Continuând comunicările făcute în timpul întâlnirii noastre de Crăciun, aş vrea în aceste trei conferinţe [ Nota 1 ] să vă vorbesc despre cercetările privind dezvoltarea vieţii spirituale în timpurile moderne. S-a vorbit de multe ori, sub denumirea de rosicrucianism şi sub alte denumiri oculte, despre această dezvoltare spirituală nouă, şi aş vrea să vă descriu acum aspectul lăuntric al acestei cercetări a vieţii spirituale. Pentru aceasta, va trebui în chip de introducere să vă spun ceva despre caracterul cu totul deosebit al reprezentărilor din secolele IX, X, XI după Christos, care au dispărut, încetul cu încetul, de-abia spre sfârşitul secolului XVIII, ba chiar, în mod izolat, s-au mai păstrat la unii urmaşi până la începutul secolului XIX. Astăzi aş dori să nu abordez istoric problema, ci să vă vorbesc despre un ansamblu de reprezentări trăite de anumite personalităţi. În mod obişnuit nu se realizează în ce măsură s-au modificat, într-un timp relativ scurt, concepţiile celor care în acea epocă erau consideraţi printre oamenii instruiţi. Se vorbeşte acum despre elemente chimice, 70 sau 80 de elemente chimice şi oamenii nu realizează cât de îngrozitor de puţin se spune prin faptul că un element chimic este numit oxigen sau azot ş.a.m.d. Căci oxigen este ceva care există doar în anumite condiţii de temperatură sau alte condiţii pământeşti, şi un spirit raţional nu poate într-adevăr ataşa conceptul de „realitate” de un element chimic care există fără nicio îndoială în condiţiile în care omul trăieşte ca om pământesc, fizic, dar care încetează de a mai exista, cu aceeaşi masă atomică şi în acelaşi mod, dacă se ridică temperatura cu un anumit număr de grade. Or, tocmai astfel de noţiuni, astfel de reprezentări, această tendinţă de a depăşi relativitatea existenţei, pentru a atinge existenţa reală, acest scop constituie baza cercetărilor la începutul şi mijlocul Evului Mediu.
Iată de ce eu consider o perioadă de tranziţie de la secolul IX la secolul X după Christos, căci mai înainte toate conceptele erau încă foarte spirituale; nu i-ar fi venit ideea unui adevărat învăţat din secolul IX că realitatea Îngerilor, Arhanghelilor sau Serafimilor, de exemplu, nu era identică – eu înţeleg prin asta calitatea de realitate – cu cea a oamenilor fizici pe care îi vedea cu ochii. Înainte de secolul X, când aceşti învăţaţi vorbeau de entităţile spirituale, de aşa-numitele inteligenţe cosmice, ei vorbeau ca de entităţi care puteau fi întâlnite realmente. Deşi se ştia pe atunci că trecuse de mult timpul în care clarvederea generală fusese o proprietate a oamenilor, se ştia şi că în anumite circumstanţe precise acţiunea acestor entităţi se făcea simţită. Nu trebuie neglijat faptul că pentru nenumăraţi preoţi, preoţi catolici, până în secolele IX şi X era absolut clar că în cadrul celebrării sacrificiului în timpul slujbei întâlneau, datorită unei acţiuni sau alteia, entităţi spirituale, inteligenţe cosmice.
Dar începând cu secolele IX şi X s-a pierdut, încetul cu încetul, pentru conştienţa omului, raportul direct cu inteligenţele cosmice, şi tot mai mult s-a impus numai conştienţa elementelor cosmice: cele ale Pământului, cele lichide sau apoase, cele aeriene, cele de felul căldurii şi al focului. Şi în timp ce înainte se vorbise despre inteligenţele cosmice ca reglatoare ale mişcărilor planetelor în trecerea lor prin faţa stelelor fixe ş.a.m.d., se vorbea acum doar de elementele situate imediat în apropierea Pământului. Se vorbea despre elementele pământ, apă, aer, foc. Elementele chimice aşa cum le concepem noi astăzi nu au fost luate în considerare decât mai târziu. Dar, vedeţi dumneavoastră, v-aţi face o idee cu totul falsă despre lucruri dacă v-aţi imagina că şi în secolele XIII-XIV şi într-o anumită măsură până în secolul XVIII cunoscătorii atribuiau termenilor: căldură, aer, apă, pământ, sensul pe care li-l dăm noi astăzi. În prezent când oamenii vorbesc despre căldură au în vedere numai o stare a corpurilor; de un eter al căldurii propriu-zis nu se mai vorbeşte. Aerul, apa au devenit în fond pentru omul actual culmea abstracţiei. Şi este necesar să aprofundăm felul în care erau ele concepute altădată; iată de ce aş vrea să vă dau un exemplu de modul în care se exprimau învăţaţii în epoca de care este vorba.
