Ceea ce am să vă spun astăzi va fi exprimat sub forma unor tablouri ale vieţii imaginative, care este expresia, revelaţia lumii spirituale, a acelei lumi spirituale în care se întreţese fiinţa umană, prin întreaga ei existenţă şi activitate. Din multele şi variatele expuneri făcute aici în legătură cu această lume, ştiţi că modul abstract de a vorbi, aplicat naturii exterioare perceptibilă simţurilor, nu poate fi folosit în caracterizarea lumii spirituale atunci când vorbim despre manifestările ei reale. În acelaşi timp ştim că modul de vorbire pe care trebuie să-l adoptăm aici nu este deloc nereal, ci dimpotrivă, cu mult mai real decât vorbirea logică, abstractă, folosită în exprimarea adevărurilor naturale. V-am spus acest lucru pentru a preciza atitudinea ce trebuie adoptată în legătură cu cele ce vor urma.
Dacă omul străbate cu vederea spirituală dincolo de lumea fizică perceptibilă simţurilor, lui i se dezvăluie lumea spiritului, faţă de care el se simte îndemnat să folosească fenomenele lumii fizice drept imagini cu care să exprime ceea ce i se revelează spiritual. Voi aşeza aşadar o imagine, acum, în centrul consideraţiunilor noastre, o imagine care este într-adevăr o realitate profundă. Pe parcursul evoluţiei istorice, omenirea a fost întotdeauna călăuzită de impulsuri venite din lumea spirituală. Acei care puteau vedea, găseau aceste impulsuri ca sub forma unei scrieri cu litere de bronz într-o lumină spirituală, scrieri ce indica direcţia ce trebuia urmată. Ceea ce găseşti astfel în lumea spirituală, ar putea fi comparat cu tăbliţele indicatoare din lumea fizică; dar nu cu acelea care au, poate, o mână indicatoare cu numele unui loc sau altul pe ea, ci tăbliţe indicatoare pe care stă exprimat în cuvinte puternice – sau cel puţin în cuvinte care răsună cu forţă – ce schimbări trebuie să se producă în gândirea, simţirea, voinţa omenească. Despre astfel de stâlpi indicatori spirituali vorbesc. De obicei însă, în lumea spirituală, asemenea direcţii apar conturate într-un anumit fel fiinţelor umane, şi anume printr-un fel de limbaj enigmatic. Pentru a dezlega enigma trebuie făcut un anumit efort. Pentru ca unul dintre aceste indicatoare cu un limbaj enigmatic să poată deveni un impuls real în viaţă, trebuie „să pui la bătaie” o mare cantitate din cele ce ştii. Şi astfel poţi găsi chiar în vremea noastră, în lumina astrală – ca ceva nemijlocit, potrivit prezentului nostru şi viitorului apropiat –, asemenea cuvinte directoare care pot să devină impulsuri pentru omenire.
În cele mai diferite împrejurări şi, aş putea spune, în cele mai diferite locuri, apare, în faţa celui ce poate să vadă în suprasensibil, ceva sub înfăţişarea unei enigme, ceva ca un avertisment, ceva ce face apel la sentimentul uman care ar trebui să se lase călăuzit de această îndrumare, să facă din ea un impuls puternic al voinţei sale, al întregii sale vieţi sufleteşti. Ceea ce pare că ne întâmpină în lumina astrală, asemenea unui indicator spiritual de răscruce, constă aproximativ în aceste cuvinte:
Suntem îndemnaţi de la început să descoperim despre ce este vorba în mod real. Intuieşti că se face aluzie la un anumit impuls, la ceva care există deja şi e cunoscut omului, căci altfel nu s-ar putea conta pe faptul ca el să găsească un răspuns.
Scopul prelegerii de astăzi este explicarea acestor cuvinte care, după cum am spus, se înfăţişează într-un mod caracteristic în lumina astrală, ca un impuls conducător pentru fiinţele umane.
