Bună dimineaţa, domnii mei! V-a venit vreo idee?
Întrebare: Domnul doctor a spus odată că astrele, de exemplu Luna, sunt mult mai mari decât se văd. Am mai putea auzi încă ceva pe această temă?
Dr. Steiner: Vreau să vă spun astăzi ceva, care face posibil ca în următoarea oră să intrăm mai în amănunt cu aceste corpuri cerești. Fireşte că trebuie mai întâi înţeles ce sunt aceste astre şi ce legătură au ele cu Pământul; şi pe de altă parte trebuie înţeles că peste tot în aceste astre este ceva spiritual. Mărimea, poziţia ş.a.m.d. nu înseamnă, desigur, mare lucru. De aceea vreau astăzi să vă o bază pornind de la Pământ, care vă va arăta cum se pot înţelege Soarele şi Luna pornind de la Pământ. Fireşte că Soarele este mult mai mare decât Pământul, şi Luna mai mică decât Pământul. Luna este, fireşte, mai mare decât se vede, dar este mai mică decât Pământul. Iar Soarele este, aşa cum este el extins afară, mai mare decât Pământul.
Dar acum trebuie mai întâi de toate să putem înţelege din ce componente se compun aceste corpuri cereşti, ce sunt ele de fapt. Trebuie să ne întrebăm, ce am întâlni acolo, dacă am zbura înspre ele cu o navetă spaţială. La toate acestea trebuie să pornim iarăşi de la oameni. Am tot discutat mereu, cum este omul dependent de întregul său mediu înconjurător: Dumneavoastră inspiraţi aerul şi îl expiraţi iarăşi afară. Când inspiraţi aerul, introduceţi în corp ceea ce este în jurul dumneavoastră. Aerul care este afară se compune din oxigen şi azot. Acesta este el însuşi sub formă gazoasă, un corp gazos. Şi acest oxigen este neapărat necesar pentru viaţa noastră. Avem nevoie de oxigen. Și anume, avem nevoie de el astfel încât noaptea îl inhalăm întunecat, iar ziua îl inhalăm astfel încât razele Soarelui trec prin el. De toate acestea avem nevoie. Aşa încât putem spune: Nu am trăi dacă nu am avea oxigenul aerului. – Dar acest oxigen al aerului este amestecat cu un alt gaz: cu azotul. Aşa că avem în aer oxigen şi azot. Acum puteţi spune: Avem nevoie şi de azot?
Dacă ar fi acolo numai azotul singur, atunci ne-am asfixia. Ia gândiţi-vă că v-am aduce pe toţi, în loc de această cameră unde oxigenul este amestecat cu azotul, într-o cameră unde ar fi doar azot: Ne-am sufoca cu toții! Am putea deci spune: Poate că ne-ar putea fi egal dacă azotul este acolo sau nu, poate am putea avea doar oxigenul singur. – Atunci este însă aşa: Dacă ar fi numai oxigen, atunci ar mai trăi cel mult doar cel mai tânăr care şade acolo – noi toţi ceilalţi am fi de mult morţi. Cel mai tânăr ar mai trăi încă, ar avea însă o barba albă şi lungă, păr alb şi riduri, ar fi deja un moșneag! Aşadar dacă ar exista numai oxigen, am trăi cu toţii prea repede. Numai prin faptul că oxigenul este amestecat cu mult mai mult azot – doar 21 de procente sunt oxigen, restul aproape în întregime azot –, prin aceasta trăim atât de mult, cât putem trăi noi ca oameni. Așadar dacă nu am avea deloc azot, am trăi prea repede. Am trăi doar până pe la vârsta de şaisprezece, şaptesprezece, optsprezece ani, şi atunci am fi deja moșnegi.
