Din considerațiile programate aici, dumneavoastră știți că începând din secolul al XV-lea omenirea a intrat în epoca sufletului conștienței. Iar în epoca actuală este realmente necesar ca omul care vrea să trăiască cu adevărat evoluția omenirii, să se lămurească în privința anumitor lucruri. Căci altfel nu se mai încadrează corect în întregul context social al vieții. El viețuiește în sine însuși, în raportul său cu alți oameni, cu diversele situații care se constituie în viață, dar în special în raportul cu semenii săi care nu au aceeași vârstă cu el – ca om în vârstă în raportul cu tineretul, ca om tânăr în raport cu cei mai în vârstă – aspecte care rămân de neînțeles dacă nu poate aborda cele cu care poate contribui cunoașterea spiritual-științifică la înțelegerea a tot ceea ce este omenesc pe acest Pământ.
Acum vrem să considerăm mai îndeaproape un fapt din viața omenească, ce ne este de mult cunoscut: anume faptul că omul nu are decât în stare de veghe cele patru elemente componente care ies pentru început în evidență prin considerarea obișnuită – trupul fizic, trupul eteric, trupul astral și Eul – într-o legătură nemijlocită, dar că atunci când doarme el are pe de o parte trupul fizic într-o strânsă legătură cu trupul eteric, iar pe de altă parte, separat de cele două, Eul și trupul astral.
Dacă privim omul din afară, el ne întâmpină în trupul său fizic, asupra căruia își pune amprenta trupul eteric. Se poate chiar spune „în care se imprimă” trupul eteric, căci toate cele prin care se revelează un om altor oameni nu se petrec numai prin trupul fizic, ci prin activarea trupului eteric, sau trupul forțelor plăsmuitoare, în trupul fizic. Așadar ceea ce se petrece în trupul fizic și în cel eteric este ceea ce vrea să se reveleze aici pe Pământ, în mod nemijlocit, dintr-un om, altor oameni. Dar ceea ce se află în adâncurile Eului și ceea ce trăiește în trupul astral se sustrage observației exterioare și pătrunde chiar și pentru omul însuși într-un întuneric imprecis, între adormire și trezire. Acest ceva se învăluie, pentru percepția exterioară, în ceea ce reprezintă trupul eteric și cel fizic.
Această separare a ființei care se petrece în viața obișnuită în om, în fiecare zi cel puțin o dată, este de o profundă importanță pentru întreaga sa viață. Ceea ce se revelează ca trup fizic și trup eteric, dacă le considerăm prin simțurile exterioare și rațiunea exterioară, se află într-o evoluție de la naștere până la moarte.
Omul evoluează apoi de la ceea ce se manifestă pentru început la copil prin viața instinctivă în imitația copilărească și de la ceea ce se constituie mai târziu sub autoritatea celor mai în vârstă, la o viață mai autonomă. Vedem așadar diversele stadii referitoare la creștere, referitoare la configurarea exterioară a trupului fizic, referitoare la ceea ce se manifestă în limbaj, în gândire, așadar în tot ceea ce se exprimă prin trupul fizic dar aparține totuși mai mult manifestărilor sufletului; vedem aici o evoluție de la naștere până la moarte.
Dar nouă nu ni se arată în același mod și cealaltă evoluție, care există și ea: evoluția Eului și a trupului astral între naștere și moarte. În privința Eului și a trupului astral lucrurile stau așa că atunci când omul pășește în viața pământească din lumea spirituală în el mai sunt active pentru început multe dintre forțele care au fost active în el în lumea spirituală. În stadiul de creștere a copilului, în formarea a ceea ce se dezvoltă din punct de vedere corporal atât de limpede la copil, mai acționează încă pretutindeni acele forțe care acționează în deplina lor importanță și sub adevărata lor înfățișare în viața prenatală asupra sufletului, prin intermediul sufletului și în spiritul omului. Ele se atenuează în timpul vieții copilului, dar sunt implicate în creștere și în tot ceea ce se dezvoltă treptat în om ca manifestare corporală a sufletescului. Și manifestare corporală a sufletescului este și aceea ascunsă profund înlăuntrul corporalității: de exemplu constituirea creierului ca organ desăvârșit al gândirii, constituirea sistemului sanguin, care stă la baza dezvoltării sentimentelor, ș.a.m.d.
