actuală, ele conduc la halucinaţii sau la viziuni puternice.
Aşadar, vedeţi acum în mod concret ceea ce am spus ieri mai mult în mod abstract, cum prin stoarcere ies în la iveală forţe care pătrund apoi în conştienţă şi cum din viaţa halucinatorie generală care trebuie să intervină de la o încarnare la alta sunt puse în valoare într-una din încarnări şi ajung astfel să se manifeste.
Dacă studiem în acelaşi mod tot ce se leagă de sistemul excretor renal, vedem cum se concentrează aici acele forţe care în încarnarea următoare influențează, predispun organizarea capului mai mult din punct de vedere emoţional. Rinichii, organele de excreţie, dau naştere la ceea ce se pregăteşte pentru încarnarea următoare, dar pe calea ocolită a organizării capului, pentru structura temperamentală. Când aceste lucruri apar în încarnarea actuală, se manifestă toate stările nervoase, toate stările de iritare ale omului, şi anume stările de iritare interioară, iritări ale dispoziţiei sufleteşti, stările ipohondrice, stările depresive etc., legate mai ales de această parte a metaboilismului. În fapt, tot ceea ce este de natură cerebrală, legat de partea emoţională, afectivă, este dependent de ceea ce se reflectă pe rinichi. Reflectările de pe plămâni, de pe ficat sunt reprezentările propriu-zise ale memoriei. În ceea ce priveşte sistemul renal, avem de-a face cu obiceiurile remanente ale acestei încarnări şi interiorul sistemului renal pregăteşte, aşa cum am spus, pe calea ocolită a organizării capului, predispoziţiile temperamentale, în sens mai larg, pentru încarnarea următoare.
Să studiem în acelaşi sens inima. Inima este, şi în accepţia cercetărilor de ştiinţă a spiritului, un organ foarte interesant. Dumneavoastră ştiţi că ştiinţa noastră plată face deosebit de uşoară cunoaşterea inimii. Ea priveşte inima ca pe o pompă care transportă sângele prin tot corpul. Nu se poate spune nimic mai lipsit de sens, căci inima nu are de-a face în niciun fel cu pomparea sângelui, sângele este pus în mişcare prin mobilitatea corpului astral, a eului, iar inima este numai reflexul acestor mişcări. Mişcarea sângelui este o mişcare proprie, iar inima ajută numai la exprimare ceea ce cauzează mişcarea sângelui. Inima este doar organul care exprimă mişcarea sânglui; ea nu are nicio activitate care să contribuie la mişcarea sângelui. Specialiştii actuali ai ştiinţei naturii se supără când se vorbeşte despre această problemă. Acum mulţi ani, cred că în 1904 sau 1905, cu prilejul unei călătorii la Stockholm, am expus această concepţie unui cercetător al naturii, unui medicinist, şi el aproape a devenit furios la ideea că inima nu trebuie privită ca fiind o pompă, că sângele, prin vitalitatea sa, se pune în mişcare, că inima este numai inserată în mişcarea generală a sângelui, este doar asociată acesteia, prin puls.
Pe inimă se reflectă ceva care se spiritualizează când ajunge la peretele său exterior, viaţa. Ceea ce este reflectat de inimă sunt remuşcările. Acest lucru trebuie luat ca fiind întru totul fizic: remuşcările care radiază în conştiinţa noastră reprezintă ceea ce este reflectat din vieţuirile noastre de către inimă. Aşa ne învaţă cunoaşterea spirituală a inimii. Însă în interiorul inimii se acumulează şi forţe, prin intermediul întregului organism metabolism-membre. Şi pentru că ceea ce se leagă de inimă, de forţele inimii, este spiritualizat, înăuntrul ei se spiritualizează şi ceea ce este legat de viaţa noastră exterioară, de acţiunile noastre. Oricât i-ar părea de paradoxal, de straniu, unui om care, în sensul actual, este foarte deştept, lucrurile stau astfel: forţele care se pregătesc în inimă sunt predispoziţiile karmice, sunt structurile karmei. Este revoltător să se vorbească despre inimă ca despre o pompă, căci inima este organul care, prin intermediul oganismului metabolism-membre, duce în încarnarea următoare ceea ce noi concepem a fi karma.