Azotul, aşa cum este el în aer, mai are însă o particularitate cu totul deosebită. Dumneavoastră aţi putea desigur spune: Cum ar fi atunci dacă ar fi puţin mai mult sau mai puţin azot în aer? – Presupuneţi ca ar fi mai puţin azot în aer decât aceste procente care sunt în el. Domnii mei, aceasta ar fi o poveste foarte curioasă: Și anume atunci aţi începe cu toţii, în aerul pe care îl expiraţi, să expiraţi mai mult azot, decât expiraţi altminteri, când în aer se află atât azot cât este acum. Aşadar dacă ar fi prea puţin azot în aer, atunci dumneavoastră înșivă aţi pompa azotul afară din corpul dumneavoastră, pentru a pompa în aer atât de mult din propriul dumneavoastră corp, pe cât este acum în aer. Dacă ar fi mai mult azot în aer decât este acum, atunci aţi începe să reţineţi din azotul pe care-l inpiraţi şi să expiraţi mai puţin decât expiraţi acum, astfel încât în aer să se afle din nou mai puţin azot. Aceasta este foarte curios: Omul nu are nevoie numai de azotul amestecat cu oxigenul, ca să poată respira ceea ce trebuie, ci are nevoie în mediul înconjurător de o cantitate cu totul anume de azot. Acesta trebuie să fie acolo. Deci nu este vorba să avem în noi suficient azot și oxigen, ci ca în mediul nostru înconjurător să se afle cantitatea corectă. Şi dacă ea nu este îndeajuns, atunci o punem noi înşine înăuntru.
Aceasta este ceva de care ştiinţa de astăzi nu ştie chiar nimic. Ştiinţa de astăzi îl decuplează pe om cu totul de la lume, nu ştie că omul în realitate poate fi stăpânul lumii, dacă ar fi conştient de aceasta. Deci dacă, să spunem, ar fi vorba să se înfiinţeze o colonie undeva, unde este prea puţin azot, atunci s-ar putea produce suficient azot prin faptul că pur și simplu s-ar recomanda oamenilor o astfel de hrană datorită căreia ei înşişi ar putea expira mult azot. Deci vedeţi cum o ştiinţă adevărată devine imediat practică.
Acum însă mai intră încă ceva în consideraţie. Să considerăm mai întâi acel azot, nu cel pe care îl lăsăm afară, ci cel pe care continuu îl inspirăm şi-l expirăm. Dacă l-am avea doar pe el ne-am sufoca. Plămânii noştri se sufocă datorită azotului. Dar rinichii noştri, organele digestive, mâinile şi picioarele, au nevoie de azot; aici el este condus prin sânge, aici este el necesar. Aşa că putem spune:
Tabla 3Dacă omul se află aici (vezi desenul), azotul, pe care am să-l desenez cu roşu, se duce continuu în mâinile şi braţele sale, în abdomen, în picioarele şi în tălpile sale. Aici înăuntru trebuie să se afle azot. În plămâni nu trebuie să rămână azotul, pe aici el are voie doar să treacă şi să facă loc oxigenului pentru plămâni. Plămânii pot trăi numai dacă au oxigen; dar azotul merge mai departe, merge în braţe şi în mâini. Deci peste tot unde am desenat cu roşu, trebuie să intre azot. Şi de asemenea în inimă mai trebuie să fie depozitat azotul. Aici trebuie peste tot să fie azot înăuntru.
Acest azot care este înăuntru, merge, aș spune, întotdeauna în frăţie împreună cu carbonul. Carbon este în cărbune, în diamant, în grafit. Dar carbon este şi în noi. Numai că în noi este fluid, plutește încoace și încolo. Aici înăuntru (vezi desenul) se află deci azot, pe care l-am desenat cu roşu; acum voi desena carbonul cu albastru. Şi el este peste tot înăuntru, aşa că roşu este peste tot împreună cu albastrul, cu carbonul. Aceasta este ceva foarte curios: Dumneavoastră purtaţi în interiorul dumneavoastră, în picioarele, în tălpile, în braţele şi mâinile dumneavoastră, în stomacul, în ficatul, în rinichii, în splina, în inima dumneavoastră carbon împreună cu azot – azotul aşa cum este el în aer, şi carbonul total fluid, ca şi cum aţi dizolva cărbune şi această negreală ar înota în apă. Acest lucru îl aveţi în dumneavoastră.
