A-l plasa pe om în Cosmos conform cu cunoaşterea a fost ceea ce ne-am propus să realizăm în ultimele săptămâni în aceste conferinţe. Ieri am încercat să vă sugerez cum este poziţionat omul în lumea de gânduri din care este format întregul său organism. Ceea ce nu obţine omul prin percepţia senzorială, prin experienţa sa obişnuită, faptul că organismul său aparţine Cosmosului, că numai într-o oarecare măsură aparţine propriului său sine în legătură cu viaţa de reprezentare nu este sesizat nici de conştienţa obişnuită. Aceasta, aşa cum am arătat, se plasează, pe de o parte, între gândirea cosmică şi acea gândire despre care am spus că poate fi considerată un curent subiacent al conştienţei obişnuite. Aceasta din urmă aparţine şi ea sinei proprii. Astfel am încercat ieri să aducem oarecare lumină asupra omului, în măsura în care are o vieţuire în lumea gândurilor, sau este plasat în lumea gândurilor.
Cu cât ne avântăm spre această vedere, cu atât mai mult vom învăța să poziţionăm omul în desfăşurarea cosmică, în tot ceea ce îl face să apară ca parte a devenirii cosmice. Și dacă observăm atent acea parte din om care este constituită din viaţa obişnuită de gânduri şi din curentul subiacent, aşa cum am spus ieri, se va înțelege de ce, prin posedarea acestei părţi din Cosmos, omul este o entitate liberă, bazată pe propria sa entitate.
Această abordare a omului poate fi dusă mai departe, fapt pentru care azi vrem să poziţionăm omul în contextul celorlalte regnuri. Trebuie să atrag atenţia asupra unui lucru pe care l-am repetat de mai multe ori, şi anume că este incorect să analizăm omul numai din punctul de vedere al anatomiei şi fiziologiei actuale, în ceea ce priveşte relaţia sa cu regnul animal. Dacă se studiază omul după criteriul formei sale generale, precizându-se cum este alcătuit din diferite organe, se va observa că el are aproximativ acelaşi număr de oase, de muşchi etc. ca şi animalele superioare, că aceste organe sau sisteme de organe se prezintă într-o formă transformată, metamorfozată. Omul va putea fi anexat la seria animală. Cu totul altceva va rezulta – după cum am mai arătat – dacă se va avea în vedere ce îl plasează pe om într-un anume fel în Cosmos. Coloana vertebrală a animalului stă în poziţie orizontală, paralel cu suprafaţa pământului; coloana vertebrală a omului este perpendiculară pe suprafaţa pământului. Dacă nu accepţi că totul se bazează pe ce este grosolan, material, ci consideri că tot ce există este fundamentat pe o stare de integrare totală într-un sistem universal coerent, vei acorda poziţiei coloanei vertebrale umane importanţa corespunzătoare. Prin aceasta şi capul omului este adus într-o anumită poziţie faţă de întreg organismul. Şi dacă ai ajuns la concepţia după care Cosmosul este străbătut şi acţionat de gânduri, atunci, în măsura în care Cosmosul trebuie conceput în mod spaţial, se va putea observa că nu este indiferent dacă curentul de gândire care la om se deplasează în lungul coloanei vertebrale se situează în direcţia radială a pământului, sau dacă, aşa cum este cazul la animale, este paralel cu suprafaţa pământului.
Această inserare a omului în Cosmos trebuie avută în vedere atât în ce priveşte organismul său general cât şi organele luate individual. Fiecare organ şi fiecare sistem de organe ale omului se află într-un altfel de raport faţă de Cosmos la om decât la animal. Acest lucru nu este contrazis de faptul că în timpul somnului coloana vertebrală umană se află într-o poziţie orizontală, căci nu intră în discuţie fiecare poziţie ocazională, ci este vorba despre cum este organizată întreaga creştere, cum este inclus un sistem de organe în întregul organism. Şi dacă luăm în vedere acest aspect, că la animal avem o coloană vertebrală paralelă cu suprafaţa pământului, iar la om verticală, vom putea şti să valorizăm corect şi alte fenomene şi procese ce pot fi observate la om.
