Cu greu am putut renunța la o prezentare mult mai amplă a acestei cărți și a motivațiilor mele pentru editarea acestui ciclu de conferințe în limba română, dat fiind impactul la nivel de revelație pe care a avut-o, asupra vieții mele profesionale, această carte, împreună cu alte două volume care sper că vor putea urma, și, sigur, corelate cu întregul sistem de gândire promovat și elaborat de autor, pe care, în continuare îl consider, din câte cunosc de referitoare la încercarea omenirii de a defini rolul artei și al artistului în viitor, ca având viziunea cea mai profundă și modernă. Acest sistem atribuie, în concret, artistului dramatic, cea mai înaltă și onorantă misiune, și anume aceea de a reda omului clarvederea pierdută, de a ridica spectatorul la poziția de inițiat care, cu ochiul percepției lumilor suprasensibile, contemplă aceste lumi însuflețite în interacțiunea lor vie cu lumea terestră și cu omul aflat în desfășurarea destinului său, misiune pe care, de altfel, la origine, arta teatrală a exercitat-o din plin, dar pe care, pe drumul parcurs din vremurile de profundă spiritualitate până la percepția pe deplin materialistă a lumii, arta noastră a înstrăinat-o complet și, odată ajunsă la pura copiere naturalistă a vieții, este pe cale de a-și pierde orice justificare și să devină, cu o viteză uluitoare și cu o isterică vigoare, malefică.
Am încrederea deplină că toți cei care năzuiesc cu sete disperată de a găsi o potecă pentru a ieși din această degradare dureroasă, cei care caută o îmbogățire profundă a artei dramatice și o reorientare de esență în atitudinea noastră față de vorbire și cuvânt, cei care vor să cunoască necesitățile obiective care au condus arta dramatică, arta recitării și arta declamării, de la originea lor sacrală la trivialitatea cu care deja ne-am obișnuit, cu care ne întâlnim chiar și în evenimentele cele mai emancipate ale teatrului mondial actual, trivialitate care tinde să devină măsură, criteriu, obligativitate insuportabilă, critică vândută, sau confuză, comisie incompetentă și premiu inacceptabil, cei care se vor apropia cu astfel de frământări de această carte, vor ști să aprecieze și să aplice în arta lor, în mod adecvat, impulsurile date de autorul acestor conferințe, acest Aristotel evoluat al timpurilor noastre. Aceste impulsuri slujesc unui spirit nou și se pregătesc să pretindă de la omul modern, din ce în ce mai drastic, decizia lui individuală și autonomă spre fapta spirituală conștientă și liberă, spre gestul obiectiv și benefic în toate domeniile, spre o atitudine sacră în actul artistic, spre drumul cunoașterii nemijlocite a cosmosului spiritual, prin intermediul Logosului.
În acest sens înțeleg contribuția mea modestă de a fi inițiat și sprijinit editarea acestei cărți, categoric cu gândul, în primul rând, la colegii mei actori, dar, desigur, la toți artiștii dramatici, la cei care iubesc arta scenică, dar le și pasă de soarta ei, mai exact acei care, în arta lor, sunt disperat nemulțumiți de sine însuși, chiar dacă mulți îi venerează ca pe zei care rup toate punțile, pornesc sihaștri și preferă mereu singurătatea unui nou început în ciuda faptului că toți îi deplâng ca pe morți. Aceștia vor ști să înfrângă demonul venerării de sine care tâlhărește talentul și corupe vocația, aceștia vor putea deveni preoți ai artei, inițiați și mesageri ai spiritului viu, făcându-l pe acesta perceptibil în mod nemijlocit, și din arta lor va străluci venerația față de misterul învierii. Pentru acești artiști autorul acestei cărți poate fi călăuza în deșert. Tot astfel n-il prezintă Mircea Eliade: „….Trebuie să așteptăm cărțile d-rului Steiner, ca să căpătăm o disciplină și o călăuză în cunoașterea ocultă a lumii.”* , sau „…Pentru o conștiință tânără contemporană e preferabil să accepte sinteza antropozofică – decât incoerentele teozofisme….”.**
* „Teosofie?”– Cuvântul, anul III, nr. 903, sâmbătă, 22 octombrie 1927.
