Ieri, urmărind evoluţia culturii druidice, care este în momentul de faţă atât de apropiată de mişcarea noastră antroposofică, am vrut să ilustrez pe cât posibil mentalitatea existentă în acel ţinut în vremuri de mult trecute. Când ne întoarcem în timp cu trei, patru sau cinci milenii în urmă – timpul diferă de la o regiune la alta –, putem să ne pomenim adesea în contact cu mentalităţi total diferite; la rândul său întreaga conduită spirituală şi socială şi orientarea vieţii omeneşti se bazează pe mentalitatea epocii respective.
Evoluţia marcată astfel este legată de dezvoltarea generală a conştiinţei omeneşti. În vremurile de demult oamenii erau cu totul altfel de fiinţe decât cei de acum, şi tot astfel, în vremurile ce vor veni oamenii vor fi altfel decât acum. Scrierile istorice obişnuite vorbesc prea puţin despre astfel de lucruri. De aceea, când este vorba despre ceva care s-a petrecut acum câteva secole, faptele pe care le putem găsi în lucrări obişnuite de istorie apar în cea mai mare parte, pentru adevărata înţelegere, ca fiind de natură iluzorie. V-am explicat ieri că trebuie să distingem în principal trei etape ale conştienţei omeneşti, desigur cu tot felul de nuanţe. Stările prin care trece astăzi conştienţa noastră , stare de veghe, visare, somn, sunt toate legate de timpul prezent, desigur o etapă actuală care cuprinde secole, poate chiar milenii, care însă în sens istoric este considerată etapa actuală. Iar dacă ne întoarcem în vremurile mai vechi ale evoluţiei omenirii nu mai întâlnim starea de veghe pe care am descris-o ieri, cu reprezentări care se succed într-o ordine logică. Cu cât ne întoarcem mai mult în timp, cu atât găsim în mai mică măsură în evoluţia omenirii această conştienţă logică care s-a manifestat cu toată rigurozitatea abia care în secolele XIV–XV după Christos şi îşi are de fapt începuturile în perioada târzie a Greciei antice, pe când în perioadele anterioare exista o conştienţă mult mai însufleţită, plină de imagini, nu de reprezentări, conştienţă pe care o găsim la întreaga omenire de atunci.
Omenirea de atunci nu cunoştea expresia de forţe ale naturii în forma pe care o folosim noi acum. În epoca despre care v-am vorbit ieri nu se pomenea de legi meteorologice care guvernează vântul şi ploile; se vorbea, aşa cum v-am spus, de fiinţe care aveau un chip, de duhuri ale elementelor, făpturi cuprinse în plante, uriaşi, entităţi spirituale care domneau asupra vântului şi furtunii, gerului, grindinei, tunetelor şi trăsnetelor şi aşa mai departe. Natura era concepută ca fiind pe de-a-ntregul însufleţită. Nu se trăgeau concluzii logice. Viaţa era contemplată în agitaţia şi freamătul entităţilor spirituale din lucruri şi din fenomenele şi elementele naturii. Fundamentul mentalităţii acestei omeniri de odinioară era cu totul altul decât astăzi. Această mentalitate făcea ca de fapt omul să fie mult mai închis în sine decât astăzi. Dar acest „în sine” era în acelaşi timp o conştienţă care se legăna în imagini vii ale visului, dar se şi întindea în largul Universului. Se vedeau imagini, dar aceste imagini nu erau ca astăzi, când în interior sunt gânduri iar obiectele se află în afară. Nu, prin ceea ce era perceput ca fiinte uriaşe, uriaşi ai gerului, ai furtunii, ai focului, ceea ce era perceput ca duhuri ale rădăcinilor, fruzelor, florilor, omul se simiea legat de plante, de rădăcini, frunze, florile, de fulgere, de tunete. Resimţind în sinea sa spiritualul, acest element spiritual cuprins în imagini, omul nu se desprindea, în viaţa sa sufletească, de natura exterioară.
Nu chiar în cele mai vechi timpuri pe care le-am descris în cartea mea Ştiinţa ocultă pe scurt, ci în timpurile care le-au urmat se poate observa în spirit cum această mentalitate a determinat o dispoziţie sufletească specială la popoarele care pentru acele timpuri erau un etalon de civilizaţie. A existat o epocă în care oamenii încă mai receptau din interior, în spirit, mult din ceea ce constituie de fapt cunoaşterea omenească. Priveau acele imagini despre care v-am vorbit mai înainte, referitoare nu numai la existenţa lor de acum, ci şi la viaţa dinaintea celei terestre; aşa cum noi vedem acum în perspectivă spaţială ei puteau vedea în perspectivă temporală. Nu era o amintire, ci o vedere. Priveau dincolo de momentul naşterii, în lumea spirituală din care coborâseră în viaţa omenească de pe pământ. Pentru omenirea de demult era normal să privească înapoi spre această existenţă preterestră şi să aibă următoarea senzaţie: Ca om eu şunt o fiinţă spirituală, căci înainte de a mă întrupa într-un trup pământean mă aflam în sânul spiritualului, acolo îmi duceam existenţa, îmi împlineam destinul meu omenesc, nu încă într-un trup pământean ci, dacă pot să mă exprim aşa, deşi pare paradoxal, într-o întrupare spirituală.
Acestor oameni de demult li s-ar fi părut complet absurd să li se ceară să creadă în spirit, tot aşa cum oamenilor de acum li s-ar părea absurd să li se ceară să creadă în existenţa munţilor. Căci muntii îi vedem. Iar oamenii de atunci vedeau într-adevăr în sine viaţa spirituală dinanite de naştere, cu ochii sufletului; oamenii aveau această vedere interioară. A venit o vreme în care oamenii considerau chiar acest element omenesc interior, spiritual, ca rezultat al existenţei dinaintea celei pământeşti, pe când natura exterioară care îi înconjura era pentru ei un fel de enigmă. Vreau să spun că în evoluţia omenirii pătrundea din ce în ce mai mult observatia senzorială efectivă.