Ieri am vorbit despre sistemul de gânduri al omului; azi vom observa sistemul volițional. Sistemul voliţional poate fi studiat pornind de la faptul că viaţa omului se desfăşoară în succesiunea ritmică a două stări, somnul şi veghea. În starea de veghe, omul este dăruit total corporalităţii sale; în somn, eul şi corpul astral sunt în afara corporalităţii, şi, de asemenea, a corpului fizic şi a corpului eteric. Când ne trezim dimineața, vă spuneam, noi aducem din gândurile Cosmosului cel mult o slabă amintire, astfel încât putem deveni conştienţi că în timpul de la adormire până la trezire am fost cufundaţi într-o mare tălăzuitoare de gânduri cosmice. Dar ce aducem noi în momentul trezirii şi ceea ce ne determină apoi toată ziua în timpul stării de veghe este voinţa. Noi ieşim din marea de gânduri cosmice nocturnă, sau, să spunem, din marea de gânduri formatoare din timpul somnului cu voinţa noastră care, aşa cum v-am spus, aduce logica în viaţa interioară sufletească. Mai observăm, eventual, în momentul în care ne trezim, în visele care se acumulează, cum ar fi viaţa noastră sufletească, dacă această voinţă, pe care o aducem, cu noi la trezire, nu ar pătrunde în mod logic în ea.
Voinţa intervine, aşadar, în ceea ce unduieşte şi se învârtejeşte în organismul uman. Să focalizăm corect şi cu precizie această intervenţie a voinţei. Să conştientizăm unde intervine voinţa: este vorba despre învârtejirea haotică a imaginilor de vis şi de acele ţesături de vise care reprezintă curenţii subiacenţi ai conştienţei obişnuite. Astfel încât putem spune: În timp ce dormim, din angrenajul organic din noi se descătuşează această ţesătură de gânduri a stării de veghe de la trezire până la adormire. În această tălăzuire interpenetrantă a imaginilor de vis şi a reprezentărilor de vis intervine voinţa pe care o aducem cu noi din Cosmos. Să vedeţi ce aduce această voinţă cu sine.
Voinţa intervine pentru ca gândurile să nu urce, aşa cum sunt ele, în acest haos visător. Nu ar fi bine dacă gândurile ar urca în noi în acest fel. Dar cum trebuie să fie gândurile când urcă în viaţa sufletească normală? Ele trebuie să aibă, într-un fel, legătură cu viaţa noastră. Voinţa intervine în gândurile noastre şi le ordonează, în aşa fel încât să purtăm în noi imaginea de amintire corectă. Astfel, putem spune: Avem aici, urcând învârtejit din organismul nostru, țesătura haotică de gânduri (vezi desenul de mai jos, roşu). – Această ţesătură de gânduri este puternică la naturile visătoare, care adeseori nu sunt mulțumite să se dăruiască amintirilor normale ale vieţii. Naturile visătoare sunt copleşite de această țesătură haotică de gânduri. Dar şi omul normal va observa, dacă în timpul stării de veghe îşi pierde puțin din luciditate, că această învârtejire a gândurilor este prezentă în fundalul general ca un curent subiacent. Voința care apare la trezire intervine în această ţesătură de gânduri. Cum se realizează aceasta?
În timpul somnului, în pat s-au aflat corpul fizic (vezi desenul, albastru) şi corpul eteric (vezi desenul, galben). Ceea ce v-am prezentat schematic în desen este ceea ce lăsăm în pat seara când adormim şi regăsim dimineața. În acest moment, noi permitem voinței să intervină (vezi desenul, săgețile de sus). Primul lucru pe care-l are de făcut voinţa este de a transforma această ţesătură haotică de gânduri în memoria noastră normală. Îți vine să spui: Dimineaţa, corpul eteric, corpul fizic sunt foarte puternic prezente în memorie. Ele reflectă spre noi gânduri. Dar voinţa este cea care intervine aici şi acționează. Acest lucru poate fi uşor remarcat. Încercaţi să conştientizaţi modul în care, când vă treziți dimineața, ceea ce ați vieţuit la cinci ani, la şapte ani, din nou la şase ani, la cincisprezece ani, la şaizeci şi cinci de ani, apoi la douăzeci şi unu de ani, la şaptesprezece ani, din nou la opt ani, totul se împleteşte, se amestecă în vârtejuri şi vrea să urce în dumneavoastră. În această învălmăşeală trebuie să intervină energic voinţa, care organizează în aşa fel încât redevine o memorie ordonată, astfel că un eveniment care a avut loc la nouă ani nu-şi face loc înaintea a ceea ce s-a desfăşurat la opt ani etc. Aşadar, voinţa formează din această ţesătură haotică de vise memoria. În amintire observați însă în mică măsură voinţa. Cei mai mulţi oameni nu vor percepe în memoria lor voința. Intervenţia voinței în formarea memoriei este inconştientă.
