Dacă dorim să înţelegem investigaţia spirituală trebuie în primul rând să avem o idee clară despre diferitele stări de conştienţă pe care sufletul omenesc le poate avea. În decursul vieţii sale normale pe Pământ, omul de azi se bucură de o stare de conştienţă bine definită, caracterizată prin aceea că el poate face foarte clar diferenţa între somn şi starea de veghe, stări care, fără să coincidă în timp, corespund aproximativ cu mersul imaginar al Soarelui în jurul Pământului, sau mai bine-zis, cu durata unei singure rotaţii a Pământului în jurul axei sale. În zilele noastre, totuşi, această corespondenţă a fost în oarecare măsură întreruptă. Dacă privim înapoi, în trecutul nu foarte îndepărtat, cu modul de viaţă ordonat al acelor timpuri, vedem că oamenii munceau aproximativ de la răsăritul Soarelui până la apus şi dormeau de la apus până la răsărit.
Azi, această existenţă ordonată a fost în mare parte dezorganizată. De fapt, am cunoscut oameni care şi-au inversat modul de viaţă; ziua dormeau iar noaptea erau treji. Deseori m-am interesat de motivul pentru care faceau asta. Persoanele în cauză, care, în majoritate, erau poeţi şi scriitori, mi-au spus că nu se putea altfel; că acest mod de viaţă şi elaborarea literaturii nu pot fi separate. Totuşi, când îi întâlneam în cursul nopţii, niciodată nu-i găseam scriind poezie!
Acum aş dori să accentuez faptul că pentru conştienţa existentă în zilele noastre este foarte important ca noi să fim treji în timpul zilei sau pe o perioadă corespunzătoare de timp şi să dormim un număr de ore echivalent cu durata întunericului nopţii. Multe lucruri se leagă de această formă de conştienţă, printre care valoarea deosebită pe care o atribuim percepţiilor senzoriale; ele devin pentru noi realitatea primară. Dar când ne îndepărtăm de percepţiile senzoriale şi examinăm gândurile, pe acestea noi le considerăm ca o palidă reflecţie lipsită de realitatea percepţiilor senzoriale.
Azi, noi considerăm un scaun o realitate. Îl poţi aşeza pe podea; auzi zgomotul pe care îl face. Ştii că te poţi aşeza pe el. Dar o imagine-gând a unui scaun nu este considerată reală. Dacă doar gândeşti că un lucru este acolo şi încerci să-l loveşti, nu se aude nimic. Şi nici nu ne închipuim – şi pe bună dreptate, având în vedere constituţia prezentă a omului – că ne putem aşeza pe ideea de scaun. Nu v-ar plăcea deloc dacă în această sală ar fi disponibile doar idei de scaune!
Şi multe alte lucruri sunt, de asemenea, legate de această experienţă a conştienţei; o conştienţa care se află în relaţie cu perioada orbitală a Soarelui. Alta era situaţia pentru cei al căror mod de viaţă era ordonat şi dirijat de către Misterii, Misteriile caldeene, de pildă, despre care am vorbit ieri. Acei oameni trăiau la un nivel de conştienţă cu totul diferit de cel de azi.
Permiteţi-mi să ilustrez această diferenţă printr-un exemplu relativ mărunt. După calendarul nostru, considerăm un an ca având 365 de zile; dar asta nu este absolut corect. Dacă am continua să numărăm câte 365 de zile pentru fiecare an timp de câteva secole, am ajunge, după o vreme, să nu ne mai conformăm ritmului Soarelui. Am rămâne în urma poziţiei Soarelui. De aceea, intercalăm câte o zi la fiecare patru ani. Astfel, în decursul unor perioade relativ lungi de timp, ne întoarcem la o congruenţă aproximativă.
Cum rezolvau caldeenii această problemă la începutul epocii lor? Multă vreme, ei au folosit un sistem similar cu al nostru, dar au ajuns la el într-un alt mod. Deoarece anul lor avea 360 de zile, erau nevoiţi să intercaleze câte o lună întreagă la fiecare şase ani, în vreme ce noi avem câte un an bisect, cu o zi în plus, la fiecare patru ani. Astfel că ei aveau şase ani cu câte 12 luni fiecare, după care urma un an cu 13 luni.
Cercetătorii moderni au observat şi confirmat aceste lucruri. Dar ei nu îşi dau seama de faptul că această diferenţă cronologică este legată de schimbări profunde suferite de conştienţa umană. Caldeenii, care intercalau câte o lună la fiecare şase ani, în loc de o zi la fiecare patru ani, aveau o percepţie a lumii cu totul diferită de a noastră. Ei nu resimţeau în acelaşi fel diferenţa dintre zi şi noapte. După cum am menţionat şi ieri, trăirea lor din timpul zilei nu era atât de clară şi de vie ca a noastră. Dacă o persoană dotată cu conştienţa noastră actuală ar intra în această sală şi ar privi în jur, ar vedea, bineînţeles, persoanele de aici, din public, cu contururi clare, bine definite, unele stând împreună, altele mai la distanţă şi aşa mai departe.