** „Între Luther și Ignatiu de Loyola”, – Cuvântul, anul III, nr. 903, sâmbătă, 22 octombrie 1927
Acum ar mai fi, cred, de evitat câteva neînțelegeri majore care se pot ivi la un prim contact cu această carte și cu acest autor.
În primul rând trebuie spus că pentru cei care vor să înțeleagă la dimensiunea deplină lucrurile care sunt prezentate aici, se recomandă studierea în prealabil a unor scrieri fundamentale ale autorului, în care se precizează noțiunile cu care se lucrează. Cel puțin Filozofia Libertății, Știința Spirituală și Teozofie trebuiesc, probabil, parcurse. Fără a face contact cu vocabularul folosit de autor și cu sistemul de gândire sau cercetare spirituală, cu care lucrează, multe din problemele tratate rămân parțial sau complet nepătrunse, unele noțiuni vor apare dogmatice iar altele formulări poate chiar aberante.
Apoi se va observa că tocmai exercițiile nu sunt transpuse în limba română. Aceste exerciții sunt create de autor, în mod sublim, după considerente ample și complexe, cu efecte profunde și subtile asupra organismului vorbirii și necesită o transpunere extrem de prudentă în limba în care urmează să fie aplicate, cu perioade lungi de verificare în exersarea concretă. O formă finală satisfăcătoare și responsabilă, care ar putea fi tipărită, vom putea avea abia peste aproximativ șapte ani, or atâta nu aveam dreptul să mai așteptăm cu tipărirea acestor conferințe. Mai mult de atât. Chiar peste șapte ani, nu ne vom grăbi neapărat să tipărim exercițiile, transpuse cât de bine, pentru că odată apărute sub formă de tipar, ele capătă autoritatea unei finalități absolute, pe care, de fapt, nu ne vom fi câștigat încă mult mai multă vreme dreptul de a o pretinde.
Acestea toate însă nu înseamnă să ne mulțumim doar cu partea teoretică, analitică a acestor conferințe; dimpotrivă: atât transpunerea și verificarea cât și exersarea propriu-zisă a exercițiilor și aplicarea lor artistică și terapeutică se află, datorită unui grup de artiști entuziaști, în cadrul Teatrului Logos, de un an de zile, în deplină desfășurare.
Legat de aceste exerciții și de rostul lor suprem și anume spiritualizarea vorbirii, apare și un alt aspect important, care necesită, poate, o scurtă precizare. Vom găsi în repetate rânduri, când se vorbește de sunetele articulate, expresia „…dispoziția sunetului…” pe care am preferat-o altor posibile traduceri a expresiei din original, –„Lautstimmung”–, care a fost creată special pentru a desemna faptul că fiecare sunet poartă în el o încărcătură spirituală, o esență etică, o ființă atmosferică, emoțională, o posibilitate de a transporta o stare, de a mijloci o dispoziție. Aceste aspecte sunt pe larg tratate în carte, așa că am ales o traducere care redă cât mai simplu și exact expresia originală, considerând că nu este posibil, într-o singură construcție de cuvânt să cuprindem toată amploarea acestui fenomen, și că el trebuie înțeles, oricum, din expunerile date în această direcție.
Un alt aspect ar fi fragmentele de texte literare citate, date drept exemple în forma lor originală, (germană, franceză, latină, gotică, dialect elvețian și austriac) pentru faptul că numai așa sunt valabile ca modele de demonstrare pentru nuanțele, care țin de vorbire și stil, luate în analiză. Sigur că nu va putea urmări aceste demonstrații cel care nu cunoaște limba respectivă suficient de bine. O dificultate într-adevăr foarte stânjenitoare care, însă, poate fi ameliorată printr-o sfătuire temeinică cu cineva de specialitate, sau prin participarea la cursurile de introducere și orientare în acest domeniu și acest stil, organizate de Teatrul Logos.
