În omul aflat în faţa noastră putem deosebi de fapt două fiinţe. Vă amintiţi că în diferitele expuneri pe care le-am făcut în ultima vreme am spus, că organizarea fizică a omului este pregătită spiritual în viaţa preterestră, că ea este expediată apoi jos pe Pământ, oarecum ca organizare spirituală, înainte ca omul însuşi să coboare cu Eul său în existenţa pământească. Această organizare spirituală, în esenţă, acţionează şi în continuare, pe parcursul întregii vieţi fizice pământeşti, numai că ea, în timpul vieţii fizice pământeşti, nu se exprimă în ceva vizibil exterior. În principal, exterior-vizibilul este îndepărtat la naştere, căci el [exterior-vizibilul] sunt învelişurile în care este îmbrăcat germenele omenesc în perioada embrională: sacul corionic şi amniotic, alantoida, deci toată acea organizare fizică care este îndepărtată la naştere după ce omul iese din corpul matern şi dobândeşte o existenţă fizică independentă. Însă această organizare pre-terestră rămâne activă în om pe toată durata vieţii lui, numai că în timpul vieţii fizice pământeşti natura ei este ceva diferit de acţiunea corporal-sufletesc-spirituală. Şi despre aceasta aş dori să spun astăzi câteva cuvinte.
Aşadar, noi avem în noi un om oarecum invizibil, care este cuprins în forţele noastre de creştere, de asemenea şi în acele forţe ascunse prin care se realizează hrănirea, care este cuprins în toate acele procese asupra cărora nu se extinde propriu-zis activitatea conştientă a omului. Însă acţiunea sa intervine şi în această activitate inconştientă, ce merge până în procesul de creştere, până în procesul de regenerare zilnică a forţelor prin hrănire. Iar această acţiune este tocmai urmarea existenţei preterestre, care devine în existenţa pământească un corp de forţe ce acţionează în noi, dar care nu ajunge propriu-zis la o revelare conştientă. Pe acest om invizibil, pe care îl purtăm cu toţii în noi, ascuns în forţele noastre de creştere, în forţele noastre de hrănire, de asemenea în forţele de reproducere, pe acest om invizibil aş dori să vi-l descriu, mai întâi conform naturii, a însuşirilor sale.
Putem face aceasta în mod schematic, spunându-ne: Şi în acest om invizibil sunt conţinute Eul, organizarea astrală, organizarea eterică, deci corpul forţelor plăsmuitoare, şi organizarea fizică. Bineînţeles, această organizare fizică este ascunsă la omul nou-născut în interiorul celeilalte organizări fizice, însă dumneavoastră veţi putea, în cursul expunerilor de astăzi, să înţelegeţi intervenţia omului invizibil în organizarea fizică.
Dacă ar fi să reprezint schematic, ar trebui să o fac în felul următor (vezi desenul din stânga):
Tabla 1Avem mai întâi, în acest om invizibil, organizarea-Eu (galben), apoi avem organizarea astrală (roşu), apoi organizarea eterică (albastru), şi avem organizarea fizică (alb). Această organizare fizică, care intră în discuţie pentru omul invizibil, intervine doar în procesele de hrănire şi creştere, în tot ceea ce se transmite de la omul inferior, aşa cum a fost adesea descris de noi, de la omul metabolism-membre, în organizarea omenească. Toate fluxurile, toate direcţiile de acţiune ale forţelor în acest om invizibil, se petrec astfel încât pornesc de la organizarea-Eu, trec apoi în organizarea astrală, în organizarea eterică şi în cea fizică, iar apoi se răspândesc în organizarea fizică (vezi săgeata din desen). La germenele omenesc, ceea ce numim aici organizare fizică este cuprins în pieliţele, în învelişurile embrionului, în corion, în alantoidă, în sacul amniotic şi aşa mai departe. La omul nou-născut, tot ceea ce este numit aici organizare fizică este cuprins în acele procese de hrănire şi regenerare din omul întreg. Aşadar, înspre exterior această organizare fizică, aici (vezi desenul din dreapta, alb), nu este separată de cealaltă organizare fizică a omului, ci este unită cu ea.
Oarecum alăturat de acest om invizibil avem deci omul vizibil, pe care îl avem în faţă în momentul când omul tocmai s-a născut. Pe acest om vizibil îl voi desena oarecum alături. Aşa ar fi deci întrepătrunderea reciprocă între omul fizic şi omul suprafizic în timpul vieţii pământeşti. Dar în timpul vieţii pământeşti există în permanenţă acest flux (săgeată): de la Eu spre corpul astral, spre corpul eteric, spre corpul fizic. La nou-născut, acest curent se desfăşoară în organizarea metabolism-membre [sau metabolico-motoare], în tot ceea ce înseamnă forţe de mişcare şi forţe interne de mişcare, ce transportă alimentele ingerate în întregul organism până sus la creier.