Un al doilea element care intervine este forța de imaginaţie, este fantezia (vezi desenul). Observaţi deja că vă puteți mişca după libera dumneavoastră voie. În timp ce se formează memoria mai sunteți constrâns de organismul dumneavoastră; aici acţionează în forţă corpul fizic şi corpul eteric. În fantezie vă puteţi mişca cu voinţa dumneavoastră. Există însă o foarte mare deosebire între un om plin de fantezie şi un om care visează, care se lasă în voia acestei tălăzuiri a gândirii arbitrare. Un om care-şi lasă fantezia liberă ştie cum acționează voinţa sa în aceste imagini care se întrepătrund şi le formează după voinţa sa.
Tabla 13Al treilea element care intervine este gândirea logică, de care depindem doar în viață şi în ştiință. În gândirea logică este activă voinţa noastră, dar ea renunţă la libertatea sa şi se subordonează legilor logicii.
De ce este gândirea logică întru totul subordonată voinţei? Dacă nu ne-am forma gândirea logică din voinţa noastră, ar fi vorba de obsesii. Noi ne formăm gândurile logice din voinţa noastră. Dar le formăm în aşa fel încât ne orientăm spre lumea exterioară, care este şi marea învățătoare a logicii. Noi impregnăm lumea haotică de imagini cu legile logicii. Aşadar, ne dăruim prin voinţă acestor legi ale logicii; renunțăm la acționarea după bunul-plac. Voința este, pe de o parte, liberă în gândire, pe de altă parte, ea renunţă la libertate în favoarea logicii. Voința este activă în memorie, fantezie şi gândirea logică; este vorba de acea voinţă care nu acționează în corpul fizic şi în corpul eteric de la adormire la trezire şi care intervine în organismul fizic şi în cel eteric dimineața, la trezire, care structurează în memorie, fantezie şi gândire focul nedeterminat al corpului eteric şi fizic care se aţâță în tălăzuirea gândurilor.
În gândirea logică în noi nu mai este activă voinţa. Când lăsăm să acţioneze fantezia ştim că suntem în noi; dacă lăsăm să acționeze gândirea logică nu mai suntem în întregime în noi. Ştim că ne adaptăm Cosmosului, dar nu numai Cosmosului extrauman, ci întregului Cosmos, care include şi omul. Este de la sine înțeles că logica nu este valabilă numai pentru Cosmosul extrauman, ci şi pentru Cosmosul care include omul. Logica nu este nici obiectivă, nici subiectivă, ci ambele în acelaşi timp.
Vedem, aşadar, ce participare are ceea ce aducem dimineala din lumea somnului în lumea sufletului. Și putem şti şi că atunci când ceea ce aici a acţionat ca voinţă se retrage în lumea cosmică de gânduri în noi lucrează din nou ceea ce se ridică din corpul fizic şi corpul eteric.
Aceasta este partea voinţei care lucrează în noi. Este partea cosmică a voinței, acea parte pe care seara o scoatem din noi, iar dimineața o readucem în noi. Dar introspecția îl va învăța pe om că în el nu se află numai această voinţă care se exprimă în aşa-numita viață sufleatească, în memorie, în fantezie, în gândirea logică.
Când umblăm, când apucăm un lucru, când ne folosim de un anumit instrument, voinţa este activă. Ea nu este activă numai sufleteşte, aşa cum am descris mai înainte, ci cuprinde în sine şi organismul nostru fizic şi organismul nostru eteric. Aşadar, eu trebuie să reprezint schematic şi voinţa care impregnează corpurile fizic şi eteric (vezi desenul de mai sus, săgeţile de jos). Voinţa este prezentă şi în ceea ce rămâne în pat în timpul somnului. Această voinţă întâlneşte cealaltă voință, care în timpul somnului nu se află în corpul fizic al omului. Iar pentru o acțiune exterioară este folosită această voinţă. Voinței care trăieşte în organe, care trăieşte în organismul fizic, în organismul eteric, îi vine în întâmpinare cealaltă voință. Când suntem activi ca oameni treji, putem deosebi clar aceste două feluri de voinţă. Avem de-a face cu coacționarea a două curente de voinţă. Unul din curenții de voinţă trece în vârtejuri prin organismul uman şi întregul context vă arată că trebuie să-l vedeţi înaintând de jos în sus. Celălalt curent produce vârtejuri de sus în jos. Se pun în valoare direcțiile din Cosmos, observăm că la animal direcţia principală a corpului este perpendiculară pe direcţia principală a organismului omului. Altfel sunt inserate în Cosmos direcțiile voinţei. Aşadar, când ne este clar că fiinţa umană este alcătuită din curenţi diferiți, înţelegem importanța poziţionării omului în Cosmos.