Dar ceea ce acționează astfel în om ca ecouri ale forțelor din viața pre-pământeană se atenuează tot mai mult și atinge un anumit punct la care intensitatea acestora este minimă, și la care omul rămâne pe loc în tot restul vieții sale, în privința acestor forțe prenatale. Acest punct de minim este situat cam prin anii douăzeci ai vieții pământene, dar el continuă să existe și după aceea. Apoi sufletul omenesc cuprinde mai mult acele forțe care provin prin trupul fizic configurat; căci omul nu mai este dăruit atât de mult față de ceea ce acționează ca ecou al vieții pre-pământene, ci este mai mult dăruit față de ceea ce și-a însușit trupul său fizic și față de ceea ce acționează din acest trup fizic asupra sufletescului său.
Dacă am vrea să observăm cu aceeași claritate evoluția Eului și a trupului astral, am ajunge la concepții la fel de concrete asupra acestei evoluții pe cât se ajunge la concepții concrete în privința evoluției trupului fizic și a trupului eteric de la naștere și până la moarte. Atunci s-ar putea spune: La vârsta copilăriei omul are un trup astral care arată așa și așa, și un Eu, care arată așa și așa, și care se modifică de-a-lungul vieții sale pământești. – Trebuie, în orice caz, urmărit cum se transformă ceea ce iese din om în starea de somn din trupul său fizic și cel eteric drept spiritual-sufletesc propriu-zis. Dacă am alătura observației pe care o facem asupra omului în răstimpul de la trezire până la adormire, cealaltă observație care poate fi făcută considerând Eul și trupul astral de la adormire până la trezire, atunci s-ar obține, ca să spunem așa, două istorii de viață. Ambele istorii de viață sunt la fel de importante pentru viața omului, ba chiar dezvoltarea vieții în stare de somn este mai importantă decât cea în stare de veghe pentru anumite forțe de ansamblu ale ființei omenești; numai că pentru considerația obișnuită nu se poate realiza contemplarea Eului și a trupului astral.
Vrem să subliniem astăzi un moment deosebit de important din această evoluție a Eului și a trupului astral. Acest moment este dat de poziția aparte pe care o are vorbirea, limbajul – nu un limbaj sau altul, ci limbajul propriu-zis – în viața omenească.
Desigur că întregul om aflat în stare de veghe participă atunci când vorbește. Trupul fizic participă la vibrarea corzilor noastre vocale, la activarea întregului aparat de vorbire; și trupul eteric participă, la fel trupul astral și Eul. Dar din punct de vedere comparativ, de fapt la întreaga activitate de vorbire trupul fizic și Eul participă cel mai puțin. Cel mai intens participă în vorbire trupul eteric și cel astral.
S-ar putea să pară surprinzător că trupul eteric participă mai mult la vorbire decât cel fizic; dar trebuie spus faptul că omul nu observă cu simțurile sale obișnuite ceea ce se petrece în trupul eteric și că știința obișnuită nu îi spune nimic în această privință, astfel încât omul cuprinde de obicei cu privirea numai ceea ce înfăptuiește trupul fizic în cazul vorbirii, în timp ce activitatea cu mult mai variată și mai modelatoare a trupului eteric din cadrul vorbirii – care se continuă apoi asupra trupului astral – nu este observată prin activarea obișnuită a simțurilor. Dar dacă vrem să recunoaștem poziția vorbirii în viață, important este, înainte de toate, ceea ce se petrece în timpul vorbirii în trupul eteric și în trupul astral.