În schimb, există şi o intervenţie nemijlocită, un ansamblu de forţe ce porneşte de la Eu şi intră direct în omul întreg (vezi Tabla 1, figura 1). Avem deci intervenţia unei activităţi, a unui curent, să zicem aşa, ce porneşte de la Eu şi intră direct în organizarea neuro-senzorială, care deci nu trece mai întâi prin corpul astral, prin corpul eteric, ci intervine direct în corpul fizic al omului. Bineînţeles, această intervenţie este cea mai intensă în cap, unde sunt concentrate majoritatea organelor de simţ. Acest curent însă ar trebui să-l desenez de fapt astfel, încât el să se răspândească după aceea asupra întregului om – de exemplu prin simţul tactil de pe suprafaţa pielii – după cum ar trebui să desenez şi un flux pentru ingerarea alimentelor pe cale bucală. Dar schematic, acest desen, aşa cum l-am făcut eu aici, este absolut corect. Aşadar, în capul omenesc noi avem o astfel de organizare, ce curge de jos în sus, ce porneşte de la Eu, însă a trecut prin astral, eteric, fizic, şi apoi curge în sus către Eu. [Pare ca şi cum acest Eu intră în om prin cap şi face un circuit, pornind de la cap şi întorcându-se la cap. - n.t.] Avem un alt curent, ce intră direct în fizic şi curge în jos.
Dacă examinăm însă organismul omenesc, ajungem să ne dăm seama că acest curent direct, care intră deci direct în fizic pornind de la Eu şi apoi se ramifică în corp, merge de-a lungul căilor nervoase (vezi Tabla 1, figura 1, galben). Aşadar, atunci când nervii omeneşti se răspândesc în organism, cordonul nervos vizibil exterior este semnul vizibil exterior pentru disiparea acelui curent, ce porneşte direct de la Eu către întregul organism, însă intră direct în organizarea fizică pornind de la Eu. Organizarea-Eu merge iniţial de-a lungul căilor nervoase. Această organizare este pentru organism una profund distructivă, căci aici spiritul intră direct în materia fizică. Şi peste tot unde spiritul intră direct în materia fizică există un proces distructiv, aşa încât de-a lungul căilor nervoase, pornind de la simţuri, se răspândeşte în organismul omenesc un proces fin de moarte.
Acel curent, care întâi merge în omul invizibil către corpurile astral, eteric şi fizic, îl putem urmări în om dacă urmărim căile sanguine până sus la simţuri (vezi Tabla 1, figura 1, roşu), astfel încât dacă examinăm omul, aşa cum stă el înaintea noastră, putem spune: În sânge curge puternic Eul. – Dar Eul curge astfel, încât mai întâi el şi-a însufleţit/înviorat, prin intermediul organizării astrale, a organizării eterice şi a celei fizice, forţele sale. Eul, după ce a luat mai întâi cu sine organizarea astrală şi eterică, se revarsă prin intermediul organizării fizice, în sânge de jos în sus. Aşadar, întregul om invizibil se revarsă în procesul sanguin ca un proces de edificare, ca un proces de creştere, ca acel proces ce îl zămisleşte mereu şi mereu pe om din nou prin prelucrarea alimentelor. Acest curent curge în om cu putere de jos în sus, se revarsă apoi, putem spune schematic, în simţuri, deci şi în piele, şi vine în întâmpinarea celuilalt curent, care pornind din Eu cuprinde direct organizarea fizică. Desigur, în realitate chestiunea este mai complicată. În realitate trebuie să privim şi procesul respirator.
În ceea ce priveşte procesul respirator, Eul se revarsă, desigur, până în corpul astral, însă apoi curge direct în plămâni cu ajutorul aerului. Astfel, la baza proceselor respiratorii se află şi ceva din omul suprasensibil, dar nu aşa ca la procesul neuro-senzorial, unde Eul intervine direct în organizarea fizică, ci astfel încât Eul se îmbibă încă cu forţele astrale, captează oxigenul, şi abia apoi, cu ajutorul procesului respirator, intervine în organism, acum nu ca organizare-Eu pură, ci ca organizare-Eu astrală (vezi Tabla 1, figura1, săgeata a treia). Am putea spune deci: Procesul respirator este un proces de distrugere slăbit, un proces de moarte atenuat. Procesul de moarte propriu-zis este procesul neuro-senzorial, procesul respirator este un proces de distrugere diminuat.
Faţă de acesta, avem acel proces prin care Eul se întăreşte şi mai mult, prin faptul că revărsarea lui merge până în corpul eteric, şi abia apoi este receptat / absorbit (vezi Tabla 1, figura 1, săgeata a patra). Acest proces, situat deja foarte puternic în suprasensibil, astfel încât nu poate fi urmărit de fiziologia obişnuită, încă mai este perceptibil exterior în puls. Acesta este un proces de regenerare, care nu este la fel de puternic precum procesul direct, de regenerare metabolică, ci este un proces de regenerare atenuat. Iar el se întâlneşte apoi cu procesul respirator.