Să ne reamintim câte ceva din cele pe care le-am expus deja aici. Să ne reamintim că desfăşurarea anului, trecând mereu de la primăvară la vară, toamnă şi iarnă, are un conţinut spiritual; că evenimentele spirituale, evenimentele suprasensibile sunt revelate de toate cele ce se petrec în curgerea anului, întocmai cum sufletul şi spiritul suprasensibil al omului sunt revelate prin cele ce se petrec în viaţa lui trupească dintre naştere şi moarte. Să ne gândim acum că în tot ceea ce apare, în mod exterior, pe parcursul anului – în zăpada iernii, în viaţa care înmugureşte şi creşte primăvara, în înflorirea luxuriantă a verii şi în belşugul de fructe al toamnei –, în toate aceste lucruri care se fac cunoscute sub aspect fizic oamenilor se află ascuns ceva spiritual care le susţine. Să ne îndreptăm acum privirea la început către ceea ce se petrece în cursul anului între primăvară şi vară, şi apoi mai departe spre toamnă.
În tot ceea ce ne înfăţişează Pământul, sub formă de roci şi plante, în tot ceea ce fiinţează, trăiesc fiinţe spirituale; nu o simplă spiritualitate generală vagă, ci entităţi spirituale distincte, spirite ale naturii. Aceste spirite ale naturii se ascund în timpul iernii în sânul Pământului: am putea spune că sunt aspirate de către Pământ. Odată cu venirea primăverii, Pământul îşi expiră spiritualitatea; aceste spirite ale naturii se avântă spre înalturi. Ele năzuiesc spre sferele superioare împreună cu forţele vieţii care înmugureşte primăvara. Ele sunt active în viaţa care se poate simţi în aerul plin de lumină şi căldură solară; prin el, ele tind să se înalţe tot mai sus. Şi apoi, dacă ne ridicăm privirile către ele în apropierea Sânzienelor şi a solstiţiului de vară, în înălţimile de deasupra noastră ne apar întrupate într-un tablou, în formele norilor, dar şi cu măreţie şi putere în fulgere şi tunete, în tot ceea ce există ca fenomen meteorologic, cele ce trăiesc în timpul iernii sub formă de spirite ale naturii în sânul întunecat al Pământului. În timpul iernii trebuie să privim către Pământ şi trebuie să presimţim sau să vedem cum lucrează spiritele naturii, ascunse sub veşmântul de zăpadă, pentru ca Pământul productiv să transforme iarăşi iarna în primăvară şi apoi în vară.
Dar dacă privim acest Pământ în timpul verii, el ne apare ca sărăcit, datorită plecării spiritelor naturii. Spiritele naturii şi-au luat zborul spre spaţiile infinite ale Universului; ele s-au unit cu formele norilor şi au tot ceea ce poate întâlni privirea omului care scrutează spaţiul şi înălţimile. Aceste spirite ale naturii care s-au îndreptat către înălţimi în felul pe care vi l-am descris, au antrenat cu ele, într-o formă extrem de subtilă, într-o diluţie extrem de fină, ceea ce se manifestă exterior ca sulf brut şi fără viaţă. De fapt, aceste spirite ale naturii, aşa cum se agită şi tălăzuiesc în formele norilor, în perioada de apogeu a verii, lucrează şi trăiesc cu precădere în sulf, în sulful care este atunci prezent – într-un mod deosebit de subtil – în înaltele sfere ale Pământului. Dacă în apogeul verii am putea să ne înălţăm rapid în aceste înalte zone ale lumii noastre pământeşti, şi dacă am avea un fel de simţ gustativ, am putea remarca gustul sulfului şi chiar mirosul sulfuros, deşi într-o formă extrem de diluată şi subtilă. Dar ceea ce se dezvoltă acolo sub influenţa căldurii şi luminii solare, este înrudit cu procesul ce se desfăşoară în organismul uman când din acesta se revarsă pofte, dorinţe şi alte trăiri de acest fel. Cel ce are facultatea de a vedea şi simţi asemenea lucruri, ştie că înspre solstiţiul de vară spiritele naturii trăiesc în înălţimile atmosferei, într-un element care este tot atât de saturat de dorinţe ca şi viaţa de dorinţe a omului legată de natura animalică, deci ca acea parte a omului care este sulfurizată, impregnată cu sulf, într-o formă foarte diluată. Putem spune că în momentul de apogeu al verii, tot ceea ce este natură inferioară în om, tot ceea ce este animalitate, ne apare într-o grandioasă boltă, situată deasupra noastră, pe care o vedem plină de viaţa spiritelor naturii.