Gândiți-vă însă că prin aceea că la vorbire participă, în principal, trupul eteric și trupul astral, vorbirea are două laturi. Pentru început, este acea latură prin care trupul eteric, aflat în legătură cu trupul fizic, produce vorbirea auzită, perceptibilă în exterior. Dar întotdeauna când vorbim se desfășoară ceva și în sufletul nostru. Noi resimțim cele vorbite în noi înșine, noi trăim cele vorbite. În timp ce omul cu care vorbim – pentru a percepe viața noastră sufletească – depinde de faptul de a lăsa ca această viață sufletească a noastră să ajungă la el prin sunetele fizice, noi, în calitate de vorbitori, viețuim în mod lăuntric în trupul nostru astral împreună cu ceea ce depunem în vorbire. Dar prin faptul că în timpul somnului trupul nostru astral iese din trupul nostru fizic și din cel eteric, noi luăm și din limbaj ceva cu noi în starea de somn, ceva important.
Lucrurile stau așa: Ceea ce depunem din sufletescul nostru, de dimineața până seara, în cuvintele noastre, continuă să vibreze, să oscileze, de la adormire până la trezire. E drept că rămâne inconștient pentru om, dar vreau să spun că toate cele vorbite în timpul zilei continuă să vibreze în timpul stării de somn, în orice caz în ordine inversă. Nu este ca și cum cuvintele ar răsuna realmente așa cum le-am rostit noi în timpul zilei, ci este vorba mai degrabă de ceea ce se află ca sentiment ce urcă și coboară în cuvinte, de ceea ce s-a revărsat ca impulsuri de voință în cuvinte, de ceea ce se exprimă și se revelează în coloritul lingvistic sub formă de amuzament, tristețe, bucurie sau durere.
Dar toate acestea nu răsună în somn ca o stare nedeterminată, ci în așa fel încât ceea ce a trăit sufletul răsună din nou realmente până în succesiunea sunetelor, în acea stare de inconștiență pe care omul o parcurge cu conștiența sa obișnuită de la adormire la trezire.
Acum, până la vârsta de șapte ani, ceea ce răsună de la adormire până la trezire în sufletul copilului care doarme, depinde extraordinar de mult de oamenii care îl înconjoară pe acesta. Ceea ce a depus tatăl sau mama sau ceilalți oameni din preajmă ca viață de sentiment, voință și gândire în cuvintele pe care le-a auzit copilul, continuă să răsune în sufletul copilului de la adormire până la trezire, și sufletul copilului este întrutotul dăruit față de ceea ce a fost depus în cuvinte din inimile, din sufletele oamenilor aflați în preajma sa. Sentimentele pe care le viețuiește copilul datorită limbajului celor mai în vârstă sunt mult mai intim unite cu sunetele, și tot așa, și gândurile sunt mult mai unite cu sunetele, la fel și impulsurile de voință. Copilul este întrutotul dăruit față de tot ceea ce viețuiește el în mediul înconjurător.
Acest lucru se întâmplă mai puțin în cel de-al doilea septenal al vieții omenești, între șapte și paisprezece ani; totuși, situația este încă asemănătoare, într-o măsură destul de înaltă. Dar o dată cu pubertatea, la vârsta de paisprezece ani, începe ceva absolut deosebit: ceea ce este viețuit ca un ecou din limbaj în sufletul care doarme, vrea, prin propria sa entitate, să intre într-o relație cu lumea spirituală.
Este așadar ceva remarcabil în măsura cea mai înaltă. S-ar putea spune că până la vârsta de șapte ani copilul vrea și în timpul somnului să ajungă la înțelegerea celor pe care le aude de la oamenii din preajma sa; acest lucru continuă, într-un anumit sens, și între șapte și paisprezece ani, numai că atunci el abordează mai mult viața sufletească propriu-zisă din mediul său înconjurător, în timp ce până la vârsta de șapte ani el abordează mai mult aspectele exterioare ale vieții. Dar după vârsta de paisprezece ani, după începerea pubertății, pentru sufletul omului care doarme intervine necesitatea să ajungă la o înțelegere cu ființele lumii spirituale prin ceea ce trăiește în continuare ca ecou al limbajului în somn. După cum am spus, acest lucru este întrutotul remarcabil. Omul nu devine conștient de acest aspect în viața obișnuită, dar în somn intervine necesitatea ca viața sufletească să lase să răsune ca ecou limbajul din viața pământească în așa fel încât lumea Arhanghelilor să-și poată găsi mulțumirea în această viață de limbaj ce răsună ca un ecou.