Procesul respirator este până la un anumit grad un proces de distrugere. Dacă am primi mai mult oxigen, viaţa noastră ar fi mult mai scurtă. Viaţa noastră este prelungită cu atât mai mult, cu cât procesul de formare a acidului carbonic [CO2] vine mai mult, prin sânge, în întâmpinarea primirii de oxigen în procesul de respiraţie.
Totul conlucrează astfel în interiorul organismului, iar ceea ce se petrece propriu-zis în organism poate fi înţeles doar dacă pentru această înţelegere luăm ca ajutor omul suprasensibil, deoarece cel vizibil exterior este lepădat odată cu învelişurile embrionului, iar în omul nou-născut mai acţionează de fapt doar prin forţe invizibile, pe care noi însă le putem desemna precis dacă pornim de la cunoaşterea antroposofică a omului.
Dacă cu ajutorul cunoaşterii antroposofice a omului ne uităm, de exemplu, în ochi, avem procesul sanguin care ajunge în ochi, care se desfăşoară în ramificaţiile fine (vezi Tabla1, figura 2, roşu) şi care este apoi cuprins de procesul nervos (galben), care merge în cealaltă direcţie. Procesul sanguin merge propriu-zis întotdeauna către periferie, centrifugal în om. Procesul nervos, care este de fapt un proces deconstructiv, merge întotdeauna centripetal, către interiorul omului. Toate procesele care au loc în om sunt metamorfoze ale acestor două procese.
Dacă procesul care se desfăşoară între puls şi respiraţie este în ordine, atunci omul inferior este într-o legătură justă cu omul superior, iar omul, în principiu, trebuie să fie sănătos, cel puţin interior, dacă nu survin răni sau leziuni exterioare. Procese distructive pe scară extinsă în organism au loc doar dacă precumpăneşte deconstrucţia, dezintegrarea. Omul se îmbolnăveşte prin faptul că în organismul său se acumulează elemente străine, ce nu sunt prelucrate în mod just, ce conţin în ele prea multe forţe dezintegratoare, ce conţin prea mult din ceea ce este înrudit cu natura fizică exterioară, aflată în mediul înconjurător al omului.
Prin intervenţia directă a spiritualului pe calea ocolită a Eului, se produc în om toate acele procesede tip maladiv, care sunt conformaţii străine: conformaţii străine, care probabil nu sunt vizibile imediat sub formă de colectări/acumulări fizice, conformaţii străine care pot exista, de exemplu, în omul lichid, ba chiar şi în omul aeric, dar care sunt totuşi formaţiuni străine. Acestea se vor dezvolta fără să fie preîntâmpinate de jos de către un proces sănătos, aşa cum decurge el de-a lungul căilor sanguine, astfel încât aceste formaţiuni străine, care la început au tendinţa de a forma acumulări tumorale în corp şi apoi să se fărâmiţeze în interior, nu se pot dizolva. Dacă ele sunt preîntâmpinate în modul just de către procesul constructiv al sângelui, ele se pot dizolva, trec din nou în procesul vieţii corporale generale. Dar dacă intervine o stagnare, o stază prin faptul că de sus în jos se instalează oarecum un proces de deconstrucţie prea puternic, el cuprinde atunci un organ sau altul. Se formează corpuri străine, care la început sunt de tip exudativ, tumoral, apoi au însă tendinţa să evolueze, exact aşa cum se comportă procesele exterioare din natura pământească, care se fărâmiţează. Şi atunci este nevoie să avem în minte clar, că nu am primit în om în suficientă măsură, pe calea pe care de fapt eu am schiţat-o aici, alăturat de omul fizic, ceva din omul suprasensibil.
Nu putem vorbi propriu-zis de vindecare în mod nemijlocit prin artă omenească, deoarece chestiunea se prezintă astfel: În momentul în care se dezvoltă o activitate prea puternică către organizarea neuro-senzorială în direcţie centripetală, când în om se îndeasă prea multe elemente din procesele mediului înconjurător exterior, astfel încât într-un loc oarecare iau naştere formaţiuni tumorale care apoi se fărâmiţează, în acel moment celălalt sistem, care merge de-a lungul căilor sanguine, se revoltă şi vrea să aducă vindecarea, vrea să pătrundă ceea ce există în organism cu forţa astrală şi eterică corectă, ce poate urca de jos în sus, să împiedice Eul, sau corpul astral împreună cu Eul, să acţioneze doar pentru sine. Unui astfel de principiu revoluţionar din organismul omenesc trebuie să-i vină atunci în întâmpinare terapeutul, iar tratarea constă tocmai în sprijinirea cu mijloace exterioare a ceea ce există deja în organism ca forţă originară de vindecare.