De mult de tot, în străvechea Indie, după cum am arătat în lucrarea mea Ştiinţa ocultă pe scurt, omul vedea încă totul în mod spiritual, chiar şi natura. S-a realizat un progres prin faptul că, dacă contemplarea spiritualului a rămas interioară, natura, dimpotrivă, a început treptat, ca să zicem aşa, să se despiritualizeze. Omul a început să privescă în exterior. Pe când în interior simţea că este spirit desprins din spiritual, în afară vedea câmpul înflorit, norii, din care porneau fulgerele, vântul şi ploile, cristalele sclipitoare, cu formele lor minunate, munţii şi văile. Şi aşa a apărut o anumită concepţie, care se regăseşte de-a lungul multor epoci dacă privim, în lumina Ştiinţei spirituale, spre ceea ce era pe vremuri omenirea civilizată, o concepţie care s-ar putea exprima cam aşa: Noi oamenii suntem spirit desprins din lumea spirituală. Înainte de a ne naşte, făptura noastră omenească era legată de spiritualitate. Acum suntem situaţi într-un mediu natural. Vedem frumuseţea florilor, măreţia munţilor, privim cum se desfăşoară forţele naturii în vânt şi în furtună. Dar din acestea lipseşte spiritualul. Din ce în ce mai mult s-a răspândit concepţia că în jurul nostru se află numai elemente naturale.
Însă omul simţea, observa – mă refer bineînţeles la omul evoluat, omul care în limbajul nostru de astăzi ar putea fi numit civilizat – că trupul său este alcătuit din materie, din substanţe ce provin din natura lipsită de spirit, de divinitate. Oamenii moderni, oamenii vremurilor noastre, observând aceasta fac speculaţii, filosofează, meditează asupra acestor lucruri. Aşa ceva nu se întâmpla în vechime. Atunci omul nu reflecta asupra acestor lucruri, însă simţea enorma neconcordanţă a celor ce se petreceau în interiorul său cam aşa: Sunt spirit din lumea spiritelor, adevărata mea esenţă omenească îşi are originea în înălţimile divine, dar port o haină care este luată din natura lipsită de spirit, fiinţa mea spirituală este învăluită de ceva care nu este din domeniul spiritului. Trupul meu este format din aceeaşi materie din care sunt şi florile de pe câmpii, din aceeaşi materie din care este formată apa din nori şi picăturile de ploaie. Dar această materie nu are caracter divin. Omul resimţea aceasta ca pe o izgonire din lumea spirituală, ca pe o alungare intr-o lume căreia el nu-i aparţinea cu fiinţa sa.
Această concepţie a putut să fie combătută, apoi pierdută, aşa cum se întâmplă astăzi cu multe teorii. Însă oamenii conştienţi din acele vremuri o resimţeau, iar omenirea a evoluat prin ceea ce simţea, nu prin reprezentări şi gânduri. Căci chiar şi evoluţia gândirii din vremea noastră este numai un stadiu temporar – aşa cum vom vedea pe parcursul acestor conferinţe –, iar omul care vorbeşte numai pe baza ideilor de fapt nu cunoaşte realitatea. Felul cum vorbesc astăzi oamenii este departe de adevăr. Cei mai mulţi dintre cei care se consideră practicieni şi sunt foarte mândri de experienţa lor, de fapt sunt cei mai mari teoreticieni. Teoreticieni care stau astăzi în birouri şi bineînţeles şi la catedre universitare. Totul este stabilit teoretic, totul este rodul gândirii. Acesta este un stadiu temporar, aproape lipsit de adevăr. Adevărul va fi obţinut atunci când oamenii vor percepe, vor simţi această viaţă în gândire aşa cum o simţeau oamenii odinioară, când natura li se părea lipsită de spirit: Noi suntem exilaţi, un neam exilat; am părăsit înălţimile spirituale, divine, unde era de fapt locul nostru, am fost izgoniţi într-o lume căreia fiinţa noastră omenească cea mai profundă nu îi aparţine.
Un rezultat al acestei concepţii, apărut ca o expresie, o concretizare a acestei concepţii, a fost sentimentul căderii în păcat a omenirii. Această reprezentare a căderii în păcat a apărut dintr-o permutare a unei convingeri. Oamenii îşi spuneau: Am fost izgoniţi din lumea spirituală; aceasta trebuie să se fi întâmplat din cauza unui păcat originar. Şi aşa s-a ivit în conştiinţa omenească într-o anumită perioadă concepţia păcatului originar, a căderii în păcat a omenirii, Înţelegem această concepţie asupra păcatului originar, a unei greşeli străvechi, a unei căderi strămoşeşti în păcat, atunci când înţelegem modul cum s-a transformat conştiinţa neamului omenesc din trecut până în prezent şi cum va fi ea în viitor. Iar în epoca în care omul a ajuns la această concluzie, el nu avea nevoie de o teorie searbădă, ci de ceva care puiea fi înveşmântat în cuvinte în aşa fel, încât aceste cuvinte să poată fi un balsam pentru suflet, avea nevoie de mângâiere. Ceea ce adeseori a fost descris ca o călăuzire a omenirii în vechile centre religioase, în vechile sanctuare, în ceremonii de mistere, sunt lucruri care s-au ivit în anumite epoci, legate într-o anumită măsură de cultura vechii Persii, de cea din străvechea Caldee, sau din Asia anterioară. Vedem că acestea coincideau cu apariţia in ceremonialul misterelor a preoţilor, ca mari mângâietori ai omenirii. Ei trebuiau să aline suferinţa. Din mistere se revărsa mângâierea. Căci dezvoltarea conştiinţei de sine care se petrecea în acele timpuri ducea la nevoia de mângâiere. Cuvintele trebuiau să fie pătrunse de ceva sufletese, ca un balsam pentru inimi, ca un balsam mângâietor. A fost o epocă de realizări artistice si religioase care, deşi erau prin natura lor in oarecare măsură diferite de cele de mai târziu, reflectă o grandioasă forţă creatoare. Multe dintre particularităţile artei noastre şi ale concepţiilor noastre religioase îşi au originea tocmai în acele vrernuri. O serie de simboluri religioase, imagini de cult, ritualuri, provin din acele vremuri de mult trecute.