Dacă se cunoaşte această organizare se învaţă cum se diferenţiază ea în cele patru sisteme principale şi îți apare în legătură cu întreaga viaţă care trece prin naştere şi moarte; atunci se poate vedea întregul interior al acestei construcţii a omului. Despre cap nu am putut vorbi în acest context, căci capul este pur şi simplu eliminat; forţele existente în cele patru sisteme provin din transformarea celor ce vin din încarnarea trecută. Ceea ce avem însă în aceste patru sisteme principale, în sistemele plămâni, rinichi, ficat şi inimă, aceasta trece în mod modelator pe calea ocolită a organismului metabolism-membre şi formează capul nostru, cu toate componentele sale, din încarnarea următoare. Şi trebuie să căutăm în interiorul organelor forţele care transferă în încarnarea următoare ceea ce parcurg acum.
Metabolismul omului nu este acea bolboroseală şi fierbere de retortă despre care vorbeşte fiziologia actuală. Trebuie să faci doar un pas şi se împlineşte un metabolism care nu este numai un proces chimic pe care să-l poți studia cu mijloacele fiziologiei, ale chimiei, ci este totodată colorat moral, poartă o nuanţă morală. Această coloratură morală este depusă şi conservată în inimă, fiind transferată ca forţă karmică în încarnarea viitoare. A studia om în întregul său înseamnă a găsi în el acele forţe care trec dincolo de viaţa pământească. Capul nostru este el însuşi o bilă, o sferă. Numai faptul că restul organismului este atârnat de el îi deranjează forma sferică. Capul nostru este în întregime format din Cosmos. Când trecem prin moarte trebuie să ne adaptăm în organizarea noastră, aşa cum se află ea în stadiul spiritual-sufletesc, la întregul Cosmos. Atunci ne preia întregul Cosmos. Şi aproximativ până la mijlocul intervalului dintre două încarnări – eu l-am numit într-una din dramele-misteriu ale mele ca fiind miezul nopţii al existenţei –, până la acel moment, dacă îmi este permis să mă exprim astfel, noi creştem continuu în ambianţă. Treptat, devenim una cu ambianţa. Şi ceea ce pleacă din noi în ambianţă dă configuraţia pentru astralul şi etericul încarnării viitoare. Aceasta este ceea ce determină în principal din Cosmos mama. Prin tată şi prin fecundare vine ceea ce se configurează în corpul fizic şi ceea ce este în eu. Acest eu, aşa cum este el după miezul nopţii existenţei, ajunge într-o lume cu totul nouă, într-o lume în care el îşi poate urma apoi calea prin natura tatălui. Acesta este un proces deosebit de important. Lucrurile stau cu adevărat astfel, încât timpul până la ora miezului de noapte şi începând de la ora miezului nopţii – ambele intervale există între moarte şi o nouă naştere – sunt foarte diferite. Eu am descris din interior această trăire în ciclul de conferinţe de la Viena din 1914. Dacă le privim din afară, trebuie să spunem că eul devine în prima jumătate, până la ora miezului nopţii, mai mult cosmic şi pregăteşte în Cosmos ceea ce pătrunde apoi pe calea ocolită a mamei în încarnarea următoare. De la ora miezului de noapte a existenţei până la naşterea următoare eul trece în ceea ce în vechile Misterii se numea lumea inferioară, şi pe calea ocolită a lumii inferioare ia drumul care trece prin fecundare. Aici se întâlnesc cei doi poli ai omului prin tată şi prin mamă, cel al lumii superioare şi cel al lumii inferioare.