Când am scris Geheimwissenschaft (Ştiinţa ocultă), am fost obligat să pun expunerea mea despre evoluţia Pământului în acord – cât de cât – cu ideile şi conceptele folosite actualmente. În secolele XIII, XII, s-ar fi putut face altfel. Într-un anumit capitol, de exemplu, s-ar fi găsit aceasta: Mai întâi, o evocare a entităţilor care se pot desemna drept cele ale primei ierarhii: Serafimi, Heruvimi, Tronuri. S-ar fi caracterizat Serafimii ca fiind acele entităţi pentru care nu există subiect şi obiect, pentru care subiectul şi obiectul sunt una; care nu ar fi spus „Obiectele sunt în afara mea”, ci „Lumea există şi eu sunt lumea, şi lumea sunt Eu”; care ştiu ceva numai despre sine, şi anume aceste entităţi, aceşti Serafimi ştiu despre sine printr-o experienţă a cărei slabă reflectare îi apare omului atunci când trăieşte un sentiment de entuziasm ardent.
Câteodată este dificil pentru omul actual să înţeleagă clar ce este un entuziasm ardent; la începutul secolului XIX se ştia acest lucru mai bine decât astăzi: încă se mai întâmpla ca un poem citit de cutare sau cutare poet să transporte oamenii într-o asemenea stare de entuziasm încât – scuzaţi-mă, dar într-o exprimare foarte exactă – astăzi am spune: „aceşti oameni au înnebunit cu toţii!”, atât de mult se înfierbântau şi se agitau. Astăzi oamenii rămân reci, chiar şi când credem că ar trebui să fie entuziasmaţi. Şi în acest element de entuziasm care era cu totul familiar îndeosebi în Centrul şi Estul Europei, în acest entuziasm al sufletului ridicat până la conştienţă, până la a nu mai fi decât una cu ea, poate fi imaginată viaţa lăuntrică a Serafimilor. Şi printr-un asemenea element în întregime luminat în conştienţă, atât de luminos încât gândirea devine nemijlocit lumină, aşa îşi puteau reprezenta oamenii conştienţa Heruvimilor. În sfârşit, elementul Tronuri era reprezentat ca ceva care poartă lumea în har.
Toate acestea nu sunt decât o schiţă; eu aş putea vorbi încă mult relativ la acest subiect. Voiam numai să vă spun că în acea epocă se căuta să se caracterizeze mai întâi esenţa proprie a Serafimilor, a Heruvimilor şi a Tronurilor. Apoi s-ar fi spus: Corul Serafimilor, al Heruvimilor şi al Tronurilor acţionează în comun în aşa fel, încât Tronurile creează un nucleu (vezi desenul; mijlocul – roşu-violet). Radiind din acest nucleu central, Heruvimii răspândesc propria lor esenţă luminoasă (inelul galben). Serafimii învelesc totul într-o mantie de entuziasm ardent care radiază în spaţiul cosmic (învelişul roşu).
Tabla 1Dar ceea ce am desenat eu aici, sunt entităţi: la mijloc Tronurile, în jurul lor Heruvimii şi în exterior Serafimii. Sunt entităţi care plutesc, se întrepătrund, acţionează, gândesc, vor, simt împreună: aceasta este o reală esenţă de entităţi. Şi dacă o fiinţă înzestrată cu facultatea de a simţi corespunzătoare ar fi mers prin spaţiu înspre locul unde Tronurile au creat un astfel de nucleu înconjurat de Heruvimi şi delimitat în exterior de Serafimi, dacă această fiinţă ar fi pătruns în sfera de activitate a primei ierarhii, ar fi resimţit o căldură diferenţiată în funcţie de loc. Ici o căldură mai puternică, colo mai puţin puternică, dar întotdeauna sufletească şi spirituală; în aşa fel încât această căldură sufletească, resimţită în suflet de fiinţa respectivă, ar fi fost tot atât de reală ca aceea pe care noi o resimţim în mod fizic într-o încăpere încălzită. O asemenea colaborare a entităţilor primei ierarhii s-a format cândva în Univers, constituind existenţa saturniană. Căldura este pur şi simplu expresia faptului că aceste entităţi sunt acolo. Nu este nimic altceva decât manifestarea lor.