De unde se inspirau acei iniţiatori în mistere care trebuiau să aducă mângâiere? Pe atunci, când conştiinţa generală în stare de veghe consta dintr-o conştienţă vie, în imagini, după cum v-am spus existau şi atunci trei trepte de conştienţă. Aşa cum există acum stările de somn, visare şi veghe, în vremurile de atunci, în raport cu visarea din starea de veghe, care era chiar starea comună de conştienţă a omului treaz, aşa cum v-am explicat încă de ieri, somnul nu era resimţit ca astăzi de conştiinţa obişnuită ca ceva care neutralizează complet conştienţa. Deşi în timpul somnului conştienţa era foarte confuză chiar şi la acei oameni de demult, totuşi la deşteptare mai rămânea ceva în urmă. Am exprimat ieri această idee spunând că omul, atunci când se trezea, mai simţea încă în sine ceva din gustul somnului. Majoritatea oamenilor simteau – nu numai pe limbă sau în cerul gurii –, se simţeau pătrunşi în interior de acest gust rămas după somn ca de o dulceaţă a existenţei. Din timpul petrecut în somn se revărsa în viaţa din timpul zilei această dulceaţă a existenţei. Această dulceaţă era semn de viaţă sănătoasă, iar dacă în ea se amestecau alte senzaţii acest lucru era considerat că indică apariţia unei boli. Pentru cei din ziua de astăzi pare paradoxal când li se spune că demult omenirea simţea acţiunea dulce a somnului în membre, până în vârful degetelor şi în alte organe ale corpului. Dar cercetarea prin metodele Ştiinţei spirituale arată acest lucru. Spiritul limbii a păstrat câte ceva din aceasta, dar într-un mod materialist, mai lipsit de subtilitate. Licoarea aducătoare de somn era odinioară ceva spiritual, era chiar somnul însuşi. După aceea a devenit ceva material, un lichid care poate fi băut. Somnul însuşi era o licoare a naturii, o licoare prin care se ştergea amintirea obişnuită a celor zilnice. Era în acelaşi timp o licoare a uitării.
Simţământul pe care îl avea omul obişnuit în urma somnului era însă neclar, în timp ce iniţierea îi dădea maestrului în mistere, călăuzitorului omenirii, o cunoaştere precisă a celor ce se petreceau în timpul somnului. Şi aşa cum în zilele noastre iniţierea modernă se desfăşoară pornind de la reprezentări obişnuite şi ajungând la o înţelegere spirituală, tot aşa omenirea de atunci se ridica de la visarea din starea de veghe la starea de somn, pe care însă conştiinţa şi-o însuşea, astfel că omul obişnuit rămânea cu percepţia acesteia, iar oficiantul misterelor, printr-un ritual de el ştiut, simţea, primea în sine în timpul somnului şi ajungea să cunoască, ca să zicem aşa, ceea ce era cuprins în această urmă de gust cu care rămânea, aşa cum v-am arătat mai înainte. El învăta să cunoască apa de dincolo de existenţa fizică, apa în care se cufundă sufletul omenesc în timpul somnului, apa în care sufletul omenesc se adânceşte, se scaldă în fiecare noapte: apa existenţei astrale. Dar aceasta era numai a doua stare, după visarea din starea de veghe.
A treia stare, cea despre care omenirea de astăzi nu mai stie nimic, era o stare mai profundă decât somnul fără vise din zilele noastre. Vă spuneam ieri că am putea s-o numim starea de cuprindere în pământ. În această stare ajungea orice om în timpul nopţii, în miezul somnului profund, dar numai oficiantul misterelor, datorită faptului că era iniţiat, putea fi conştient de ce există acolo, putea să împărtăşească rezultatele acestei stări de conştienţă care constituiau conoştinţele ştiinţifice din acea vreme. Atunci omul nu-şi mai spunea doar: Sunt cuprins de pământ. El îşi spunea aceasta, dar mai adăuga ceva. El îşi spunea: Sunt cuprins de pământ – dar simţea acest lucru ca şi cum în cursul unei zile obişnuite ar fi ajuns de fapt într-o stare foarte apropiată de moarte, dar o moarte din care există înviere. În cea de a treia stare de conştienţă, omul se simţea ca şi cum ar fi fost de fapt cufundat în pământ, ca şi cum ar fi ajuns în mormânt, dar într-un mormânt nepământesc.
În cele ce urmează vă voi face să înţelegeţi nu numai cum era gândit acel mormânt, ci şi felul în care trebuie să-l gândim. Vedeţi voi, razele de soare nu se mărginesc să ajungă pe pământ, să strălucească în flori, să scânteieze în stele. Ţăranul cunoaşte acţiunea lor mai bine decât orăşeanul, căci el utilizează şi în timpul iernii căldura solară pătrunsă în pământ. Căci în pământ se acumulează ceea ce pătrunde în el în timpul verii. Dar nu numai căldura pătrunde în pământ, ci şi alte forţe solare. Însă acest lucru este mai puţin important pentru subiectul pe care îl voi aborda acum. Faptul cel mai important este că şi influenţele lunare pot pătrunde în pământ, o parte din ele pot trece dincolo de suprafaţa pământului. Vreau să spun că printr-o imagine frumoasă din acele vremuri, nu doar poetică, ci extraordinar de poetică, oamenii îşi reprezentau intuitiv, nu doar ca o concepţie logică ca cele ale noastre de astăzi, ci în imagini, lumina argintie a soarelui revărsându-se pe pământ prin razele lunii pline, pătrunzând apoi în pământ. Ei îşi reprezentau modul în care acest argint al lunii pătrunde până la o anumită adâncime în pământ, de unde iarăşi, după ce a dispărut de la suprafaţa pământului, străluceşte, din adâncul pământului – nu de la suprafaţă – spre exterior. Aceste valuri de argint venite din lună erau simţite de om ca o revărsare şi reflectare de raze, ţesere şi destrămare. Nu era vorba însă numai de o simplă imagine frumoasă; oficiantul misterelor ştia ceva foarte precis referitor la această lumină activă a lunii.