Dar aceasta este de fapt o poveste periculoasă, dacă pe undeva carbonul şi azotul sunt unul lângă altul. Dacă undeva carbonul şi azotul sunt prezente unul lângă altul, există întotdeauna pericolul, dacă sunt și condiţiile corespunzătoare, să se formeze acid cianhidric; căci acidul cianhidric se compune din ceea ce am desenat eu pe schemă cu roşu şi albastru. Aşa că dumneavoastră umblați încoace și încolo, şi în timp ce mergeți există mereu pericolul să se formeze în dumneavoastră acid cianhidric. Deci peste tot pe unde am desenat cu albastru, există mereu pericolul ca în întreg omul să se producă acid cianhidric. Şi cum oasele au calcar, acidul cianhidric se poate combina şi cu calcarul; atunci rezultă o legătură cian-calciu. Şi atunci se produce cianura de potasiu. Dumneavoastră ştiţi că te poţi otrăvi cel mai complet din punct de vedere tehnic, cu cianura de potasiu. Nu există un mijloc mai bun pentru aceasta; acţionează pe loc. Deci există la oameni continuu pericolul să se producă în corp acid cianhidric şi cianură de potasiu. Aşa trebuie să fie. Căci dacă nu aţi avea această predispoziţie de a produce cianură de potasiu, atunci nu aţi putea merge, şi nici să vă mişcaţi mâinile. Forța de a vă mişca, mişcarea braţelor şi a picioarelor, provine din aceea că sunteţi tot timpul expuşi pericolului de a produce cianura de potasiu.
Acuma, este ceva foarte subtil: Această cianură de potasiu vrea continuu să se producă în noi şi noi o împiedicăm continuu! În aceasta constă viaţa noastră ca om în mişcare. Chiar şi mişcarea sângelui depinde de faptul că noi împiedicăm să se producă de cianură de potasiu. Din această forță de rezistenţă împotriva formării cianurii de potasiu provin mişcările noastre. Şi voinţa noastră provine de fapt din aceea că ea este continuu silită să împiedice formarea cianurii de potasiu şi a acidului cianhidric în noi.
Deci, domnii mei, cianura de potasiu tocmai că nu se formază; căci dacă s-ar forma, am fi otrăviţi. Dar în fiecare moment avem în noi posibilitatea de a se forma cianura de potasiu şi noi trebuie să împiedicăm acest lucru. Fireşte că nu este multă cianură de potasiu care vrea să se formeze acolo, dar s-ar putea întâmpla ceva în viaţă, şi ea s-ar produce. Şi această forță care trăieşte în cianura de potasiu care vrea să se formeze, această forță care trăieşte acolo, ea îl leagă pe omul de pe Pământ cu Soarele. Aşa că încontinuu ceea ce trăieşte în acidul cianhidric se revarsă din oameni în Soare. Puteţi spune deci, când priviţi spre Soare: Eu am o legătură cu Soarele; şi forța care trăieşte în mine, de a împiedica formarea cianurii de potasiu care vrea să se formeze încontinuu în trupul meu, această forță urcă de la Pământ până la Soare. Dacă aveţi aici Pământul şi aici Soarele – acum trebuie să le desenez mare –, aşa merg continuu din oameni la Soare astfel de curenţi de cianură de potasiu, şi din Soare merg iarăși curenți înapoi.
(Tabla 3)Din oameni se revarsă spre Soare această cianură de potasiu dizolvată, şi din Soare se revarsă în schimb înapoi ceea ce face Soarele din această cianură de potasiu dizolvată. Şi această distanţă este de douăzeci de milioane de mile (mila germană – unitate de lungime folosită în trecut în Germania și Austria – n.t.) – o milă este socotită ca şapte kilometri şi jumătate. Dacă acum este aprinsă o lumină pe Soare, noi o vedem, fiindcă lumina are nevoie de mult timp să vină la noi, abia mult mai târziu. Deci cu un corp ceresc care este aşa departe de noi, suntem în legătură pur şi simplu prin faptul că revărsăm această forță, care se străduieşte încontinuu să formeze cianura de potasiu. Îndeosebi în oasele noastre este mereu ceva ca un focar de cianură de potasiu, ca un izvor de cianură de potasiu.