Să urmărim aceşti doi curenți voliţionali. În ştiinţa spiritului problema modului în care se ajunge la adevăruri se pune astfel: un adevăr se aşază lângă celălalt şi tu trebuie să cauţi legătura dintre ele. Aceasta conduce lesne la obiecţia că trebuie să „dovedeşti”. Este ca şi când cineva care vede pe un câmp un cal şi o vacă care stau alături ar cere să-i dovedeşti acest lucru. Bineînţeles că nu poți explica pornind de la entitatea calului că vaca îi stă alături. Cam aceasta este obiecția pe care foarte mulți oameni o aduc ştiinţei spiritului.
Aş vrea să aşez alt lucru alături de cel pe care tocmai l-am amintit şi pe care trebuie să încercaţi să-l puneți treptat în legătură cu ce am discutat acum.
Tot ce este sufletesc în om se exprimă în corporalitate, se imprimă corporalităţii. Omul este organizat pentru a lua în stăpânire la trezire memoria, fantezia, gândirea logică şi a le lăsa să se relaxeze în el în timpul somnului. Acesta este un ritm care se opune curentului voliţional pe care l-am descris ca aflându-se în organe. Ceea ce se opune aici unul altuia, ca doi curenți, puteți regăsi ca o copie fidelă în om; puteți să găsiți în ritmul respirator uman. Am atras atenţia acum câteva zile asupra modului în care ritmul respirator poate fi gândit în legătură cu adormirea şi trezirea. Chiar dacă respirația dăinuie şi dincolo de somn, legătura este observată în tot ceea ce deranjează într-un mod oarecare respirația liniştită. Legătura dintre respirație şi ritmul trezire–adormire nu este foarte evidentă, totuşi această legătură, acest raport există. Ca un aspect important legat de strădania omului de ridicare pe verticală observăm ritmul respirator, întregul sistem respirator, chiar şi în măsura în care el se exprimă în sistemul vorbirii. Noi respirăm, vorbim chiar dacă prin poziţia gâtului aceasta se transformă într-o vorbire spre înainte. Aici este vorba de un ritm unitar.
Avem şi un alt ritm, ritmul circulaliei, care ne este dat de puls, şi ştim că ritmul pulsului se află în raport de aproximativ patru la unu cu ritmul respirației. Este suficient să priviți lucrurile în sensul anatomicului, al fiziologicului şi veţi spune: În ritmul pulsului, în ritmul circulaţiei avem ceea ce se asociază cu sistemul metabolism-membre. Sistemul ritmic propriu-zis este evidențiat în sistemul respirator. Cu cât aprofundăm mai mult o caracteristică a sistemului respirator, pe de o parte, şi o caracteristică a ritmului pulsatoriu, pe de altă parte, cu atât mai mult observăm că tot ce se află aici ca organ pentru formarea memoriei, fanteziei şi chiar a gândirii logice poate fi pus în legătură cu ritmul respirator şi că tot restul, care se leagă de voință, care străbate organele, poate fi pus în legătură cu ritmul pulsului. Aşa cum voința care se află în organele noastre coacționează cu voinla pe care o aducem dimineața la trezire din Cosmos, tot astfel ritmul respirator coacţionează cu ritmul pulsului, cu ritmul circulator. Dacă aş trasa o linie care să semnifice ritmul respirator şi ritmul pulsatoriu aş obține raportul de unu la patru.
Tabla 14În fapt, tot ceea ce omul dezvoltă ca fiind artă, ca fiind artă ritmică, se bazează pe raportul dintre ritmul pulsatoriu şi ritmul respirator. Am spus deja acest lucru cu prilejul unor discuţii asupra artei recitării. Dumneavoastră puteţi intra şi mai mult în detalii. Dacă puneţi la bază ritmul pulsului, veți găsi: silabă scurtă, silabă lungă. Dacă veți combina ritmul respirator cu ritmul pulsului obțineţi, de exemplu, măsura hexametrului etc. Toate ritmurile se bazează pe aceste raporturi dintre ritmuri care se află în om.