Se poate spune că pentru om intervine necesitatea de a ajunge la o înțelegere cu lumea Arhanghelilor prin acel element al limbajului care îi rămâne în starea de somn ca ecou al limbajului pământesc exterior. Dar atunci cuvintele de peste zi răsună într-un mod ciudat: tot ceea ce este vocalic este aprofundat lăuntric, iar tot ceea ce este consonant ajunge până la forme obiectivizate, vii. Acest lucru este viețuit. Iar sufletele care dorm s-ar simți nefericite dacă ceea ce răsună în ele nu ar fi un limbaj care să sune asemănător cu ceea ce răsună din cealaltă parte a Universului ca limbaj al Arhanghelilor. Căci atunci nu poate exista o armonie între ceea ce răsună în somn ca ecou al limbajului și ceea ce lasă lumea Arhanghelilor să răsune în limbajul ei din toate părțile Universului ca elementul astral.
Omul se dezvoltă în Eul său și în trupul său astral în așa fel încât de la vârsta de aproximativ paisprezece ani el are de cultivat, dacă-mi este îngăduit să mă exprim așa, între adormire și trezire, un raport cu Îngerii și Arhanghelii, și în așa fel încât el depinde de faptul de a se înțelege cu Îngerii și Arhanghelii în răstimpul acestei relații. Aceasta este o taină profundă a vieții omenești.
Numai că este o particularitate a timpului nostru faptul că există tot mai mulți oamenii care nu pot ajunge la o astfel de înțelegere în starea de somn, care preiau, ca să spunem așa, în somn din limbaj ceva care configurează aceste suflete omenești în așa fel încât ei nu pot înțelege limbajul Arhanghelilor, iar Arhanghelii nu pot afla mulțumirea în ceea ce răsună ca un ecou din limbaj în sufletul celor care dorm.
A venit epoca – trebuie să exprimăm lucrurile în mod terestru, lucruri care sunt desigur greu de exprimat în limbajul terestru – în care ființele din lumea spirituală nu se mai pot înțelege cu sufletele oamenilor care dorm, în care intervin mereu neînțelegeri între ceea ce spun ființele din Ierarhiile superioare și ceea ce spun sufletele omenești atunci când dorm. Intervin discrepanțe, dizarmonii.
Acesta este aspectul care se prezintă în epoca noastră, privind lucrurile din cealaltă parte a vieții. În epoca noastră a intervenit o stare chinuitoare de neînțelegere, de neputință de înțelegere în starea de somn între sufletele omenești și ființele spirituale. Iar pentru cel care cunoaște această realitate actuală a vieții spirituale, întrebarea: de unde provine această stare –, trebuie să fie foarte apăsătoare.
Acum, cuvintele noastre pe care le-am preluat din cuprinsul limbajului nostru, cu care ne-am familiarizat, s-au putut configura, atunci când le-am învățat în copilărie, în așa fel încât aceste cuvinte să fie îndreptate numai înspre lumea fizică. Așa au devenit lucrurile tot mai mult în epoca materialistă. Oamenii au cuvinte, dar aceste cuvinte exprimă numai ceva fizic. Gândiți-vă cum a fost în epocile anterioare: omul se familiariza pe atunci cu limbajul în așa fel, încât avea multe cuvinte care-l purtau prin conținutul lor în sus, în lumile idealurilor spirituale. Trebuie să spunem că în epoca noastră adevăratul idealism a devenit foarte firav. Și tocmai la oamenii care primesc actuala noastră formație intelectuală, acest idealism a devenit extrem de firav.
