Ieri am vorbit despre abordările anormale şi patologice ale lumii spirituale: calea ce trece prin îmbogăţirea înţelegerii lăuntrice, calea pătrunderii mai profunde în lumea visului, pe de o parte, şi, pe de altă parte, calea care caută să investigheze manifestările exterioare ale mediumurilor şi somnambulilor prin metode care sunt, de fapt, o caricatură a celor folosite de ştiinţele naturii. Am arătat că este esenţial să urmăm aceste căi, să le urmăm cu conştiinciozitate, ca să putem dezvolta o adevărată cunoaştere iniţiatică. Astăzi aş dori să examinăm această problemă mai în detaliu şi să explorăm acele influenţe cosmice cărora le este supusă conştienţa omului şi întreaga sa fiinţă.
Putem observa uşor că între influenţele ce acţionează asupra omului, în afară de cele ale Pământului, de departe cele mai importante sunt cele ale Soarelui şi Lunii. Deşi, de regulă, oamenii nu dau multă importanţă acestor lucruri, în prezent este totuşi evident, chiar şi pentru oamenii de ştiinţă, că nimic nu ar putea exista pe Pământ fără radiaţiile solare.
Forţele solare fac să apară din Pământ viaţa vegetală. Ele sunt esenţiale pentru orice formă de viaţă animală şi pentru corpurile fizic şi eteric ale omului. Activitatea solară este de găsit pretutindeni, dacă ne dăm osteneala s-o căutăm; ea este o necesitate vitală pentru membrele mai subtile ale fiinţei omului. Însă se acordă mai puţină atenţie influenţelor lunare. Le regăsim astăzi sub forma credinţelor superstiţioase, şi orice cunoaştere exactă în privinţa lor este deseori deformată din cauza existenţei ideilor superstiţioase despre asemenea influenţe. Cei care doresc să lucreze în domeniul ştiinţific în prezent se consideră mai presus de orice superstiţii; în consecinţă, ei neagă importanţa influenţelor lunare şi refuză să le ia în serios. Când şi când, totuşi, nu doar poeţii îşi dau seama că magia Lunii le stimulează imaginaţia poetică, nu doar îndrăgostiţii îşi împărtăşesc tandra pasiune sub lumina Lunii, ci chiar şi înţelepţii mai au câte un presentiment al influenţelor Lunii asupra Pământului, fiecare în felul său. Iar acest lucru se poate dovedi deosebit de instructiv.
La mijlocul secolului al XIX-lea trăiau în Germania doi profesori, Schleiden şi Gustav Theodor Fechner. Fechner era atras de studiul proceselor mai misterioase ce au loc în om şi în domenii mai vaste ale naturii. El colecta date şi rezultate statistice pentru a demonstra că abundenţa precipitaţiilor dintr-o zonă sau alta are legătură cu Luna plină şi cu Luna nouă şi a tras concluzia că precipitaţiile variază în funcţie de fazele Lunii. El nu a ezitat să-şi apere punctul de vedere, împotriva teoriilor ştiinţifice ale vremii sale. Colegul său de la universitate, eminentul botanist, profesorul Schleiden, era de o altă părere. El a ridiculizat ideile lui Fechner şi a declarat că e un nonsens să vorbeşti despre astfel de influenţe ale Lunii. Iată însă că ambii profesori erau căsătoriţi şi în acel orăşel universitar, destul de mic, în care trăiau condiţiile erau încă patriarhale. În acea vreme era obiceiul ca soţiile să adune apa de ploaie pentru că se credea că această apă este ideală pentru spălarea rufelor. Nu doar cei doi profesori erau angajaţi în dezbaterea chestiunii, ci şi cele două soţii au încercat să lămurească problema. Într-o zi, profesorul Fechner îi spuse soţiei: „Profesorul Schleiden refuză să creadă că fazele Lunii au vreo influenţă asupra cantităţii de ploaie. Vreau ca tu să aduni apa de ploaie care cade în timpul uneia din fazele Lunii, iar doamna profesor Schleiden să adune ploaia care cade în timpul fazei următoare. Având în vedere că profesorul Schleiden nu crede că fazele Lunii au vreo influenţă în această privinţă, nu poate apărea nicio obiecţie”. Dar doamna profesor Schleiden nu a vrut să-i lase doamnei profesor Fechner posibilitatea de a strânge apa de ploaie în acea fază a Lunii în care, după opinia soţului ei, era imposibil să plouă mai mult! A ieşit o ceartă în toată regula; s-au implicat în ea şi universitatea şi familiile.