(Tabla 14)Dacă luăm în considerare ritmul sângelui privim mai mult spre corporal, dacă luăm în considerare ritmul respirator privim mai mult spre sufletesc. Ritmul respirator este mult mai mult înrudit cu sufletescul decât ritmul sângelui. Ritmul respirator se deschide şi spre exterior, aşa cum se deschide spre exterior logica, gândirea logică. Pe neregularități ale acestor ritmuri se bazează neregularităţile vieții umane. Dumneavoastră puteți să gândiți că dacă există un astfel de raport al ritmului de patru la unu trebuie să însemne ceva dacă ritmul respirator este prea lung sau dacă pulsul este prea mic. Și totuşi aceasta se poate întâmpla; atunci se exteriorizează imediat.
Acum vreau să mă refer la cazurile radicale. Când un om ajunge la o stare de agitaţie devine pătimaş, începe să înjure. Se poate ajunge la scandal, la furie. Sau la o stare în care gândurile sunt absente, la un fel de leşin. În prima situaţie are loc accelerarea a ritmului pulsului, în a doua situaţie încetinirea ritmului respirator.
Aşadar, omul este întreţesut în întregul ritm cosmic, şi de modul în care este integrat în acest ritm al Universului depinde cum ne apare el din punct de vedere corporal, sufletesc. Emoţionalul se exprimă şi în mod corporal: curentul care merge prin om de jos în sus se accelerează, el agită organele când se ajunge la accesul de furie. Curentul care merge de sus în jos încetineşte, gândurile nu coboară de sus în jos. Vedeţi din nou că ne putem face o reprezentare despre cum se poziţionează omul în context universal şi că este o copilărie să spunem că omul reprezintă numai o formaţiune superioară, de natură animală, neluându-se în considerare faptul că este vorba despre o inserare în contextul cosmic.
Să trecem acum de la fiinţarea umană la devenirea umană. Dumneavoastră ştiţi că trăim, în prezent, în ceea de a cincea epocă postatlanteeană, care a început aproximativ în 1415 sau 1413 şi va mai continua. Epocii postatlanteeane i-a premers cea de a patra epocă, care a început aproximativ în anul 747, înaintea Misteriului de pe Golgota, iar acesteia i-a premers cea de a treia, care urcă în urmă până în cel de al patrulea mileniu.
Dacă luăm în considerare toate aceste intervale de timp putem să ne facem despre succesiunea lor o imagine schematică. Gândiţi-vă că intevalului atlanteean i-a premers cel pe care în cartea mea Ştiinţa ocultă l-am numit lemurian. Vreau să preiau numai ultimele faze ale acestui interval lemurian, apoi voi schiţa cele şapte stări culturale ale perioadei atlanteene şi legate de acestea perioadele protoindiană, protopersană, egipteano-caldeeană, greco-romană şi a cincea perioadă, a noastră. V-am reprezentat schematic intervalele de timp succesive (vezi desenul).
(Tabla 14) Ştiţi din Ştiinţa ocultă şi din unele expuneri ale mele că un astfel de interval de timp durează atât cât are nevoie punctul echinocţial al Soarelui să parcurgă întregul Zodiac. Acest aspect este aproximativ, dar pentru ceea ce vrem să studiem acum această aproximaţie îşi are semnificaţia ei. Cu 747 ani înaintea Misteriului de pe Golgota punctul echinocţial a intrat în semnul zodiacal al Berbecului. El a rămas în acest semn până în secolul al XV-lea. Atunci a trecut în semnul Peştilor. Cu 747 de ani mai devreme punctul echinocţial se afla în semnul Taurului, deci în tot timpul perioadei culturale egipteano-caldeene Soarele a răsărit primăvara în semnul Taurului; de aici cultul taurului. În perioada protopersană Soarele răsărea în semnul Gemenilor. În semnul zodiacal al Racului a răsărit Soarele, în cursul perioadei protoindiene. Apoi ajungem înapoi în epoca atlanteeană. Acum vă rog să puneţi în faţa sufletului dumneavoastră o problemă pe care o formulăm azi pentru prima dată.