Nu astfel se întâmplau lucrurile cu cei care-şi primeau inspiraţia de la Misteriile caldeene. În acele vremuri, ei vedeau, de pildă, o persoană aşezată nu aşa cum o vedem noi astăzi, căci acesta era un lucru rar pe atunci, ci înconjurată de un nor auric care făcea parte din acea persoană. Şi în vreme ce noi, în felul nostru prozaic, vedem fiecare individ cu un contur clar, şezând pe scaunul lui, şi totul e atât de limpede că putem număra persoanele prezente, vechii caldeeni ar fi văzut fiecare grup de scaune de la dreapta şi de la stânga culoarului ca fiind înconjurat de un fel de nor auric, plutind ca nişte fuioare de ceaţă – aici un nor, dincolo un nor – şi în ele zone întunecate, iar aceste zone întunecate ar fi indicat fiinţele omeneşti.
Acest tip de experienţă vizuală încă mai era cunoscută în primele timpuri ale Caldeei, dar nu şi mai târziu. Ziua, vechii caldeeni ar fi văzut doar zonele mai întunecate ale acestei imagini nebuloase. Noaptea, ei ar fi văzut ceva foarte asemănător chiar şi dormind, căci somnul lor nu era atât de adânc ca al nostru. Era mai asemănător cu starea de vis. Astăzi, dacă aici ar fi cineva adormit şi dumneavoastră aţi fi cu toţii aşezaţi, el nu v-ar vedea. În vechime, acest somn adânc nu era cunoscut; oamenii vedeau, în somn, imaginea acelui nor auric la dreapta şi la stânga, cu oameni individuali sub forma unor puncte luminoase înăuntru. Astfel, diferenţa dintre percepţiile avute pe timp de zi sau de noapte nu era atât de marcată în acele vremuri cum este azi. Din acest motiv, ei nu erau conştienţi de diferenţa dintre lumina Soarelui în timpul zilei şi absenţa ei în timpul nopţii. Ei vedeau Soarele, ziua, ca o sferă luminoasă înconjurată de o aură magnifică.
Tabla 2Ei îşi reprezentau lumea astfel: dedesubt era Pământul; peste tot deasupra Pământului apa şi, încă, mai sus, zăpezile considerate a fi sursa Eufratului. Deasupra acestora, credeau ei, era aerul, iar în înălţimi era Soarele, călătorind de la est la vest şi fiind înconjurat de o frumoasă aură. Apoi, ei îşi imaginau existenţa a ceva ca o pâlnie, cum am numi-o noi azi; seara Soarele cobora în această pâlnie şi ieşea din nou, dimineaţa.
Dar ei chiar vedeau Soarele în acea pâlnie. Soarele de seară ei îl vedeau aproximativ astfel: un centru luminos, albastru-verzui, înconjurat de un halou galben-roşcat. Aceasta era imaginea pe care o aveau ei despre Soare – dimineaţa, Soarele ieşea din pâlnie, luminos în centru şi înconjurat de un halou. El călătorea de-a curmezişul bolţii cereşti, aluneca în pâlnie când ajungea la orizontul de apus, căpăta o culoare mai întunecată, se înconjura de un halou ce se proiecta dincolo de pâlnie şi apoi dispărea din raza vederii lor. Oamenii vorbeau despre o pâlnie sau un spaţiu gol pentru că, pentru ei, Soarele era întunecat sau negru. Ei descriau lucrurile exact aşa cum le vedeau.
Şi, iarăşi, în acele vremuri vechi oamenii erau profund impresionaţi când priveau înapoi, la primii şase sau şapte ani ai copilăriei lor, şi percepeau cum, în acei ani, ei erau încă, în mod evident, învăluiţi în acel element divin în care trăiseră înainte de încarnare, cum, între al şaptelea şi al 14-lea an, ei începeau să iasă din acel ou spiritual, iar acest proces era definitiv încheiat la 20 de ani. Abia la această vârstă ei se simţeau, în sfârşit, fiinţe ale Pământului. Iar atunci ei observau mai bine diferenţa dintre zi şi noapte.
Ei observau la ei înşişi schimbări periodice în dezvoltare, la fiecare şase sau şapte ani. Fazele Lunii, care se desfăşoară în 28 de zile, corespundeau cu tiparul propriilor lor experienţe de viaţă, în perioade de şase sau şapte ani. Şi ei simţeau că un ciclu lunar cu durata de o lună era echivalent, în viaţa omului, cu o perioadă de 28 de ani (de patru ori şapte ani). Acest lucru ei îl exprimau în calendar prin intercalarea unei luni suplimentare la fiecare şapte ani. Pe scurt, calculele lor erau bazate pe Lună, nu pe Soare.
Mai mult decât atât, ei nu vedeau natura exterioară aşa cum o vedem noi astăzi, cu contururi clare şi lipsită de spirit. Natura pe care o observau, atât ziua cât şi noaptea, era străbătută de o aură spirituală. Astăzi avem o conştienţă de zi clară, limpede; noaptea nu vedem nimic. Aceasta se vede din importanţa pe care o atribuim Soarelui, care este cel care determină alternanţa dintre zi şi noapte.
