Aş dori, în continuarea celor pe care vi le-am prezentat în aceste zile, să vă vorbesc astăzi despre aspectul astronomic al sărbătorii Paştelui. Pentru a putea să lămuresc acest aspect astronomic este necesar să mă refer la unele elemente esenţiale care sunt legate de aşa-numita taină a Lunii.
În toate perioadele în care era cunoscută înţelepciunea misteriilor s-a vorbit despre taina Lunii şi această taină a Lunii a fost pusă în legătură cu fiinţa omului, întrucât omul este interconectat cu întregul Cosmos. Trebuie să ne fie clar că omul prin toată fiinţa sa este conectat cu întregul Cosmos, tot aşa cum prin corpul fizic este legat de Pământ. Dar epoca materialismului a adus cu sine situaţia că din vastitatea Cosmosului, care în spiritualitatea sa se exprimă în forma constelaţiilor, în mişcarea stelelor, din această spiritualitate a Cosmosului nu a mai rămas nimic în conştienţa oamenilor în afară de aspectul exterior al stelelor, de calculele referitoare la mişcarea stelelor, de identificarea planetelor şi aşa mai departe.
Ne dăm seama de acest lucru dacă luăm în considerare cum se studiază astăzi astronomia, cum, ignorând total că organismul fizic al omului este impregnat de cel spiritual-sufletesc, se au în vedere doar elementele care se referă la dimensiunile corporale şi mişcările exterioare, mecanice, ale acestui organism omenesc şi se uită complet că în aceste dimensiuni, în aceste mişcări, se exteriorizează spiritual-sufletescul lăuntric.
În om ni se înfăţişează un spiritual-sufletesc unitar, a cărui coeziune este dată de Eu. Dar în ansamblul organismului Universului, pentru cercetarea spirituală nu se înfăţişează un spiritual-sufletesc unitar, ci o pluralitate, o mulţime nemăsurată, nemărginită, de entităţi spirituale, care se exteriorizează prin forma constelaţiilor, prin mişcarea planetelor, prin lumina strălucitoare a stelelor şi aşa mai departe.
Tot ceea ce trăieşte astfel în stele, în pluralitatea spiritualităţii, se află în legătură cu omul în plan interior, tot aşa cum substanţele din mediul terestru care pot servi ca hrană omului se află în legătură cu omul fizic de pe Pământ. Şi ceea ce se poate numi misterul Lunii are implicaţii în cea mai apropiată legătură a omului cu Universul.
Dacă privim Luna din exterior, ochiului nostru i se înfăţişează o metamorfoză. O vedem ca acum, strălucind ca un disc complet. Dacă o privim după un timp ne dăm seama că este luminată doar parţial, este luminată pe jumătate, apoi numai pe un sfert din suprafaţă. Şi urmează acea imagine în care Luna se sustrage complet privirilor exterioare, după care urmează ceea ce numim Luna nouă. Şi apoi se ajunge din nou la faza de Lună plină.
Toate acestea ni se explică astăzi prin faptul că Luna este un corp ceresc care se mişcă acolo, afară, în spaţiul cosmic şi este luminată de Soare din diferite direcţii, astfel că privirilor noastre li se înfăţişează imagini schimbătoare. Dar aceste explicaţii nu redau întreaga însemnătate pe care o are Luna pentru Pământ şi în special pentru omenire. Dimpotrivă, ar trebui să ne fie clar când ne referim la Lună că atunci când privim la ceva care ca suprafaţă fizică ne apare atât de clar ca Luna plină, dar care ne oferă şi un aspect fizic ce este aparent cu totul altceva, ca atunci când ni se arată ca Lună nouă, Luna nu se poate exterioriza nemijlocit, fizic, prin raporturile pe care le are cu alte corpuri din Univers. Dar nici nu putem crede că atunci când Luna nu se exteriorizează ca ceva vizibil acţiunea ei nu există. Atunci când din raporturile din Univers ne dăm seama că Luna va intra în faza de Lună nouă, când Luna nu este vizibilă, atunci ea este într-o fază mai spiritualizată decât atunci când ne apare în lumină fizică, în faza de Lună plină. Deci Luna este prezentă odată în totalitate ca apariţie fizică, altă dată în totalitate în formă spirituală, aşa că avem în permanenţă o alternanţă ritmică între expresia fizică a Lunii şi expresia ei spirituală.