Forţa pe care o recunoaştem în însuşirea sulfuroasă a acestui aspect animalic, atunci când trăieşte şi lucrează în natura umană, o numim ahrimanică; căci, într-adevăr, în animalitatea din om trăieşte în mod real Ahriman. Aşa că putem spune: atunci când, în apropierea solstiţiului de vară, ne îndreptăm privirea spirituală către înălţimi, în aceste pofte cosmice sulfurizate ni se revelează forţa ahrimanică. Astfel că, imaginându-ne omul în legătură cu întregul Univers trebuie să ne spunem: Iarna, Pământul adună tot ceea ce există ca natură inferioară în om, acoperind-o cu zăpada cristalină; procedând astfel, Pământul absoarbe ahrimanicul din această natură inferioară. Când acest ahrimanic se eliberează în miezul verii, el lucrează sub forma dorinţelor cosmice, în spaţiile infinite ale lumii, fiind supus într-adevăr legilor care decurg din contextul planetar al Pământului. Şi tot acum vedem că împotriva acestui element al naturii ahrimanice umane, oarecum transpus cosmic, există în Cosmos o forţă care i se opune. Căci, ca ripostă faţă de forţa care-l subjugă pe om prin emoţiile sale, târându-l sub nivelul uman către cel animalic, există în Cosmos o contra-forţă care se dezvăluie deasupra noastră, în miezul verii. Această contra-forţă se poate vedea în acele remarcabile produse ce cad din timp în timp pe Pământ, venind din Cosmos, produse care conţin fier meteoritic. Privind o bucată de fier meteoritic, ai mărturia remarcabilă a fierului meteoritic răspândit în Cosmos. Această contra-forţă a naturii, care acţionează împotriva elementului poftă ce se află în acest timp în exterior, în Cosmos, ni se revelează în stelele căzătoare, atât de frecvente în luna august, în care fierul cosmic este deosebit de activizat. Iar acest fier cosmic condensat în meteoriţi, constituie săgeţile pe care le trimite Cosmosul împotriva elementului animalic al dorinţelor, manifestat la scară cosmică.
Astfel, putem privi cu înţelegere plină de veneraţie către conducerea plină de înţelepciune a Cosmosului. Ştim desigur că omul are nevoie de această natură animalică, poftitoare, tocmai pentru a o birui, deoarece numai printr-o asemenea biruinţă îşi poate el dezvolta puterile prin care va deveni într-adevăr om. Dar omul n-ar putea avea această natură poftitoare, acest element animalic, dacă acest element al dorinţei animalice n-ar constitui şi o parte a Cosmosului. Astfel că elementul ahrimanic sulfurizat este ca un pol în Cosmos, iar săgeţile pe care le trimite Cosmosul prin spaţiu, pentru a combate acest element sulfuros sunt concentrate în fierul meteoritic, aş spune în proiectilele meteoritice ale Universului.
Omul este într-adevăr un microcosmos. Tot ceea ce se manifestă în marea lume exterioară, prin fenomene gigantice şi maiestuoase ca acelea ale meteoriţilor, se manifestă şi în lăuntru, în natura interioară a fiinţei sale fizice. Căci această fiinţă fizică este doar o expresie, o manifestare a fiinţei sale spirituale. Şi putem spune că, într-un anumit sens purtăm în lăuntrul nostru elementul sulfuros care izvorăşte din natura animalică inferioară. Trebuie să înţelegem că acest element ahrimanic, sulfuros, pe care îl simţim în lăuntrul nostru stârnind natura noastră poftitoare, îl vedem în miezul verii, deasupra capetelor noastre, în acoperământul cosmic al dorinţelor. Dar în acelaşi timp vedem că asupra acestui acoperământ cosmic al dorinţelor se năpustesc săgeţile de fier ale fenomenelor meteoritice, purificându-l şi limpezindu-l, acţionând ca pol opus naturii poftitoare animalice. Căci acoperământul de dorinţe animalice care există deasupra noastră în miezul verii, este purificat prin această avalanşă a săgeţilor de fier meteoritic din Cosmos.