Ceea ce spun acum era un conţinut important al Misteriilor egiptene obţinut, cel puţin atât cât îmi este mie cunoscut, prin cunoaşterea instinctivă mai veche. Misteriile egiptene conduceau oamenii la cunoaşterea a ceea ce numeau pe atunci zeii superiori şi zeii inferiori, lumea divină superioară şi lumea divină inferioară. Şi se poate spune că în actul fecundării se realizează o echilibrare polară a lumii divine superioare şi a celei inferioare, iar omul trece între moarte şi o nouă naştere mai întâi prin această lume superioară şi apoi prin lumea inferioară. În timpurile vechi nu exista încă nuanţa obişnuită pe care unii o asociază în prezent lumii superioare şi celei inferioare. La oamenii actuali, cea superioară este întotdeauna cea bună, iar cea inferioară cea rea. La origine această nuanţă nu exista; se vorbea numai de cei doi poli care trebuie să participe la formarea lumii totale. Astfel încât în experimentarea nemijlocită lumea superioară era percepută ca fiind o lume a luminii, iar lumea inferioară mai mult ca o lume a gravitaţiei: gravitaţie şi lumină ca două polarităţi, problema fiind exprimată mai mult în mod exterior. Lucrurile pot fi descrise concret.
V-am spus cu privire la celelalte organe că poate deveni viaţă halucinatorie mai ales ceea ce se stoarce din sistemul ficatului. Când însă inima îşi stoarce conţinutul, atunci este împins afară şi adus în conştienţă, de fapt, sistemul de forţe care în încarnarea următoare prvoacă acea predispoziţie specifică de a-ţi trăi din plin karma. Când observi cum lucrează karma, poți spune: Această trăire din plin a karmei, din partea omului se poate descrie numai ca un fel de foame şi de saturaţie. Să plecăm de la punctul de vedere al concepţiei curente despre viaţă şi să analizăm un eveniment marcant: o femeie întâlneşte un bărbat şi începe să-l iubească. – Acest lucru trebuie într-adevăr văzut așa ca atunci când aţi decupa un mic fragment din Madonna Sixtină, de exemplu un degețel al copilului Iisus, şi l-aţi privi. Aveți desigur, o bucăţică din Madonna Sixtină, dar nu vedeţi nimic din ea. Tot astfel nu vedeți nimic când contemplați: O femeie întâlneşte un bărbat şi începe să-l iubească. – Căci lucrurile trebuie urmărite înapoi, retrospectiv. Înainte ca femeia să fi ajuns la acest bărbat ea a fost în alte locuri ale lumii, a fost altundeva mai înainte, și mai înainte iarăși în altă parte. Puteți găsi peste tot motive de ce femeia a mers dintr-un loc în altul. Acest lucru se ascunde firește în subconştient, dar este rațiune înăuntru, este întru totul coerent înăuntru, şi poți, dacă mergi înapoi până în copilărie, să urmărești drumul. Femeia în cauză merge de la început pe căile care apoi ajung la evenimentul respectiv. Când se naşte, omului îi este foame să facă ceea ce face şi nu se opreşte până când nu survine saturaţia. Imboldul, stăruința către evenimentul karmic este urmarea unui astfel de sentiment universal de foame spirituală; omul este împins într-acolo.