Se ştia că omul cât timp se află pe pământ are o anumită greutate. Gravitaţia, această greutate a sa, îl ţine legat de pământ, pământul în felul acesta îi atrage făptura datorită gravitaţiei. Cât despre forţele lunii, se ştia că ele acţionează în sens contrar gravitaţiei. În general ele sunt mai slabe decât forţa zdravănă a gravitaţiei terestre, dar ele se opun forţei de atracţie a pământului. Se ştia acest lucru. Se ştia că omul nu este pur şi simplu ca un butuc ţinut în loc de forţa gravitaţională, ci că se găseşte într-un anumit echilibru, tras înspre pământ dar şi atras înspre înălţimi de către lună, dar că pentru pământeni atracţia terestră este mai puternică . Dar forţele de atracţie spre exterior, pe care le-aş putea numi negative în raport cu gravitaţia terestră, au efect asupra elementului principal care este activ în oameni. Dacă sub acţiunea lor nu putem să ne desprindem de pământ, putem în schimb să ne ridicăm în spirit până în spaţiul stelar. Iar prin această iniţiere, prin intermediul influenţelor lunare, omenirea din acele timpuri ajungea să cunoască, cu ajutorul oficianţilor misterelor, ce acţiune are asupra oamenilor de pe pământ poziţia stelelor pe bolta cereaseă.
Aceasta era iniţierea astrologică care astăzi este atât de greşit înţeleasă şi care în trecut era atât de limpede, îndeosebi în Caldeea. Pe această cale ocolită se puteau cunoaşte nu numai unele efecte ale influenţelor lunare, ci şi ale influenţelor exercitate de Soare, de Marte, de Saturn şi aşa mai departe. Astăzi omul a devenit sub aspectul cunoştinţelor sale o râmă – iertaţi-mă că recurg la o metaforă, dar astfel de lucruri sunt greu de caracterizat pe cale logică –, ba chiar mai mult, o rămâ pentru care nu plouă niciodată*, care nu iese niciodată din pământ. Râmele ies afară din pământ când plouă şi atunci au imaginea a ceea ce se petrece la suprafaţa pământului, fapt care este în avantajul râmelor. Însă omul sub raport spiritual-sufletesc este astăzi o râmă pentru care nu plouă niciodată. Este închistat cu totul în lumea pământeană. De exemplu, el crede că părţile care îi alcătuiesc trupul sunt legate de pământ cum sunt şi pietrele. Bineînţeles că oamenii de astăzi nu ştiu de exemplu că părul lor de pe cap este un rezultat al acţiunii soarelui, ca şi multe alte lucruri de acest fel, căci ei sunt râme pentru care nu plouă niciodată, adică fiinţe care, deşi poartă în sinea lor acţiunea soarelui, nu ies la suprafaţă ca să cerceteze aceste lucruri. Da, vechii oficianţi ai misterelor ştiau că omul nu a crescut din pământ ca o căpăţână de varză, ci s-a ivit ca urmare a acţiunii cosmice comune a întregii configuraţii a bolţii cereşti. Vedeţi deci că în trecut oamenii aveau în faţă pe cei care îi îndrumau, iniţiindu-i în mistere, iniţiindu-i în felul pe care vi l-am expus, astfel încât ei ştiau ce semniflcaţie are pentru oameni cosmosul care îi înconjoară.
* Joc de cuvinte intraductibil. În l. germană râma este numită Regenwurm, ceea ce textual înseamnă „vierme de ploaie”, în sensul de vierme care iese din pământ după ploaie. (Nota trad.)
Însă prin aceasta oficianţii misterelor le comunicau ceva oamenilor, ceva ce eu vă expun în cuvinte lipsite de strălucire, căci noi astăzi nu mai suntem în stare să vorbim în felul în care o făceau vechii oficianţi ai misterelor, care le îmbrăcau pe atunci în minunate expresii poetice. Era un rezultat al spiritului de atunci al vorbirii, noi astăzi nu mai putem vorbi aşa, căci limbajul din zilele noastre nu mai este potrivit pentru o asemenea exprimare. Iată cam cum s-ar putea reda astăzi cele spuse de oficianţii misterelor celor care căutau la ei o mângâiere pentru natura golită de spirit în care omul se simţea exilat: Da, câtă vreme viaţa voastră se menţine în starea de conştienţă obişnuită din timp de veghe, cele care vă înconjoară vă apar lipsite de spirit. Dar atunci când te cufunzi în mod conştient în starea în care eşti cuprins în pământ, acolo unde lumina argintie a lunii străbate şi împânzeşte pământul, poţi contempla activitatea zeităţilor stelare. Atunci când poţi face acest lucru, înveţi să recunoşti – deşi nu de la sine, cum se întâmpla în vremurile de demult, ci prin strădanie omenească – că şi natura exterioară este pătrunsă pretutindeni de entităţi spirituale, că poartă în sine ca dar al zeilor entităţi spirituale, spirite elementale. Şi astfel mângâierea pe care oficianţii misterelor o dădeau oamenilor în acele timpuri străvechi consta în aceea că ei deveneau conştienii că plantele, pe lângă faptul că sunt frumoase, sunt străbătute de un curent spiritual; pe lângă faptul că norii plutesc maiestuos în văzduh, în ei roiesc fiinţe elementale divine-spirituale şi aşa mai departe. Cele aflate prin iniţiere îndreptau omenirea tocmai către acel spirit al naturii de care avea nevoie. Într-o anumită perioadă din trecutul omenirii rolul misterelor era tocmai de a spune oamenilor că golirea de spirit a naturii este doar o iluzie a visării obişnuite din starea de veghe. În realitate spiritul se găseşte pretutindeni în natură.