Dacă vrem să înţelegem despre ce este de fapt vorba, trebuie să ne întoarcem la acele fapte pe care le cunoaştem din expunerile precedente, pe care le găsiţi şi în lucrarea mea Ştiinţa ocultă. Luna s-a aflat odinioară inclusă în masa Pământului. Ea aparţinea corpului terestru. Ea a ieşit din corpul Pământului, a devenit, cum se spune, un satelit al Pământului, deci s-a desprins de Pământ şi acum se roteşte în jurul Pământului. În vremea când era legată de Pământ ea acţiona din interiorul Pământului asupra oamenilor.
Bineînţeles că în vremea când locuia şi evolua pe un Pământ care mai avea încă în trupul său Luna, omul era o cu totul altă fiinţă. Pământul a rămas sărăcit de ceea ce este Luna, atunci când Luna s-a desprins de Pământ, iar de acum încolo omul a fost modelat, sprijinit de alte forţe, numai de forţe ale Pământului, pornite de jos în sus, nu de forţele combinate ale Pământului şi Lunii. Dimpotrivă, ceea ce atunci când Luna mai era încă în Pământ acţiona asupra oamenilor din interior, din Pământ, după ce Luna a ajuns în exteriorul Pământului acţionează din afară, dinspre Lună în jos spre oameni. Aşa că se poate spune: Forţele Lunii îi impregnau odinioară pe oameni ajungând mai întâi în masa membrelor, în picioare, şi apoi se răspândeau în trup de jos în sus. De când Luna s-a desprins de Pământ forţele lunare acţionează invers, de la capul oamenilor în jos. Dar datorită acestui fapt aceste forţe lunare au acum cu totul alt rol în viaţa oamenilor decât aveau înainte.
Tabla 11Cum se manifestă acest nou rol? Acest rol se manifestă prin faptul că omul trece prin anumite situaţii precise atunci când coboară din existenţa antepământească în cea pământească. După ce a străbătut timpul dintre moarte şi o nouă naştere, după ce a finalizat tot ce trebuia să realizeze între moarte şi o nouă naştere, omul se pregăteşte pentru coborârea pe Pământ, pentru unirea sa cu ceea ce i se transmite fizic-corporal de la tată şi de la mamă. Dar înainte de a găsi, din Eul său şi din trupul său astral, posibilitatea de a se uni cu trupul său fizic, trebuie să se îmbrace cu un trup eteric preluat din mediul cosmic.
Acest proces s-a modificat în mod esenţial de când Luna s-a despărţit de Pământ. Înainte de desprinderea Lunii, când omul, după finalizarea vieţii dintre moarte şi o nouă naştere, se apropia din nou de Pământ, avea nevoie de forţe prin intermediul cărora să poată strânge în jurul său eterul, care este împrăştiat în întregul Univers, astfel ca Eul său şi trupul său astral să-l poată organiza în forma unui trup eteric. Aceste forţe le primea, când se apropia de existenţa pământească, de la Luna aflată pe atunci în interiorul Pământului. De când s-a produs desprinderea Lunii, omul primeşte forţele de care are nevoie pentru a-şi forma trupul eteric din afara Pământului, tocmai de la Luna care s-a despărţit de Pământ, astfel că chiar înainte de intrarea sa în viaţa terestră omul trebuie să apeleze la ceea ce se află în forţele lunare, deci la ceva cosmic, pentru a-şi forma trupul eteric.