Există o bază ştiinţifică pentru acest incident. Când investigăm lucrurile cu metodele ştiinţei spirituale obsevăm că putem vorbi despre influenţe puternice ale Soarelui şi Lunii, care nu sunt doar rămăşiţe ale credinţelor superstiţioase, ci fapte ştiinţifice. Făcând această afirmaţie, epuizăm practic tot ceea ce ştie despre acest subiect omul modern aflat într-o stare normală de conştienţă. Omul modern trăieşte, ca să spunem aşa, sub influenţa Pământului, Soarelui şi Lunii, şi starea sa de conştienţă, de asemenea, depinde în mod fundamental de acestea. Căci, aşa cum am arătat deja, aspectul extern, vizibil, al stelelor, Soarelui şi Lunii nu reprezintă factorul decisiv. Noi am accentuat deja că sfera Lunii adăposteşte acele fiinţe care au fost cândva învăţătorii primordiali ai omenirii. Sfera Soarelui, de asemenea, adăposteşte o multitudine de fiinţe spirituale. Fiecare stea este o colonie de fiinţe, la fel cum Pământul este colonia cosmică a omenirii. După cum am indicat deja, omul trăieşte în prezent aproape exclusiv sub influenţa Pământului, Soarelui şi Lunii în perioada dintre naştere şi moarte. Noi trebuie să ajungem la o cunoaştere mai exactă a condiţiilor spirituale, psihice şi fizice în care trăieşte omul sub influenţa Soarelui şi a Lunii.
Să luăm în considerare cei doi poli ai conştienţei între care se află starea de vis – conştienţa de veghe şi conştienţa golită a somnului, a somnului fără vise. Dacă observăm un om în timpul somnului, când corpul său fizic şi eteric s-au detaşat de corpul său astral şi de Eu, observăm că între adormire şi trezire el păstrează cu grijă în corpul astral şi în Eu influenţele solare care s-au retras din corpul fizic şi din corpul eteric.
De la trezire şi până la adormire noi vieţuim Soarele în mod exterior. Îi percepem efectele chiar şi atunci când plouă şi nu-l vedem deloc, căci ne datorăm percepţia obiectelor din jurul nostru razelor reflectate ale Soarelui. În decursul întregii noastre vieţi de veghe suntem expuşi influenţei Soarelui care luminează din exterior obiectele. În clipa în care trecem în starea de somn, Soarele începe să strălucească în Eul şi corpul nostru astral iar noi îl percepem cu ochii noştri spirituali. Între adormire şi trezire, Soarele este înăuntrul nostru. Dumneavoastră ştiţi că există unele minerale care dacă sunt lăsate într-o cameră întunecoasă după ce au fost expuse la iradiere absorb lumina şi devin luminoase. Pentru percepţia spirituală, Eul şi corpul astral al omului se comportă la fel. În stare de veghe ele sunt într-o oarecare măsură copleşite de lumina solară exterioară. Ele încep să strălucească şi să lumineze, deoarece au fost impregnate cu lumină solară între adormire şi trezire.
Ca să rezumăm: în timpul vieţii de veghe omul trăieşte sub influenţa forţelor solare exterioare; în timpul somnului se află sub influenţa forţelor solare pe care le poartă acum în interiorul său până în momentul trezirii. În timpul somnului avem Soarele în noi şi doar corpul fizic şi corpul eteric sunt lăsate în urmă. Dar în timpul somnului din lumea spirituală iradiem din exterior corpurile noastre fizic şi eteric cu lumina solară pe care am înmagazinat-o. Dacă am omite să facem acest lucru, dacă nu ne-am iradia pielea şi toate colţişoarele organelor noastre de simţ cu lumina solară înmagazinată în noi, foarte curând ne-am prăbuşi şi am muri. De fapt, ne asigurăm vigoarea, vitalitatea şi creşterea organismului nostru dirijând lumina solară înmagazinată din exterior asupra pielii noastre sau asimilând-o prin organele noastre de simţ.
De fapt, ca urmare, când Eul şi corpul astral al omului se află în afara corpurilor fizic şi eteric în somn, el îşi iluminează în primul rând pielea cu lumină solară şi apoi direcţionează lumina solară prin ochi şi urechi către sistemul nervos.
Acesta este fenomenul somnului. Soarele străluceşte din Eul şi corpul astral omenesc, iradiind pielea şi pătrunzând în fiinţa umană prin uşile simţurilor (vezi desenul, „somn”, roșu).
Tabla 11Apoi, indiferent dacă este Lună nouă sau Lună plină – căci influenţele sunt prezente permanent, deşi se schimbă odată cu fazele Lunii –, forţele lunare din exterior invadează corpurile fizic şi eteric omeneşti. Astfel, în corpurile fizic şi eteric, în timpul somnului, noi vedem lucrarea Soarelui ce purcede din Eu şi corpul astral; iar în corpul fizic şi eteric vedem lucrarea Lunii.
Astfel am caracterizat starea de somn în raport cu Cosmosul. În timpul somnului, viaţa interioară a omului este în relaţie cu Soarele, viaţa exterioară este în relaţie cu Luna. Căci, deşi corpul astral şi Eul se află în afară, ele reprezintă, în realitate, fiinţa sa lăuntrică (vezi desenul, „somn”).
În timpul vieţii de veghe, situaţia se inversează. Când suntem treji, purtăm interior, pe deplin în interiorul nostru influenţele lunare, iar influenţele Soarelui ne vin din exterior. Așa încât putem spune: În timpul stării de veghe influenţele solare vin nemijlocit din exterior în corpurile noastre fizic şi eteric, iar Eul şi corpul astral, se află în interior sub înfluența forţelor lunare înmagazinate. Deci, dacă desenez schematic aceasta pentru starea de veghe, avem asupra corpului fizic și cel eteric influențele solare, deci influențele solare din afară (vezi desenul, „veghe”, galben), și interior asupra Eului și trupului astral influențele lunare (verde).