Dacă deci, să zicem, apare o formaţiune tumorală, acesta este un simptom, că activitatea Eului nu intervine în mod just dinspre corpul eteric. Ea se activează, însă câteodată poate să nu ajungă până la tumoare. Corpul eteric trebuie cumva sprijinit în această direcţie, astfel încât el să acţioneze eficient. Căci dacă corpul eteric acţionează în mod just, fiind pătruns mai întâi de către Eu şi corpul astral şi apoi activându-se, dacă el se poate apropia de ceea ce vine de sus şi nu a primit acţiunea eterică, ci cel mult acţiunea Eului şi a astralului, dacă deci se poate trimite în întâmpinarea activităţii Eului şi astralului, care in tervin otrăvitor în organism, acţiunea eterică, atunci se vine în sprijinul procesului vindecător, care există oricum prin însăşi organizarea omenească. Este nevoie propriu-zis doar să ştim, prin ce mijloace organizarea eterică, străbătută în mod just de organizarea Eu-astrală, trebuie într-un asemenea caz să intervină în corp. Este nevoie, cu alte cuvinte, doar să venim în sprijinul organizării eterice prin diverse remedii [medicamente]. Trebuie deci să ştim ce remediu poate întări într-un asemenea caz organizarea eterică, astfel încât forţa ei constructivă să se poată opune forţei deconstructive prea mari. Ceea ce stă drept patologie la baza terapiei, nu poate sub nici o formă să fie înţeles dacă nu se recurge la omul invizibil.
Se poate întâmpla însă şi ca la naştere omul să nu ancoreze corect cu organizarea sa Eu-astrală sau, cum am mai spune noi, cu organizarea sa spiritual-sufletească în organizarea fizică, ca deci organizarea spiritual-sufletească să nu penetreze, să zicem aşa, în mod suficient organizarea fizică. Atunci în tregul om va avea permanent în el o preponderenţă a forţelor de creştere, ce acţionează de jos în sus, dar care nu capătă în suficientă măsură greutate [gravitaţie] prin înglobarea organizării fizice. Omul se poate naşte astfel încât corpul său fizic să nu fie luat în mod suficient în stăpânire de omul invizibil, ca deci acest om invizibil desenat aici , să refuze întrucâtva să se angreneze în mod corespunzător în procesul sanguin. Atunci spiritul omului nu se poate apropia de procesul sanguin, iar noi vedem ulterior urmările acestui fapt, prin aceea că astfel de oameni capătă încă din copilărie o figură palidă, rămân slabi sau, de asemenea, iau rapid în înălţime datorită forţelor de creştere covârşitoare. Se mai întâmplă apoi ca spiritual-sufletescul să nu poată pătrunde în mod corect în organism. Şi întrucât corpul refuză să primească spiritual-sufletescul, noi trebuie să acţionăm în corpul eteric, unde există o activitate prea puternică, spre a o diminua. În cazul unor astfel de copii palizi, uscăţivi şi deşiraţi, noi trebuie să acţionăm spre a readuce forţele hiperactive, hipertrofiate din corpul eteric la dimensiunea corespunzătoare, astfel ca omul să primească greutate [gravitaţie] în corp, ca sângele, de exemplu, să primească, prin administrarea conţinutului de fier necesar, gravitaţia corespunzătoare, astfel încât corpul eteric să acţioneze mai puţin în sus, să fie diminuat în acţiunea sa spre în sus.
O astfel de stare o observăm şi după faptul, că la un astfel de om apare mai pronunţat ceva, ce eu, comparativ cu procesele diurne, aş numi procese nocturne. Căci s-ar putea spune că noaptea, la orice om normal, organizarea fizic-eterică refuză să primească spiritual-sufletescul. Această organizare nocturnă a omului întins în pat – nu a omului invizibil, care este în exterior, afară – este prea puternică la acei oameni care duc cu ei un fel de tuberculoză congenitală, aşa cum tocmai am descris-o. Trebuie atunci să venim în sprijinul organizării diurne, să-i conferim o anumită gravitaţie, favorizând chiar procesele deconstructive. Căci dacă favorizăm procesele deconstructive şi apoi apare interior acest proces de învârtoşare, de durificare şi în cele din urmă de fărâmiţare – bineînţeles, acest lucru trebuie să se producă doar într-o foarte mică măsură în cadrul tratamentului – atunci se reprimă forţa debordantă a corpului eteric şi se opreşte factorul tuberculos.