Acest trup eteric trebuie construit în aşa fel încât să aibă într-un fel o parte exterioară şi o parte interioară. Să ne reprezentăm foarte schematic cum se formează acest trup eteric. El are o parte exterioară şi una interioară. Deci putem să ne gândim că omul îşi construieşte trupul eteric pornind atât dinafară, cât şi dinăuntru.
Când omul îşi formează partea exterioară a trupului eteric, are nevoie de forţele luminii, căci trupul eteric este format, pe lângă alte componente substanţiale, în mare parte din lumina care inundă Cosmosul. Dar lumina Soarelui nu poate fi folosită în acest scop. Lumina Soarelui nu poate furniza forţe care să le dea oamenilor posibilitatea să-şi formeze trupul eteric. Pentru aceasta este nevoie de lumina care, venind de la Soare, cade asupra Lunii şi este apoi din nou reflectată de către Lună, proces prin care ea este profund transformată. Însă toată lumina care ne vine de la Lună, în general lumina care radiază de la Lună în afară, în Cosmos, conţine forţele prin care omul, la coborârea sa pe Pământ, va fi în stare să-şi formeze partea exterioară a trupului său eteric. Dimpotrivă, tot ce radiază spiritual din Lună în faza de Lună nouă împrăştie în Cosmos forţele de care are nevoie omul pentru a-şi forma partea interioară a trupului eteric. Aşa că de acest ritm, de alternanţa între strălucirea exterioară a Lunii şi întunecarea Lunii se leagă şi capacitatea omului de a-şi forma partea exterioară şi partea interioară a trupului său eteric.
Însă ceea ce pot să realizeze în oarecare măsură pentru oameni forţele lunare are legătură cu faptul că în realitate Luna nu este pur şi simplu acel corp fizic despre care fabulează actuala ştiinţă a naturii, ci Luna este pătrunsă complet de spiritualitate, Luna cuprinde o multitudine de entităţi spirituale.
Am prezentat detaliat în diferite locuri cum s-a desprins odinioară Luna de Pământ şi am subliniat că în spaţiul cosmic nu s-a revărsat doar materia fizică, ci că unele vechi entităţi care trăiseră pe Pământ, care trăiseră pe Pământ nu într-un corp fizic, ci în formă spirituală şi care au fost învăţătorii străvechi ai omenirii [ Nota 33 ] au plecat afară, în spaţiul cosmic, odată cu Luna şi au întemeiat acolo un fel de colonie lunară. De aceea astăzi când este vorba despre Lună trebuie să facem o distincţie între ceea ce este fizic-eteric şi ce este spiritual-sufletesc, iar acest spiritual-sufletesc nu este ca o unitate, ci ca o pluralitate.
Întreaga viaţă a spiritualităţii din Lună depinde de modul în care entităţile care se află în Lună privesc lumea din jurul lor, văd lumea din jurul lor din locul unde se află acum, în Lună, dintr-o perspectivă lunară. Dacă îmi este permisă o exprimare sugestivă, aş zice că entităţile spirituale lunare îşi îndreaptă privirea spre ceea ce este mai important pentru ele, spre planetele care aparţin sistemului nostru solar. Tot ceea ce se petrece pe Lună, ceea ce se petrece şi aici, faptul că omul dispune de forţele necesare pentru a-şi construi trupul eteric, toate acestea depind de rezultatele observaţiilor pe care le fac fiinţele din Lună, despre care putem spune că trăiesc în Lună şi de acolo urmăresc corpurile cereşti ale sistemului nostru solar, Mercur, Soare, Lună şi aşa mai departe.
Cunoaşterea acestor lucruri se păstrase în unele misterii. O veche ştiinţă a anumitor lăcaşe de misterii indica că de pe Lună se făceau observaţii asupra constelaţiilor, asupra mişcărilor din sistemul solar căruia îi aparţine Pământul şi prin aceasta se decideau acţiunile fiinţelor lunare. Acest lucru se exprima prin faptul că Luna era considerată în oarecare măsură drept punctul din care erau determinate tocmai acele condiţii din Univers care aveau legătură cu formarea trupului eteric al omului, iar aceste forţe lunare în conştienţa omenirii erau legate de forţele celorlalte planete.