(Tabla 14)Mai întâi să prezentăm succesiunea imaginilor zodiacale (vezi desenul). Avem aşadar: Berbec, Taur, Gemeni, Rac, Leu, Fecioară, Balanţă, Săgetător, Capricorn, Vărsător, Peşti. Vom prezenta, schematic, situaţia perioadelor culturale succesive. Acum ne aflăm cu punctul echinocţial în semnul Peştilor, şi în cea de a cincea perioadă postatlanteeană. Mergem înapoi şi vom avea: Berbecul, al patrulea interval postatlanteean, Taurul, a treia epocă culturală postatlanteeană, Gemenii, a doua epocă culturală postatlanteeană, Racul, prima epocă culturală postatlanteeană. Ajungem în perioada atlanteeană. Cele şapte intervale ale perioadei atlanteene sunt: Leu, al şaptelea, Fecioară, al şaselea, Balanţă, al cincilea, Scorpion, al patrulea, Săgetător, al treilea, Capricorn, al doilea, Vărsător, primul; ajungem înapoi în timpul lemurian şi ne aflăm din nou în Peşti.
Dacă luați în vedere momentul ultimei culturi, al ultimei epoci culturale a perioadei lemuriene, şi revedeţi ce am spus despre acest interval important al evoluţiei Pământului şi umanităţii în Ştiinţa ocultă dar mai ales cele publicate separat cu titlul Strămoşii noştri atlanţi, veţi vedea că se poate vorbi despre omenirea actuală ca despre umanitate abia începând din acest interval în care punctul echinocţial se afla în acelaşi semn zodiacal în care este acum. Deci am parcurs un circuit complet în jurul cerului şi am ajuns din nou la punctul de plecare.
Ceea ce am spus până acum se referă la devenirea umană. Cu diverse ocazii am încercat să descriu cum s-a modificat viaţa sufletească urmărind acest aspect până înapoi în perioada atlanteeană.
Viaţa sufletească era cu totul diferită în perioada protoindiană faţă de cea din timpul Atlantidei. Dacă citiţi scrierea mea despre strămoşii atlanţi, veţi vedea că noi ne întoarcem în perioada atlanteeană, într-un timp în care configurația umană se exprima şi corporal asemănător stării sufleteşti a omului. În perioada postatlanteeană viaţa sufletească se desfăşura în esenţă altfel decât în timpul perioadei atlanteene, când întregul corp este transformat prin metamorfoză. Ne întoarcem, aşadar, din ce în ce mai mult înapoi de la zona pe care eu am caracterizat-o aici, sus, ca fiind cea sufletească, ajungem la zona corporală care se află aici, jos, care este străbătută de curentul voliţional. Și în timp ce înaintăm mai mult în urmă în Atlantida ajungem la metamorfozele care se referă la forma corpului. Astfel încât putem spune că în timpul trecerii punctului echinocţial prin Peşti oamenii erau ca siluetă corporală aşa cum se vede în desen. Abia aici începe să se formeze omul sufleteşte, pentru a reveni din nou la punctul în care începuse să se dezvolte corporal. Aşa încât putem spune că semnelor de la Peşti, Vărsător, Capricorn, Săgetător, Scorpion, Balanţă până în Fecioară le corespunde reformarea formei corporale; şi abia semnelor zodiacale superioare le corespunde reformarea fiinţei sufleteşti a omului.
Acestea toate trebuie să vi le reprezentaţi plecând de la ştiinţa spiritului şi să înțelegeți că ne aflăm abia la acel punct în care îţi poţi face noţiuni şi reprezentări despre fiinţialitatea omului. Pe de altă parte însă ar putea cădea cel puţin ca presentiment o lumină asupra a ceea ce am spus adeseori, că noi trăim într-o perioadă importantă. Căci în timp ce ne-am dezvoltat ca umanitate punctul echinocţial al Soarelui a ocolit spaţiul cosmic şi s-a reîntors în vremea noastră. Omenirea trebuie să întreprindă în viaţa sa sufletească ceva care să corespundă acestei întoarceri la punctul de plecare. Azi am vrut doar să fac trimitere la ceea ce poate rezulta pentru sentimentele noastre dintr-o astfel de abordare cu privire la importanţa intervalului temporal uman contemporan. Ceea ce am spus este valabil pentru cei mai avansaţi membrii ai omenirii civilizate.
Despre aspectul menţionat acum vom vorbi mâine.