Dacă nu ar fi aşa, atunci noi am fi pe Pământ nişte oameni foarte aparte. Dacă nu am avea această legătură cu Soarele, atunci ne-am uita țintă la Soare şi am spune: da, acesta este un corp ceresc care nu ne priveşte deloc. – Am vedea că într-adevăr plantele cresc; dar nici aceste plante n-ar putea creşte dacă această cianură de potasiu nu ar merge încolo și încoace. Aşa că ne-am uita țintă la Soare şi nu am şti ce fel de legătură are el cu oamenii. Despre această legătură, de care v-am povestit acum, nu știu desigur nici oamenii de acum, dar ei simt că ţin de Soare. Şi ei simt aceasta foarte puternic. Căci atunci când apune Soarele – mai ales în timpurile de demult, când oamenii încă mai trăiau sănătos, noaptea dormeau şi ziua erau treji, încă mai era aşa –, atunci omul simte că nu mai asimilează Soarele în acest fel. Atunci cianură de potasiu este doar în el, desigur numai în cantitate mică; atunci el adoarme. De fapt Soarele este cel care mereu trezeşte şi adoarme oamenii. Doar prin faptul că omul mai reţine ceva din ea în el, poate să facă prostia să continue să lucreze noaptea, sau să nu lucreze ci să se distreze mai departe. Dar şi ceea ce adunăm ca forță pe care o folosim noaptea vine tot prin legătura acestei forțe cu Soarele. Şi aş spune: Dacă chiar pe Pământ se formează undeva acid cianhidric – de exemplu în anumite plante se produce acid cianhidric –, deci dacă chiar pe Pământ se formează undeva acid cianhidric, atunci această forță solară face într-o anumită măsură planta să producă ceea ce de fapt vrea continuu să se producă în om.
Vedeţi domnii mei, pentru ca aceasta să se poate forma – şi trebuie să se formeze, pentru că în acidul cianhidric se află azotul –, pentru aceasta este nevoie de azot în mediul înconjurător. Şi Soarele are nevoie de azot, pentru a putea acţiona asupra noastră în modul corect. Noi chiar nu am putea sta pe Pământ în picioare ca oameni, dacă Soarele nu ar avea azotul prin care el poate acţiona asupra membrelor noastre, a organelor noastre digestive, ş.a.m.d. Dar la cap este cu totul alfel, la capul omenesc este cu totul alfel. Vedeţi, în plămâni, azotul nu este bun la nimic; el trebuie să treacă prin plămâni mai departe. În plămân doar oxigenul este bun la ceva. Şi când trece oxigenul mai departe prin plămân, atunci partea care merge spre cap, nu are voie să se meargă acolo așa ca frații cu azotul. Oxigenul care merge la cap trebuie să meargă mult mai mult cu carbonul. Şi în loc să se formeze acid cianhidric ca înspre picioare, se formează acum înspre cap – aceasta am să desenez cu violet – dioxid de carbon în mod continuu. Deci înspre picioare omul produce acid cianhidric, înspre cap produce dioxid de carbon. Şi cu dioxid de carbon ar trebui să ne sufocăm, dacă ar trebui să-l respirăm; dar avem nevoie de el în capul nostru. Vedeţi dumneavoastră, domnii mei, acesta este un lucru foarte interesant: capul nostru are nevoie de dioxid de carbon.
Acuma, precis cunoaşteţi cu toţii dioxidul de carbon. Precis că aţi băut cu toţii limonadă cu sifon, sau o asemenea apă care face spumă: înăuntru sunt perle, aceste perle de gaz. Acesta este adesea dioxidul de carbon, căci în apele acidulate este dioxid de carbon înăuntru, care se ridică la suprafaţă sub forma unor mici perle. Domnii mei, nu aţi putea gândi, aţi avea degeaba capul, dacă în propriul dumneavoastră corp nu ar ţâşni continuu prin intermediul sângelui astfel de mici perle. Aşa cum ţâşnesc perlele în limonada din sticlă, tot aşa merg continuu în dumneavoastră perle minuscule spre cap. Nu v-aţi putea folosi capul la nimic, dacă dumneavoastră înşivă n-aţi fi o astfel de sticlă. Trei până la patru zecimi din greutatea propriului dumneavoastră corp o ocupă sângele. Deci vă puteţi închipui: dumneavoastră sunteţi de fapt o astfel de sticlă, care în loc de apă acidulată este umplută cu sânge, şi acolo înoată ridicându-se în sus exact ca la apa acidulată aceste perle, ca in limonada acidulată, doar că mult mai mici. Capul nu ar putea gândi, dacă în dumneavoastră nu s-ar ridica încontinuu aceste perle.