Dar ceea ce petrece cu atâta măreţie în marele Cosmos, se petrece încontinuu şi în noi. Sângele nostru produce minuscule particule de fier în combinaţie cu alte substanţe; în timp ce, pe de o parte, acest sânge este străbătut de procesul sulfurizării, pe de altă parte, împotriva acestui proces, acţionează lăuntric, ca dinspre un pol opus, fierul din noi, producând un proces similar cu cel ce se declanşează în Cosmos prin fierul meteoritic. Relaţia dintre om şi Cosmos ne-o putem imagina astfel: În elementul meteoritic scânteietor găsim imaginea cosmică a scânteierilor elementului meteoritic din noi, a scânteierii fierului din sângele nostru, care ne curăţă şi ne limpezeşte, eliberâncu-ne de efectele procesului de sulfurizare ce acţionează în sângele nostru.
Astfel, lăuntric, suntem o copie a Cosmosului. Acest proces se desăvârşeşte în Cosmos în timpul solstiţiului de vară; dar deoarece, în lăuntrul naturii, omul stă ca o fiinţă emancipată faţă de timp, el are necontenit în el miezul de vară şi celelalte anotimpuri, întocmai cum păstrează în lăuntrul său amintirea experienţelor sale anterioare. Deşi toate acestea dispar în exterior, ele se păstrează lăuntric. Tot astfel se petrec lucrurile şi în microcosmosul existent în om, în comparaţie cu macrocosmosul. Însă omul trebuie să sesizeze în suflet şi spirit ceea ce poartă în corpul său fizic; omul trebuie să devină capabil să trăiască toate acestea înlăuntrul său. El trebuie să înveţe să folosească această ofensivă meteoritică a fierului asupra sulfului din sângele său, cu libertate, cu iniţiativă, ca forţă a voinţei sale. Altfel, în cel mai bun caz, procesul ce are loc în el rămâne în stadiul animalic sau vegetativ. Devenim cu adevărat oameni, în suflet şi spirit, numai dacă sesizăm cu sufletul şi spiritul nostru procesele care se desfăşoară în noi – ca lupta fierului împotriva sulfului – când le pătrundem cu suflet şi spirit ca un impuls. Întocmai cum, după ce ne-am construit un instrument pe care îl mânuim, suntem în stare să săvârşim ceva cu ajutorul lui, tot astfel putem pune în slujba voinţei noastre ceea ce lucrează şi trăieşte în noi ca procese fier şi sulf, atunci când putem să stăpânim procesele lăuntrice ale trupului nostru.
Să ne întoarcem iarăşi în Cosmos, părăsind omul. Ceea ce se petrece în Cosmos este un avertisment sever adresat omului, căci într-adevăr acest fenomen al fierului meteoritic din Cosmos ne reaminteşte de natura noastră fizică lăuntrică, natură care poate fi pusă în serviciul fiinţei noastre spirituale. Astfel, ajungem la înţelesul pe care trebuie să-l atribuim acelei scrieri în bronz, din lumina astrală:
Privind în jurul nostru la viaţa modernă, aşa cum s-a dezvoltat ea în decursul ultimelor secole, realizăm că trăsătura principală a acestei culturi materialiste o constituie folosirea fierului în domeniul vieţii pământeşti. Priviţi în orice direcţie în care a înflorit forma civilizaţiei timpurilor prezente: fierul stă la baza tuturor celor ce au fost înfăptuite de această cultură modernă care a înflorit în ultima vreme. Cercetând cum au putut fi învinse distanţele dintre oameni într-un mod atât de ingenios, cum s-au creat şi netezit drumuri pentru toate ramurile culturii materialiste, găsim pretutindeni fierul şi derivatele sale.
Materialismul pătrunde până şi în viaţa gândirii, prin naşterea în noi a ideii că toate nu sunt decât materie, că spiritul însuşi nu e decât un fel de emanaţie vaporoasă a activităţilor cu caracter material. Dar materialismul omenirii ultimelor patru secole nu se manifestă doar prin faptul că lumea gândeşte materialist; el se evidenţiază şi prin felul în care mânuim lucrurile exterioare. Omul s-a folosit de fierul acestei culturi materialiste, sub acţiunea impulsurilor culturale ale timpurilor recente, în timp ce fierul meteoritic căzut din cer este considerat doar ca o raritate, sau ca un fenomen pe care oamenii încearcă să-l explice cu ajutorul unei ştiinţe ce nu poate înţelege mare lucru în privinţa lui. Însă acest fier meteoritic ce cade din Cosmos pe Pământ, purificând şi limpezind viaţa animalică, ne avertizează de fapt că trebuie să ne ridicăm ochii de la folosirea materială a fierului în scopuri pământeşti, pentru a putea privi la slujba cerească săvârşită de fierul meteoritic deasupra noastră, şi mai ales în lăuntrul nostru. Căci aceste procese meteoritice din lăuntrul nostru au loc în mod continuu.