În înţelepciunea misterială a vechilor caldeeni, accentul era pus nu pe Soare, ci pe Lună, fiindcă fazele ei erau o reflectare fidelă a propriei lor creşteri până la maturitate. Ei se simţeau ca fiind constituiţi în mod diferit în fiecare stadiu – de copil, de tânăr, de adult – dar astăzi noi nu mai resimţim aceasta. Privind înapoi, ni se pare că nu este mare diferenţă între primii şapte ani ai noştri şi următorii şapte. Azi, copiii sunt atât de deştepţi că nu te mai poţi înţelege cu ei! Va trebui să fie imaginate metode speciale de educaţie pentru a ne putea descurca cu ei. Sunt la fel de deştepţi ca şi adulţii, şi toţi oamenii par a fi la fel de inteligenţi, indiferent de vârstă.
Nu la fel se întâmplau lucrurile cu vechii caldeeni. Pe vremea aceea, copiii erau încă legaţi de lumea spirituală; când creşteau, ei nu uitau această relaţie, şi-şi dădeau seama de faptul că au devenit fiinţe pământeşti doar ulterior, după ce au ieşit din oul auric. Aşa încât calculele lor nu erau bazate pe Soare, ci pe Lună, pe pătrarele ei, calculate în perioade de câte şapte, pe care le observau pe Cer. Astfel, la fiecare şapte ani, ei inserau câte o lună suplimentară, o perioadă calculată conform fazelor lunare.
Acest semn exterior aparţinând de istoria civilizaţiilor, faptul că noi intercalăm o zi suplimentară la fiecare patru ani, în vreme ce caldeenii intercalau câte o lună suplimentară la fiecare şapte ani, arată că în realitate, deşi conştienţa lor de zi nu era atât de net delimitată de conştienţa de noapte, totuşi, ei resimţeau mari modificări în starea lor de conştienţă în decursul perioadelor succesive ale vieţii.
În prezent, când ne trezim dimineaţa şi ne frecăm la ochi ca să alungăm somnul, noi spunem: „Am dormit”. Vechii caldeeni simţeau că se trezesc abia în al 21-lea sau al 22-lea an de viaţă; atunci începeau ei să vadă clar lumea, şi spuneau: „Până acum eu am dormit”. Ei considerau că până în al 50-lea an al vieţii îşi păstrau această conştienţă trează, iar la bătrâneţe nu se întorceau la starea de dinainte, ci îşi dezvoltau o percepţie mai deplină, mai clară. Din acest motiv, bătrânii erau consideraţi nişte înţelepţi care, cu conştienţa dobândită începând cu vârsta de 20 de ani, puteau acum intra pe tărâmul somnului, dar rămâneau într-un înalt grad clarvăzători.
Aşa se face că vechii caldeeni cunoşteau trei stări de conştienţă. Noi putem avea două, la care se adaugă o a treia, pe care o caracterizăm ca stare de vis, deci, veghea, somnul, visul. Un caldeean nu trecea prin aceste stări de conştienţă în fiecare zi; el vieţuia o stare de conştienţă diminuată până la vârsta de 20 de ani şi o stare de conştienţă trează până la 50 de ani, apoi intra într-o stare în care despre el se putea spune: îşi duce conştienţa pământească în lumea spirituală, a ajuns într-un punct în care ştie mult mai multe, e mai înţelept decât alţi oameni.
Oamenii în vârstă erau respectaţi ca fiind înţelepţi; astăzi, ei sunt consideraţi ramoliţi. Această diferenţă colosală atinge înseşi rădăcinile existenţei umane. Trebuie să ne fie foarte clară această diferenţă, căci are o importanţă enormă pentru fiinţa omului. Noi nu observăm lumea simplu, cu ajutorul unei singure stări de conştienţă. Învăţăm să cunoaştem lumea doar atunci când înţelegem forma de conştienţă care, de pildă, era cea obişnuită pentru copiii din vechea Caldee. Aceasta semăna cu starea noastră de vis, deşi era mai activă, permiţând stimularea individului către acţiune. Astăzi, această stare ar fi considerată patologică. Această stare de veghe pe care, astăzi, o considerăm atât de prozaică şi ni se pare de la sine înţeleasă era necunoscută pe atunci. Folosesc cu bună ştiinţă cuvântul prozaic, căci a te concentra asupra aspectelor fizice ale omului şi a le descrie în acest fel este prozaic. Nu toată lumea va recunoaşte acest lucru, bineînţeles, dar aşa este. În vechea Caldee, omul era perceput atât ca o entitate fizică, cât şi ca fiind înzestrat cu o aură, aşa cum am descris deja. Iar înţelepţii vedeau dincolo de fizic, în sufletele oamenilor.
Aceasta era o a treia stare de conştienţă, care s-a stins astăzi. Ar putea fi comparată cu somnul fără vise. Dacă privim situaţia din punct de vedere istoric, vom vedea că întâlnim stări de conştienţă foarte diferite de cele actuale, şi cu cât mai departe mergem în trecut, cu atât diferenţele sunt mai mari. Prin comparaţie, stările noastre normale de conştienţă nu sunt mare lucru. Noi nu punem preţ pe experienţele pe care le poate avea o persoană în timpul somnului fără vise fiindcă, de regulă, acea persoană nu are mai nimic de povestit. Astăzi există puţine, foarte puţine persoane care ne pot spune câte ceva despre experienţele lor din timpul somnului fără vise. Viaţa de vis, se spune, este fantezie, o simplă producţie a creierului; singura stare de conştienţă dezirabilă, de încredere, este starea de veghe.