Astfel, în trecut a existat o societate omenească care trăia efectiv spiritualitatea existenţei şi avea cunoştinţă prin intermediul misterelor de spiritualitatea existenţei chiar în domenii care mai târziu vor părea golite de spiritualitate. Tot ce i se arăta astfel omului, fie din instinct, cum ar fi contemplarea esenţei sale spirituale interioare, fie prin învăţătura cuprinsă în mistere, cum ar fi faptul că natura este plină de fiinţe spirituale, toate acestea fâceau ca omul să fie legat de spiritualitate. Dacă omenirea ar fi rămas în acest stadiu al evoluţiei sale, nu ar fi putut niciodată să ajungă la acea stare de conştiinţă pe care astăzi trebuie să o considerăm ca una dintre cele mai mari valori ale omenirii, poate ca valoarea sa principală: sentimentul liberului arbitru, sentimentul libertăţii voinţei.
Modul de atunci de a concepe lumea, această spiritualitate resimţită intuitiv, trebuia să se şteargă. Omul trebuia să ajungă la celelalte trei stări de conştienţă. Cuprinderea în pământ, prin care vechii iniţiaţi îşi extrăgeau din natură cunoştinţele despre stele şi prin aceasta dobândeau spiritualitate, a dispărut complet. Ca stări sufleteşti ale omului au rămas numai somnul fără vise, visele şi starea de veghe. Această situaţie este relativ opusă celei care putea duce tocmai la anihilarea libertăţii. Ceea ce numim noi acum conştienţa noastră din starea de veghe, cea în care ne petrecem în ziua de astăzi viaţa noastră obişnuită şi în care ne ocupăm de stiinţă, este ceva ce nu a fost cunoscut de vechea omenire. Prin această stare a apărut tocmai posibilitatea gândirii pure, de existenţa căreia ne putem îndoi, dar care este singura din care putem prelua imboldul libertăţii. Căci dacă nu am fi ajuns niciodată la această gândire pură, care nu garantează automat existenţa, dar este gândire pură, noi ca oameni n-am fi ajuns niciodată nici la conştiinţa libertătii.
S-ar putea spune: Pe măsură ce omenirea a evoluat, ceea ce constituise odinioară legătura oamenilor cu principiul spiritual s-a pierdut în întuneric. Cele trei stări de conştienţă din trecut îl purtau de fapt pe om din înălţimile spirituale şi până în adâncurile pământului. Dar în adâncurile pământului el trebuia să găsească tocmai forţa originală care să ducă la înflorirea libertăţii. Iar zorii stărilor sufleteşti de veghe, visare şi somn au apărut deja în linii mari cu mii de ani în urmă. Omenirea pe atunci se adâncisc deja foarte mult în întuneric, în care, deşi există imboldul libertăţii, în schimb nu străluceşte lumina spiritualităţii. Încercaţi să vă reprezentaţi cum s-a desfăşurat de fapt evoluţia omenirii. Privind în urmă, în acele timpuri de demult, vedem că omul se mai uita încă la cerul înstelat şi îşi putea spune, datorită celor aflate, astfel: În mine trăiese forţe ale acestui cer înstelat, eu fac parte din Cosmosul acesta. Omul spiritual a fost aruncat pe pământ. Cerul s-ar putea spune că s-a întunecat, căci lumina, fie că provenea de la soare sau de la stele, se răspândea în mod fizic asupra pământului şi pe atunci omul nu o putea vedea. Era ca o cortină care acoperea scena, iar omul nu putea să găsească nicăicri un sprijin pentru existenţa sa. El nu mai putea să vadă ce se află în spatele acestei cortine.
Vom vedea în conferinţa de mâine că de fapt această cortină exista deja cu mii de ani în urmă, că a devenit din ce în ce mai compactă, iar această grosime a cortinei se manifesta în întreaga concepţie a oamenilor. Atunci a apărut o lumină care a stăbătut cortina, cortina s-a despicat. Aceasta a fost lumina care a strălucit de pe Golgota. Aşa se manifestă evenimentul de pe Golgota în istoria omenirii. Acest eveniment, care a avut loc pe pământ, le-a arătat oamenilor din nou ceea ce văzuseră odinioară în întinderile Cosmosului ca spiritualitate a lumii. Trecând prin misterul Golgotei, Christos a adus în viaţa pământească ceea ce fusese văzut pe vremuri în ceruri. A fost nevoie ca fiinţa divină, spirituală, a lui Christos să se pogoare pe pământ şi să se întrupeze într-un trup omenesc, pentru a se aduce omenirii, care acum nu mai putea să iasă din sfera pământului, această lumină în alt fel, într-un fel nou.
Omenirea se află astăzi doar la începutul înţelegerii acestui mister al Golgotei; evoluţia viitoare a vieţii pe pământ va face ca omenirea să înţeleagă din ce în ce mai profund acest mister al Golgotei, va face ca această strălucire interioară să devină tot mai mult o strălucire cosmică şi să înceapă să reverse raze peste tot ce se află sub ochii omului. Dar pentru a înţelege mai exact aceste lucruri trebuie să mai adăugăm astăzi câteva cărămizi la acest edificiu al cunoaşterii.
Dintr-un punct de vedere, acum reînvie ceea ce fusese plin de viaţă odinioară în trecutul omenirii. Pentru oficianţii misterelor, aşa cum vă spuneam mai înainte, urmărirea efectelor lunii era o activitate plină de viaţă. Ei transpuneau influenţele lunare în iniţierile lor astrologice. Ei arătau cum poţi fi introdus în tainele aştrilor, ale Cosmosului, prin intermediul influenţelor lunare. Un element esenţial al acestor iniţieri consta în faptul că cel care trebuia să fie iniţiat, introdus în aceste taine, se pomenea brusc că atracţia gravitaţională are pentru el mai puţină importanţă decât până atunci. Îşi simţea mai puţin propria greutate. Şi i se atrăgea atentia de către învăţătorii mai bătrâni să nu cedeze acestui sentiment, ci atunci când simte că este mai uşor decât înainte, să-şi mărească singur greutatea printr-o încordare a voinţei. Făcea parte oarecum din măiestria vechilor iniţieri ca ceea ce se pierdea din greutatea naturală sub influenţa forţelor lunare să fie dirijat prin intermediul voinţei să se scurgă în om. Aşa se răspândea cunoaşterea aştrilor. Şi aşa capacitatea oamenilor din acele vremuri de a depăşi gravitaţia era folosită pentru a dezvolta în ei voinţa de a rămâne legaţi de pământ cu sufletul. Această ataşare sufletească acţiona ca o scânteie care aprindea o lumină interioară, sufletească, care lumina în depărtările Cosmosului şi în felul acesta omul a ajuns să cunoască aceste depărtări cosmice.