Şi astfel prima parte a acestor cuvinte avertizatoare care ne întâmpină strălucind în lumina astrală, ia înfăţişarea unui mesaj scris în litere de bronz:
O, omule,
Tu ai pus fierul în slujba ta pământească.
Îl modelezi spre a te sluji,
Îl faci să-şi reveleze virtuţile materiale
În multe din lucrările tale.
Dar îţi va aduce vindecare
Numai când ţi se va revela
E vorba aici nu numai de faptul că trebuie să ne ridicăm în gândurile noastre de la o concepţie materialistă despre lume la una spirituală, ci şi de faptul că trebuie să ne ridicăm privirile de la lucrurile pe care le folosim în slujba culturii materiale, la aspectele spirituale şi cosmice a tot ceea ce ne serveşte într-o formă materială. Şi astfel, tocmai prin aceste cuvinte – ce trebuiesc dezlegate mai întâi ca o enigmă – suntem îndrumaţi către acea fiinţă spirituală care trăieşte în Cosmos şi se revelează prin fenomenele meteoritice, în special în miezul verii. Căci în acest moment, procesul sulfurizant animalic – care altfel are loc doar în om, apare ca proces cosmic, în timp ce procesul meteoritic este un contra-proces care se îndreaptă, prin săgeţile trimise din înălţimile Cosmosului, asupra dorinţelor animalice.
Cel care lasă ca toate acestea să lucreze asupra sufletului său, simte cât de real este legat omul cu tot ceea ce îl înconjoară în lume, şi simte lăuntric că însuşi sângele său este impregnat, saturat cu spirit. Simte în sine opoziţia dintre elementul ahrimanic şi ceea ce îl purifică, fierul din sânge: simte procesul meteoritic interior. Când înalţi privirea cu înţelegere spre ceea ce se petrece în exterior în momentul în care puterile spirituale cosmice trimit din Cosmos săgeţile de fier asupra lumii animalice, te simţi unit pe de-a-ntregul cu Cosmosul şi supus lui. În mod special, aceste fenomene particulare îţi dau prilejul să te simţi supus cu totul Cosmosului.
Dar dacă trăieşti cu toată seriozitatea aceste lucruri, din această simţire prinde formă o imaginaţiune cosmică, şi nu poţi face altceva decât să o alcătuieşti ca descriere. Întocmai cum animalele, care au poziţie diferită în natura exterioară, sunt incapabile să-şi formeze despre ea concepte sau idei, ci numai impresii generale, tot astfel omul care-şi formează concepte şi idei nu poate face altceva, în momentul în care s-a ridicat la clarvederea exactă – adică atunci când simţirea se întoarce lăuntric spre propriile-i procese meteoritice, în timp ce, privind în afară, vede în procesele meteoritice cosmice plenitudinea de viaţă care este astfel dezvăluită –, decât să reunească toate acestea într-o formă imaginativă saturată lăuntric, o imaginaţiune ce reprezintă concreşterea dintre fiinţa umană – ca microcosmos – şi macrocosmos. Dar o asemenea imaginaţiune nu a fost construită prin fantezie; dimpotrivă, ea este expresia reală şi adevărată a unui proces viu ce pătrunde lumea şi fiinţa umană, a unui proces care trăieşte în acest caz în fenomenul desfăşurării anului.