Vechii caldeeni nu împărtăşeau această atitudine. Starea de conştienţă a copiilor, cu viaţa ei de vis, nealterată şi viguroasă, care îi îndemna la acţiuni pozitive, era considerată o circumstanţă în care copilul trăia încă într-o dispoziţie paradisiacă, în care cuvintele încă mai proveneau de la zei. Oamenii îi ascultau, fiindcă zeii aduseseră cu ei o comoară de informaţii din lumea spirituală.
Cu timpul, ei atingeau o stare de conştienţă prin care deveneau fiinţe pământeşti, dar în aurele lor mai erau încă fiinţe sufleteşti, fiinţe spirituale. Aceasta era starea de conştienţă de care se bucurau văzătorii, înţelepţii. Când oamenii îi ascultau, ei erau convinşi că primesc comunicări din lumea spirituală.
Iar despre cei care avansau din ce în ce mai mult în Misterii se spunea că, la 50 de ani, treceau dincolo de elementul pur solar şi intrau în lumea spirituală; din Eroi solari, ei deveneau Părinţi, în comunicare cu locaşul spiritual al omenirii.
Am dorit astfel, din perspectivă istorică, să vă indic cum a ajuns omenirea să aibă aceste variate stări de conştienţă.
Să lăsăm pentru moment deoparte, în explorarea stărilor de conştienţă, starea de somn fără vise a omului actual şi să examinăm starea normală de veghe, cea cu care sunteţi obişnuiţi atunci când spuneţi: Sunt deplin conştient, văd obiectele din jur, îi aud pe ceilalţi oameni când îmi vorbesc, pot conversa cu ei şi aşa mai departe.
Şi apoi să luăm a doua stare, cea pe care o cunoaşteţi cu toţii când vă imaginaţi că dormiţi şi apar vise care deseori sunt atât de înspăimântătoare sau dau o atât de minunată senzaţie de eliberare, încât eşti constrâns să spui, dacă eşti normal şi sănătos: Aceste lucruri nu fac parte din viaţa obişnuită, de fiecare zi; ele sunt un efect caleidoscopic creat de jocul natural al fanteziei, care îşi croieşte drum în cele mai variate moduri până în conştienţa omului. O persoană prozaică va da foarte puţină atenţie viselor; cei superstiţioşi le vor interpreta într-un mod exterior; cei cu talent poetic, care nu sunt nici interesaţi doar de concret, nici superstiţioşi, vor fi totuşi conştienţi de această viaţă caleidoscopică a viselor. Căci, din profunzimile naturii umane necorupte se iveşte ceva care nu are semnificaţia care i se atribuie de către cei superstiţioşi, dar care indică, totuşi, că, în somn, din viaţa instinctuală se dezvoltă experienţe, ca nişte nori sau aburi – la fel cum munţii se înalţă, apoi, după lungi epoci, dispar din nou. Doar că în viaţa de vis acest lucru se întâmplă repede, în vreme ce în Cosmos imaginile de vis se creează lent şi dispar tot lent.
Visele au şi o altă particularitate. Poate că visăm că suntem înconjuraţi de şerpi, că ni se încolăcesc şerpi în jurul trupului. Cei dependenţi de cocaină, de pildă, vor avea această experienţă de vis într-o formă exagerată. Victimele acestui viciu simt cum le ies şerpi din fiecare parte a trupului, chiar şi în stare de veghe.
Când ne observăm propria viaţă ne dăm seama că astfel de vise arată o oarecare tulburare internă. Visele cu şerpi indică o tulburare digestivă. Mişcările peristaltice ale intestinelor sunt simbolizate sub forma zvârcolirilor şerpilor.
Sau, cineva poate visează că face o plimbare şi ajunge într-un loc unde se află un stâlp alb – un stâlp, sau poate o coloană de piatră care e spartă la vârf. În vis, el se simte neliniştit din cauza vârfului spart al coloanei. Apoi se trezeşte şi îşi dă seama că are o durere de dinţi! În mod inconştient, el simte nevoia să-şi pipăie unul din dinţi. (Mă refer la omul actual; oamenii din vechime nu se coborau la asemenea lucruri.) Omul modern tipic ia hotărârea de a se duce la dentist să-şi plombeze dintele cariat.
Care este explicaţia acestor lucruri? Întreaga experienţă asociată cu un dinte dureros, ce indică o tulburare organică oarecare, este simbolizată de o imagine. Dintele devine un „stâlp alb” care prezintă semne de avariere sau putrezire. În imaginea de vis devenim conştienţi de ceva care, de fapt, e situat în interiorul organismului nostru.
Sau, iarăşi, putem avea un vis intens, în care suntem într-o cameră unde simţim că ne sufocăm; suntem agitaţi şi neliniştiţi. Apoi, deodată – nu observasem acest lucru mai devreme –, ne cad ochii pe o sobă din colţul camerei, care e foarte încinsă. Camera era supraîncălzită. Ştim acum, în vis, de ce nu puteam respira – era prea cald în cameră. Ne trezim cu palpitaţii şi cu un puls accelerat. În vis, pulsul neregulat este simbolizat prin ceva extern. Organismul nostru are o disfuncţie oarecare; noi devenim conştienţi de ea, dar nu imediat, aşa cum s-ar fi întâmplat ziua. Devenim conştienţi de ea prin intermediul unei imagini simbolice. Sau, poate, visăm că afară Soarele străluceşte puternic. Lumina Soarelui ne deranjează şi devenim neliniştiţi, deşi în mod normal ne-am fi bucurat de Soarele strălucitor. Ne trezim şi vedem că arde casa unui vecin. Un eveniment extern nu este înfăţişat ca atare, ci este înveşmântat într-o formă simbolică.