Aş dori să folosesc o imagine care, poate, ar explica mai bine lucrurile. Presupuneţi că ţineţi la cineva; dumneavoastră simţiţi că prezenţa acestuia vă încălzeşte sufletul. Presupuneţi acum că intervine o persoană cu un spirit înfiorător de abstract, care vă spune: „Acest om nu mă interesează absolut deloc; pentru mine, el nu este aici, ceea ce mă interesează este căldura care radiază din el”. Dar el nu spune nici măcar: „Mă interesează numai căldura pe care o radiază...”, ci spune: „Mă interesează numai căldura”. El spune, desigur, o absurditate, dumneavoastră înţelegeţi bine, căci dacă omul ce radiază căldura nu mai este acolo, nici căldura nu mai este acolo. Ea nu există în sine. Omul trebuie să fie prezent, ca să existe căldura. Tot aşa, trebuie ca Serafimii, Heruvimii şi Tronurile să existe, în caz contrar nici căldura nu ar fi: căci ea nu este decât manifestarea Serafimilor, Heruvimilor şi Tronurilor.
Vedeţi dumneavoastră, în epoca despre care vă vorbesc exista de fapt, aşa cum rezultă din desenul în culori (desenul 1: Saturn) ceea ce tocmai v-am descris: când se vorbea despre elemente, de elementul căldurii, se aveau în vedere de fapt Heruvimii, Serafimii şi Tronurile; şi aceasta este existenţa saturniană.
Dar se mergea mai departe şi se spunea: Numai Serafimii, Heruvimii şi Tronurile au puterea să edifice aşa ceva în Cosmos. Numai această ierarhie, care este cea mai înaltă, are capacitatea de a aduce aşa ceva în Cosmos; şi evoluţia s-a putut desfăşura pentru că ea a creat acest punct de plecare al unei deveniri cosmice, iar apoi evoluţia începută de Serafimi, Heruvimi şi Tronuri a putut fi continuată de descendenţii acestora. Într-adevăr, entităţile ierarhiei a doua – Kyriotetes, Dynamis, Exusiai –, provenite din prima, au pătruns atunci în acest spaţiu alcătuit din căldură saturniană; entităţile mai tinere (mai tinere din punct de vedere cosmic, bineînţeles) au pătruns acolo. Cum au acţionat aceste entităţi mai tinere din punct de vedere cosmic? Pe când Heruvimii, Serafimii şi Tronurile se manifestă în elementul căldură, aceste entităţi ale ierarhiei a doua se revelează în elementul lumină. Sfera saturniană este întunecată (în desenul 1, fondul roşu); ea produce căldură şi, în interiorul lumii întunecate a existenţei saturniene, apare ceea ce poate fi elaborat de descendenţii primei ierarhii, de Exusiai, Dynamis, Kyriotetes.
Ceea ce se naşte aici în această căldură saturniană se naşte deoarece prin pătrunderea ierarhiei a doua, globul începe a luci interior. Această luminare interioară este legată de o condensare a căldurii; în ceea ce era căldură pură apare acum aer şi, pătrunzând de o parte, în manifestarea luminii, avem ierarhia a doua. Dar trebuie să vă reprezentaţi în mod clar că în realitate entităţile sunt cele care pătrund astfel. Pentru o fiinţă care are capacitatea de percepere adecvată lumina este cea care pătrunde, ea este cea care desemnează căile urmate de aceste entităţi.