Imaginaţiunea care-i apare omului în urma acestei vieţuiri, se constituie din convieţuirea cu procesele naturale ale cursului anului din perioada miezului verii până la sfârşitul ei şi începutul toamnei. Iar din această vieţuire răsare – înfăţişându-se sufletului într-o realitate vie – figura lui Mihael. Din cele pe care vi le-am descris, se revelează figura lui Mihael în lupta sa cu balaurul, cu natura animalică a omului, cu procesul sulfurizării. Când înţelege ceea ce se petrece realmente acolo, sufletul – care-şi trage obârşia din forţele de viaţă ce se întreţes în Cosmos – nu poate decât să iniţieze în sine lupta lui Mihael cu balaurul. Mihael însuşi apare ca expresia exterioară a ceea ce se săvârşeşte acolo în Cosmos, în lupta cu natura pătrunsă de dorinţe animalice. Dar el apare cu o spadă ascuţită, ce indică natura inferioară a omului. El apare cu această spadă indicatoare, şi ni-l reprezentăm just pe Mihael numai când vedem în spada sa fierul topit şi făurit în mod cosmic. Astfel vine spre noi, am putea spune, din substanţa spirituală a norilor, statura lui Mihael cu privirea sa încurajatoare, scrutătoare şi călăuzitoare, privire îndreptată spre afară, niciodată întoarsă spre el însuşi; iar braţul său ne apare în mijlocul unei ploi scânteietoare de fier meteoritic, fier ce ar fi fost parcă topit în forţele cosmice ale dorinţei, şi returnat pentru a se făuri din el spada de flăcări a lui Mihael.
Ni-l reprezentăm în mod just pe Mihael, în deplină concordanţă cu realitatea, atunci când îi concepem chipul ca fiind ţesut din lumina aurie a verii, cu o privire încurajatoare ce apare ca şi cum ne-ar indica înspre afară, privire care este ca o rază de lumină revărsată din lăuntru. Ni-l reprezentăm în mod corect pe Mihael, când vedem că pe braţul său încordat străluceşte fierul meteoritic arzător, ce se contopeşte în spada cu care indică omenirii drumul de la natura animalică la natura superioară, deci de la anotimpul verii – în care omul se uneşte cel mai mult cu natura, apropiindu-se astfel cel mai mult de starea de conştienţă naturală – către celălalt anotimp, toamna, în care – dacă omul ar continua să trăiască unit cu natura – ar putea lua parte numai la moartea ei, la moartea pe care şi-o pricinuieşte singură. Ar fi însă cumplit pentru om dacă, odată cu venirea toamnei, el nu ar putea vieţui decât această moarte, acest proces de autodistrugere. Cel care este om în adevăratul sens al cuvântului, nu poate – trăind, cu toată fiinţa lui, primăvara – să nu se unească cu natura care înmugureşte, creşte şi înfloreşte. Cel care este un om întreg, înfloreşte cu fiecare floare, înmugureşte cu fiecare frunză şi se maturizează cu fiecare sămânţă; numai aşa ne putem dărui, până la capăt, vieţii naturii care înmugureşte, creşte şi înfloreşte Căci atunci când ea trăieşte îi putem simţi acest impuls de viaţă făcându-i experienţa lăuntrică. Şi este bine să ne dedicăm naturii în acest anotimp. Toamna însă, nu putem dezvolta în noi această conştienţă a naturii, căci dacă am face-o, ar trebui să luăm parte la experienţa paralizării şi morţii prin care trece natura. Omului nu-i este îngăduit să continue să însoţească natura pe acest drum; în faţa acestui proces de agonizare el trebuie, dimpotrivă, să-şi sporească puterile. Dacă el trebuie să însoţească natura vie în evoluţia ei înfloritoare, el trebuie să întâmpine natura ce agonizează, opunându-i Eul. Conştienţa naturală trebuie să fie transformată în conştienţă de sine.