Căci este o mare diferență dacă omul are încorporate idealuri în limbajul cu care crește și se familiarizează, sau nu. În ziua de azi viețuim faptul că oamenii care trebuie să studieze mai au un sentiment față de cuvintele care se referă la aspecte exterioare concrete, materiale, dar care încetează imediat să gândească și cărora li se rupe imediat firul gândurilor dacă trebuie să se înalțe la o gândire în care să aibă gânduri pure, care să redea ceva spiritual. Și tocmai oamenii formați în conformitate cu epoca au în majoritatea cazurilor caracteristica aceasta, că li se întrerupe firul gândurilor atunci când ar trebui să preia, ca să spunem așa, ideile importante, idealiste, ale gândirii pure. Pentru ei atunci cuvintele devin o simplă aparență. Da, așa stau lucrurile, că în epoca noastră copiii se familiarizează cu un limbaj ale cărui cuvinte nu au aripile necesare pentru a ne înălța din viața pământească.
În prima perioadă a vieții, până la vârsta de șapte ani, omul în stare de somn este încă în stare să viețuiască ceva spiritual prin ecoul limbajului, atunci când își viețuiește lumea înconjurătoare. Atunci când această lume înconjurătoare neagă spiritualul din cauza materialismului, ea se neagă pe sine însăși, căci ea este suflet și spirit. Așadar în această perioadă omul mai are încă ceva spiritual, în timpul somnului.
El îl mai are și în cea de-a doua epocă de viață, între șapte și paisprezece ani. Dar dacă în cuvintele pe care le preia omul nu mai există o însemnătate idealist-spirituală – așa cum se petrec lucrurile în epoca noastră materialistă în care și reprezentările religioase și-au pierdut de fapt puternica eficiență spirituală asupra sufletelor omenești – atunci, după vârsta de paisprezece ani, o dată cu ajungerea la pubertate, omul crește într-o viață sufletească ce îl leagă de fizic și în starea de somn. Sufletul nu se poate desprinde de fizic între adormire și trezire. Cuvintele, ecoul cuvintelor sunt cele care îl constrâng și îl leagă de fizic. În ceea ce trăiește omul între adormire și trezire vibrează din toate părțile tumultul lumii minerale și tumultul lumii vegetale, cu importanța lor. Acestea pătrund, alterând reverberația limbajului dintre adormire și trezire, și sufletul nu poate modela ceea ce transpune geniul limbajului în limbaj și care poate aduce înțelegere între sufletul omenesc și entitățile Ierarhiilor superioare.
Și atunci intervine acea stare particulară că sufletul viețuiește ceva – el nu poate să îl exprime, deoarece nu îl viețuiește în stare conștientă, dar acest ceva există –, că sufletul viețuiește ceva care poate fi caracterizat în felul următor: după ce a ajuns la pubertate, sufletul ajunge în starea de somn în lumea spirituală. Lumea Arhanghelilor se deschide în fața lui. El simte această lume a Arhanghelilor. Numai că nu vine niciun fir al gândurilor din lumea Arhanghelilor în sufletul său, și nu merge niciun fir al gândurilor din sufletul său în lumea Arhanghelilor. Și el se întoarce la trezire în trupul său fizic cu această lipsă cumplită.
Această stare a intervenit realmente pentru o mare parte a omenirii începând din ultima treime a secolului XIX. Și în subconștient, dincolo de ceea ce îi este omului conștient, se află în ziua de azi în multe suflete ceva care le face să se trezească, spunându-și la modul mai degrabă inconștient: Noi ne-am născut într-o lume care nu ne îngăduie să intrăm în somn în modul corect în existența spirituală. – Iar sufletele care viețuiesc această stare ar vrea să-și spună: Pe noi ne-a preluat, în calitate de copii, o lume a oamenilor care ne-a refuzat spiritualul din cuvinte. – Toate acestea trăiesc în sentimentele cu care îi întâmpină tineretul pe cei în vârstă. Acesta este aspectul spiritual al sentimentelor care apar în mișcarea de tineret.