Omul are în sine astfel de forţe pentru evenimente mai târzii, în ciuda libertăţii, care este prezentă, dar se desfășoară în alt domeniu. Omul poartă în sine aceste forţe. Aceste forțe, care se manifestă ca o astfel de foame, care conduce apoi către împlinirea karmică, aceste forţe se dezvoltă astfel încât sunt concentrate în inimă. Și când ele sunt stoarse și vin așadar în conştienţă în încarnare curentă: ele rămân prezente totuși în inimă, dar intră în conștiență, îşi formează imagini despre ele, care formează apoi impulsuri; Atunci rezultă criza de furie. Criza de furie nu este de fapt nimic altceva decât – acest lucru poate fi studiat în realitate – trăirea prematură în această încarnare a unei forţe a karmei pentru încarnarea următoare. Gândiţi-vă cât de diferit trebuie să priveşti evenimentele lumii când înţelegi aceste conexiuni. Evident, când un om în încarnarea actuală este furios, sau chiar dacă ar fi fost acel rege care a guvernat cândva Spania, ar spune: Dacă Dumnezeu l-ar fi lăsat pe el să creeze lumea, ar fi făcut-o mai bine. – Oamenii se întreabă de ce a creat Dumnezeu furia. – Furia are motivele ei foarte bune, dar orice acţionează în lume poate ieși la iveală și deplasat. Și această ieșire-la-iveală deplasată, care în acest caz este provocată de forţe luciferice – tot ce se produce prematur în lume este cauzat de forţe luciferice – această ieșire-la-iveală a forţelor karmice ale încarnării următoare într-o încarnare timpurie provoacă furia. În anomaliile unei vieţi actuale se poate întrevedea ceea ce trebuie să se transfere în celelalte vieţi.
Vă puteţi gândi ce mare deosebire este între ceea ce sălăşluieşte în încarnarea actuală în inimă şi starea în care va fi acelaşi lucru după ce a parcurs întreaga evoluţie dintre moarte şi o nouă naştere şi se manifestă apoi într-o nouă viaţă în comportarea exterioară a omului. Cu toate acestea, dacă priviţi în interiorul inimii dumneavoastră puteţi înțelege destul de bine – acum în mod latent, nu într-o imagine deplin realizată – ce veţi face în viaţa următoare. Aşadar, nu se poate spune numai în general, in abstracto: În viaţa prezentă se pregăteşte ceea ce se va manifesta karmic în viaţa viitoare; se poate chiar scoate la iveală caseta în care se află karma timpurilor următoare. Acestea sunt lucrurile care trebuie văzute concret, dacă vrei să practici adevărata ştiinţă a spiritului.
Puteţi să vedeţi astfel ce importanţă uriaşă vor dobândi cândva aceste probleme, când ele vor fi studiate şi vor reprezenta cultura generală. Ce ştie medicina de azi despre posibilitatea unei boli de ficat, despre posibilitatea unei boli de inimă, dacă nu ştie ce este mai important: scopul existenţei acestor organe! Acest lucru chiar nu-l cunoaşte. Ea nu găseşte nici măcar o legătură corectă între halucinaţiile de surescitare şi sistemul renal, în timp ce halucinaţiile liniştite, care apar şi sunt pur şi simplu prezente, aşa cum am prezentat adineaori, sunt halucinaţii hepatice. Halucinaţiile care apar astfel încât parcă se târăsc în jurul omului, care provoacă o stare în care omul parcă vrea să le gonească, provin din sistemul renal. Ele sunt halucinaţiile de surescitare, care au legătură cu sistemul emoţional, cu sistemul temperamental. Poţi pune diagnostice mult mai sigure plecând de la astfel de simptome decât cu mijloacele de diagnostic folosite pe scară largă în prezent. Iar mijloacele de diagnostic pur exterioare sunt foarte nesigure faţă de ceea ce ar rezulta dacă ar fi studiate astfel de aspecte.
Toate aceste aspecte sunt însă legate de lumea exterioară. Am spus că ficatul, ca organ intern, ca sistem organic intern, conţine presate unele în altele gândurile, ideile fixe, obsesiile şi tot ceea ce preluăm în timp ce percepem lucrurile exterioare şi le concentrăm în plămân. Atunci, ficatul se comportă cu totul altfel faţă de lumea exterioară. Plămânul este configurat cu totul altfel. El este legat mai mult de elementul pământ; ficatul, care ascunde în mod special halucinarea, halucinarea liniştită, halucinarea decisivă, este legat mai mult de sistemul apă, aşadar, de elementul apă. Iar sistemul renal, deşi sună paradoxal, este legat de elementul aer. Acesta ar trebui să fie plămânul, dar plămânul ca organ este legat de elementul pământ, şi nu numai de acesta. Dimpotrivă, de elementul aer este legat ca organ sistemul renal, iar sistemul inimii este legat ca organ de elementul căldură; el este în întregime elaborat din elementul căldură. Acest element, care este cel mai spiritual, preia apoi în structurile fine pe care le avem în organismul caloric predispoziţia pentru karmă.