Acesta este măreţul, covârşitorul tablou ce se impune la apropierea toamnei, pentru ca cele ce se petrec în Cosmos să ne permită a descifra avertismentul: Conştienţa naturală trebuie să se preschimbe, în om, în conştienţă de sine. Dar pentru aceasta omul are nevoie de puterea de a birui, prin calităţile sufletului şi spiritului său, forţa lăuntrică, aducătoare de moarte, a naturii sale animalice. Omul găseşte îndrumarea în acest sens din contemplarea fenomenelor Cosmosului; el este călăuzit prin ceea ce descoperă în înfăţişarea lui Mihael, cu privirea lui călăuzitoare şi încurajatoare şi spada meteoritică incandescentă din mâna sa dreaptă Şi Mihael ne apare în acea luptă cu natura de pofte animalice care există, de asemenea, în urzeala vieţii. Dacă vrem să ne reprezentăm întreaga imaginaţiune, nu o putem face într-un mod întâmplător, oarecare; ea poate fi zugrăvită doar prin cele revelate de Cosmos. Şi singurul mod de a zugrăvi elementul sulfuros al imaginii în umbre gălbui-roşiatice – ridicându-se în înălţimi cu spiritele elementale –, o constituie figura balaurului, care îşi capătă forma din sulf. Iar deasupra acestui balaur sulfuros – în al cărui cap de vâlvătăi se exprimă forţa furibundă a poftelor – stă Mihael, în felul pe care vi l-am descris.
Cel ce înţelege lumea, o poate descrie în imaginaţiuni. Dar cel care crede că poate zugrăvi oricum lupta lui Mihael cu balaurul, acela păcătuieşte împotriva realităţii lăuntrice a lumii. Căci Universul îşi are forţele specifice lui, care, pentru om, se manifestă sub o anumită înfăţişare. Iar toate marile picturi şi celelalte opere de artă, nu au fost aduse la viaţă prin voinţa umană arbitrară. Dacă s-ar fi întâmplat aşa, ele nu ar fi putut trezi omului un atât de mare interes timp de secole sau chiar milenii. Ele s-au născut numai dintr-o înţelegere reală a ceea ce trăieşte şi urzeşte în Cosmos şi, implicit, înlăuntrul fiinţei umane. Şi numai când, prin această dublă acţiune dintre natură şi om, care se influenţează reciproc, s-a creat substanţa imaginaţiunilor – cu tot ceea ce revelează ele din misterele naturii: până şi culorile şi modul în care ele scânteiază şi strălucesc, până şi amănuntele formelor – care îmbracă o formă artistică, numai atunci apar marile, adevăratele opere de artă, operele măreţe create de vizionari; aceste opere, dacă sunt reproduse de către imitatori, apar ca gătite de către un cârpaci, cu tot felul de zorzoane, iar autentica măreţie care trebuie să radieze din aceste opere care s-au născut din activitatea Cosmosului, nu mai este de recunoscut. Iată ce dă acestor opere de artă puterea de a influenţa omenirea în lungul marilor perioade. Marile motive artistice ale picturii şi sculpturii n-ar fi devenit niciodată ceea ce sunt, dacă n-ar fi fost create din impulsul celor revelate din viaţa naturii şi a omului.
Astfel, suntem în măsură să ne îndreptăm capacitatea vizionară spre ceea ce se revelează, numai dacă Mihael şi balaurul sunt prezentaţi în sensul spiritual al zilelor noastre: chipul constituit dintr-un auriu strălucitor ca Soarele, privirea încurajatoare îndreptată spre afară, spada incandescentă, turnată şi refăurită din fierul meteoritic al Cosmosului, iar dedesubt balaurul care chinuieşte natura umană, balaurul care se revelează în miezul verii, balaurul sulfuros care se manifestă prin flăcările ce se ridică brusc şi dispar la fel de repede, balaurul care se deplasează jos, în elementul său sulfuros, supunând omenirea la munci şi opunându-se înaltelor ierarhii; acesta este contrastul necesar al lui Mihael – luptătorul care sileşte fierul să se pună în slujba Spiritului.