Ce vrea tânărul din ziua de azi în comparație cu cei în vârstă? El nu poate exprima ce anume vrea, deoarece conștiența sa a fost mai degrabă reținută decât deschisă prin ceea ce a primit el ca moștenire în cursul educației sale. El nu o poate exprima, dar o resimte, o simte în întunericul imprecis al vieții sale sufletești: Eu a trebuit să mă regăsesc de când eram copil prin ceea ce mi-a fost transmis de generațiile mai în vârstă.
Aceste generații mai în vârstă ar trebui să mă și educe, dar ele îmi refuză posibilitatea de a mă înțelege cu lumea spirituală acolo unde este nevoie. – În aceeași măsură în care materialismul se va constitui în continuare în toate domeniile vieții – în domeniul cunoașterii, în domeniul artistic și în cel religios –, în aceeași măsură și în același timp tineretul nu se va mai putea înțelege cu cei vârstnici, pentru că tineretul resimte faptul că el trebuie să îndrepte înspre cei vârstnici sentimentul că aceștia i-au refuzat idealismul din limbaj și importanța cuvintelor care îndreaptă înspre o viață spirituală. Materialismul civilizației separă tineretul de vârstnici. Iar sursa propriu-zisă a neînțelegerii dintre tineri și vârstnici constă în starea nesănătoasă a vieții sufletești din timpul somnului tinerilor, provocată de alterarea limbajului de către materialism.
Anumite fenomene ale civilizației actuale nu vor putea fi niciodată înțelese în ziua de azi dacă nu se poate aborda latura spirituală a vieții; căci noi trăim în epoca sufletului conștienței și noi trebuie să devenim conștienți de ceea ce îl clădește pe om în spirit, îngăduindu-i devenirea. Și o înțelegere între tineri și vârstnici va deveni din nou posibilă abia atunci când limbajele noastre omenești vor redeveni în așa fel încât cuvintele să dobândească aripi, acele aripi pe care le-au pierdut și prin care cuvântul se înalță din domeniul dur al concretului material la viețuirea idealurilor.
În 1859 omenirea europeană a sărbătorit o sută de ani de la nașterea lui Schiller [Nota 1]. Dar acesta a fost totodată, într-un anumit sens, tocmai anul morții idealismului propriu-zis. Iar ceea ce trăiește tineretul în ziua de azi în raport cu Schiller, diverse lucruri pe care el le disprețuiește adesea pentru că nu-l mai viețuiește pe adevăratul Schiller, constituie doar un tumult exterior și o beție de cuvinte, care nu sunt ceea ce a trăit Schiller cu adevărat, deoarece cuvintele nu mai au aripile pe care le-au avut pe vremea lui Schiller, aripi care duc în Împărăția idealurilor. Și dacă noi încercăm să-l facem cunoscut tineretului pe Schiller prin semnificația actuală filistin-prozaică a cuvintelor, aceasta va deveni mai degrabă balast al sufletului, decât eliberarea vieții sufletești.
Nu se poate da sufletelor ceea ce ele trebuie să aibă, într-un mod exterior, și nici prin așa-numitele idealisme nebuloase, care nu sunt decât idealuri aparente, și care apar pe ici pe colo din materialismul timpului nostru dintr-o bună-voință, dar în fond dintr-o gândire incorectă. Sufletului i se poate da ceea ce trebuie să aibă numai dacă i se redă printr-o adevărată cunoaștere spirituală a limbajului forța sa de elan, astfel încât aceasta să-l poată din nou conduce la geniul limbii.
Așa cum este limbajul în ziua de azi el este de fapt mai mult sau mai puțin valabil numai ca mijloc de înțelegere pe planul fizic; în privința declamației și a recitării noi am trăit deja faptul că se scoate în evidență doar conținutul de proză al acestora. Ceea ce duce prin limbaj la imagine, la ritm, la tact, la aspectul melodios-dramatic, ceea ce conduce așadar înapoi în elementul sufletesc iar din elementul sufletesc se înalță în lumea spirituală prin trăirea muzical-imaginativă, le-am viețuit deja ca fiind îndepărtate, ceea ce a determinat, ca să spunem așa, ca materialismului limbajului să i se facă o altă concesie.