Dar acum acest dioxid de carbon nu are voie să stea inactiv în capul dumneavoastră. Puteţi să vă imaginați foarte bine, că în raport cu sângele aţi fi o astfel de sticlă, şi în ea se ridică perle spre capul dumneavoastră. Acum aveţi în capul dumneavoastră, exact ca acolo în sticla cu limonada acidulată, aceste balonaşe, dioxidul de carbon. Dacă aveţi prea puţin, adormiţi; deci aveţi nevoie de ele în capul dumneavoastră. Dar acest dioxid de carbon vine în capul dumneavoastră în contact – nicăieri altundeva –, dar în capul dumneavoastră vine în contact, în legătură, cu fierul în sângele dumneavoastră. Fierul este peste tot în sânge. Dar acel fier care se este acolo în sânge în mâini, nu poate face nimic cu dioxidul de carbon; doar în cap se întâlnește dioxidul de carbon cu fierul. Şi, aş spune: se sărută în cap, devin foarte intimi unul cu altul, fierul şi dioxidul de carbon; şi de acolo intră apoi fierul prin artere în întregul sânge. Dioxidul de carbon poartă fierul prin întreg sângele, dacă a venit cu el în contact în cap. Un rendez-vous îşi pot da fierul şi carbonul doar în cap; dar după aceea, după ce şi-au dat întâlnirea, pot să se plimbe peste tot prin întreg sângele. Dacă, prin urmare, o tânără fată devine clorotică, are prea puţin fier în sânge, aceasta înseamnă că în capul ei au loc prea puţine rendez-vous-uri, prea puţine întâlniri între fier şi carbon. Fata nu are puterea de a lăsa să vină în cap destul fier şi dioxid de carbon laolaltă.
Acum probabil că aţi auzit deja despre asemenea ape carbonatate, şi chiar aţi băut deja din ele. Asemenea ape carbonatate – sunt numite ape carbonatate feruginoase –, sunt deosebit de sănătoase. Vedeţi, acolo unde sunt ape carbonatate feruginoase – în Pământ chiar există multă apă care conţine dioxid de carbon –, aici natura lucrează în Pământ astfel încât în Pământ se formează în continuu, ceea ce produce omul în capul sau. Mari izvoare care conţin fier există pe Pământ ici şi colo. Acolo sunt trimişi oamenii, atunci când propriile capete le-au devenit prea slabe. Întrucât fiecare cap uman este un astfel de izvor care conţine fier, acolo se formează, şi chiar în mod continuu, carbonat de fier, fier cu dioxid de carbon. Câţi sunteţi aici, tot atâtea izvoare sunteţi. Numai când unul chefuiește din greu toată iarna, atunci capul său devine slab, şi atunci devine slab conţinutul de carbonat de fier din capul său. El simte ceea ce mulţi oameni simt primăvara, simte ca şi cum în sângele lui ar fi ceva în neregulă – fireşte, dacă a chefuit! –, îşi simte capul slab şi trebuie să fie trimis la băi de apă carbonatată, ca să primească prin stomac şi de aici în cap, ceea ce de fapt ar trebui să producă el singur printr-o viaţă mai cumpătată. – Izvoarele care conţin fier nu sunt deloc așa rare: sunt tot atâtea câţi oameni sunt pe Pământ! Deci avem în sângele nostru ceea ce avem nevoie ca fier, prin acest fier care conţine dioxid de carbon.
Pe acesta trebuie desigur să îl producem noi înşine continuu în capul nostru. Dar tot aşa trebuie ca în momentul în care vrea să apară, să îl împiedicăm imediat, aşa cum trebuie să împiedicăm formarea acidului cianhidric. Are voie doar să înceapă să se formeze. Ştiţi dumneavoastră, astăzi numai despre aceasta vorbesc chimiştii: Păi da, putem așadar aduce în contact fier, carbon şi oxigen și obţinem atunci carbonatul de fier. Trebuie atunci să fie acolo acest carbonat de fier. – Dar nu se întâmplă așa în viaţă! Exact la fel cum este o diferenţă între o piatră şi o bucată de ficat din dumneavoastră, tot aşa este o deosebire între ceea ce obţine chimistul în laborator drept carbonat de fier, şi ceea ce există în capul dumneavoastră drept fier, drept carbonat de fier. Acesta trăieşte! Tocmai aceasta este deosebirea, că acesta trăieşte. Şi, vedeţi dumneavoastră, din acest carbonat de fier care este în capul dumneavoastră merg încontinuu curenţi în sus la Lună. Aşa cum merg spre Soare curenţi de cianură de potasiu, tot aşa merg în sus spre Lună şi vin înapoi aceşti curenţi pe care omul îi dezvoltă prin faptul că are în sine forța de a stăpâni carbonatul de fier.