În lumina Ştiinţei spirituale se pot descrie cu exactitate aceste lucruri, felul în care s-a format vechea conştienţă. Dar ceea ce se găsea în oamenii de atunci se regăseşte şi astăzi. Există atavisme, rămăşiţe ale acelor timpuri. Acestea apar din nou în lume, atunci când oamenii de atunci revin pe pământ. Şi deoarece legătura cu forţele lunare apare la oameni care trăiesc în vremuri în care ea nu ar mai trebui să existe, când acest somn profund a dispărut, se manifestă prin somnambulism, prin comportament lunatic. Iar oamenii atunci când sunt năpădiţi de această stare vor să contracareze pierderea greutăţii nu prin suflet, ci mergând pe acoperişuri sau măcar dându-se jos din pat. Ei realizează cu corpul lor omenesc ceea ce ar trebui de fapt să fie făcut numai cu corpul astral. Ceea ce în vremurile moderne este doar o anomalic, în vremurile de demult era o calitate care ar putea fi folosită pentru a ajunge la cunoaştere. Şi faptul că popular aceşti oameni erau numiţi „lunatici” avea un sens pozitiv, căci această stare a receptivităţii omeneşti era corelată cu o legătură atavică cu forţele lunare, rămase din vechi timpuri.
Tot aşa cum omul putea fi legat de forţele lunare, el putea de asemenea să fie legat şi de forţele solare. Dar legătura cu forţele solare acţionează în ascunzişul făpturii omeneşti, de aceea nu poţi da de ea decât pe căi ocolite. Această legătură cu forţele solare a fost desigur căutată de preoţii druizi în timpurile de înflorire, nu în cele de declin, ale iniţierii solare. Iniţierea solară ducea la o stare prin care nu numai că se stimulau în oarecare măsură forţele lunare, se putea afla prin iniţiere astrologică câte ceva din tainele Cosmosului, ci această iniţiere solară permitea şi un fel de dialog cu fiinţele divine, spirituale din Univers, dădea un fel de inspiraţie, pe când iniţierea lunară producea numai un fel de imaginaţie. Iniţierea solară este o manieră de a asculta sfaturile entităţilor spirituale din Cosmos şi în orice caz dă posibilitatea unei pătrunderi în taine ale existenţei Universului mult mai adânci decât cele înţelese prin iniţiere lunară.
Şi acest lucru poate să iasă din nou la suprafaţă ca un atavism. De fapt, se păstrează în orice om. Dar mentalitatea omului de astăzi nu mai este la fel ca cea din trecut şi ochii lui au în primul rând rolul să recepţioneze radiaţia fizică a soarelui. V-am atras atenţia ieri că în aceste raze fizice ale soarelui se află şi elementul spiritual, sufletesc. Dar omul din zilele noastre nu vede acest iucru. De aceea omul din zilele noastre se comportă faţă de soare cum s-ar comporta cineva faţă de un om care ar susţine că în ele există ceva interior, sufletesc, iar acesta i-ar răspunde că aşa ceva nu există. Atunci când îţi mişti braţele, acţionezi de fapt un sistem de pârghii, trase de muşchi ca de nişte frânghii. Este un mecanism în funcţiune. Aşa consideră omenirea de astăzi şi acţiunile solare. Vede numai efectele exterioare, în cazul acesta numai lumina fizică. Dar în timp ce lumina fizică face să pătrundă în noi influenţele solare, concomitent pătrunde în om şi spiritualitatea entităţii solare. Printr-un anumit mod de concentrare interioară, nu acel pe care l-am descris în lucrarea mea Cum se poate obţine cunoaşterea lumilor superioare? ci unul pe care omul îl are în mod atavic ca o forţă elementară, omul poate astăzi, chiar printr-o concentrare interioară a organismului său – când spun astăzi am în vedere o etapă istorică care desigur poate cuprinde câteva milenii – să înceteze de a mai fi foarte receptiv la acţiunea fizică a soarelui şi să devină în schimb receptiv pentru solaritatea spirituală. Atunci omul are o altă percepţie. Acolo unde apar aceste elemente atavice, omul are o altă percepţie decât în viaţa obişnuită din zilele noastre. Atunci când vă uitaţi în oglindă, ceea ce se află în faţa oglinzii este reflectat spre voi. Tocmai pentru că oglinda nu lasă să se vadă ceea ce se află în spatele ei, ceea ce se află în faţa ei este reflectat. La fel, dacă un om are o construcţie sufletească care îl face ca, deşi dispune de toate simţurile, în loc să privească către soare, să vadă lumina fizică a soarelui, el să privească întunericul, acest întunerie devine o oglindă în care el vede reflectate cele din imediata sa apropiere, din natură. Şi atunci el nu zice: Aici este o plantă, care are o rădăcină din care pornesc frunzele, florile, fructele, sămânţa, ci zice: Văd aici, în partea de jos a plantei, ceva care este spiritul elementar al cunoaşterii, care cuprinde un element conservativ, ceva care fixează. Mă uit mai departe deasupra acestei părţi şi văd cum acest caracter conservativ, de fixare, este depăşit şi planta nu mai tinde să se fixeze, ci fixarea alternează cu detaşarea, ducând la formarea frunzelor şi, în sfârşit, văd cum planta tinde spre înălţimi aşa cum clocoteşte apa sub acţiunea focului. Această viaţă a plantelor este reflectată de către întunericul, care este de fapt o claritate spirituală: în felul acesta a văzut Jakob Böhme plantele, în mare măsură în mod atavic, atunci când a considerat că în partea inferioară se găseşte principiul salin, în mijloc cel mercuric şi în partea de sus cel fosforic*. Astfel, vedem cum se răsfrâng spre noi, în acelaşi spirit ca pentru Jakob Bohme, care era în mod natural un iniţiat solar, cunoştinţe care au aparţinut civilizaţiei omeneşti din timpurile străvechi, o civilizaţie preistorică, când încă nu se cunoştea scrierea. Dacă avem în vedere vreuna din lucrările lui Jakob Böhme – Mysterium magnum, De signatura rerum , Aurora sau ivirea zorilor şi aşa mai departe – şi nu putem citi această lucrare în aşa fel încât din prezentările confuze ale lui Jakob Böhme să descifrăm ceva foarte asemănător cu cele pe care vi le-am spus despre preoţii druizi, înseamnă că îl citim incorect. El nu era iniţiat din afară, ci din fiinţa sa interioară. Această iniţiere solară ţâşnea ca o recapitulare a unei existenţe anterioare. Acest lucru poate fi sesizat chiar din biografia lui Jakob Böhme.