Întrucât omul în întregul său este în relaţie cu lumea exterioară, puteţi spune: Aşadar, plămânul va avea o relaţie foarte specială cu lumea exterioară cu privire la elementul pământ, ficatul cu privire la elementul apă. – Remediile pentru tot ce este legat de îmbolnăvirile care-şi au originile în plămân trebuie căutate în calităţile pământeşti ale plantelor. Remediul pentru bolile ficatului trebuie căutate în ceea ce circulă în apă, în circulaţia sevelor plantei. În felul acesta, un studiu al interacţiunilor organelor cu mediul exterior va pune şi bazele unei terapii raţionale.
Terapia prezentă este un amalgam de date empirice. Se poate ajunge la o terapie cu adevărat raţională doar dacă se studiază în acest mod interacţiunile dintre lumea interioară a organelor umane şi lumea exterioară. În orice caz, trebuie să depăşeşti dorul voluptuos pentru mistica subiectivă. Dacă nu se doreşte să se ajungă mai departe de bine cunoscuta flacără divină a maestrului Eckhart etc., dacă se vrea doar revărsarea de simplă voluptate şi de imagini frumoase spre interior şi nu străbaterea până la configurarea concretă a organelor interioare, nu se pot obţine nici cunoştinţe terapeutice cu adevărat importante. Căci aceste cunoştinţe terapeutice rezultă pe calea adevăratei mistici, care se înallă până la concretul interiorului uman. La fel cum învățăm să cunoaştem viaţa interioară a omului, când observăm exteriorul prin lumea simţurilor ajungem în planul spiritual. Astfel ne înălțăm în lumea ierarhiilor spirituale, pe care nu le-am găsit pe calea ocolită a misticii interioare, ci prin intuirea mai aprofundată a lumii exterioare. Pe această cale rezultă şi ceea ce se poate exprima la început doar prin analogii. Dar nu este vorba de simple analogii, ci sunt prezente aici relaţii mai profunde.
Noi respirăm; ultima oară v-am calculat numărul de respiraţii pentru douăzeci şi patru de ore. Dacă respirăm de optsprezece ori pe minut, în şaizeci de minute respirăm de 60 x 18, şi în douăzeci şi patru de ore de 25 920 de ori. Dacă avem în vedere un alt ritm – este vorba de ritmul de zi şi de noapte –, dimineaţa, la trezire, absorbiţi în corpul dumneavoastră fizic şi în cel eteric corpul astral şi eul. Şi aceasta este o respiraţie. Dumneavoastră inspiraţi dimineaţa şi expiraţi din nou seara la adormire corpul astral şi eul, aşadar o inspiraţie în douăzeci şi patru de ore, într-o zi. Aceasta înseamnă trei sute şaizeci şi cinci de respiraţii pe an. Dacă ne referim la vârsta medie a unui om – şaptezeci şi doi de ani –, aveţi aproximativ acelaşi număr de respiraţii; dacă ar fi fost vorba de un număr mai mic de ani, aş fi obţinut acelaşi număr de respiraţii. Aceasta îneamnă că în întreaga viaţă umană aveţi tot atâtea inspiraţii şi expiraţii ale corpului astral şi ale eului câte inspiraţii şi expiraţii aveţi în douăzeci şi patru de ore. În cursul unei vieţi efectuaţi tot atâtea respiraţii, care constau în expirarea şi inspirarea eului şi a corpului astral. Aceste ritmuri îşi corespund întru totul şi vedem cum este inserat omul în lume. Viața pe parcursul unei zile, de la răsăritul până la apusul Soarelui, aşadar o unică parcurgere a bolţii cerului, corespunde unui răsărit şi unui apus de soare interior, care durează de la naştere până la moarte.