Deci, în timp ce suntem treji și forţele solare se revarsă din exterior în corpurile noastre fizic şi eteric, purtăm lăuntric în noi forţele lunare înmagazinate. În Eul şi corpul astral al omului trăiește Soarele în timpul somnului și Luna în timpul stării de veghe. În corpurile fizic şi eteric trăiește Soarele când suntem în starea de veghe, și Luna în timpul somnului.
Chiar şi atunci când omul devine o pasăre de noapte şi prin sacrificarea somnului îşi declanşează mahmureala de a doua zi, chiar şi atunci aceste influenţe sunt prezente. Căci, deşi noi putem alege să ignorăm legile naturii, asta nu modifică faptul că lucrurile îşi vor urma pentru om cursul normal în virtutea inerţiei lor inerente, în virtutea legii continuităţii cosmice.
Dacă omul doarme ziua şi stă treaz noaptea, influenţele lunare tot vor fi active în Eul şi corpul său astral în timpul stării de veghe nocturne; iar influenţele solare tot vin în el, numai că o fac sub forma felinarelor de pe stradă, sau sub forma lucirii slabe a stelelor dacă se află undeva în câmp. Dar forţele solare pe care omul le acumulează în timpul somnului şi forţele lunare care îi impregnează fiinţa lăuntrică în timpul stării de veghe sunt prezente pretutindeni. În cazul corpurilor fizic şi eteric lucrurile sunt inversate în privința exteriorului omului.
Omul îşi datorează starea normală de conştienţă între naştere şi moarte acestui tipar de acţiune. Să luăm acum în considerare cum se schimbă situaţia atunci când omul ajunge la stări mai înalte de conştienţă. Căci relaţia iniţiatului cu Soarele şi Luna se modifică progresiv, şi prin această modificare a relaţiei sale cu Cosmosul omul îşi găseşte drumul către lumea spirituală.
Nu e nevoie să vă descriu care este relaţia omului cu lumea, cu Soarele şi cu Luna în decursul stării obişnuite de conştienţă; toată lumea poate şti aceste lucruri dacă îşi aminteşte cum trăieşte omul în conştienţa lui obişnuită de zi şi de noapte. Când omul începe să-şi întărească forţele sufleteşti lăuntrice în raport cu conştienţa de vis care în mod normal este haotică, când el reuşeşte în încercarea de a-şi transforma conştienţa de vis într-un instrument pentru perceperea realităţii, în acel moment devine conştient că forţele lunare acumulate sunt prezente în Eul său în timpul stării de veghe. În momentul în care el reuşeşte să transforme visul în realitate prin intermediul cunoaşterii iniţiatice, el simte prezenţa unei a doua fiinţe în interiorul său, dar ştie că forţele sferei lunare trăiesc în această a doua fiinţă.
În primele faze ale instalării conştienţei iniţiatice, omul devine conştient de forţele lunare din interiorul său şi de faptul că ele tind întotdeauna să dezvolte în el un al doilea om, care se află în interiorul celui dintâi. Acum se instalează un conflict. Când forţele lunare încep să devină active lăuntric în acest al doilea om despre care vă vorbesc, nu în timpul conştienţei de veghe, ci în timpul somnului, în aşa fel încât acest al doilea om este în mod natural eliberat de aceste forţe lunare lăuntrice în timpul nopţii şi începe să se trezească la conştienţă în această stare pasivă de somn, atunci acest al doilea om ascuns în primul, în omul normal, caută să rătăcească împrejur, în lumina Lunii, şi-l ia pe celălalt cu el. Aceasta este originea stării somnambulice care îi caracterizează pe cei care umblă în somn.
Când Luna străluceşte pe Cer, este posibil să se trezească cel de al doilea om, care apoi ia contact cu forţe magice, adică cu forţe anormale care nu sunt de acelaşi fel cu cele ale naturii. El începe să se umble. Fiind somnambul, într-o stare de conştienţă diminuată, se comportă într-un mod care i-ar fi străin conştienţei obişnuite. În loc să stea în pat, cum ar fi făcut în mod normal, se plimbă pe afară şi se urcă pe acoperişuri. El caută sfera pe care, de fapt, ar trebui s-o vieţuiască în afara corpului său fizic.
Când acest lucru devine o experienţă lăuntrică conştientă şi ia direcţia normală de dezvoltare noi am făcut primul pas către conştienţa iniţiatică. Însă, în acest caz, nu luăm contact chiar cu influenţa propriu-zisă, exterioară, a Lunii ci forţele lunare aflate în fiinţa noastră lăuntrică sunt cele care dau posibilitatea celui de-al doilea om să-şi dezvolte conştienţa. Noi trebuie să împiedicăm cu orice preţ acest al doilea om să se elibereze. Există întotdeauna pericolul ca acest al doilea om să se elibereze, să înceapă să rătăcească ca o fantomă şi s-o apuce pe căi greşite. El trebuie ţinut sub control.