Astfel, prin cunoaşterea omului integral devine transparentă această conlucrare a factorilor de sănătate şi boală, care există în permanenţă şi care, în esenţă, este echilibrată prin ceea ce se desfăşoară între respiraţie şi puls. Şi dacă cunoaştem apoi prin ce remedii [medicamente] exterioare putem favoriza pe una sau pe cealaltă, ajungem chiar în situaţia de a sprijini procesele de vindecare naturale, care sunt întotdeauna prezente dar nu se manifestă întotdeauna. Căci în organismul omenesc nu poate fi introdus un proces cu totul străin. În organismul omenesc se produce mereu acest lucru: Dacă s-a introdus în el un proces oarecare străin, el este transformat, interior, imediat în contrariul lui. Dacă mâncaţi ceva, alimentul are în el anumite forţe chimice. Când organismul le ia în sine, el le transformă interior imediat în contrariul lor. Şi acest lucru trebuie să fie posibil. Căci dacă, de exemplu, un aliment îşi păstrează după ingurgitare prea mult timp calitatea sa exterioară, el ajunge să se descompună, dar aceasta conduce la procese de descompunere exterioare, care în om sunt distrugătoare, mortale. Este obligatoriu ca ceea ce intră odată cu alimentele în om să fie imediat luate în primire prin procese interioare şi transformate în contrariul lor.
Dumneavoastră puteţi urmări în detaliu aceste procese, pe care eu vi le-am dezvoltat aici, pornind de la omul integral. Presupuneţi odată că înfigeţi undeva în dumneavoastră un corp străin (vezi Tabla 1, figura 3, galben). Răspunsul corpului dumneavoastră la acest corp străin poate fi de două feluri. Să presupunem că dumneavoastră nu puteţi scoate afară corpul străin, el rămâne înăuntru. Se pot întâmpla atunci două lucruri. Împrejurul corpului străin este activă forţa constructivă din sângele fluid (roşu). Aceasta se concentrează, se adună în jurul corpului străin, dar este împinsă de la locul ei. Acest lucru conduce imediat la o hiperactivare a sistemului nervos. Împrejurul corpului străin se secretează o formaţiune exudativă (albastru). Corpul străin este încapsulat, izolat. Datorită acestei încapsulări, la locul în care se află corpul [străin] se formează următoarele: În timp ce în mod obişnuit, când nu avem în acel loc niciun corp străin, corpul eteric intervine într-un anumit mod în corpul fizic, acum corpul eteric nu va putea interveni în corpul străin, ci în acel loc se formează un fel de băşică, care este umplută doar de eteric (haşurile roşii). Noi avem în noi o bucăţică de trup ce conţine un corp străin, şi unde o bucăţi că de corp eteric nu este organizată de către fizic. Se ajunge atunci ca acolo, în interior, să se provoace o întărire a corpului astral atât de puternică, încât el să acţioneze în bucăţica de corp eteric fără ajutorul corpului fizic. Iar prin această încapsulare, trupul nostru s-a adresat propriu-zis forţelor deconstructive, de descompunere, pentru ca aceste forţe deconstructive să izoleze o porţiune de trup şi să încorporeze acolo corpul eteric vindecător, care însă trebuie sprijinit în mod corespunzător, printr-un tratament corect, de către astral şi Eu.
Aşadar, noi trebuie oarecum să spunem că într-un asemenea caz, ceea ce în om se află deasupra fizicului trebuie să devină într-atât de puternic, încât să poată acţiona pentru această mică parte a organizării omeneşti fără ajutorul fizicului. Aşa se întâmplă întotdeauna atunci când un corp străin, de exemplu o aşchie care s-a înfipt în om, este încapsulată [izolată] în scopul unei aşa-numite vindecări. Aşadar, pentru această parte a corpului său omul este împins, oarecum cu întreaga sa organizare, un pic în sus. Desigur, este posibil să se ivească o formaţiune străină chiar din organismul ca atare [nu numai la suprafaţă]. Aceasta trebuie privită atunci în acelaşi mod.
Dar se mai poate întâmpla şi un proces cu totul diferit atunci când ne-am înţepat cu o aşchie. Se poate întâmpla ca atunci când avem înfiptă o aşchie în noi (vezi figura color 4, galben), activitatea nervoasă să înceapă să devină mai puternică în jur şi să precumpănească în raport cu activitatea sanguină. Atunci, activitatea nervoasă, în care acţionează Eul, sau chiar şi Eul potenţat prin intermediul corpului astral, această activitate neuro-senzorială, care traversează întregul corp, excită/stimulează activitatea sanguină, nu lasă să se ajungă la coagularea unui exudat, ci irită ceea ce se secretează, iar aceasta conduce apoi la formarea de puroi (alb). Şi întrucât nervii împing/izbesc spre în afară (săgeată), puroiul este împins şi el, prin activitatea căilor nervoase de descompunere, către periferie, către exteriorul corpului, iar aşchia iese prin supurare afară şi apoi totul se cicatrizează, se vindecă.