Limbajul, așa cum este el în ziua de azi în toate popoarele civilizate, înlănțuie sufletul de la adormire până la trezire de zgomotele pur fizice ale lumii materiale, de freamătul și murmurul conținutului pur fizic al lumii vegetale, și nu revelează sufletului în timpul somnului limbajul luminos al Îngerilor, limbajul impunător, de trâmbiță al lumii Arhanghelilor, cu profunda lor importanță cosmică.
De fapt, în ziua de azi, începând de la vârsta pubertății, omul ar trebui să-și însușească din limbaj ceva care îi pregătește creierul în timpul stării de veghe în așa fel încât să înțeleagă în viața fizică obișnuită prin cuvinte, conținutul de idei al lucrurilor. El ar trebui – deoarece limbajul Arhanghelilor poate vorbi sufletului său de la adormire până la trezire – să-și însușească ceea ce îngăduie circuitului său sanguin măcar să presimtă profunzimile spirituale ale evenimentelor lumii. Și în loc de aceasta, dacă nu poate prelua în ziua de azi o cunoaștere spirituală, dacă educația noastră școlară nu este aprofundată spiritual, el aduce în sângele său sunetele ascuțite, de răzuire, de rostogolire și lovire din lumea minerală, el aduce cu sine sunetele șuierătoare, vâjâitoare, de lovire, picurare și ciocănire din părțile fizice ale lumii vegetale.
În felul acesta el ajunge să opună limbajului convențional acest creier pur mineral, biciuit de sunete și ajuns dizarmonios, ca și procesul sanguin străbătut de șuieratul și vâjâitul caracterizat, și să trăiască de fapt și prin limbaj doar în sfera pământească, în timp ce altfel limbajul l-ar putea purta dincolo de viața pământească, la o viețuire superioară.
Cum ar mai putea rosti oamenii care au trecut prin formarea materialistă actuală, din adâncurile sufletelor lor: „Regatul meu infinit este gândul, iar instrumentul meu înaripat este cuvântul” [Nota 2]? – Pentru oamenii având formația actuală gândul nu mai este un regat infinit, ci zona cea mai apropiată care cuprinde, în esență, doar lucrurile fizic-sensibile pe care le-am văzut direct în mediul nostru senzorial înconjurător. Iar cuvântul nu mai este un instrument înaripat, ci unul prin care noi bâiguim de la gură la ureche o viață sufletească imprecisă, dar în așa fel încât în această bâiguire să nu se afle prea multă semnificație spirituală suprasensibilă. Și în timp ce limbajul ar putea fi – printr-o concepție spirituală despre lume – o mare sufletească în care lăuntricul omului să se cufunde, purtând sufletul omenesc pe culmi tot mai înalte, el devine tocmai ceea ce îl înlănțuie pe om de Pământ, îl înlănțuie de condițiile limitate, terestre.
Dar acest lucru se manifestă în ziua de azi și în destinul întregului neam omenesc. Noi vedem cum viața civilizației actuale se sprijină pe deciziile omenești de pe suprafața Pământului realizate datorită limbilor. Se vrea introducerea de noi diferențieri de cultură, prin limbaj. Dar prin ceea ce a devenit limbajul se vede imediat că aceste diviziuni de cultură, aceste idei culturale trăiesc numai în domeniul pur material, și că ele formează oarecum stratul separator ce urmează să fie extins deasupra popoarelor Pământului în calitate de conținut al civilizației pentru a închide aceste popoare față de lumea spirituală. Și noi vedem pretutindeni activă în ziua de azi această zidire materialistă a vieții sufletești umane, această îngrădire a accesului său spre lumea spirituală. Aceasta este ceea ce aduce materialismul gândirii și al simțirii și în viața omenească exterioară. Ea este cea care îl face pe om să uite treptat că el trăiește în cadrul neamului omenesc în ceva care este hărăzit din sfere, dar care, atunci când oamenii sunt împărțiți în națiuni, popoare ș.a.m.d., le aduce tot mai mult credința, o credință oarbă, că ar trebui să încremenească în ceva pur materialist.
