Evident, nu este posibil să oferim astăzi, despre un asemenea subiect, care ar merita să fie tratat în profunzime, mai mult decât niște indicații. Căci studiile psihiatrice actuale ar cere o reformă radicală.
Imposibilitatea în care ne aflăm astăzi, văzând pozițiile lui Friess [Nota 32], care ar trebui să figureze în psihiatrie, ar trebui să ne incite la această reformă. Dar o asemenea reformă nu se va realiza – aceasta reiese, pare-mi-se, din conferința Dr. Husemann –, dacă știința spirituală nu vine să fecundeze științele specializate. Căci această evoluție, atât de bine descrisă de Dr. Husemann [Nota 33], care începe în epoca lui Galilei și culminează în secolul al 19-lea, această evoluție științifică a disociat viața de gândire în două curente diametral opuse. Găsim, pe de o parte, reprezentările despre materie și procesele ei, pe de altă parte, viața gândirii însăși, care a luat, aș spune, un caracter tot mai abstract. Astfel, aceste abstracțiuni nu pot fi niște forțe, nu pot avea o putere de acțiune în omul care nu are posibilitatea să înțeleagă materia, fizicul, pornind de la elementul sufletesc, și să creeze o punte de legătură spre materie.
Când vorbește astăzi despre elementul sufletesc, omul își reprezintă, cel mult, o sumă de abstracțiuni sau de impresii abstracte etc. În mod foarte evident, această sumă de abstracțiuni nu pot mobiliza organismul, nu pot crea nici o punte de legătură spre organism. Astfel, nu putem spune că o influență exercitată asupra unei vieți psihice considerate doar o abstracțiune poate influența într-un fel organismul fizic real. De cealaltă parte se află ceea ce se știe despre organismul fizic prin intermediul științei. Pentru a concretiza manifestările psihice, a fost inventat termenul de manifestări paralele, și acestea au fost considerate ca fiind efectele organismul fizic. Pornind de la niște reprezentări concrete astfel elaborate despre organizarea fizică, este imposibil să extragi din ele cea mai mică idee despre viața sufletească.
Astfel, astăzi coexistă un punct de vedere asupra vieții sufletești – nu ne interesează acum că acesta este mai mult sau mai puțin materialist –, care nu are în vedere altceva decât niște abstracțiuni, și un punct de vedere asupra existenței materiei, precum și despre viața organică, în care spiritualul nu poate fi întrezărit în nici un fel.
Este, totuși, evident că nu e ușor să fie găsită o metodă pentru domeniul psihiatriei. De aceea, în ultima vreme a fost părăsită ideea unei relații între ceea ce, în om, este organic-fizic, și procesele sufletești care se desfășoară la nivelul conștienței.
Și cum tot timpul există riscul de a te așeza între două scaune, între elementul fizic-material și elementul psihic-abstract, devine necesară inventarea unei lumi a inconștientului, foarte ciudată. La aceasta s-a recurs din plin în psihologia analitică, un obiect de studiu deosebit de interesant. Când se va fi realizat o reformă a psihiatriei și când vom avea iarăși o psihiatrie ca lumea, acest obiect al cercetării științifice va trebui să fie verificat cu atenție de către această nouă psihiatrie, căci ea are de-a face cu el.
Așadar, pentru a nu cădea între două scaune, a fost imaginat acest inconștient. Bineînțeles, nu am nimic de obiectat referitor la această lume a inconștientului, dar ea trebuie să fie explorată, trebuie să fie cunoscută în mod real cu ajutorul percepției suprasensibile pe care o introduce știința spirituală, care nu construiește himere, ca freudienii și alții ca ei.
Știința spirituală va contribui la reforma psihiatriei, revenind de la conceptele pur abstracte și fără viață la niște concepte conforme cu adevărul, la niște concepte care există în lume ca realitate vie, la niște concepte pe care le dobândim cufundându-ne în real, datorită metodelor acestei științe spirituale. Ajungând la asemenea metode, care ne conduc la niște concepte conforme cu realitatea, la niște concepte care nu sunt simple abstracțiuni, ne vom croi calea spre realitate, vom construi o punte de legătură între sufletescul și fizicul omului. Dacă dorim o psihiatrie serioasă, care să aibă o altă înfățișare decât cea actuală, trebuie să avem o altă reprezentare despre elementul sufletesc și cel fizic.
Actuala sumă de abstracțiuni, inclusiv cele care înglobează legile fizice – aceste legi fizice tot mai subtile –, această sumă de abstracțiuni nu este capabilă să pătrundă în realitatea proceselor.