Astfel ne dăm seama că în vis lucrează o imaginaţie naturală creativă; evenimente externe sunt reflectate în vis. Dar nu e nevoie să insistăm asupra acestor lucruri. Visul poate, ca să spunem aşa, să prindă viaţă şi să capete propria sa semnificaţie lăuntrică şi realitate esenţială. Putem visa ceva care să nu poată fi pus în legătură cu nimic din lumea exterioară. Când ajungem, treptat, în acest punct, vedem că în visele noastre este înfăţişată o lume complet diferită; întâlnim cu totul alte fiinţe, demonice, sau frumoase, ca nişte elfi. Nu doar lumea fenomenelor ne apare în imaginile de vis, ci ne invadează şi o lume cu totul diferită. Fiinţele omeneşti pot visa lumea suprasensibilă sub forma unor imagini perceptibile prin simţuri.
Astfel, omul de astăzi are o conştienţă de vis, pe lângă conştienţa obişnuită de zi. Cu adevărat, o predispoziţie către vis face din noi poeţi. Persoanele care nu sunt capabile să viseze vor fi întotdeauna poeţi mediocri. Căci, pentru a fi poet sau artist, omul trebuie să fie capabil să traducă materia naturală a visului, transformând-o în fantezia imaginativă a stării de veghe.
Orice om ale cărui vise îşi iau, de exemplu, simbolurile de la obiectele exterioare, ca în acel vis în care lumina Soarelui ce inunda o cameră simboliza incendiul din casa învecinată, va simţi, în ziua următoare, impulsul de a compune muzică. El este un potenţial muzician. Cel care-şi percepe, în vis, palpitaţiile inimii ca pe o sobă supraîncălzită va simţi a doua zi impulsul de a face modelaj sau desen arhitectural. El este un potenţial arhitect, sculptor sau pictor.
Există o legătură între aceste lucruri; în cadrul conştienţei de zi, ele se asociază în modul pe care l-am descris. Dar putem merge mai departe. Aşa cum am arătat în cărţile mele Cunoaşterea lumilor superioare şi Ştiinţa ocultă, această conştienţă obişnuită poate fi dezvoltată prin practicarea anumitor exerciţii spirituale – vom vorbi despre ele mai târziu –, astfel încât, prin concentrarea asupra unor anumite concepte precise şi a unor relaţii lingvistice, întreaga noastră viaţă interioară a gândirii, simţirii şi voinţei primeşte un plus de viaţă şi vigoare. Prin aceste exerciţii, gândurile devin realităţi aproape tangibile, iar sentimentele, realităţi vii.
Atunci începe primul stadiu al iniţierii moderne – ne aducem visele în conştienţă de zi. Dar, în acest punct, pot apărea foarte uşor neînţelegeri. Noi nu punem mare preţ pe visele cuiva care se lasă, în mod cu totul natural, în voia reveriilor. Dar cel care, în ciuda visării, îşi păstrează întreaga conştienţă şi cu toate acestea poate continua să viseze, pentru că are simţirea şi gândirea mai vii şi mai viguroase decât ale altora, un asemenea om a făcut deja primul pas către starea de iniţiat. Când a ajuns în acest stadiu, se întâmplă următorul lucru. Fiindcă e o persoană cu capul pe umeri, cu mintea la fel de limpede şi cu tot atâta judecată ca şi ceilalţi, când se află în starea de conştienţă obişnuită el îi va vedea pe cei din jur, pe de o parte, aşa cum apar ei omului în stare de veghe; le va vedea forma nasului, culoarea ochilor, părul pieptănat sau ciufulit etc. Pe de altă parte, el începe să vadă şi altceva în jurul lor, ceva real, şi anume, le visează aura, semnificaţia lăuntrică a relaţiilor; începe să vadă cu ochii spiritului. În plină conştienţă de zi, el începe să aibă vise care sunt semnificative şi în acord cu realitatea. Visele sale nu încetează când se trezeşte dimineaţa, ci continuă pe parcursul zilei şi sunt transformate în timpul somnului. Dar ele sunt încărcate cu semnificaţii. El vede adevăratul caracter al sufletelor oamenilor şi sursa spirituală a acţiunilor lor, trăieşte într-o activitate care, în alte condiţii, este asociată cu simpla rememorare sau cu visele obişnuite. Dar aceste vise sunt o realitate spirituală.