Vedem astfel în viața pământească pătrunzând, în general, acel element ca factor de civilizație și cultură care a cuprins ca materialism lăuntric viața de cunoaștere, cea artistică și cea religioasă. Și vedem tocmai de aceea că în constituirea de popoare ce se realizează pe suprafața Pământului, nu acționează – ca odinioară – creator ceea ce intervine din depărtările Universului în viața pământeană, configurând-o, ci ceea ce crește din înseși adâncurile Pământului. Vedem realmente tot mai mult cum oamenii concresc în cadrul unui popor cu pura materialitate a esenței Pământului.
Dacă oamenii s-ar putea decide să-și îndrepte atenția asupra a ceea ce pare întrutotul paradoxal în epoca actuală: anume că omul are o istorie a vieții și pentru Eul său și pentru trupul său astral, care se manifestă în fazele ei individuale întotdeauna de la adormire până la trezire, la fel cum se manifestă viața fizică exterioară în evoluția ei de la naștere până la moarte, de la trezire și până la adormire, atunci ar vedea de unde provin multe lucruri care trăiesc în civilizația noastră actuală și despre care trebuie să se spună: Așa nu se poate merge mai departe! – Dar dacă se rămâne la aspectul pur exterior al observației senzoriale, atunci nu se va vedea cel mai important lucru care trebuie făcut pentru a transforma declinul actual într-un început pentru viitor.
Dacă vrem să considerăm în ziua de azi viața realmente în așa fel încât omul să poată folosi această considerare, încât această considerare să fie și practică pentru viață, atunci trebuie să se ajungă la o cunoaștere spirituală a vieții omenești, și atunci este nevoie tocmai de concepția spiritual-științifică.
Și această concepție spiritual-științifică trebuie să pătrundă întreaga viață de educație și formare, încât copilul – la fel cum preia în ziua de azi un vocabular căruia i-au fost luate toate aripile cuvintelor –, prin faptul că preia spiritul și este îndrumat de spirit, să primească prin vocabular ceea ce îl poate înălța în lumile spirituale, din care omul provine în privința adevăratei sale esențe. Noi putem nega spiritul prin viața fizică. Dar prin partea noastră spirituală, care trebuie să-și depună trupul fizic și trupul eteric între adormire și trezire, noi nu putem nega spiritul. Și dacă negăm spiritul plecând de la latura fizică a vieții, atunci ne trezim în fiecare zi în așa fel încât noi, ca oameni adulți, nu mai înțelegem viața, și această neînțelegere a vieții, această înțelegere greșită a ei se amestecă în întreaga noastră gândire, simțire și voire. Și generația viitoare crește în așa fel încât trebuie să întâmpine plină de reproș moștenirea pe care i-au lăsat-o bătrânii, pentru că această moștenire îi dă ceva care o împinge într-un abis, pe când ea nu poate fi materialistă ci trebuie să devină spirituală, atunci când se află doar în Eul ei și în trupul ei astral.
Limbile mai vechi ale omenirii au fost limbi care puteau fi preluate în lumea spirituală și puteau duce la înțelegerea cu entitățile spirituale cu care omul trebuie să intre în relație atunci când este lipsit de trup. Evoluția limbajului până în stadiul său actual l-a adus pe om în starea de a trebui să rămână mut și surd pentru lumea spirituală, atunci când ar trebui să intre în relație cu ființele spirituale, și de a putea prelua numai ceea ce îl coboară pe Pământ, ceea ce trăiește în fizicul regnului mineral și al celui vegetal.
De aceea, pentru a înțelege viața în ziua de azi – dacă-mi este îngăduit să folosesc această expresie – trebuie să privim la ceea ce se petrece în culisele acestei vieți. Dar acest lucru este posibil doar prin adevărata știință spirituală.