Stabilitatea lăuntrică şi autocontrolul sunt esenţiale pentru câştigarea cunoaşterii iniţiatice, pentru că doar astfel putem fi siguri că acest al doilea om, care ar putea s-o apuce pe căi greşite, rămâne înăuntrul corpului şi legat de conştienţa obişnuită, practică, care este asociată corpului fizic. Noi trebuie să acţionăm permanent ca să împiedicăm această a doua fiinţă, creaţia naturii lunare lăuntrice fortificate, să se disocieze de noi. A doua fiinţă este puternic atrasă de tot ce are legătură cu metabolismul, peristaltismul, cu stomacul şi celelalte organe, şi le solicită foarte mult.
Prima indicaţie, prima experienţă, a cunoaşterii iniţiatice ce apare la un om este că el urmează una din cele două căi care trebuie parcurse – calea care trece prin dezvoltarea, prin realizarea conştientă a lumii de vis.
Iar dacă omul devine conştient (în stare de vis) – şi, după cum am arătat deja, acesta este un pas necesar – el îşi dă seama că, deşi afară este ziuă, poartă înăuntrul său noaptea. În timpul zilei se trezeşte în el ceva ca un fel de noapte interioară.
Când se trezeşte această conştienţă iniţiatică, ziua este tot zi pentru ochii exteriori şi pentru perceperea exterioară a lucrurilor; dar în cursul acestei zile lumina spirituală a Lunii, cu razele ei strălucitoare, începe să invadeze şi să ilumineze totul înjur – şi spiritualul începe să strălucească.
Ştim, deci, că prin eforturi lăuntrice omul aduce conştienţa nopţii în cadrul conştienţei zilei. Când acest lucru se întâmplă deplin conştient, la fel cum efectuăm şi alte activităţi în mod conştient în timpul zilei, atunci când acest om vigilent este capabil să invoce activităţile nocturne ale Lunii în activităţile stării de veghe din timpul zilei, atunci el este pe drumul cel bun. Dacă permite vreunei influenţe să pătrundă în el în vreme ce nu este pe deplin conştient, astfel încât experienţele nopţii pătrund cu de la sine putere în conştienţa de zi, se găseşte pe calea cea falsă care conduce până la urmă la mediumism.
Ideea esenţială este, deci, că noi trebuie să fim pe deplin conştienţi, în întregime stăpâni pe trăirile noastre. Nu fenomenele şi trăirile propriu-zise sunt factorii decisivi, ci modul în care noi reacţionăm la ele. Dacă somnambulul ar putea să-şi dezvolte o conştienţă deplină în momentul în care se suie pe acoperiş, el ar vieţui o vestire a iniţierii. Pentru că nu-şi dezvoltă această conştienţa, el cade la pământ atunci când îl strigăm ca să-l trezim. Dacă nu ar cădea, ci ar căpăta o deplină conştienţă de veghe şi ar putea s-o menţină, ar fi un iniţiat. Sarcina cunoaşterii iniţiatice este să dezvolte pe o linie sănătoasă, sănătoasă din toate punctele de vedere, ceea ce se dezvoltă în mod patologic la somnambul.
Veţi observa, deci, cum în lumea spirituală doar grosimea unui fir de păr separă ceea ce este adevărat de ceea ce este fals. În lumea fizică nu întâmpinăm dificultăţi în a face diferenţa între adevărat şi fals pentru că aici omul poate apela la bun-simţ şi la experienţa practică. Imediat ce pătrundem în lumea spirituală, devine deosebit de greu să facem această distincţie; omul depinde total de controlul lăuntric, de conştienţa lăuntrică. Mai mult decât atât, după ce omul a trezit noaptea în cursul zilei, lumina lunii îşi pierde treptat caracterul său de strălucire exterioară. Noi o vieţuim mai puţin din punct de vedere exterior; ne creează о stare generală lăuntrică de bine. Dar devenim conştienţi de altceva, totuşi. Minunata lumină strălucitoare a lui Mercur iluminează acest Cer al nopţii spiritual. Într-adevăr, planeta Mercur răsare în această noapte care a fost ademenită să apară în cursul zilei; nu este vorba de aspectul fizic al lui Mercur, căci ne dăm seama că ne aflăm în prezenţa a ceva viu. Nu putem imediat recunoaşte fiinţele spirituale vii care sunt locuitorii lui Mercur, dar avem o impresie generală care ne spune că, după felul în care ni s-a arătat Mercur, noi ne aflăm în legătură cu o lume spirituală.
Când lumina spirituală a Lunii devine în noi o forţă de viaţă universală la care participăm, atunci planeta Mercur spirituală răsare, treptat, în conştienţa de noapte care a fost atrasă în cadrul conştienţei de zi. Din acest amurg sclipitor în care apare Mercur se desprinde apoi o fiinţă pe care o vom numi fiinţa divină Mercur. Noi avem neapărată nevoie de ea pentru că, fără ea, ne pândeşte confuzia. Trebuie în primul rând să găsim această fiinţă în lumea spirituală, fiinţa despre care avem certitudinea că aparţine de Mercur. Datorită faptului că noi cunoaştem această fiinţă divină (Mercur), putem să-l controlăm după voinţă pe cel de-al doilea om care s-a trezit în noi. Nu mai suntem siliţi să bâjbâim pe cărări nedesluşite ca somnambulul, ci putem fi conduşi de mâna lui Mercur, mesagerul zeilor, de-a lungul căilor clar definite care duc în lumea spirituală.