Aşadar, la procesele de încapsulare, care se întâmplă în special atunci când aşchia este situată prea adânc în organism pentru ca forţa de împingere a procesului de descompunere a sistemului neuro-senzorial să o mai poată conduce afară, dumneavoastră puteţi vedea nemijlocit cum procesul constructiv al căilor sanguine devine mai puternic şi va conduce la încapsulare.
Dacă aşchia este situată mai la suprafaţă, forţa de descompunere, forţa de împingere a sistemului nervos devine mai puternică, ea excită ceea ce vrea să devină exudat, va produce descompunerea şi va utiliza astfel căile de descompunere, care există de altfel întotdeauna în organism, şi totul va fi cuprins de puroi, va supura. Aşa încât noi putem de fapt spune: La început, oarecum în momentul apariţiei/formării, în „status nascendi“, noi purtăm latent întotdeauna în noi tendinţa, ca organismul nostru să se durifice spre interior, centripetal, şi să se descompună din nou spre exterior, centrifugal. Numai că forţa ce acţionează spre interior, care duce la formarea de tumori, şi forţa ce acţionează spre exterior, forţa inflamatorie, formatoare de puroi, sunt în procesul corporal normal omenesc în echilibru, se echilibrează. Noi ne inflamăm întotdeauna într-atât de puternic, încât învingem forţa formatoare de tumori, ce tinde spre descompunere. Când una devine mai puternică de cât cealaltă, ia naştere fie o formaţiune tumorală reală, fie o formaţiune inflamatorie reală.
Nu trebuie să credeţi acum că în realitate lucruri le acestea se prezintă la fel de simplu, aşa cum am descris eu schematic – şi cum trebuie, desigur, să fie. În realitate, cele două procese interferează. Puteţi desigur observa, că atunci când forţele inflamatorii sunt puternice în om, apar fenomene febrile. Acestea sunt în esenţă procese constructive prea puternice, precumpănitoare, ce sunt localizate în sânge. În orice caz, cu forţa proprie pe care o dezvoltăm adesea în stările de febră, am mai putea alimenta o parte consistentă dintr-un al doilea om, dacă am putea canaliza în mod just forţele.
Pe de altă parte, acolo unde forţele de descompunere acţionează puternic, apar propriu-zis fenomene de răceală, numai că nu sunt aşa de uşor de constatat precum fenomenele febrile. Apar însă alternativ fenomene de un gen şi de celălalt gen, astfel încât în realitate avem întotdeauna de-a face cu o întrepătrundere a ceea ce, dacă vrem să înţelegem lucrurile, trebuie să separăm.
Dacă în natură avem otrăvuri, să zicem, de exemplu, otrava care există în belladona, în mătrăgună, ia naştere întrebarea: Ce sunt, în comparaţie cu substanţele obişnuite pe care le găsim în mediul nostru ambiant, care nu sunt otrăvuri pentru că le putem mânca, ce sunt otrăvurile propriu-zise?
Când mâncăm alimentele, noi căpătăm în interiorul organismului ceva ce afară, în natură, se formea ză în mod asemănător cu omul nostru invizibil. Noi căpătăm în interiorul nostru acel lucru care porneşte dintr-o activitate spirituală (vezi Tabla 1, desenul 5, galben), intră într-o activitate astrală (roşu), apoi într-o activitate eterică (albastru) şi apoi într-o activitate fizică (alb). Când o astfel de activitate, care în natură se desfăşoară de sus în jos, care aşadar pe pământ acţionează dinspre mediul înconjurător în interior, activitate înrudită cu activitatea noastră interioară a Eului, care este una pur spirituală, când deci acest lucru, desenat aici schematic cu galben, curge în jos, însă pe drum este transformat de către astral, iar în continuare pe drum este transformat de către eteric şi apoi trece în fizic, planta, de regulă, preia o astfel de activitate. Planta creşte în sens opus, de jos în sus, acestei activităţi şi primeşte această activitate eteri că, având însă deja de sus în mod corect în ea activitatea astrală şi de Eu, deci activitatea sufletească şi spirituală.
Se mai poate întâmpla însă şi ceea ce se întâmplă în cazul otrăvii. Substanţele otrăvitoare au particularitatea de a nu se îndrepta spre eteric, precum substanţele, de obicei verzi, din plantă, ci se îndreaptă direct către astral, astralul, pe care eu l-am desenat aici cu roşu, intră deci în această substanţă (vezi Tabla 1, figura 5, roşul de jos în alb). În cazul mătrăgunei se întâmplă că fructul devine extraordinar de lacom, de avid, şi datorită acestei pofte a lui nu se mulţumeşte cu etericul, ci asimilează direct astralul, înainte ca acest astral să fi primit la coborâre în sine forţele de viaţă prin intermediul etericului. Eu aş spune că pe Pământ, încontinuu, picură direct, fără a mai intra în eteric, astral din mediul cosmic înconjurător. Astfel de picături ale fiinţei astrale, ce nu au trecut în mod corect prin atmosfera eterică a Pământului, se găsesc de exemplu în otrava mătrăgunei. De asemenea şi în otrava aşa-zisei ciumăfaie, în hiosciamin, otrava măselariţei şi aşa mai departe, avem într-o anumită măsură o picurare a cosmic-astralului în interiorul plantei.