Această concepţie este evidentă şi în denumirile zilelor săptămânii:
Aşa se raportau la cele care ţineau de perspectiva Lunii cele aduse în conştienţa oamenilor de interacţiunea planetelor sub aspectul delimitării timpului. Şi în vechile misterii se spunea cam aşa ceva: Omule, adu-ţi aminte că tu, înainte de a te coborî pe Pământ, ai avut nevoie de forţele formate pe Lună datorită faptului că fiinţele lunare au privit de acolo la celelalte planete ale sistemului solar. Celor pe care le are Luna de la Marţi, Miercuri, Joi, Vineri şi aşa mai departe le datorezi configuraţia deosebită pe care a putut să o primească trupul tău eteric la coborârea în viaţa terestră.
Avem deci pe de o parte trecerea ritmică a Lunii, în mişcarea ei în jurul Pământului, prin lumină şi întuneric, pe de altă parte în conştienţa oamenilor se înregistrează întreaga succesiune a planetelor. Da, misteriile adăugau şi acest lucru care le era spus oamenilor: Prin faptul că fiinţele lunare pot să privească spre Marte, omul dobândeşte în trupul său eteric capacitatea de a-şi organiza limbajul. Prin faptul că fiinţele lunare pot să privească spre Mercur, omul dobândeşte capacitatea de a concentra mişcarea în trupul său eteric.
Când cineva doreşte acum să ia contact cu aceste mistere ale Lunii, poate face acest lucru în cu totul altă formă: vorbirea devine atunci euritmie. Se poate spune că euritmia vine din vorbire atunci când, după ce cineva a studiat tainele vorbirii prin faptul că a lăsat fiinţele lunare să-i spună ce fel de observaţii fac ele când privesc către Marte, cercetează apoi cum se modifică aceste observaţii când fiinţele lunare privesc către Mercur. După ce de la descoperirile fiinţelor lunare cu privire la Marte se trece la descoperirile fiinţelor lunare legate de Mercur, din capacitatea de a vorbi articulat a omului se obţine capacitatea euritmică a oamenilor. Aşa ni se înfăţişează lucrurile într-o expresie cosmică.
Prin cele aflate de fiinţele lunare când privesc spre Jupiter se obţine ceea ce impregnează omul cu capacitatea de a raţiona. Iar ceea ce impregnează omul cu iubire şi cu frumuseţe sufletească se obţine prin cele aflate de fiinţele lunare de la Venus.
Cele aflate de fiinţele lunare prin observaţii asupra lui Saturn dau oamenilor căldura sufletească interioară a trupului lor eteric. Iar ceea ce trebuie oprit, trebuie în oarecare măsură îndepărtat ca să nu tulbure formarea trupului eteric chiar înainte de coborârea pe Pământ, vine de la Soare. De la Soare sau de la privirea Soarelui vine şi tot ceea ce trebuie să-l apere pe om pentru ca el să poată să devină un om complet prin formarea trupului eteric, deci forţele protectoare.
În felul acesta, se poate spune, învăţăm să cunoaştem ce se petrece pe Lună. Mai departe aflăm în acest fel cum se formează trupul eteric omenesc atunci când omul coboară din existenţa antepământească în existenţa pământească. Acestea sunt lucruri care ţin de misterele Lunii.