Dacă, în continuare, dorim să găsim adevăratele căi de a intra în lumea spirituală trebuie, mai întâi, să trecem prin anumite experienţe bine definite, care au rolul de a ne conduce şi direcţiona. Misticul obişnuit priveşte înăuntru. Prin introspecţie el îşi creează un ferment emoţional compus din Dumnezeu, Univers, îngeri şi diavoli. În cel mai bun caz, introspecţia sa conduce la stări normale de vis despre care este imposibil de stabilit dacă îşi au originea în planul sexual sau în cel intelectual. De regulă, trăirile sale sunt confuze şi haotice. Acesta este misticismul vag şi nebulos care nu doar că nu luminează visul, ci, aşa cum doar iniţiatul poate înţelege, face încâlceala şi mai încâlcită.
Asemenea experienţe, atât de pline de uimire şi poezie, după cum le-au descris Caterina de Siena şi alţii, pot fi înţelese doar de iniţiaţi, căci doar ei ştiu ce anume a fost vieţuit cu adevărat. De aceea, dacă ne străduim în direcţia iniţierii noastre cu aceeaşi conştienţă clară şi limpede cu care calculăm sau studiem geometria, dacă pătrundem în acest domeniu în deplină conştienţă, suntem pe calea cea bună. Putem descoperi adevărata lume spirituală doar înţelegând faptul că noi atragem lumina lăuntrică a Lunii în cadrul zilei exterioare. Aşa cum nimeni nu poate nega că Luna sau planeta Mercur răsar în lumea exterioară a spaţiului, că aceasta este o realitate, nu o iluzie de vis, tot astfel descoperim că lumea spirituală este la fel de reală, iar nu o iluzie, atunci când pătrundem acolo în deplină conştienţă şi ne întâlnim cu fiinţe spirituale, aşa cum aici pe Pământ ne întâlnim cu oameni. Atunci când căutăm spiritul fără să devenim conştienţi de natura lumii spirituale suntem întotdeauna pe o cale greşită. Dacă rămânem pe Pământ şi ne mulţumim să facem experienţe cu mediumuri şi manifestările lor şi nu luăm contact direct cu spiritualul, ne aflăm pe o cale greşită. Orice activitate care nu ajunge să trezească conştienţa în lumea spirituală, care bâjbâie aproape orbeşte şi caută doar efectele, ca, de pildă, ocultismul superficial, se află pe o cale greşită. Orice demers care, după pătrunderea în lumea spirituală, duce la vieţuirea acesteia ca o realitate spirituală se află pe calea corectă.
Şi astfel o cunoaştere vie, lăuntrică, a sferei lunare reprezintă punctul de plecare al singurei căi spre iniţiere. Şi noi am putea spune: Experienţele pe care le face în mod obişnuit omul cu privire la Soare şi la Lună, care sunt în mod normal vieţuite în somn, iniţiatul le trăieşte în timpul stării de veghe. Omul devine conştient de influenţele Lunii ca şi cum i-ar fi exterioare. El ademeneşte noaptea în zi. Şi în locul Cerului nopţii pe care în mod normal îl vedem presărat cu stele atunci când îl privim noaptea, noi vedem mai întâi planeta Mercur cum se înalţă dinaintea ochiului nostru lăuntric: şi dacă am urmat instrucţiunile descrise în cartea mea Cunoaşterea lumilor superioare şi am reuşit să ne cucerim imaginaţiuni reale, atunci ni se revelează ca o realitate lumea imaginaţiunilor în cadrul acestei sfere lunare în timpul stării de veghe.
Când intrăm în sfera influenţelor lui Mercur, aceste imaginaţiuni sunt predate fiinţelor lui Mercur. Acum noi nu mai vieţuim simple viziuni lipsite de realitate, ci percepem viziunile ca şi imaginaţiuni. Aceste imaginaţiuni trec la fiinţele care le corespund. Ca urmare, dacă nu suntem suficient de avansaţi pe calea iniţierii poate că nu vom avea viziunea unui arhanghel, dar va fi totuşi o viziune. Doar când ajungem într-un stadiu mai avansat viziunea noastră ajunge la arhanghel, şi atunci arhanghelul real ni se revelează în viziune. Într-o etapă anterioară, când simţeam înăuntrul nostru lumina Lunii, arhanghelul nu se afla neapărat acolo. Dar acum el a devenit o realitate. Astfel, noi devenim conştienţi de influenţele lui Mercur prin aceea că viziunile noastre devin o lume în care putem cu adevărat să percepem spiritualul. Sunt mereu nevoit să accentuez faptul că toate acestea pot fi realizate în mod corect doar atunci când suntem pe deplin conştienţi.