O a doua stare de conştienţă se adaugă acum primei stări. Visele în stare de veghe devin o formă de percepţie mai înaltă decât percepţia obişnuită a vieţii de zi cu zi. În plină conştienţă de zi, o realitate mai înaltă a fost adăugată realităţii obişnuite. În starea obişnuită de vis, ceva se pierde din realitate; visele ne arată doar fragmente din realitate, născute din fantezie. Dar în visele din stare de veghe, pe care le-am descris, în care totul se revelează – forma umană individuală, animalele şi plantele, în care faptele oamenilor se arată pline de semnificaţie, dezvăluindu-şi astfel conţinutul spiritual – toate acestea adaugă ceva realităţii obişnuite şi o îmbogăţesc.
La percepţia stării obişnuite de conştienţă se adaugă acum o a doua conştienţă. Omul începe să vadă lumea într-o altă lumină, şi aceasta se observă în modul cel mai evident atunci când privim lumea animală, care apare acum atât de diferită încât începem să ne întrebăm ce oare vedeam noi înainte. Până acum vedeam doar o parte a regnului animal, doar aspectul său exterior. Acum, la acesta se adaugă o întreagă lume. În fiecare specie animală, în lei, în tigri şi în cele mai diferite genuri se află ceva ce este asemănător omului. Acest lucru este dificil de ilustrat prin comparare cu fiinţa umană. Vă rog să încercaţi să mă urmăriţi.
Să presupunem că vă extindeţi corpul legând câte o sfoară de fiecare deget al ambelor mâini şi că la capătul sforii, la o distanţă fixă, ataşaţi o bilă vopsită cu diverse modele colorate. Aveţi zece sfori. Mişcaţi sforile cu degetele, astfel încât bilele să se agite în toate direcţiile. Faceţi acelaşi lucru cu degetele de la picioare. Exersaţi sărituri în aer, mişcând degetele de la picioare cu atâta măiestrie încât să creaţi modele minunate. Astfel, fiecare deget, de la mână sau de la picior, va fi devenit mai lung, cu o bilă colorată în vârf.
Închipuiţi-vă că puteţi vedea toate acestea ca făcând parte din trupul dumneavoastră uman, totul fiind sub controlul sufletului. Fiecare bilă este o entitate separată, dar atunci când priviţi toate acestea la un loc, aveţi impresia că ele formează un întreg compozit. Toate acele bile şi sfori nu fac parte din fiinţa dumneavoastră ca degetele de la mâini şi de la picioare. Toate la un loc, ele formează un întreg pe care dumneavoastră îl controlaţi. Dacă începeţi să manevraţi sforile şi bilele după cum am arătat, veţi vedea sufletul-leu deasupra şi leii individuali ataşaţi de acesta, ca bilele, şi totul la un loc formând un întreg. Mai înainte, dacă aţi văzut cele 20 de bile zăcând pe jos, ele ar fi reprezentat o lume în sine. Acum, aţi adăugat fiinţa umană ca agent activator şi aţi creat o nouă situaţie.
Acelaşi lucru se aplică şi modului dumneavoastră de percepţie. Dumneavoastră vedeţi leii individuali mişcându-se independent; ei sunt ca bilele ce zac pe jos, ca unităţi separate. Apoi vedeţi sufletul-leu, înzestrat cu conştienţă de sine, care, în lumea spirituală, se aseamănă cu o fiinţă umană, şi leii individuali ce par suspendaţi, asemenea bilelor în mişcare. Aceşti lei individuali sunt manifestări ale sufletului-leu conştient de sine.
Astfel, dumneavoastră percepeţi formele superioare ale fiecărei creaturi din cadrul regnului animal. Animalele au în alcătuirea lor ceva asemănător cu omul, un aspect sufletesc care aparţine unei alte sfere decât sufletul uman. Pe tot parcursul vieţii, vă purtaţi cu dumneavoastră, cu toată intensitatea, viaţa psihică împreună cu conştienţa de sine. Sunteţi liberi să vă impuneţi Eul în faţa tuturor. Acest lucru leul individual nu îl poate face. Dar există şi un alt tărâm, ce se învecinează cu această lume a Eurilor în conflict. În lumea spirituală, sufletele-leu fac exact aceleaşi lucruri. Pentru ele, leii individuali sunt ca nişte bile ce dansează la capătul unei sfori. De aceea, când vedem adevărata natură a regnului animal cu conştienţa noastră proaspăt dobândită avem un adevărat şoc.
Intrăm într-o nouă lume şi spunem: Şi noi aparţinem acestei alte lumi, dar o tragem cu noi în jos, pe Pământ. Animalul lasă în urmă ceva din el însuşi, îşi lasă sufletul-grup sau sufletul-specie; pe Pământ noi nu vedem decât patrupedul. Aducem cu noi pe Pământ ceea ce animalul lasă în lumea spirituală şi, în consecinţă, primim un alt fel de formă corporală. Ceea ce trăieşte în noi aparţine de asemenea acestei lumi superioare, dar noi, ca fiinţe omeneşti, aducem aceasta pe Pământ.
Astfel, noi venim în contact cu o altă lume, de care devenim conştienţi pentru prima dată prin intermediul animalelor. Dar avem nevoie de încă o formă de conştienţă; trebuie să ne aducem conştienţa de vis în domeniul conştienţei de veghe şi apoi vom putea observa alcătuirea lăuntrică a regnului animal.