Da, astăzi putem să povestim despre astfel de lucruri. Dar în anumite misterii străvechi acestea nu erau doar povestite, ci erau trăite, într-adevăr trăite. Şi erau trăite în aşa măsură, încât lucrurile pe care le-am scris acum pe tablă nu numai că erau cunoscute, ci erau aflate din interior:
| Luni | Tabla 11 | |
| Marţi | Vorbirea | |
| Miercuri | Mişcarea | |
| Joi | Raţiunea | |
| Vineri | Iubirea, frumuseţea | |
| Sâmbătă | Căldura sufletească lăuntrică | |
| Duminică | Forţele protectoare |
Prin iniţierea în misteriile despre care v-am vorbit ieri se putea trece dincolo de simpla privire în afară, cu ochii, de ascultatul în afară cu urechile, în mediul terestru fizic; puteai să te eliberezi, puteai să te îndepărtezi de trupul fizic şi să trăieşti atunci în trupul eteric. Dar atunci când omul trăia în trupul eteric, el trăia cu toate cele dobândite astfel. El nu mai trăia cu vorbirea care se realizează prin laringe, ci cu vorbirea care răsună în Marte ca limbaj cosmic. Se mişca în sensul în care orienta Mercur mişcările în Cosmos; nu mergea cu picioarele, ci se mişca în sensul în care orientează Mercur mişcările fiinţelor omeneşti. Nu mai avea nici acea cunoaştere dobândită cu atâta trudă prin evoluţia sa din copilărie şi din tinereţe şi care în epoca materialistă este de fapt o lipsă de cunoaştere, ci trăia direct în înţelepciunea lui Jupiter, şi trăia în înţelepciunea lui Jupiter prin aceea că se putea uni cu fiinţele lunare care făcuseră observaţii asupra lui Jupiter. Prin faptul că fusese iniţiat în acest fel, el se afla efectiv cufundat în întregime în lumina strălucitoare a Lunii. Omul se îndepărtase de Pământ. Nu mai era un om în carne şi oase pe Pământ, se îndepărtase de Pământ şi trăia ca o fiinţă aflată în lumina Lunii, dar în acea lumină a Lunii care fusese configurată, modificată prin ceea ce vieţuia în alte planete ale sistemului nostru solar.
În timpul cercetărilor spirituale realizate prin astfel de misterii omul devenea o fiinţă de lumină a Lunii, dar nu în mod simbolic sau ca ceva ce poate fi imaginat în mod abstract, ci aşa cum un om se deplasează astăzi până la Basel şi înapoi, fiind conştient că este vorba de ceva real, tot aşa omul era convins că este vorba de ceva real atunci când prin acţiunile de iniţiere vizita fiinţele lunare. Omul ştia că s-a despărţit pentru un timp de trupul său fizic, a fost purtat cu spiritual-sufletescul său în sfera luminii Lunii, a fost înconjurat de un corp de lumină şi atunci când s-a reunit cu fiinţele lunare a privit în afară, în vastitatea sistemului solar şi aşa a putut atunci să observe cu adevărat ce se poate descoperi în vastitatea sistemului solar.
Şi ce se observa? În principal se observa – se mai observau concomitent şi alte lucruri, dar în principal se observa că dinspre Soare vin forţe de la fiinţe cărora nu le este îngăduit să aibă nimic de-a face cu formarea trupului eteric al omului. Se privea spre Soare ca spre ceva care avea o acţiune dizolvantă, distrugătoare, asupra trupului eteric. Şi atunci omul ştia: Forţele care pornesc de la fiinţele solare nu trebuie să fie preluate de trupul eteric, acestea trebuie să fie preluate de componentele superioare ale naturii omeneşti, de Eu şi de trupul astral. Doar asupra acestora este îngăduit să acţioneze forţele solare. Se ştia astfel că nu trebuie să te adresezi Soarelui pentru trupul eteric al omului; pentru trupul eteric recurgi la planete. La Soare se recurge pentru trupul astral şi mai ales pentru Eul omului. Se ştia acest lucru: pentru întreaga forţă interioară a Eului omul trebuie să recurgă la Soare. Era al doilea lucru care era prezent la această iniţiere recurentă în misterele Lunii: omul ştia că în ceea ce priveşte trupul eteric aparţine sistemului planetar, dar pe de altă parte pentru întărirea Eului său şi a trupului astral trebuia să recurgă la Soare.