* Simbolistica alchimiei considera că există trei principii în natură: sulful, cu proprietăţi active, inflamabil (de aici şi denumirea de fosforic, adică purtător de lumină); mercurul, cu proprietăţi pasive, volatil; sarea, termenul mijlociu, de unire între celelalte două principii antagoniste. Acestea nu erau echivalente cu substanţele chimice cu acelaşi nume, ci reprezentau anumite calităţi ale materiei. (S. Hutin, Alchimia, Editura de Vest, Timişoara, 1992). (Nota red.)
În oameni pot să acţioneze forţe şi mai profunde, cele ale planetelor exterioare cele mai apropiate de noi din sistemul solar. Pentru astronomia de astăzi ele nu sunt singurele planete exterioare, căci s-au mai descoperit două. Ele produc nedumeriri chiar pentru astronomia fizică de astăzi, pentru că nu se încadrează întu totul în legile mişcării corpurilor cereşti. Dar sub aspectul poziţiei spaţiale, fiind încadrate în sistemul solar, Uranus şi Neptun trebuie luate în considerare de astronomie. Dar aşa cum v-am spus, ele le dau bătaie de cap astronomilor, deoarece „lunile” lor „se poartă nebuneşte” faţă de felul cum se comportă ceilalţi sateliţi, normali, ai lui Jupiter şi aşa mai departe. În realitate se poate spune că sub aspectul influenţei concrete active a planetelor Saturn poate fi considerată ultima dintre planetele sistemului nostru solar. Şi aşa cum omul se poate afla sub influenţa acţiunii lunii, pe care v-am descris-o detaliat, sub influenţa acţiunii soarelui, pe care v-am prezentat-o succint, el se goate afla şi sub influenţa acestei acţiuni a lui Saturn. Saturn acţionează prin ceea ce revarsă sub aspect spiritual în sistemul planetar şi prin aceasta şi în interiorul omului, adică memoria istorică a Cosmosului. Saturn este memoria, amintirea sistemului nostru solar, şi dacă vrem să ştim ceva despre evenimentele din acest sistem nu putem să o facem doar prin speculaţii astronomice.
Astăzi aceste lucruri încep să dea de gândit ştiinţei oficiale, căci nimic nu se mai potriveşte. Toate acestea sunt gândite de-andoaselea. Vedeţi, noi am vorbit adesea în cercul nostru despre aşa-numita teorie a relativităţii, de faptul că în lumea fizică nu se poate vorbi niciodată de mişcare absolută, ci întotdeauna trebuie să vorbim despre o mişcare relativă. Aşa cum s-a putut spune: Soarele se mişcă, Pământul stă pe loc, mai târziu s-a spus: Pământul se mişcă, Soarele stă pe loc. Toate acestea sunt de fapt relative, se poate spune aşa sau altminteri. Aşa cum, vorbindu-se o dată despre teoria relativităţii aici la Stuttgart, la o adunare a mişcării antroposofce, un cunoscător al acestei teorii a explicat în mod foarte sugestiv ascultătorilor că este tot una dacă iei un chibrit în mână şi îl freci de cutie, deci cutia este fixă şi chibritul este mişcat sau dacă ţii chibritul nemişcat şi freci de el cutia. Şi într-un caz şi în altul, chibritul ia foc. Acest lucru este abordat ştiinţific cu toată seriozitatea şi bineînţeles că şi în conferinţa respectivă a fost prezentat în mod serios şi este ceva incontestabil. Dacă s-ar fi găsit un suflet naiv care ar fi ţintuit în perete cutia de chibrituri, ar fi pătruns acolo o părticică de absolut. S-ar fi putut – însă ca toată clădirea – pe atunci sediul nostru era în strada Primăriei nr. 70 – să fie deplasată şi relativitatea s-ar fi ivit iar. Doar că ar fi mers ceva mai greu. Dar dacă extindem acest exemplu asupra întregului Univers, putem spune alături de Einstein că în interiorul lumii fizice nu se poate găsi nimic absolut, totul este relativ. Deci ne aflăm în faţa relativităţii. Tocmai această relativitate a lumii fizice trebuie să ne facă să nu căutăm absolutul în lumea fizică, ci în lumea spirituală. În zilele noastre ştiinţa oferă deja o pătrundere în lumea spirituală, atunci când este înţeleasă în mod just. Astăzi trebuie să nu fi diletant, ci om de ştiinţă autentic, cu noţiuni precise, pentru ca să poţi fi călăuzit în spirit de ştiinţa autentică, care nu este concepută aici pe pământ, nici chiar de către corifeii ei. De aceea în cadrul cercetărilor fizice nu se poate afla nimic nici despre ce înseamnă Saturn pentru lumea noastră. El este în mare măsură o amintire, memoria sistemului nostru planetar. În el se păstrează tot ceea ce s-a petrecut vreodată în sistemul planetar. El le spune acelora care sunt iniţiaţi în Saturn ce s-a petrecut în acest sistem planetar.