Gândiţi-vă domnii mei că priviţi spre Lună. Vă puteţi spune: Ea are mult de-a face cu capul meu. Şi aşa este şi când mergeţi în vreo regiune – vreau de exemplu să spun, Sauerbrunn din Ungaria sau Götsch din Steiermark, Gießhübl ş.a.m.d.; şi în Elveţia cred că sunt câteva –, dacă ajungeți acolo, este așa un loc unde prin intermediul solului Luna poate acţiona cel mai bine asupra Pământului, pentru că numai acolo iau naştere astfel de ape. Aşa încât vedem deci acolo cum Pământul şi omul de pe Pământ sunt în legătură cu Soarele şi Luna prin faptul că: Înspre Soare se duc curenţii de cianură de potasiu stăpâniţi de oameni, înspre Lună se duc curenţii de carbonat de fier stăpâniţi de oameni.
Dacă oamenii ar fi raţionali, ar cerceta cum trebuie toate lucrurile de acest gen. Astăzi nu se face aşa. Trebuie doar să vă gândiţi, că plantele care sunt pe Pământ au nevoie încontinuu de dioxid de carbon. Noi oamenii şi animalele expirăm dioxid de carbon. Dioxid de carbon este aici! Plantele de pe Pământ nu inspiră oxigen, ci dioxid de carbon. Oxigenul îl aruncă, dioxidul de carbon îl păstrează în ele însele. De aceea planta este bazată pe dioxid de carbon. Dar tot acest proces, prin care planta se dezvoltă din dioxidul de carbon, se desfăşoară cel mai bine când strălucește Luna plină, pentru că acest lucru este în legătură cu forța Lunii. Dimpotrivă, când este Lună nouă, planta se dezvolta mai puţin. Şi aşa o condiţie de bază pentru plantă este ca ea să fie luminată de Lună. Creşterea doarme când este Lună nouă şi se dezvoltă puternic la Lună plină.
Aveți explicată influenţa Lunii şi în „vechile superstiţii”! Astfel de lucruri firește că s-au observat deja înainte, când oamenii nu aveau încă nicio ştiinţă. De aceea găsiţi firește peste tot în regulile vechilor ţărani indicaţii despre cât de importantă este Luna plină pentru creşterea plantelor. Şi, vedeţi dumneavoastră, domnii mei, de fapt nu ar trebui să se vorbească numai aşa despre relaţiile dintre corpurile cereşti individuale, ci ar trebui să se pornească de la cum se manifestă ele pe Pământ, printre oameni. Omul are, cum aţi văzut acum, extraordinar de mult de la Lună şi de la Soare. Lunii îi datorează omul faptul că-şi poate folosi capul. Soarelui îi datorează omul faptul că-şi poate folosi inima, picioarele şi mâinile. Exact aşa cum trebuie să avem solul sub picioarele noastre, ca să putem merge pe el, ca să nu cădem mereu, așa trebuie să avem Soarele şi Luna, căci pentru gândire avem nevoie de Lună, pentru mers avem nevoie de Soare, de forța solară. Dacă mergem noaptea, mergem datorită forței solare pe care am acumulat-o, pe care am primit-o în timpul zilei. Avem nevoie exact de aceste corpuri cereşti!