Acea iniţiere se făcea de fapt în aşa fel încât omul însuşi devenea una cu lumina Lunii, dar prin existenţa propriei sale fiinţe în lumina Lunii omul ajungea să privească în interiorul Soarelui.
Şi atunci îşi spunea. Soarele îşi trimite lumina pe Lună, pentru că nu este îngăduit să le fie transmisă direct oamenilor. Atunci omul are lumina Lunii în asociaţie cu forţele planetare. Din acestea îşi formează omul trupul său eteric. Acest mister îl ştia cel care fusese iniţiat în acest mod. Şi aşa ştia în ce măsură poartă în sine forţa Soarelui spiritual. El văzuse acest lucru. El dobândise conştienţa felului în care purta în sine forţa spirituală a Soarelui. Şi chiar acesta era gradul iniţierii prin care omul devenea purtător al lui Christos, adică purtător al unei entităţi solare, nu un receptor al unei entităţi solare, ci un purtător al unei entităţi solare. Aşa cum Luna însăşi, în faza de Lună plină, este purtătoare a Soarelui, omul devenea şi el un purtător al lui Christos, un Christophorus. Această iniţiere pentru a deveni Christopher era un eveniment întru totul real.
Reprezentaţi-vă acum acest eveniment întru totul real, prin care omul în oarecare măsură fugea de pe Pământ şi ca om pământesc iniţiat se ridica ca o fiinţă de lumină, gândiţi-vă la acest eveniment pascal din vechime, lăuntric omenesc, acest eveniment transformat într-o sărbătoare cosmică. În timpurile care au urmat oamenii nu mai ştiau nimic despre faptul că se poate întâmpla aşa ceva: că omul poate cu adevărat să iasă afară din starea sa de pământean, să se unească cu ceea ce este în Lună şi din Lună să privească către Soare. Dar o amintire a acestor lucruri trebuia să se păstreze şi această amintire s-a păstrat în sărbătoarea Paştelui.
Însă felul în care poate omul să trăiască toate acestea nu s-a mai regăsit în conştienţa mai târzie, devenită materialistă, ci dimpotrivă era vorba de o reprezentare abstractă. Omul nu se mai uita în sine însuşi într-un mod care să-l facă să-şi spună: pot să mă unesc cu lumina Lunii. În schimb se uita la Lună, la Luna plină. Se uita în sus la Lună şi îşi spunea: nu eu evoluez acolo sus, ci Pământul aspiră la asta. Când aspiră cel mai mult la asta? Pământul aspiră cel mai mult la asta când vine primăvara, când forţele care până atunci stătuseră în pământ cu seminţele, cu plantele, se revarsă la suprafaţa Pământului. Ajunse pe sol devin plante, dar ele merg mai departe, se revarsă în afară, în vastitatea Cosmosului.
În vechile misterii se folosea următoarea imagine: atunci când forţele interne ale Pământului, prin tulpinile plantelor, prin frunzele plantelor, scot la iveală ceea ce radiază din Pământ, trimit acestea în afară, în Cosmos, omul poate să obţină cu mai multă uşurinţă iniţierea lunaro-solară şi să devină Christopher. Atunci omul pluteşte într-un fel spre Lună, odată cu forţele care radiază primăvara din Pământ. Dar el trebuie să ajungă acolo când lumina Lunii este deplină.