După cum se poate întâlni în mod izolat la unii oameni, ca o moştenire a unei etape mai vechi de dezvoltare a omenirii, ca o moştenire de la oamenii din trecut, o afinitate cu luna, oamenii respectivi fiind somnambuli, după cum pot să iasă la iveală influenţe spirituale ale soarelui şi oamenii aceia, în loc să privească ca ceilalţi cu ochii deschişi lumina privesc de fapt întunericul în care se oglindeşte natura, văzând lumea ca Jakob Böhme, tot astfel poate exista o afinitate cu influenţele lui Saturn, care acţionează în special asupra capului oamenilor şi sădesc de fapt în oameni amintirea care trece dincolo de viaţa pământească. Astfel de influenţe se pot întâlni în mod distinct.
Aşa încât se poate vorbi de oameni lunari, cunoscuţi în mod obişnuit ca somnambuli, şi despre oameni solari ca Jakob Böhme şi în mai mică măsură chiar Paracelsus*. Se poate vorbi şi de oameni aflaţi sub influenţa lui Saturn. Astfel de om a fost Swedenborg. El este unul dintre aceia care, deşi nu putem spune că le dă bătaie de cap, ar trebui să le dea bătaie de cap învăţaţilor de astăzi. Căci acest Swedenborg a fost la vremea sa la mare înălţime, a fost o adevărată autoritate şi în domeniul ştiinţelor exacte. Până pe la patruzeci de ani Swedenborg s-a încadrat în mod destul de convenabil în ştiinţa oficială, nu a spus nimic ce nu s-ar fi putut potrivi cu concepţiile acesteia. Doar după aceea s-a tulburat treptat. Trebuie să spunem că forţele lui Saturn au devenit extrem de active în el. Oamenii care au o concepţie materialistă spun că şi-a pierdut minţile. Dar ar trebui să ne dea de gândit faptul că există atât de multe lucrări rămase de la Swedenborg, care au fost recent publicate de o societate suedeză şi au fost recunoscute ca lucrări ştiinţifice. Cei mai importanţi oameni de ştiinţă din Suedia se ocupă acum de editarea lucrărilor lui Swedenborg. Însă acestea sunt lucrări elaborate de el înainte de ceea ce am putea numi viziune sa spirituală. Nu este prea plăcut să vorbeşti despre cineva de care s-ar putea spune că a fost printre cei mai aşezaţi oameni din vremea sa până la patruzeci de ani şi despre care după aceea trebuie să spui că este un nesocotit, ca să nu zicem mai rău. Însă Swedenborg nu s-a prostit, ci la un moment dat, când a ajuns pe culmile ştiinţei curente din vremea sa, a început să privescă în adâncul lumii spirituale. Şi această privire interioară s-ar putea spune că i-a cuprins capul, acel organ care la el era deosebit de bine dezvoltat. El a fost cuprins de spiritualitate, de spiritualitate provenită în esenţă de la Saturn, şi aşa a putut să privească – nu ca Jakob Böhme, care recepţiona tainele interioare ale naturii oglindite de întuneric – direct în eter, acolo unde apar chipurile spiritelor superioare reflectate în eter. Aşa a descris Swedenborg această lume spirituală. Ceea ce şi-a reprezentat el nu este ceva văzut de el. Fiinţele spirituale la care se referă el sunt altele. Dar el nu a văzut doar o simplă oglindire terestră a acestor spirite, ci a văzut influenţele spiritelor în eter, a văzut formele eterice. Acestea erau acţiunile spiritelor – care nu puteau fi văzute ele însele – în eterul planetei noastre. Pe când Jakob Böhme a văzut imagini ale naturii oglindite, el a văzut ceea ce se realizase în eter de către aceste spirite ale căror acţiuni le-a sesizat. Deci ceea ce descrie Swedenborg ca îngeri nu sunt îngeri, ci forme eterice. Dar ceea ce i s-a arătat sub formă de îngeri, ca forme eterice, este rezultatul acţiunii îngerilor, este o reflectare a ceea ce fac îngerii. Aşa că trebuie să considerăm astfel de lucruri ca fiind reale. Este desigur o eroare să spunem că Swedenborg a văzut lumea spirituală ca atare, căci aceasta nu i-a fost accesibilă. Dar ceea ce a văzut el este real.
* Theophrastus Bombastus von Hohenheim (1493–1541), cunoscut sub numele latinizat de Paracelsus, alchimist şi medic elvetian, pătintele medicinii hermetice. Concepţiile lui au influenţat puternic doctrinele oculte din secolele care au urmat. (Nota red.)
Somnambulii comuni, lunaticii, fac ceva real. Ei o fac cu corpul lor fizic, deşi ar trebui să o facă numai cu corpul astral. Jakob Böhme este cel dintâi care a privit cu corpul său fizic, cu ochii lui, care aveau capacitatea de a exclude ceea ce ţine de fizic, a privit în întuneric, dar a văzut lumina din întuneric, reflectarea spiritelor naturii. Swedenborg nu a văzut imagini reflectate, ci imagini eterice ale existenţei spirituale de ordin superior. Este o succesiune gradată: de la pătrunderile spirituale nevăzute, automate, ale lunaticilor, trecând prin ceea ce aş putea numi o „second sight” de esenţă naturală a lui Jakob Bohme, care nu vedea latura exterioară a naturii, ci reflectarea laturii ei interioare, şi până la Swedenborg, care nu vedea reflectări, ci realităţi în eter, forme, nu imagini reflectate, forme datorate acţiunii a ceea ce se desfăşoară acolo sus, în regiunile spirituale superioare.
Vedem deci cum putem vorbi despre trecutul şi prezentul omenirii, dar trecutul se mai păstrează şi astăzi prin unele semne clare, ca o moştenire, în aşa-numitele situaţii anormale ce pot fi întâlnite acum. Şi atunci când putem privi în acest fel în trecut şi în ceea ce s-a păstat până în prezent cu ajutorul unei înţelegeri pătrunzătoare a misterului de pe Golgota vom putea privi şi spre viitorul omenirii. Acest lucru îl vom face în conferinţa de mâine.