Şi apoi, dacă mergem mai departe cu meditaţiile noastre, ne întărim şi vitalizăm fiinţa lăuntrică din ce în ce mai mult, ajungem la sfera unde la influenţele lui Mercur se adaugă celor ale lui Venus. Atunci, când ajungem în contact cu influenţele lui Venus, când în această noapte lăuntrică ce a fost ademenită pe tărâmul zilei răsare planeta Venus, viziunile acelor fiinţe care ne-au apărut în imaginile imaginaţiunilor, în imaginile viziunilor reale, se pierd iar noi ne confruntăm cu lumea spirituală cu o conştienţă golită. Noi ştim că fiinţele spirituale sunt acolo; am ajuns până în sfera lui Venus, şi acolo trăiesc fiinţe spirituale. Aşteptăm până când se apropie de noi sfera Soarelui. Acest proces este o pregătire pentru a vieţui Soarele a doua oară. Toate aceste lucruri au loc în stare de conştienţă de veghe, în timpul zilei, când din afară suntem supuşi influenţelor Soarelui. Urmăm calea pe care am descris-o prin Lună, Mercur şi Venus. După aceea viziunile dispar. Noi mergem mai departe. Această cale este un drum ce duce de la Pământ până la Lună, apoi până la Mercur, până la Venus şi, în sfârşit, până la Soare. Noi pătrundem în fiinţa lăuntrică a Soarelui şi apoi contemplăm Soarele din nou, în spirit. El ne apare în mod fugar şi nedefinit, dar noi ştim că îl percepem în spirit. Noi privim în fiinţa lăuntrică a Soarelui.
Dacă îmi permiteţi să folosesc o analogie grosieră, asta e ca şi cum noi ne-am spune: Eu văd ceva în depărtare şi mă apropii de acel lucru. La început mi se pare că e ceva lipsit de viaţă şi îl apuc, dar atunci el mă muşcă de mână. Şi acum eu ştiu că nu e vorba de un obiect fără viaţă, ci de un câine adevărat; îmi dau seama că el e însufleţit de o fiinţă interioară.
Această comparaţie grosieră vă poate atrage atenţia asupra faptului că aceste experienţe îşi au sursa în realitate. Noi pornim de pe Pământ şi trecem prin influenţele Lunii, ale lui Mercur, Venus, şi ajungem la stadiul în care contemplăm Soarele; ne dăm seama de faptul că acesta este o fiinţă spirituală vie şi că în el sălăşluiesc fiinţe spirituale.
Aceasta este în primul rând calea care poate fi urmată. La fiecare etapă a acestei căi ne devine pe deplin clar faptul că, pe măsură ce iniţiatul progresează, el trebuie să-şi păstreze conştienţa trează, numai atunci se află pe calea cea bună, şi că un om care, indiferent de modul în care şi-a părăsit corpul, îşi pierde conştienţa şi pătrunde în Cosmosul care a devenit realitate spirituală în faţa ochilor săi spirituali, se află pe o cale greşită. Noi trebuie să avem o înţelegere lăuntrică a diferenţei dintre căile adevărate şi cele false de ajungere la o percepţie spirituală lăuntrică.
Am arătat ieri cum diverse societăţi oculte şi de parapsihologic, în concordanţă cu cererea manifestată în epoca noastră, încearcă să investigheze lumea spirituală prin intermediul fenomenelor exterioare, folosind metode care sunt o caricatură a celor din ştiinţele naturii. Vă rog să nu mă înţelegeţi greşit. Nu este intenţia mea să dispreţuiesc aceste metode pentru că ştiu cât se poate de bine cu câtă ardoare doresc oamenii să ajungă la o cunoaştere ştiinţifică a lumii spirituale prin intermediul observării fenomenelor externe. Doresc doar să arăt cum aceste căi duc în mod necesar la erori şi care trebuie să fie natura căilor corecte de investigare. Având în vedere că în prezent noi trăim, şi va trebui să continuăm să trăim, într-o epocă ştiinţifică, este total de înţeles că există oameni care doresc să exploreze lumea spirituală prin metodele directe ale ştiinţelor naturii şi că ei consideră alte metode, spirituale, ca nefiind de încredere. Şi ajung la concluzia că există, pe de o parte, lumea obişnuită, în care oamenii trăiesc şi îşi îndeplinesc obligaţiile legate de viaţa socială, gândesc şi acţionează în condiţiile acestei vieţi sociale. Nu este nimic neobişnuit în aceasta. Este modul de viaţă obişnuit. Acesta este domeniul de investigaţie ştiinţifică ce se preocupă de fenomenele exterioare, de fenomenele de lumină, căldură, electricitate, magnetism şi aşa mai departe.
Pe de altă parte, totuşi, în viaţă apar şi situaţii anormale. Există oameni care practică scrierea automată; ei execută numeroase acţiuni sub influenţa hipnozei sau a sugestiei. Aceştia presupun că astfel se revelează o lume necunoscută în cadrul lumii obişnuite şi vor să interpreteze aceste semne exterioare şi fenomene neobişnuite. Ei vor să explice cum se face că gândurile şi experienţele cuiva din New York sunt comunicate telepatic unui prieten care trăieşte în Europa şi care are o afinitate psihică cu el, în vreme ce în mod obişnuit veştile sunt comunicate prin telegraful fără fir. Fenomene de acest tip, din care s-ar putea cita nenumărate cazuri, sunt investigate prin metodele standard ale ştiinţelor naturii. Această cale nu poate duce la niciun rezultat, la nicio înţelegere definitivă, pentru că omului îi lipseşte orientarea spirituală necesară, care trebuie căutată în lumea spirituală însăşi. Toate aceste fenomene, oricât ar fi de minunate, par să fie agregări de fenomene lipsite de legătură între ele în cadrul lumii exterioare. Noi nu putem ajunge la niciun fel de cunoaştere sau înţelegere a lor, doar le înregistrăm, le considerăm extraordinare şi formulăm ipoteze despre lumea spirituală, ipoteze care sunt lipsite de sens, pentru că fenomenele îşi au ele însele originea în lumea spirituală şi nu-şi trădează adevărata natură. Oricât de mult ne-am preocupa de mediumuri şi de adevăruri ştiinţifice, lumea spirituală se află întotdeauna cu noi, dar nu-şi dezvăluie adevărata esenţă.