Toate aceste lucruri trecuseră în amintire, dar ca ceva abstract. „Trebuie să se ajungă acolo atunci când lumina Lunii este deplină”. Deci în subconştient, nemaiştiindu-se clar că ar putea fi vorba de o trăire omenească, oamenii îşi reprezentau lucrurile aşa: Ceva, dar nu omul însuşi, se îndreaptă către Luna plină, către prima Lună plină de la începutul primăverii. Şi ce face acum Luna plină? Ea priveşte către Soare, adică priveşte la prima zi închinată Soarelui, la prima Duminică care urmează după Luna plină. Aşa cum mai de mult Christophorus, Christopher, privise din punctul de observaţie de pe Lună la entitatea solară, aşa priveşte acum Luna la Soare, adică la ziua de Duminică care îl simbolizează.
Avem deci începutul primăverii, pe 21 Martie: forţele Pământului ţâşnesc în Univers. Trebuie aşteptat până când este prezent observatorul potrivit, până când Luna este plină:
21 Martie: Lună plină: Duminică
Ce observă ea? Soarele. Prima Duminică care urmează după Luna plină este Duminica Paştelui.
Este vorba deci de un calcul abstract al timpului, care a rămas de la un ceremonial întru totul real din cadrul misteriilor, care în vremurile de demult s-a realizat adesea pentru mulţi oameni. Aşa stau în realitate lucrurile cu această sărbătoare pascală. Actuala noastră sărbătoare de Paşte din timpul primăverii reprezintă un ceremonial misterial ce deja se desfăşoară pretutindeni primăvara, dar acesta este un alt ceremonial misterial decât cel despre care v-am vorbit alaltăieri.
Ceremonialul misterial despre care v-am vorbit alaltăieri era cel care îi făcea pe oameni să înţeleagă experienţa morţii. Vă spuneam: Procesul învierii, care ajungea să poată fi înţeles de oameni prin sărbătoarea lui Adonis în perioada toamnei, îi introducea de fapt pe oameni în experienţa morţii, în această înviere în spiritualitate după circa trei zile. Acest eveniment, evenimentul învierii, este legat de fapt de toamnă, din motivele pe care vi le-am explicat.
Un alt eveniment este cel pe care vi l-am descris astăzi, iar acela era celebrat în alte misterii sau era reprezentat în cadrul anumitor iniţieri, iniţieri solare şi lunare. Şi acel eveniment îi ducea pe oameni înapoi, înainte de începutul vieţii. Astfel că noi putem privi înapoi, la vremurile în care, în anumite misterii, coborârea oamenilor din existenţa antepământească în existenţa pământească era cunoscută ca pogorârea din cer. În alte misterii, în misteriile de toamnă, se recunoştea înălţarea în spiritualitate.
Dar în vremurile mai târzii, în care nu se mai putea pătrunde în conţinutul viu al acestei legături a omului cu spiritualitatea cosmică, s-a ajuns atât de departe încât misteriul de toamnă al învierii a fost pur şi simplu combinat cu misteriul de primăvară, cel al Pogorârii. Şi astfel putem vedea, din confuzia care s-a creat în decursul evoluţiei omenirii, cum a acţionat, iarăşi şi iarăşi, materialismul, care nu numai că a dus la puncte de vedere false, ci în esenţă i-a dus complet în eroare pe oameni în legătură cu lucrurile care fuseseră odinioară, s-ar putea spune, într-o rânduială sacră în decursul vieţii omului pe Pământ. Era o rânduială sacră prin care, când se apropia toamna, omenirea începea o sărbătoare cosmică care la rândul ei reflecta o desfăşurare a misteriilor din care se putea spune: Natura se goleşte, se veştejeşte, moare aici; este ceva similar cu moartea omului în forma sa fizică. Dar în timp ce omul, când priveşte natura, vede că în ea acţionează numai ceea ce este trecător, omul trăieşte în veşnicie şi, dincolo de ceea ce se petrece în natură, el trebuie să fi văzut în spirit, iar după moarte, în lumea spirituală, el este cel care a înviat. Datorită misteriilor de primăvară omului îi era clar că natura este depăşită de spirit, că spiritualitatea acţionează din nou din Cosmos, că fizicul răsare din Pământ şi înverzeşte pentru că este impulsionat de spiritual.
