Din activitatea mea antroposofică au rezultat două lucruri: în primul rând, cărţile pe care le-am publicat pentru a fi citite de oricine doreşte, în al doilea rând un foarte mare număr de cursuri care iniţial au fost destinate să apară în ediţii restrânse şi să fie vândute numai membrilor Societăţii Teosofice (mai târziu acelora ai Societăţii Antroposofice). Acestea erau stenograme luate mai mult sau mai puţin fidel la conferinţele mele şi pe care – din lipsă de timp – nu le- am putut revizui eu însumi. Aş fi preferat ca ceea ce a fost cuvânt rostit, să rămână cuvânt rostit. Dar membrii voiau cursurile ca tipărituri. şi de aceea cursurile au fost tipărite. Dacă aş fi avut timp pentru a le revizui, restricţia „numai pentru membri” de la bun început n-ar mai fi fost necesară. Acum am renunţat la ea de mai bine de un an de zile.
Aici, în această „Autobiografie” este necesar să spun, înainte de toate, cum se încadrează acestea două: cărţile pe care le-am publicat şi cursurile tipărite, în ceea ce eu am elaborat ca antroposofie.
Cel ce vrea să urmărească munca şi căutările mele pentru a pune antroposofia în faţa conştienţei epocii contemporane, trebuie să facă acest lucru pe baza scrierilor generale pe care le-am publicat. În ele mă ocup şi de căutările din domeniul cunoaşterii ale epocii. Am prezentat acolo ceea ce prin „percepţie spirituală” a luat în mine o formă din ce în ce mai clară drept antroposofie – în orice caz, în mod imperfect din multe puncte de vedere.
La necesitatea aceasta de a clădi „antroposofia” şi de a transmite lumii cultivate de azi comunicări din lumea spirituală, s-a adăugat aceea de a satisface pe deplin nevoile sufleteşti, dorurile care veneau de la membrii societăţii.
Aici exista, înainte de toate, dorinţa intensă de a auzi conţinutul Evangheliilor şi al Bibliei, în general, prezentat în lumina antroposofiei. Ei doreau să audieze cursuri legate de aceste revelaţii date omenirii.
Pe lângă aceste cursuri interne, ţinute în spiritul cerinţelor caracterizate, a mai venit altceva. La cursuri participau numai membri, şi ei erau familiarizaţi cu noţiunile elementare ale antroposofiei. Puteam să le vorbesc, deci, ca unor avansaţi în antroposofie. Ca urmare, cursurile interne aveau un aspect pe care nu-l puteau avea scrierile destinate publicului larg.
În cadrul acestor cercuri interne am putut vorbi despre unele lucruri într-o manieră pe care ar fi trebuit s-o schimb cu totul, dacă aş fi intenţionat de la bun început să le dau tiparului.
Aşadar, caracterul diferit al celor două feluri de scrieri, cele publice şi cele pentru uz intern, are două substraturi diferite. Scrierile destinate de la bun început publicului sunt rezultatul căutărilor şi luptelor din propriul meu suflet; în scrierile pentru uz intern societatea caută şi luptă, şi munceşte împreună cu mine. Eu ascult vibraţiile din viaţa sufletească a membrilor şi aspectul conferinţelor se naşte din trăirile vii pe care mi le dă transpunerea în ceea ce aud.
N-am spus nicăieri, nici în cea mai mică măsură, ceva care să nu fi fost produsul cel mai pur al antroposofiei în dezvoltare. Nu poate fi vorba de nici o concesie făcută prejudecăţilor sau presimţirilor membrilor. Cine citeşte scrierile pentru uz intern poate să le ia în cel mai deplin înţeles al cuvântului drept ceea ce antroposofia are de spus. De altfel, când cererile în acest sens au devenit prea insistente, am putut să renunţ fără a mai sta pe gânduri la restricţia de a răspândi aceste scrieri numai în rândul membrilor societăţii. Numai că trebuie să se ţină seama de faptul că în scrierile tipărite şi nerevizuite de mine există erori.
Dreptul de a emite judecăţi despre conţinutul acestor scrieri de uz intern va fi acordat, în orice caz, numai celui care cunoaşte ceea ce noi presupunem drept premisă a unei asemenea judecăţi. şi aceasta este, pentru majoritatea acestor scrieri, cunoaşterea antroposofică a omului, a cosmosului, în măsura în care fiinţa sa e descrisă în antroposofie, precum şi comunicările date din lumea spirituală drept „istorie antroposofică”.