În acest context aş dori să vă reamintesc investigaţiile pe care le-am menţionat ieri atunci când am spus că eu şi Dr. Wegman ne străduim în prezent să oferim o descriere corectă a acestor fenomene. Această metodă de investigare, la fel ca şi cealaltă direcţie pe care am descris-o şi care caută să aducă la lumină viaţa lăuntrică a viselor nu se poate lipsi de cunoaşterea spirituală. Ea se desfăşoară în aşa fel încât fenomenele de investigat se află în relaţie directă cu ceea ce le corespunde în lumea spirituală însăşi.
Dar aceste fenomene nu sunt asociate cu evenimentele izolate şi miraculoase pe care noi le întâlnim în lumea exterioară în maniera pe care tocmai am descris-o. Ele aparţin domeniului perceptibil de către persoana cu pregătire în domeniul medicinei, anatomiei şi fiziologiei atunci când percepţia sa asupra formei exterioare a unui organ uman – plămânul, ficatul sau un alt organ – a fost transformată într-o percepţie imaginativă a organului, atunci când acea persoană devine treptat capabilă să vadă organizarea omenească în imaginaţiuni.
Acest lucru devine deci posibil atunci când noi suntem capabili să studiem organele omului, care în mod obişnuit funcţionează mai mult după modelul fenomenelor anormale, şi nu al fenomenelor exterioare normale ale naturii, deci atunci când suntem în măsură să ne transformăm cunoaşterea iniţială omenească, cunoaşterea ştiinţifică, anatomică într-o pătrundere spirituală în organizarea omenească. În cadrul metodei pe care am descris-o anterior, noi plecăm de la fiinţa „întreagă” a omului. Calea care începe de la organele umane individuale pe care le abordăm şi le percepem direct prin intermediul unei anatomii spirituale este acea cale care ne poate conduce la rezultate reale, spre deosebire de abordarea greşită, care caută să înţeleagă fenomenele exterioare prin metode statistice, care sunt o caricatură a ştiinţelor naturii. Veţi înţelege, deci, că înainte de a putea discuta un asemenea subiect era nevoie de cooperarea unui medic care a fost pregătit în această direcţie. Mai mult decât atât, veţi înţelege că atunci când un organ uman este abordat astfel în mod spiritual de către o persoană care priveşte anatomia din acest punct de vedere, acea persoană nu trebuie să aibă nicio îndoială cu privire la ţelul care îi stă în faţă. Şi acum se dezvăluie percepţiei spirituale nu un om lăuntric aşa cum l-am descris anterior, ci un om exterior, cosmic, încă nebulos, fără îndoială, dar cu statura unei fiinţe măreţe, gigantice – omul aşa cum este el perceput, nu ca o totalitate, ci aşa cum apare prin percepţia lăuntrică spirituală a organelor sale. Pentru că aceste organe sunt percepute în mod spiritual, ni se revelează nu doar omul fizic, ci şi omul cosmic. La fel cum anterior lumea nopţii – sfera lunară – fusese atrasă în cadrul zilei, acum noi atragem în această fiinţă – care nu este întregul om, ci o fiinţă alcătuită din organele individuale – impulsurile sferei lui Saturn.
La fel cum într-o etapă anterioară sfera lunară a fost ademenită să se manifeste în cadrul conştienţei obişnuite de zi, acum sfera lui Saturn este ademenită să se manifeste în cadrul conştienţei ştiinţifice. Noi devenim conştienţi de faptul că forţele lui Saturn lucrează într-un fel anume în fiecare organ, cel mai puternic în ficat, destul de slab în plămâni şi cel mai puţin în cap.
Devenim astfel conştienţi de ţelul care ne cere să căutăm peste tot influenţele lui Saturn. La fel cum în etapele anterioare noi avansam din punct de vedere spiritual prin practicarea meditaţiei, tot astfel şi acum, identificându-ne cu căutarea lui Saturn, căutarea structurii spirituale lăuntrice a fiecărui organ, noi pătrundem în sfera lui Jupiter şi ajungem să recunoaştem faptul că fiecare organ este, de fapt, corespondentul pământesc al unei fiinţe divin-spirituale.
Prin organele sale omul poartă înăuntrul său imaginile fiinţelor divin-spirituale. Întregul Cosmos a apărut mai întâi ca o fiinţă gigantică în sfera lui Saturn şi noi vedem întregul om ca o fiinţă gigantică, cosmică, ce ne apare ca o sumă, ca activitatea concertată, lăuntric-organică a generaţii întregi de zei.