Or, atunci când undeva se iveşte lumina, apar în anumite condiţii umbra, întunericul, tenebrele. Pătrunderea ierarhiei a doua sub formă de lumină, a făcut să se nască umbra. Ce era deci această umbră? Aerul. Şi de fapt, până în secolele XV-XVI, se ştia ce este aerul. Astăzi se ştie numai că aerul se compune din oxigen, azot ş.a.m.d...; nu se spune astfel nimic în plus decât atunci când, de exemplu, se spune despre un ceas că este ceva făcut din sticlă şi argint; ceea ce nu ne indică mare lucru despre ceas. Nu se spune nimic despre aer, în calitatea sa de manifestare cosmică, atunci când este definit ca un amestec de oxigen şi azot; dar se ştie cu mult mai mult despre el când se spune: din punctul de vedere al Cosmosului, aerul este umbra luminii. Astfel încât cu pătrunderea ierarhiei a doua în căldura saturniană, apar lumina (raze albe) şi umbra luminii, aerul (linii şerpuite, verzi). Şi unde se formează toate acestea, este Soarele. Aşa ai fi vorbit în secolele XIII şi XII.
Dar să mergem mai departe. Etapa următoare a evoluţiei s-a realizat datorită descendenţilor ierarhiei a doua, Arhaii, Arhanghelii, Îngerii. Aceste entităţi aduc ceva nou în elementul luminos introdus mai întâi în ierarhia a doua, şi care a antrenat obscuritatea aeriană – nu obscuritatea indiferentă, neutră a lui Saturn, care era simpla absenţă a luminii –, ci această obscuritate care este chiar contrariul luminii. În această etapă a evoluţiei, Arhaii, Arhanghelii şi Îngerii, ierarhia a treia, aduc, datorită esenţei lor proprii, un element analog impulsurilor noastre, poftelor noastre de a realiza ceva, aspiraţiei noastre spre ceva.
Prin aceasta au rezultat următoarele: să presupunem că un Arheu sau un Înger, pătrunzând aici, întâlneşte un element de lumină (vezi desenul 2 Soare, punct pe raza de lumină din dreapta), aş spune un loc al luminii. În acest loc al luminii, receptivitatea sa faţă de lumină trezeşte în el o nostalgie, o dorinţă de întuneric. Fiinţa angelică aduce deci lumina în întuneric, întunericul în lumină. Aceste entităţi devin mediatorii, mesagerii între lumină şi întuneric. Consecinţa a fost că în ceea ce nu strălucea mai înainte decât în lumina însoţită de umbra sa, în obscuritatea aerului, au început să strălucească tot felul de culori; lumina a apărut în întuneric şi întunericul în lumină. Ierarhia a treia a creat culoarea din lumină şi întuneric.
Vedeţi dumneavoastră, aici aveţi, ca să spunem aşa, în faţa sufletului, un fel de documentaţie istorică. Pe vremea lui Aristotel [ Nota 2 ], când se punea în misterii problema de unde provin culorile, se mai ştia că ele erau faptă a ierarhiei a treia. Aristotel vorbeşte despre aceasta în lucrarea sa Armonia culorilor [ Nota 3 ], indicând faptul că o culoare rezultă din interacţiunea luminii cu întunericul. Dar acest element spiritual datorită căruia în spatele căldurii se vedeau entităţile primei ierarhii, în spatele luminii şi umbrei sale, întunericul, entităţile ierarhiei a doua, şi în spatele scânteierii culorilor, colaborarea entităţilor ierarhiei a treia, acest element spiritual s-a pierdut de tot. Din el nu a mai rămas nimic, decât jalnica Teorie a culorilor a lui Newton, de care iniţiaţii au râs până în secolul XVIII, şi care de atunci a devenit profesiune de credinţă pentru fizicieni.
Într-adevăr, trebuie să nu mai ştii nimic despre lumea spirituală, pentru a vorbi despre culori în sensul acestei Teorii a lui Newton. Şi când suntem încă lăuntric stimulaţi de lumea spirituală, cum era cazul lui Goethe, ne revoltăm împotriva acestei Teorii. Trebuie prezentată realitatea, aşa cum a făcut-o el, şi criticată vehement teoria respectivă. Goethe nu a criticat niciodată atât de mult ca atunci când a făcut-o la adresa lui Newton: el a combătut vehement acel nonsens. Astăzi nu se mai poate înţelege reacţia sa, pentru simplul motiv că acum cel care nu adoptă Teoria culorilor a lui Newton trece drept nebun în ochii fizicienilor. În epoca sa, Goethe nu era singurul care se opunea acestei Teorii, dar el era singurul care a vorbit deschis de ea; căci la sfârşitul secolului XVIII, iniţiaţii ştiau foarte bine cum izvorau culorile din lumea spirituală.