Vedeți, omul se articulează în întreaga lume. Aş vrea să închei azi această discuţie făcând o trimitere la o idee asupra căreia vă rog să meditaţi. Ştiinţa actuală îşi reprezintă: aceasta este desfăşurarea lumii. În această desfăşurare a luat naştere cândva Pământul. Apoi, când entropia se va fi epuizat, Pământul va dispărea prin moarte termică etc. – Dacă în prezent îți faci o reprezentare cum este cea a lui Copernic sau a vreunui copernicanism modificat, se iau în considerare, de fapt, numai forţele care au dat naştere nebuloasei originare etc., dar viaţa omului este în acest context numai a cincea roată a carului. Căci geologul, astronomul nu acordă atenţie omului. Nici nu le trece prin minte să caute în om cauza pentru o modelare ulterioară a lumii. Omul se află peste tot în această devenire a lumii, dar el este a cincea roată a carului. Procesele lumii se derulează, el nu are nimic de-a face cu aceasta.
Tabla 19Imaginaţi-vă însă că toată această desfăşurare a lumii ajunge la un sfârşit, se termină, se pierde în spaţiu. Se sfârșește, iar pentru ceea ce se întâmplă mai departe, acolo afară, cauzele se găsesc în interiorul pielii omului, în om; acestea continuă. Iar ceea ce aici este lume este pregătit numai în interiorul omului, în trecutul îndepărtat. – Aşa stau lucrurile în realitate. Şi cum cărţi de înțelepciune ne spun astfel de lucruri în limbajul lor, la aceste lucruri se referă cuvântul lui Iisus Christos: „Cerul şi Pământul vor trece, dar cuvintele mele nu vor trece.” Tot ce este lume materială piere, dar ceea ce vine din spirit şi din suflet şi se exprimă în cuvinte supravieţuieşte apusului lumii şi vieţuieşte în viitor. Cauzele acestui viitor nu se află în afara pielii noastre – pe acestea geologii nu trebuie să le cerceteze – ci trebuie să le căutăm în interior, în forţele orientate spre interior ale organismului nostru, care vor trece în viaţa noastră pământeană viitoare, apoi în alte metamorfoze. Astfel, dacă vreţi să aflați viitorul lumii trebuie să priviţi în interiorul omului. Ceea ce este exterior dispare cu desăvârşire.
Secolul al XIX-lea a ridicat o barieră în faţa acestei cunoaşteri care se numeşte Legea conservării energiei. Legea conservării energiei continuă forţele care se află în jurul omului. Toate acestea însă vor trece, vor dispărea. Iar ceea ce ia naştere în om creează viitorul Legea conservării energiei este cea mai falsă lege care poate fi imaginată. Transpusă în realitate, ea nu înseamnă altceva decât a face din om a cincea roată la căruţă. Dar nu cuvintele care se referă la conservarea energiei sunt corecte, ci alte cuvinte: „Cerul şi Pământul vor trece, dar cuvintele mele nu vor trece.” Aceste două sintagme se află într-o opoziţie diametral opusă. Și nu este corect că în prezent adepţi ai unor confesiuni pozitive vor să fie adepţi credincioşi ai Bibliei, dar şi ai fizicii teoretice. Este vorba de o lipsă de cinste care apare însă în prezent creatoare de cultură şi trebuie să fie eliminată din creativitatea culturală – care este de fapt o anticreativitate – dacă vrem să ieşim din imperiul forţelor declinului şi să pătrundem în forţele ascensionale.