Găsim aici un exemplu al modului în care adevărata cunoaştere se poate transforma în artă; şi trebuie ca ea să se transforme tot mai des în artă, deoarece ansamblul realităţii nu poate fi înţeles numai cu concepte abstracte. Există aici un avertisment adresat timpurilor noastre: trebuie să sesizăm în mod just sensul unei imagini de acest fel, pentru ca omenirea să poată găsi în ea puterea de a se trezi. Această imagine modernizată a luptei lui Mihael cu balaurul trebuie să fie adânc înscrisă în inimile şi sufletele oamenilor în aşa măsură, încât să-şi poată exercita influenţa asupra puterilor umane de voinţă şi gândire atât în timpurile prezente, cât şi în cele ce vor urma. Dacă o parte a omenirii ar fi luat în serios acest tablou şi ar fi înţeles cum prinde el formă chiar în sânul naturii, prin avertismentele călăuzitoare ale luminii astrale, atunci folosirii materiale a fierului – din ultimele secole şi în special din secolul al XIX-lea – i s-ar fi adăugat pătrunderea spirituală de sine cu sensul fierului. Această imagine ar putea aprinde în om puterea sufletească şi spirituală care l-ar face capabil să pună stăpânire pe procesul fierului meteoritic din el, fierul care pătrunde în sângele său şi duce lupta împotriva sulfului. Trebuie să învăţăm să nu lăsăm ca acest proces să se desfăşoare în subconştient, modelând numai natura inferioară a omului, trebuie să învăţăm să punem acest proces – acţiunea fierului din sânge – în slujba sufletesc-spiritualului. Este ceea ce vrea Mihael în noi.
Acesta este apelul care, la începutul toamnei ne este adresat din lumina astrală, îndemnându-ne să-l sărbătorim cum se cuvine pe Mihael. Vorbind despre această sărbătoare a lui Mihael – care ar trebui să-şi capete un loc alături de Crăciun, de Paşte şi de sărbătoarea Sânzienelor – nu trebuie să înţelegem că de aici încolo trebuie celebrată de cineva în mod exterior; importanţa ei poate fi celebrată doar de acela care ştie să o lege de ceva profund şi cu reale semnificaţii. Sărbătoarea Crăciunului n-a apărut printr-o hotărâre întâmplătoare sau arbitrară, ci pentru că e legată de naşterea lui Hristos Iisus, iar sărbătoarea de Paşti e legată de Misterul de pe Golgota; ele constituie evenimente de importanţă deosebită în viaţa istorică a omenirii. Sărbătoarea lui Mihael trebuie să fie legată de o mare şi încurajatoare trăire lăuntrică a omului, de acea forţă interioară care-l cheamă să dezvolte conştienţa de sine din conştienţa naturală, prin intermediul puterii sale de gândire, prin fermitatea voinţei sale, astfel încât să poată deveni capabil de a stăpâni acţiunea fierului meteoritic din sânge, acţiunea ce se opune procesului de sulfurizare.
Desigur, sulful şi fierul au curs în sângele omului de când există neamul omenesc. Ceea ce are loc acolo, între sulf şi fier, se petrece în natura inconştientă a omului; acest proces trebuie ridicat în conştienţă. Trebuie să învăţăm să cunoaştem acest proces, ca pe o expresie a conflictului lăuntric dintre Mihael şi balaur. Trebuie să aducem acest proces în conştienţă. S-a petrecut deci ceva de care poate fi legată sărbătoarea lui Mihael. Acest „ceva” trebuie, înainte de toate, profund, lăuntric şi deplin înţeles. Numai atunci va fi posibil ca sărbătoarea lui Mihael să fie celebrată de către oameni ca o sărbătoare cu obârşie cosmică. Atunci vom avea cunoaşterea necesară, capabilă să vadă în fier şi altceva decât vede chimistul sau meseriaşul de astăzi. Vom fi atunci în stăpânirea acelui lucru care ne învaţă cum să stăpânim fierul din propriul nostru organism, din partea intimă a naturii noastre umane. Atunci vom avea maiestuoasa imagine a lui Mihael în luptă cu balaurul sulfuros, a lui Mihael cu spada de fier incandescent, ca pe un impuls inspirator pentru ceea ce poate deveni omul dacă dezvoltă în sine puterile evoluţiei şi progresului, nu pe cele ale declinului.
Iată ce ni se arată ca avertisment venit din lumea spirituală, în litere de bronz ce alcătuiesc cuvinte enigmatice al căror sens poate fi descifrat doar în lumina condiţiilor de faţă:
Acesta este fierul. Să învăţăm să-l cunoaştem, ca şi pe toate celelalte substanţe, nu numai sub raportul valorii materiale, ci să învăţăm să le cunoaştem în maiestuoasa lor putere spirituală! Căci numai pe acest plan se va putea realiza progresul omenesc, progresul necesar Pământului. Acest lucru trebuie să-l vrem, dacă vrem să fim oameni în adevăratul înţeles al cuvântului.