Dar, vedeţi dumneavoastră, aerul este umbra luminii. Şi aşa cum în anumite condiţii apare umbra întunecată când se manifestă lumina, tot astfel, când există culoare, şi ea acţionează ca o realitate – şi ea o poate face câtă vreme pătrunde în elementul aerian – când deci culoarea se manifestă şi acţionează în elementul aerian, fiind acolo o realitate, nu o reflectare, şi nici o simplă culoare reflectată. Atunci, aşa cum în anumite condiţii o presiune exercitată provoacă o contrapresiune, această realitate colorată exprimă aerul şi dă naştere elementului lichid, apos. Din punct de vedere cosmic, aerul este umbra luminii; iar apa este strălucirea, creaţia a ceea ce în cosmos este culoare.
Tabla 2Dumneavoastră îmi veţi spune că nu înţelegeţi. Dar încercaţi cel puţin o dată să sesizaţi sensul real al culorii. Roşul — să vedem, credeţi că roşul în esenţa sa reală nu este decât această suprafaţă neutră, cum se crede de obicei? Roşul este ceva care atacă. Am spus-o adesea: am vrea să fugim din faţa roşului, căci e ceva care ne împinge înapoi. Albastrul-violet am vrea să-l urmăm, el aleargă mereu din faţa dumneavoastră şi se îndepărtează din ce în ce mai mult. În culori trăieşte totul. Culorile sunt o lume, şi sufletul simte în lumea culorilor că nu poate proceda altfel decât să se pună în mişcare atunci când urmăreşte culorile cu trăirea sa sufletească.
Astăzi, omul vede curcubeul fix, inert, or, dacă privim acest curcubeu cu un pic de imaginaţie, vedem acolo fiinţe elementare care sunt foarte active. Ele oferă un aspect minunat. Aici, de la roşu la galben, se văd ieşind în mod continuu din curcubeu anumite fiinţe elementare. Ele coboară din această parte şi în momentul în care ajung la limita inferioară a verdelui, sunt absorbite înăuntru; le vedem dispărând (la verde şi albastru). Ele reapar de cealaltă parte. Pentru cel care contemplă, prin imaginaţie, curcubeul întreg se arată în mod succesiv ca o apariţie a spiritualului şi o dispariţie a lui; ceva ca un minunat dans spiritual. În acelaşi timp se remarcă faptul că acolo unde ies, aceste entităţi spirituale apar cu o mare teamă, şi când reintră, plonjează cu un curaj invincibil. Când privim partea galben-roşie, ne apare teama; când privim partea albastru-violet, avem sentimentul că acolo totul trăieşte cu îndrăzneală.
Acum reprezentaţi-vă nu un întreg curcubeu, ci doar o secţiune, aşa cum am desenat-o eu. Curcubeul este rotit cu 90°. Entităţile apar aici, acolo, ele dispar... aici teama, acolo îndrăzneala (vezi desenul 2) îndrăzneala dispare din nou! Dacă dumneavoastră priviţi curcubeul însuşi, iată roşul, galbenul ş.a.m.d. Acolo, jos, curcubeul s-a îngroşat şi acolo aţi putea deja să vă imaginaţi că se formează elementul apos! Şi în acest element apos trăiesc entităţi spirituale care sunt în mod real un fel de copie, de imagine a entităţilor ierarhiei a treia.
Se poate spune: când ne întoarcem înapoi până la oamenii iniţiaţi ai secolelor XI, XII, XIII, ar trebui înţelese aceste lucruri. Dumneavoastră nu-i mai puteţi înţelege nici pe cei care au venit mai târziu, nu-l puteţi înţelege nici pe Albertus Magnus [ Nota 4 ], dacă îl citiţi bazându-vă pe cunoştinţele actuale. Trebuie să-l citiţi ştiind că pentru el acest spiritual era încă o realitate, şi atunci veţi înţelege cum întrebuinţează el cuvintele şi modul în care se exprimă.