Caracterul științific pe care îl poartă lucrarea de față și insistența cu care ne îndeamnă autorul la analiză, la conștientizare, la reflectare asupra multor amănunte, aparent de ordin mai degrabă filozofic, poate trezi antipatie în temperamentul furtunos și irascibil al câte unui artist dramatic, și poate bloca sau descuraja disponibilitatea răbdătoare a cititorului, de a intra într-un dialog mai special cu propria conștiință estetică, având impregnat poate, prea adânc, în reflexele atitudinii sale față de arta noastră, preconcepția: „Teatru înseamnă talent și cam atât!”, fără să chibzuiască suficient asupra faptului, cât de elementar dependent este talentul cel mai năstrușnic de revelarea lui prin mijloacele de expresie ale actorului: vorbirea, mimica, gestul, mijloace pe care nu le mai cultivăm de mult, ba chiar ne cam stânjenesc și de aceea mai avem puțin și le vom disprețui, și în disprețul nostru față de mijloacele noastre de expresie, care sunt, totodată, și elementele componente genetice ale identității artei noastre, ne pierdem și talentul și stilul și arta. În încercarea de a preveni aceste tendințe, autorul adoptă uneori metoda analizei și face apel la înțelegerea rațională a fenomenelor, pentru ca din conștiență să se nască o nouă încercare de a curma declinul total.
Nu numai că nu are voie să lipsească talentul, inspirația, adevărul, firescul, umorul, temperamentul, căldura, simțirea în toată amploarea și nuanțarea ei infinită, și nu trebuie să dispară vreodată râsul și plânsul, subtilitatea, extazul și transfigurarea, harul de la Dumnezeu – noțiuni iubite de care ne-am legat toate speranțele estetice dar și toate clișeele, manierismele și comoditățiile artistice, dar dimpotrivă, este chemarea geniului timpului faptul că ele toate trebuiesc obligatoriu potențate, înnobilate și mântuite pentru o artă dramatică a viitorului prin reflectarea asupra impulsurilor oferite de știința spirituală modernă în general, și pentru arta actorului în special, prin reflectarea și viețuirea intimă a Logosului înviat, spre a putea face perceptibilă manifestarea acestuia în lume.
Prin editarea acestei cărți îmi exprim totodată și convingerea că arta dramatică va trebui și va putea să preia o responsabilitate mult mai amplă și mai profundă în aceste timpuri de răscruce, în care va trebui să ne reușească sinteza armonizatoare și revelatoare de adevăr integral, dintre toate conceptele despre divin și terestru, spre o atitudine integrală față de lume, în care polaritatea dintre materie și spirit va fi găsit prin forța conștienței integral însuflețite, o majoră, suverană și definitivă împăcare în toată gândirea, simțirea și în toată înfăptuirea omului liber, integrat autonom într-o omenire trezită spre venerarea binelui, adevărului și frumosului, deci al gestului sacral-artistic în toate domeniile de străduință umană. În caz contrar, mă tem că noi, curând, nu vom mai avea nici un motiv să credem că ne va ocoli, la începutul mileniului al treilea după Christos, confruntarea finală, care ar descinde omenirea în două regnuri diametral opuse în atitudinea lor față de lume și o va plasa pe două poziții evolutive total distincte și izolate, pentru timpuri infinite, și nu vom mai avea nici un spor să mai sperăm, naivi, că dragonul negației, al încremenirii și al minciunii, pe care cu toții, ca nicicând, îl bănuim, nu va lansa, respirând sulful întunecării spirituale ca niciodată, atacul final, disperat, ba chiar apocaliptic dacă ar fi, nu l-ar deranja, asupra credinței și cunoașterii spirituale, asupra iubirii și conștienței, asupra a tot ce este frumos și adevărat pe scena lumii și sfânt în lumea scenei.
Ne vom opune prin Cuvânt!