Prin acest fapt însă, ceea ce trăieşte în aceste substanţe vegetale, de exemplu ceea ce trăieşte în beladona, în mătrăgună, se înrudeşte cu acea activitate ce porneşte din Eu sau corpul astral şi intră direct în nervii omului şi în circuitul pe care îl face oxigenul în om. Aşadar, când noi introducem în noi otrava mătrăgunei, se produce o amplificare semnificativă a proceselor de descompunere, care în mod obişnuit intră direct din Eu în corpul fizic. Eul omenesc nu este atât de robust încât să suporte o atare amplificare. Dacă acţiunea contrară, ce merge de jos în sus prin căile sanguine, este vreodată prea mare, i se poate trimite în întâmpinare un astfel de proces de descompunere, de dezintegrare, iar atropina, otrava mătrăgunei, într-un dozaj mic, poate fi un antidot împotriva proceselor puternice de creştere [hipertrofice]. În momentul însă în care este un aport prea mare din această otravă, nu mai poate fi vorba de un echilibru între cele două procese: atunci procesele de creştere sunt mai întâi reprimate, şi omul este cu totul înceţoşat de o activitate spirituală, căreia el, cu Eul său, nu îi poate face faţă încă, căreia, probabil, îi va putea face faţă abia în stările viitoare, în starea Venus şi starea Vulcan. Prin aceasta apar fenomenele curioase de otrăvire. Mai întâi este subminat, este distrus punctul de pornire al activităţii din sânge. Apar atunci acele fenomene gastrice, care dacă s-a ingerat otrava de mătrăgună, formează debutul. În acest caz, forţele sunt puternic obstrucţionate să acţioneze în mod corect de jos în sus, şi atunci se instalează starea de inconştienţă totală, are loc distrugerea omului de către procesele de descompunere/ catabolice.
În felul acesta, dacă ştim în orice situaţie ce fel de spiritual se găseşte într-o substanţă oarecare pe care o îngurgităm – iar cel mai bine, întotdeauna, este să studiem aceasta pe plante – putem urmări în mod just cum acţionează o astfel de substanţă în organismul omenesc. Ea trebuie să se asocieze cu o cunoaştere justă a naturii exterioare. Noi trebuie să ştim ce trăieşte în diferitele plante, şi atunci vom şti şi cum acţioneză fiecare din ele asupra omului, de exemplu în reţetele de regim alimentar, şi prin aceasta, dacă se asociază în acelaşi timp şi o astfel de stare socială încât lucrurile să poată fi realmente îndeplinite, vom obţine ceva. Astăzi, chiar dacă se ştie ceva, suntem de cele mai multe ori în situaţia ca acel lucru să nu poată fi făcut, deoarece stările noastre sociale nu sunt adaptate la cunoştinţele pe care le avem despre natură. Cunoştinţele despre natură sunt abstrase, sunt abstractizate. Atunci nu mai putem ajunge să înţelegem poziţia reală a omului în cadrul Universului. Nu vom ajunge să putem cu adevărat efectua ceva la o scară mai mare încât, de exemplu, să-ţi spui: Aici avem un om, pentru el este nevoie să i se administreze cutare sau cutare substanţă vegetală, în cutare sau cutare ritm. Da, dar pentru ca acest lucru să fie posibil într-un mod mai amplu, trebuie ca şi ştiinţa noastră medicală să primească un alt caracter. Trebuie să legăm mecanismele exterioare ale întregii vieţi sociale cu ceea ce se poate şti despre relaţiile omului cu natura înconjurătoare.