În acelaşi fel apar în evoluţie, ca o reflectare a ierarhiilor, aerul şi apa. În timp ce prima ierarhie pătrunde în calitate de căldură, ierarhia a doua pătrunde sub formă de lumină, ierarhia a treia în forma culorilor. Şi prin ceea ce se formează astfel, ajungem la existenţa lunară.
Şi acum, vine ierarhia a patra. Vă expun lucrurile aşa cum erau ele gândite în secolele XII şi XIII. Acum iată ierarhia a patra. Astăzi nu se mai vorbeşte despre ea, dar în secolele XII şi XIII se vorbea încă mult de această ierarhie a patra. Deci care este această a patra ierarhie? Este omul. Omul însuşi este a patra ierarhie. Desigur, ceea ce se înţelegea atunci prin a patra ierarhie nu era doar acest biped care îmbătrâneşte, această fiinţă atât de ciudată pe care o vedem mergând şi venind pe Pământ; căci în ochii celui de atunci care era într-adevăr cunoscător, omul de astăzi ar fi apărut într-adevăr ca o fiinţă bizară. Pentru el era vorba de omul originar, cel dinaintea căderii în păcat, care încă mai exista într-o asemenea formă încât avea asupra Pământului puterea pe care o aveau Arhaii, Arhanghelii şi Îngerii asupra existenţei lunare, ierarhia a doua asupra existenţei solare şi prima ierarhie asupra existenţei pe Saturn. Era vorba de omul în existenţa sa pământească primordială, şi astfel se putea vorbi de om ca a patra ierarhie. Şi cu această a patra ierarhie a apărut ceva, fără îndoială ca un dar al ierarhiilor superioare, ceva pe care ierarhiile superioare îl aveau, pe care îl păstrau, dar de care nu aveau nevoie pentru sine: aşa a apărut viaţa, în această lume sclipitoare de culori despre care v-am dat o imagine, a pătruns viaţa.
Veţi întreba: Dar nu exista viaţă înainte? Iubiţii mei prieteni, puteţi afla analizând omul însuşi cum se desfăşoară lucrurile în astfel de cazuri. Eul şi trupul dumneavoastră astral nu au viaţă, şi totuşi ele există. Spiritualul, sufletescul nu au nevoie de viaţă. Viaţa nu începe decât cu trupul dumneavoastră eteric şi ea nu este decât un înveliş exterior. Astfel, viaţa a apărut numai după existenţa lunară în existenţa pământească, în domeniul acestei evoluţii care aparţine tocmai Pământului. Lumea sclipind de culori a fost pătrunsă de viaţă. Nu numai prin faptul că Îngerii, Arhanghelii ş.a.m.d. au simţit dorul de a aduce întunericul în lumină, lumina în întuneric, şi să provoace astfel în planete jocul culorilor, ci a existat tendinţa de a trăi în mod lăuntric acest joc de culori, de a-l interioriza, de a încerca slăbiciunea, oboseala când întunericul domină lăuntric lumina şi, dimpotrivă, de a simţi activitatea când lumina domină întunericul, căci ce se întâmplă când alergaţi? Când alergaţi, când mergeţi, în dumneavoastră lumina domină întunericul; când staţi pe loc, când sunteţi leneşi, întunericul este mai puternic. E acesta un efect sufletesc al culorii, o mişcare sufletească a culorii. Cu apariţia celei de-a patra ierarhii, a omului, a început o mişcare a culorilor însufleţită de viaţă. Şi în acest moment al evoluţiei cosmice, puterile care însufleţeau această strălucire de culori au început să formeze contururi. Viaţa care completa culorile, le rotunjea în mod lăuntric, le cioplea, a început să creeze unghiuri, să facă muchii, a provocat apariţia elementului solid al cristalului. Şi iată-ne într-o existenţă pământească.