Încă o dată, trebuie să mergem pe această cale în deplină conştienţă pentru a putea fi activaţi de forţe care sunt capabile să ne susţină şi să ne sprijine în decursul experienţelor noastre spirituale. Trebuie să ţinem seama de faptul că toate aceste influenţe, la început, se află în stadiu embrionar, dar se manifestă în mod tranzitor. Este uşor, într-adevăr, să le recunoaştem prezenţa, dar este imposibil să le descriem, să păstrăm o impresie clară a lor şi să le modelăm în imagini mentale dacă cădem pradă pericolului inerent în această situaţie, şi anume, acela ca tot ce se ridică în această sferă să dispară imediat din conştienţa noastră, astfel încât nu reuşim niciodată să contemplăm ce am perceput.
Dar cei care sunt angajaţi astăzi în cercetarea parapsihologică nici nu se gândesc să ia în considerare spiritualul. Ei preferă să facă experimente în felul lor propriu, invitând unele persoane să colaboreze pentru teste de laborator. Dar realităţile spirituale nu pot fi reduse la nivelul uman, mai ales atunci când intenţia declarată este de a le pune în evidenţă prin aceste metode şi de a ajunge treptat la o explicaţie ştiinţifică.
Cartea de medicină despre care am vorbit ieri poate oferi doar o primă introducere elementară în ceea ce va deveni, în viitorul îndepărtat, o ştiinţă dezvoltată. Dar în măsura în care aceste lucruri există astăzi în lumea spirituală şi sunt fireşti pentru acele fiinţe care trăiesc nu pe Pământ, ci pe Soare, în această măsură ele pot fi aduse în conştienţa pământească în maniera pe care am descris-o. Noi nu trebuie să ne imaginăm că putem să ne dezvoltăm înţelegerea spirituală prin intermediul experienţelor de laborator sau cu ajutorul anatomiei abstracte care se găseşte descrisă în manuale. Ideea esenţială este că toate problemele spirituale trebuie să fie vieţuite în mod direct de către om. De ce stau lucrurile astfel?
Noi putem aduce aceste realităţi la lumină în mod constant doar atunci când ele sunt susţinute şi hrănite de către forţele care se dezvoltă din strădaniile obişnuite ale omului, de către forţele pe care omul le obţine din încarnările precedente pe Pământ. Atunci când acest lucru se întâmplă, în lumea sferelor lui Saturn şi Jupiter pătrunde ceea ce putem numi sfera lui Marte. Şi din acel moment lucrurile încep să ne vorbească. Ele se revelează prin inspiraţie. Apoi noi ne întoarcem din nou spre Soare înzestraţi cu conştienţa inspiraţiei.
Aceasta este cea de-a doua cale care este aşteptată în prezent din partea ştiinţelor naturii şi pe care iniţiaţii despre care v-am vorbit ieri ar prefera să o evite. Ei se simt neliniştiţi când sunt aduşi în contact cu această cale, cu toate acestea această cale va trebui urmată.
Calea care conduce prin sfera lunară, după cum vă veţi fi dat seama din discuţiile de faţă, era admirabil adaptată pentru vechii iniţiaţi şi ne stau la dispoziţie informaţii remarcabile despre această cale lunară din cartea lui H. P. Blavatsky, Doctrina secretă. Dacă putem face diferenţa între fapte reale şi ficţiune, în Doctrina secretă pot fi găsite multe adevăruri importante. Dar această cale trece prin sfera luminii lunar-astrale cu care H. P. Blavatsky avea o strânsă asociere şi unde un înalt mesager al lui Mercur îi conducea interpretările. Când îi urmărim dezvăluirile putem observa cum ea îşi îndreaptă întotdeauna imaginaţia către sursa potrivită. Ceea ce este extraordinar la Blavatsky este că ea abia dacă apucă să simtă primele semne ale unei imaginaţiuni că aceasta se şi realizează. Condusă de acest mesager al lui Mercur, ea este îndrumată către o bibliotecă secretă. Ideea prinde formă în sufletul ei şi mesagerul lui Mercur o conduce la o carte păzită îndeaproape de Vatican. Ea citeşte cartea şi noi putem găsi în scrierile sale o mulţime de informaţii la care ea nu ar fi putut avea acces altfel pentru că erau păzite straşnic de către Vatican de secole întregi! Această cale este, într-adevăr, o cale intens folosită şi care trebuie deosebită cu mare atenţie de tot ceea ce se realizează păstrând un ferm control lăuntric.
Cealaltă cale duce pe drumul pe care l-am descris deja şi se bazează pe metodele ştiinţelor moderne ale naturii, pe care Blavatsky le detestă din toate puterile. Aceasta este calea care trebuie urmată în maniera pe care am descris-o, cu deplina conştienţă că îşi găseşte forţa şi sprijinul în dezvoltarea karmică a forţelor fiinţelor omeneşti, nu atât de dragul trezirii amintirilor karmice, ci cu scopul de a le reţine pentru a le putea astfel descrie.
Ştiinţa prezentului trebuie să fie străbătută de valorile umane, după cum am arătat ieri, când am vorbit despre colaboratoarea mea în acest domeniu. Doar prin dezbaterea exemplelor concrete, şi nu cu ajutorul definiţiilor, putem descoperi cel mai bine originea căilor adevărate şi a celor false. Şi în încheierea acestui ciclu de conferinţe aş dori să adaug mâine cât mai multe informaţii asupra acestui subiect, în scurtul timp pe care îl avem la dispoziţie.