Dar aceste lucruri trebuiau să-i facă pe oameni să se gândească nu cum se ridică prin moarte spre spirit, ci cum se trag din spiritualitate, cum coboară din spiritualitate. Deci tocmai atunci când natura este în expansiune omul trebuie să reflecteze la coborârea sa în lumea fizică. Atunci când natura este în declin, omul ar trebui să se gândească la ascensiunea sa, la învierea în spirit. Iar viaţa sufletească dobândeşte o imensă profunzime, când poate descoperi în felul acesta care este locul omului în Cosmos.
Erau deosebiri de la un ţinut la altul. Au existat într-adevăr în vechime popoare care erau în mai mare măsură popoare de toamnă, iar alte popoare erau mai mult de primăvară. Popoarele de toamnă practicau misteriile lui Adonis; la popoarele de primăvară existau alte misterii, care ţineau de cele pe care le-am relatat astăzi. Şi doar acei oameni dornici de cunoaştere despre care pe drept cuvânt se spune că mergeau din loc în loc, cum a fost Pitagora [ Nota 34 ], mergeau de la un misteriu la altul, doar aceia aveau parte de totalitatea experienţelor omeneşti. Ei mergeau de la un lăcaş misterial unde putuseră să vadă misterul toamnei, care este de fapt misterul Soarelui, în alt loc unde puteau vedea misterul primăverii, care este misterul Lunii. De aceea se spune mereu despre vechii iniţiaţi de mare anvergură că se duceau de la un lăcaş misterial la altul. Şi chiar într-un anumit fel se poate spune că aceşti iniţiaţi trăiau lăuntric anul, anul în sărbătorile sale. Un asemenea iniţiat din vechime ar fi putut spune: Când vin în acest loc, unde se celebrează sărbătoarea lui Adonis, mi se înfăţişează toamna lumii şi strălucirea Soarelui spiritual în noaptea iernii care începe. Ajuns la un alt lăcaş misterial, unde se celebrau misteriile de primăvară, îşi putea spune: Aici mi se înfăţişează misterul Lunii. Şi învăţa astfel să cunoască lăuntric ceea ce ţine de fapt de întregul sens al anului.
Vedeţi, Paştele nostru a fost de fapt împovărat cu ceva cu care nu ar fi trebuit să fie împovărat. Sărbătoarea noastră de Paşte ar fi trebuit să fie de fapt o sărbătoare a punerii în mormânt şi trebuia ca această sărbătoare din timpul primăverii a punerii în mormânt să fie în acelaşi timp pentru spiritualitatea omenească, aşa cum se întâmpla în realitate la astfel de sărbători ale punerii în mormânt, o sărbătoare a imboldului la muncă, de care avea nevoie pe-atunci omul în timpul verii. Aşa că sărbătoarea Paştelui era o sărbătoare a îndemnului la muncile din timpul verii. Iar sărbătoarea învierii, care avea loc toamna, era pentru lumea spirituală o sărbătoare celebrată la vremea în care omul se distanţa iarăşi de muncă. Dar când se distanţa de muncă, trebuia să trăiască în interiorul său cel mai important lucru pentru spiritual-sufletescul său: să devină conştient de veşnicia sa prin faptul că i se înfăţişa învierea în lumea spirituală, la trei zile după moarte.
Aşa putem, când trecem de la tainele pământeşti la tainele cosmice, de la cunoaşterea pământească la cunoaşterea cosmică, să recunoaştem în aceste sărbători şi ceea ce s-ar putea numi structura internă a organizării anului. Însă mult din ce se ascundea de fapt în taină în sărbători a dispărut.
Voi încerca mâine ca, în măsura în care se mai poate, bazându-mă în mod mai direct pe anumite lăcaşuri misteriale, să aprofundez şi mai mult această problemă pe care astăzi am vrut să v-o înfăţişez doar pe baza analizei contextului astral.