Aceste lucruri, aşa cum tocmai vi le-am descris, erau adevăruri elementare pentru acei alchimişti ai Evului Mediu, pentru ocultişti, rosicrucieni ş.a.m.d. care, deşi istoria nu vorbeşte prea mult despre ei, au prosperat din secolele IX-X până în secolele XIV-XV, şi care şi-au avut încă descendenţi – consideraţi de altfel ca excepţii – până în secolul XVIII şi chiar începutul secolului XIX. Numai că aceste lucruri au fost în întregime voalate, iar concepţia modernă asupra lumii nu a ajuns în fond decât la a proceda în maniera următoare: imaginaţi-vă că acolo este un om. Eu încetez să mă interesez de el, şi nu îi preiau decât hainele, pe care le pun pe un umeraş, al cărui vârf ar avea forma unui cap, şi neglijez cu totul omul real. Şi îmi imaginez apoi că acest lucru este omul! (vezi desenul de deasupra). Ce-mi pasă ce acoperă veşmintele lui, acest umeraş este omul! – Da, ei bine, vedeţi dumneavoastră, aşa s-a întâmplat şi cu elementele naturii: nu mai interesează pe nimeni că în spatele căldurii se află prima ierarhie, că în spatele luminii şi aerului este a doua ierarhie, că în spatele a ceea ce se cheamă eterul chimic, eterul culorii ş.a.m.d. şi al apei, se află a treia ierarhie, şi că în spatele elementului viaţă şi al Pământului se află ierarhia a patra, adică omul. Nu s-a mai păstrat decât umeraşul cu veşmintele de pe el! Iar acesta este doar primul act! Al doilea act începe cu teoriile lui Kant. Kantianismul procedează astfel: în faţa umeraşului – veşmintele fiind pe el – începe a filosofa asupra a ceea ce poate fi „lucrul în sine” al acestor veşminte, şi se descoperă că acest „lucru în sine” al veşmintelor rămâne „incognoscibil”. Foarte ingenios! Desigur! După ce am suprimat mai întâi omul şi nu mai avem în faţa noastră decât un umeraş cu haine, putem întotdeauna filosofa asupra acestuia şi clădi speculaţiile cele mai subtile. Se poate spune în stilul lui Kant că omul nu poate cunoaşte „lucrul în sine”, sau în stilul lui Helmholtz [ Nota 5 ]: aceste veşminte nu au nici măcar formă, înăuntru nu se află nimic altceva decât minuscule particule de praf, vârtejuri de atomi care se ciocnesc, şi aceasta este ceea ce desemnează veşmintele în forma lor.
Da, iată cum a evoluat gândirea! Dar acestea sunt abstracţiuni, umbre ale gândirii! Şi totuşi în această gândire, în această speculaţie trăim noi astăzi. Din ea ne formăm concepţia ştiinţifică asupra naturii. Şi dacă refuzăm să admitem că gândim „în mod atomistic”, tocmai atunci o facem cel mai mult; căci multă vreme încă nu se va admite că este inutil să ne imaginăm aceste vârtejuri de atomi, ci că trebuie reintrodus omul în veşmintele sale. Şi la aceasta trebuie să tindă reînnoirea datorată ştiinţei spirituale.
Astăzi am vrut să vă expun cu ajutorul câtorva imagini cum se gândea altădată, şi ce s-ar putea încă citi în scrierile de atunci. Dar deoarece în zilele noastre toate acestea s-au stins treptat, apar manifestări interesante ca aceasta: un chimist nordic contemporan [ Nota 6 ] a reprodus un pasaj din Basilius Valentinus [ Nota 7 ] interpretându-l în sensul chimiei actuale. Şi desigur că văzut din exterior şi exprimat după metodele actuale folosite într-un laborator de chimie modernă, cu creuzete şi alte instrumente, ceea ce spunea Basilius Valentinus nu poate părea decât absurd. Dar ceea ce se află în Basilius Valentinus este un fragment de embriologie, exprimat sub formă de imagini. După felul actual de a gândi, nu vedem în el decât o simplă experienţă de laborator, şi atunci rezultă ceva absurd, căci într-un laborator – chiar dacă nu suntem experimentatorul însuşi, dar ne mai situăm încă în punctul de vedere al secolelor precedente – nu se poate realiza nicio fărâmă de embriologie.
Astăzi trebuie înţelese aceste lucruri. Şi corelându-le cu marile adevăruri pe care am avut îngăduinţa să le expun în cursul întâlnirii noastre de Crăciun, aş vrea să vă mai vorbesc despre destinele vieţii spirituale lăuntrice în cursul ultimelor secole ale evoluţiei lumii.