Această a doua lume poate fi numită lumea sufletească, planul sufletesc sau planul astral, care este distinct faţă de lumea fizică. Devenim conştienţi de această lume astrală prin intermediul unei forme diferite de conştienţă. Trebuie să ne familiarizăm şi cu alte stări de conştienţă pentru a putea observa alte lumi, altele decât lumea existenţei noastre de zi cu zi.
Ne putem fortifica şi vitaliza viaţa sufletească încă şi mai mult. Putem nu doar să practicăm concentrarea şi meditaţia, aşa cum le-am descris în cărţile menţionate, putem, de asemenea, să ne străduim să alungăm acest conţinut sufletesc întărit. După eforturile cele mai susţinute de a ne întări viaţa sufletească, după ce ne-am fortificat gândirea şi simţirea, ajungem în punctul în care putem să ne modificăm din nou viaţa sufletească şi, în final, s-o anulăm. Atunci vom ajunge în starea de „conştienţă golită”.
În mod normal, o stare de conştienţă golită conduce la somn. Acest lucru îl putem demonstra experimental. Mai întâi, eliminăm toate impresiile vizuale, astfel încât subiectul stă în întuneric. Apoi eliminăm toate impresiile auditive, astfel încât el să fie înconjurat de linişte. Apoi încercăm să eliminăm toate celelalte impresii senzoriale, şi el, treptat, va adormi.
Acest lucru nu se poate întâmpla dacă ne-am fortificat mai întâi gândirea şi simţirea. Atunci va fi posibil să ne golim conştienţa printr-un act de voinţă şi totuşi să rămânem treji. Lumea fenomenelor nu va mai fi prezentă. Gândurile şi amintirile noastre obişnuite sunt uitate – ne aflăm într-o stare de conştienţă golită şi, imediat, ne invadează o lume spirituală reală. La fel cum conştienţa noastră obişnuită e plină cu culorile, sunetele şi căldura lumii simţurilor, tot astfel această conştienţă golită se umple cu o lume spirituală. Doar atunci când ne-am golit conştienţa în mod deliberat suntem înconjuraţi de o lume spirituală.
Încă o dată, noi datorăm unui element din natura exterioară o percepţie, deosebit de vie, a noii conştienţe şi a relaţiei sale cu lumea spirituală. La fel cum am devenit conştienţi de primul nivel superior de conştienţă prin percepţia noastră diferită asupra regnului animal, acum vom putea recunoaşte acest nou nivel de conştienţă în cadrul regnului vegetal, care este constituit în mod complet diferit.
Cum apare regnul vegetal conştienţei obişnuite? Noi vedem pajiştile înverzite, pline de flori, cum cresc din Pământul mineral. Ne bucurăm de albastrul, auriul, roşul şi albul florilor şi de verdele plin de viaţă. Ne încântă frumuseţea lumii plantelor ce se desfăşoară înaintea noastră ca un covor. Suntem plini de bucurie şi inima ne tresaltă când privim Pământul înveşmântat în această haină strălucitoare, multicoloră de flori şi plante.
Apoi ne ridicăm ochii spre Soarele strălucitor şi bolta albastră a Cerului şi vedem bine cunoscutul Cer de zi, senin sau înnorat. Nu suntem conştienţi de nicio legătură între Pământ şi Ceruri, între privirea îndreptată în jos spre câmpiile înflorite sau în sus, spre Cer. Să presupunem că am simţit o bucurie intensă la vederea acestui covor de flori desfăşurat înaintea noastră în timpul zilei, că rămânem pe loc o întreagă zi de vară şi aşteptăm căderea nopţii. Acum ne ridicăm ochii spre bolta cerească şi vedem stelele, aşezate în multe constelaţii strălucitoare, presărate pe întreg Cerul. Şi acum, o nouă izbucnire de bucurie, venită de sus, ne cuprinde sufletul.
Ziua, deci, putem privi în jos, la acoperământul vegetal în continuă creştere al Pământului ca la ceva ce ne umple inima de bucurie lăuntrică. Putem apoi ridica ochii, noaptea, şi vedem bolta Cerului, ce ne apărea atât de albastră ziua, presărată acum cu stele luminoase, strălucitoare. Ne bucurăm lăuntric de frumuseţea celestă ce se arată sufletului nostru. Aceasta este reacţia conştienţei noastre obişnuite.
Dacă am reuşit să atingem starea de conştienţă ce este golită de conţinut dar rămâne totuşi trează şi este străbătută de spiritual, putem să ne spunem, când privim, ziua, covorul plantelor, iar noaptea ridicăm ochii spre stelele strălucitoare: Da, pe timpul zilei m-au încântat şi fermecat culorile fastuoase ale Pământului acoperit de flori. Dar ce am văzut eu, de fapt? – Apoi ridicăm privirea spre oştile înstelate ale Cerului. Pentru conştienţa golită, trează, conştienţa golită de orice conţinut pământesc, stelele fac mai mult decât să lumineze şi să strălucească, ele iau formele cele mai variate, căci acolo, în sferele înalte, este o lume minunată de existenţă substanţială – peste tot mişcare şi curgere, măreaţă, puternică, sublimă. În faţa acestui spectacol ne înclinăm capetele cu veneraţie recunoscătoare şi respectuoasă recunoştinţă, văzându-i perfecţiunea. Am ajuns la jumătatea drumului iniţierii. Ştim că adevărata origine a plantelor se află în sferele înalte. Ceea ce, mai înainte, ni se păruse a fi doar sclipirea şi licărirea unor stele singulare, aceasta e adevărata fiinţă a plantelor. Ni se pare că, pentru prima dată, vedem adevăratele fiinţe ale plantelor; de parcă vedeam doar stropii de rouă ai violetei scăldate în rouă dimineţii şi nu violeta însăşi. Privind la o stea, vedem doar un strop strălucitor de rouă; dar, în realitate, în spatele ei se află o măreaţă lume în mişcare şi curgere. Noi ştim acum ce este cu adevărat lumea plantelor; ea nu se găseşte pe Pământ, ci afară, în Cosmos, măreaţă, puternică şi sublimă. Şi tot ce am văzut în timpul zilei în covorul multicolor de flori este imaginea reflectată a sferelor înalte.