Cum ați putea descoperi, printre abstracțiunile care figurează în științe, cele două fapte importante – sunt, într-adevăr, fapte – pe care le-am menționat în prima conferință din această serie, despre o fiziologie a inimii, întemeiată pe știința spirituală, și despre o concepție inversată cu privire la legea biogenetică fundamentală, aplicată cosmogoniei, întemeiată pe știința spirituală?
Asemenea exemple arată că metodele științei spirituale sunt cu adevărat în măsură să abordeze calea care conduce de la viața sufletească la lumea obiectivă, să creeze o punte de legătură între ceea ce numim element sufletesc și ceea ce numim element fizic.
O asemenea metoda este necesară mai mult ca oricând în studiul psihiatriei, unde nu vom reuși să realizăm ceva decât dacă suntem capabili să observam în mod corect faptele care țin de acest domeniu. Iar aceste fapte sunt cu atât mai greu de observat, cu cât ele cer o obiectivitate mai mare decât faptele referitoare la efectele legilor fizice. Căci viața umană nu ne oferă deloc posibilitatea de a face o distincție absolută, atunci când trecem de la omul sănătos, relativ sănătos, la omul relativ bolnav. Desigur, omul parcurge o dezvoltare absolut individuală, o existență particulară, dar el ajunge la această dezvoltare individuală prin viața lui sufletească, prin ceea ce se abate, în cadrul vieții sale sufletești, de la dezvoltarea directă. Nu așa stau lucrurile în privința a ceea ce, în sfera fizicului, se abate de la dezvoltarea așa-numită normală. Aceasta nu este decât o indicație, ar trebui să vorbim ore întregi pentru a pune la punct în detaliu faptul că nu putem lua omul în mod izolat. Omul este, mult mai mult decât se crede în general, o ființă socială, în sensul profund al cuvântului. Astfel, rareori putem aprecia bolile psihice pe baza biografiei unui individ izolat. Este aproape imposibil.
Aș vrea sa ilustrez acest fapt printr-un exemplu ipotetic, mai bine decât printr-o teorie. Se poate întâmpla ca, într-o comunitate oarecare, familială sau de alt fel, să coabiteze două persoane. După un anumit timp, una dintre ele are nenorocirea să sufere un atac care necesită o internare psihiatrică. Poate fi, desigur, tratat izolat, dar, procedând astfel, dacă ne facem o idee bazându-ne numai pe situația acestei persoane izolate, vom fi, în majoritatea situațiilor, victima unei iluzii. Căci se poate întâmpla, acesta este un caz frecvent, ca un alt membru al comunității din care face parte cel care a devenit bolnav psihic, se poate întâmpla ca acest altul să poarte în el complexul de forțe care l-a condus pe cel dintâi la boala psihică. Așadar, pornim de la doi indivizi, individul A și individul B. A face o criză psihiatrică. B este purtătorul unui complex de forțe de natură organică; acest complex, luat izolat, ar revela, poate, într-o măsură mult mai mare, ceea ce este considerat a fi cauza bolii lui A. Cu alte cuvinte, B, care nu este atins din punct de vedere psihiatric, poartă în el o cauză de boală psihică într-un mod mult mai intens decât individul A, care a trebuit să fie internat. În realitate, nu este vorba de o simplă eventualitate. Căci individul A, făcând abstracție de complexul de forțe considerat ca fiind cauza bolii psihice, are o constituție slabă, care nu suportă acest complex. Celălalt, B, îl suportă, dar nu A. Dar A nu s-ar fi îmbolnăvit dacă nu ar fi fost supus influenței lui B, împreună cu care trăiește și care, în acest caz, poate fi extraordinar de nefastă, el nu s-ar fi îmbolnăvit dacă nu ar fi fost în mod constant influențat psihic de către B, care este robust.
În multe cazuri, un exemplu ca acesta este o realitate. Vedeți cât de mult trebuie să se bazeze o psihiatrie serioasă pe realitate, dacă nu vrea – ceea ce, totuși, astăzi se întâmplă frecvent – să rămână la un simplu joc. Este vorba cu adevărat să nu privim omul în mod izolat, ci în ambianța lui socială.
Acest mod de a vedea lucrurile trebuie generalizat, căci același fenomen se extinde și în cazul altor boli. Este o mare deosebire între situația când un anumit complex de forțe atinge un individ slab și aceea când acest complex atinge un individ robust. Să presupunem două persoane care coabitează într-o anumită perioadă a vieții lor. Una a moștenit o natură țărănească robustă, celălalt este născut din trei generații de orășeni. Se poate ca cel cu natura robustă să poarte în el un complex foarte intens, pe care îl suportă perfect; el nu se îmbolnăvește. Celălalt nu are complexul decât prin contagiune psihică, prin mimetism, prin ceea ce trece mereu de la un om la altul, dar el nu-i suportă efectele.