Desigur, în particular se poate face foarte mult. Putem pregăti un decoct de rădăcini pentru un om, pentru care ştim că procesele distructive ce pornesc din cap sunt prea puternice. Fierbem bine anumi te rădăcini, despre care ştim că ele conţin substanţe care, tocmai pentru că avem de-a face cu o rădăcină, au atras într-un mod corect în jos, până la nivelul rădăcinii, spiritualul, sufletescul, etericul. Prin aceasta, în organismul omenesc se obţine, pornind de la substanţele formaţiunii rădăcinoase, ceva care, dacă este activat în organism până la periferia cea mai exterioară a căilor sanguine, până în cap, se poate mobiliza forţa care să lucreze împotriva procesului distructiv prea puternic al sistemului nervos. Dar trebuie să avem o reprezentare exactă a modificărilor pe care le suferă ceva localizat în rădăcina de plantă, atunci când este ingerat, să zicem, pe cale bucală şi este prelucrat apoi, pentru a ajunge în exterior până la pe riferia cea mai extremă, a organului-cap sau chiar a organului-piele. În alt caz va trebui să ştim, să zicem, cum acţionează substanţele extrase din florile unei plante, care sunt deja mai firave în raportul lor cu etericul, care asimilează deja foarte puternic astralul, care se apropie într-o anumită privinţă, chiar dacă slab, de otrăvuri, să ştim cum putem stimula activitatea constructivă prea slabă, care este localizată în căile sanguine, atunci când adăugăm aceste substanţe şi le amestecăm în apa de baie, prin aceasta aducându-le în organism pe o cu totul altă cale şi acţionând dinspre cealaltă latură împotriva efectului distructiv, ce tinde tocmai spre exterior.
Tot aşa atunci când vrem să urmărim interior acţiunea unei substanţe injectate. Aici, de asemenea, avem de-a face în esenţă cu o fortificare a procese lor constructive pentru a stabili un echilibru corect faţă de procesele distructive. În special la injecţii se va vedea de aceea mereu, cum trebuie să reacţioneze procesele distructive. În cazul injecţiilor nu avem un efect just dacă nu observăm, că la început procesele distructive se opun [se zbârlesc], şi abia treptat, treptat intră pe făgaşul corect al proceselor constructive. Aşadar, dacă injectăm ceva, vom observa că apar mici tulburări de vedere sau chiar de auz, deoarece aici avem la început o împotrivire din partea proceselor distructive, de a intra într-un echilibru just cu procesele constructive amplificate. Avem însă, atunci când se produc într-adevăr astfel de simptome reactive, o garanţie că a avut loc o intervenţie în aceste procese.
Vedeţi de aici, că în antroposofie nu este într-adevăr vorba de a furniza scheme pentru adunări sectare de mătuşi şi unchi, după care ei să poată explica: omul constă din corp fizic, corp eteric, corp astral şi Eu, ci este vorba de o înţelegere, de o cuprindere cât se poate de serioasă a omului şi a raportului său cu cosmosul, pentru a introduce spiritualul în orice lucru material. Şi faptul că antroposofia poate urmări spiritualul în lumea materială, este ceva ce trebuie bine înţeles, dacă antroposofia vrea într-adevăr să îşi câştige poziţia sa în lume. Căci atâta timp cât se lucrează în cercuri sectare, doar pentru adunări de mătuşi şi unchi, care acolo transmit de la unul la altul cum se subdivide omul, nu vom avea decât ceva ce intră în polemică cu toate celelalte lucruri sectare existente. Însă în clipa în care se arată în mod real, că ceea ce a fost înţeles în antroposofie intervine în tot restul ştiinţei, că acesta, conform celor rostite ieri, luminează tot restul ştiinţei omeneşti, aşa cum înainte astrologia a luminat toate procesele şi evenimentele pământeşti, atunci în antroposofie avem tocmai acel lucru care trebuie să intervină în procesul civilizaţiei moderne, pentru ca în procesul civilizaţiei omeneşti să îşi facă loc un proces constructiv real, un proces regenerativ, şi faţă de procesele degenerative, distructive ce provin din timpurile mai vechi.
O astfel de seriozitate trebuie avută în legătură cu ceea ce putem numi crezul propriu faţă de antroposofie. Desigur, un individ izolat nu poate coacţiona întotdeauna în acest mod, de exemplu să ajungă singur să-şi dea seama cum acţionează belladona pe de o parte, clorul pe de altă parte, în organismul omenesc. Însă nici nu se pune problema ca un singur individ să ajungă acolo, ci să existe în cercuri mai largi o înţelegere, o înţelegere unanimă, în sentiment şi simţire, că elementul vindecător pentru om poate fi dobândit tocmai din cunoaşterea antroposofică a lumii şi a omului.
Nici în pedagogia şcolilor Waldorf nu se cere să se poată educa fiecare om în parte, sau cel puţin copiii începând de la vârsta şcolară. Se cere însă să existe în general o înţelegere a modului în care, dintr-o cunoaştere a omului şi a cosmosului, s-a construit o pedagogie. Ceea ce are nevoie antroposofia este o înţelegere, care să-i vină în întâmpinare. Ar fi cu totul fals să se creadă că fiecare om individual ar trebui să ştie totul. Însă acţiunea Societăţii antroposofice ar trebui să constea în a fi găsită o înţelegere generală, clădită pe raţiunea omenească sănătoasă, pentru ceea ce se năzuieşte şi se încearcă a se realiza în sensul salvării [mântuirii] omului şi a viitorului lui, tocmai prin antroposofie.