Şi mai ştim acum că acest Cosmos, cu fiinţele şi formele lui reale, în mişcare şi curgere, se reflectă pe suprafaţa Pământului. Când privim într-o oglindă, ne vedem reflectată înfăţişarea şi ştim că reflecţia este doar a formei noastre exterioare, nu a sufletului nostru. Cerurile nu se reflectă pe Pământ în mod clar, ci sunt oglindite în galbenul, verdele, roşul şi albul plantelor. Acestea reprezintă o imagine reflectată, oglindirea palidă, înceţoşată a Cerurilor.
Am cunoscut acum o nouă lume. În sferele înalte se găsesc „oamenii-plante”, fiinţe înzestrate cu cunoaştere de sine. Şi astfel la lumea fenomenelor şi la lumea astrală mai putem adăuga o a treia, adevărata lume spirituală. Stelele sunt stropii de rouă ai acestei lumi cosmice iar plantele sunt imaginea ei reflectată. Înfăţişarea lor nu le arată realitatea; în manifestarea lor, aici pe Pământ, ele nu sunt nici măcar entităţi, ci sunt, faţă de bogăţia nesfârşită a acelei lumi transcendente din care strălucesc stelele individuale ca nişte stropi de rouă, doar o imagine reflectată.
Şi acum descoperim că, în calitate de fiinţe omeneşti, purtăm în noi ceea ce este adevărata fiinţă a plantelor în lumile superioare. Şi luăm cu noi în această viaţă oglindită ceea ce plantele lasă în urmă în lumea spirituală, căci fiinţele-plante trăiesc în acea lume şi trimit jos, pe Pământ, imaginile lor reflectate, iar Pământul le umple cu substanţă pământească. Noi, oamenii, ne aducem fiinţa sufletească, care aparţine, de asemenea, acestei lumi superioare, în această lume a imaginilor. Nu suntem doar simple imagini, ci suntem, de asemenea, fiinţe spirituale şi sufleteşti aici pe Pământ. Pe Pământ, participăm la cele trei lumi. Trăim în lumea fizică, în care animalele nu-şi au conştienţa lor de sine; în acelaşi timp, trăim şi în lumea astrală, unde există conştienţa de sine a animalelor, şi această lume astrală o luăm cu noi în lumea fizică. Noi mai trăim şi într-o altă lume, lumea spirituală, în care locuiesc adevăratele fiinţe-plante; dar fiinţele-plante nu-şi trimit pe Pământ decât imaginile reflectate, în vreme ce oamenii aduc cu ei realităţile vieţii lor sufleteşti.
(Tabla 2)Şi acum putem spune: O fiinţă care posedă trup, suflet şi spirit aici pe Pământ este o fiinţă omenească. O fiinţă care are trup şi suflet aici pe Pământ, dar al cărei spirit sălăşluieşte într-o a doua lume, învecinată cu cea fizică şi care, din acest motiv, are mai puţină realitate, este un animal. O fiinţă care are doar trup în lumea fizică, sufletul în a doua lume şi spiritul în a treia lume, aşa încât trupul este doar o imagine reflectată a spiritului, umplută cu materie terestră, este o plantă.
Acum dispunem de o înţelegere a celor trei lumi din natură şi ştim că omul poartă aceste trei lumi în interiorul său. Simţim, într-o oarecare măsură, cum plantele se întind spre stele. Când privim plantele, spunem: Iată aici o fiinţă care nu-şi manifestă pe Pământ decât imaginea reflectată, o imagine detaşată de adevărata sa realitate. Cu cât ne îndreptăm mai mult privirea spre stele, noaptea, cu atât vedem mai bine adevărata ei fiinţă, în lumile superioare. Când privim dinspre Pământ spre Ceruri şi percepem Cosmosul ca fiind una cu Pământul, vedem lumea naturii ca un întreg.
Apoi ne îndreptăm din nou privirea spre noi înşine, ca fiinţe omeneşti, şi ne spunem: Noi am izolat în fiinţa noastră pământească acel element care, în plante, năzuieşte spre Ceruri. Purtăm în noi lumea fizică, lumea astrală şi lumea spirituală.
A dezvolta o percepţie clară, obiectivă, a urma natura prin diferitele ei tărâmuri astfel încât să ajungem la cunoaşterea lumii spirituale, a înţelege omul, descoperindu-i astfel esenţa spirituală – asta înseamnă să faci primii paşi în investigaţia spirituală.