Trebuie să țineți seama de toate acestea, dacă vreți să vorbiți despre psihiatrie pornind de la realități, și nu de la niște teorii și programe; vedeți de ce trebuie să ținem seama dacă vrem în mod serios să ne orientăm spre ceea ce izvorăște din cunoaștere. Observați cât de mult s-a specializat știința după Galilei și cât de necesar este să-și cucerească forme reînnoite, capabile să fecundeze toate domeniile. Astfel, cunoștințele umane, în special cele care conduc la viața practică, vor ajunge la declin.
Astfel, voi putea relua, pentru psihiatrie, ceea ce am spus despre școlile Waldorf, despre arta pedagogică: Nu cu noi formulări teoretice vom merge înainte, ci introducând știința vie a spiritului în acest domeniu. Ceea ce este valabil pentru pedagogie, este valabil și pentru psihiatrie. Nu pornind de la niște concepții înguste, declarând că acest lucru sau altul trebuie ameliorat în cadrul psihiatriei, nu în acest fel vom progresa, ci însușindu-ne acest gând: Cunoașterea, în general, trebuie întemeiată pe știința spiritului, și atunci, pe această bază, psihiatria se va reforma de la sine, ea va realiza ceea ce mulți oameni doresc cu ardoare, lucru care nu se poate realiza pe baza metodelor științifice moderne, am arătat acest fapt, îndeajuns, ieri și azi.
Vedeți dvs., ceea ce decurge chiar dintr-o vulgarizare – iertați-mi cuvântul – a științei spirituale este o cunoaștere a omului infinit mai bună decât cea actuală. Nu poate fi vorba de o cunoaștere umană de felul aceleia care are loc atunci când oamenii stau unul în fața celuilalt. Ei trec unul pe lângă altul, și fiecare trăiește pentru sine. Știința spirituală va face ca omul să fie deschis spre o cunoaștere reciprocă. Atunci, multe lucruri despre care credem că aparțin domeniului patologiei psihiatrice vor trece în domeniul igienei sufletești. Astăzi suntem pe punctul de a trece direct de la sindroamele psihice, de la tulburările psihice ale existenței, la niște idei general acceptate, fără a vedea aici nimic anormal, patologic. Și, dacă am examina nu doar unul din conceptele general admise, am observa că ne-am angajat, dar mai lent, pe o cale identică aceleia care este urmată pentru a examina un sindrom psihic, care, pentru că se desfășoară mai rapid, este considerat astăzi anormal din punct de vedere psihic.
Vedem, astfel, că toate discuțiile despre reformele de amănunt în domeniile științifice particulare nu conduc la mare lucru. În schimb, dacă ne hotărâm – dar sufletele, multe suflete sunt astăzi prea adormite – să fecundăm viața științifică așa cum înțelege acest lucru știința spirituală, atunci un domeniu științific cum este acela care tratează devierile vieții psihice, acela al medicinei psihiatrice, se va reforma de la sine. Chiar pentru niște cazuri care merg la rebeliune, la nebunia furibundă, la imbecilitate etc., se va descoperi semnificația acestor devieri în raport cu o dezvoltare normală. Și, în multe privințe, vom observa că reîntoarcerea la niște concepte mai sănătoase asupra vieții în general va corecta eroarea oficială despre devierile, despre bolile psihice.
Căci este extraordinar de greu să stabilim o limită exactă între viața așa-zis normală și cea anormală din punct de vedere psihic. Este greu, de exemplu, să știm dacă este vorba de o viață sufletească normală, în cazul recent, produs în apropiere de noi, la Basel, al unui om care a lăsat prin testament o sumă importantă celui care se va izola într-o singurătate completă până când va ajunge să dovedească nemurirea sufletului. Acesta este conținutul testamentului unei persoane din Basel; nu știu ce s-a întâmplat în continuare. Cred că moștenitorii, contestând testamentul, au intentat acțiune juridică – nu psihiatrică –, dar nu știu dacă psihiatria a jucat aici vreun rol. Dar, dacă încercați să determinați dacă este vorba de un caz psihiatric, de o glumă sau de o exacerbare a sentimentului religios, va fi foarte greu să discerneți realitatea, căci – și, într-adevăr, despre aceasta este vorba – conceptele noastre s-au diluat treptat în fața realității. Trebuie să le fortificăm din nou, însă doar știința spirituală le va reda vigoarea. Și, printre multe altele, va beneficia și psihiatria de acest lucru.