Acuma însă, dacă ştiţi ceea ce am spus acum, vă veţi putea spune de asemenea: Ei bine, cum era oare în timpurile de demult? Despre timpurile de demult v-am spus că Soarele şi Luna şi Pământul erau de fapt un singur corp; ele s-au separat abia în decursul timpului. Avem așadar aceasta astăzi, astfel încât avem Soarele, Pământul şi Luna, adică trei corpuri, distribuite în spaţiul cosmic. Înainte aveam Soarele imens de mare; înăuntru era Pământul şi înăuntrul Pământului era însăşi Luna. Acestea erau unul înăuntru celuilalt (vezi desenul). Deci dacă ne întoarcem înapoi pe firul evoluţiei, ajungem la un punct în care lucrurile erau aşa ca şi cum dumneavoastră, domnii mei, aţi fi foarte puternici, noi toţi am fi foarte puternici şi am începe acum în întrunirea de aici să strângem întregul Pământ într-un balot, să-l punem într-o navă spaţială, am zbura repede spre Lună – Luna am introduce-o înăuntrul Pământului, în Oceanul Pacific, şi pe urmă am zbura în sus cu Pământul şi cu Luna pe care am pus-o în Oceanul Pacific, am zbura într-o clipă în Soare: atunci am produce din nou starea care era odată. Numai că toate materiile de pe Pământ şi de pe Lună ar lua imediat altă formă decât au acum. Dar aşa era odată! Şi pe când aceasta era încă aşa, nu exista un asemenea aer cum există acum, ci pe Pământ era acid cianhidric.
(Tabla 3)Deci peste tot în Soare exista acid cianhidric şi dioxid de carbon. Acum veţi spune: Dar acolo nu era oxigen adevărat; omul nu poate să trăiască în acid cianhidric şi dioxid de carbon! – Da, domnii mei, aşa cum este omul astăzi, chiar că nici nu ar putea trăi; dar pe atunci omul nu avea încă un corp fizic. Pe atunci el trăia ca suflet în această formațiune, în acest corp ceresc care era în acelaşi timp Soare, Pământ şi Lună. Şi dacă observăm lucrurile corect, ajungem la concluzia că întreaga alcătuire a corpurilor cereşti era altfel în acel timp, că, pe vremea când trăiam în Soare fireşte că nu trăiam cu oxigen, ci cu acid cianhidric şi cu dioxid de carbon. Acid cianhidric ne dădea Soarele în care trăiam; dioxid de carbon ne dădea Luna, care era înăuntrul Pământului.
Astăzi a mai rămas din toate acestea doar faptul că în aer se află azot, din care de asemenea nu putem trăi. El este rămas din acidul cianhidric. Uriaşa atmosferă de acid cianhidric a Soarelui ne-a lăsat azotul, pe când Soarele şi Pământul s-au separat. Azotul a rămas deci de la acidul cianhidric. Iar oxigenul, el a rămas de la dioxidul de carbon, după ce Luna a ieşit afară. Aşa că putem spune: Aerul nostru, aerul nostru obişnuit, care se compune din azot şi oxigen, nu a fost dintotdeauna prezent, ci există doar de pe timpul când Soarele s-a separat de Pământ; atunci a apărut azotul. Şi de când Luna s-a despărţit de Pământ, de atunci a apărut oxigenul.
Acum povestea merge mai departe! V-am spus că, de fapt este doar puţin oxigen în aer, circa 21 de procente, şi destul de mult azot, circa 78 de procente. Acuma, v-am spus însă și: Soarele este mare, Luna este mică; oxigenul îl avem de la Lună, de aceea este puţin în aer; azotul îl avem de la Soare, de aceea se află foarte mult azot în aer, pentru că Soarele este mult mai mare decât Luna. Deci, ca să zicem aşa, se vede după azotul din aer, că Soarele este mai mare decât Luna, pentru că azotul îl avem de la Soare, iar oxigenul de la Lună.
Mai departe v-am spus însă aşa: dioxidul de carbon, el se compune din oxigen şi carbon. Carbonul care se află în huilă, acesta este acolo; oxigenul este în aer. Deci v-am spus, că pe când Luna s-a separat de Pământ, a luat naştere oxigenul. Dar din dioxidul de carbon a luat naştere atunci carbonul, care rămâne în Pământ, care este huila din Pământ. Așadar gândiţi-vă, astăzi extragem huila din Pământ. Ce trebuie deci să ne spunem, dacă nu sfredelim pur şi simplu ca râmele în Pământ, ci ne explicăm cum a luat naştere această huila? – Odată a ieşit Luna din Pământ, a dăruit aerului oxigenul şi Pământului cărbunele. De fapt trebuie să spunem într-adevăr: Tu, Lună, tu ne-ai dăruit din belşug pe când ai părăsit Pământul; nu ai plecat aşa, pur şi simplu, când ai părăsit Pământul; tu ne-ai lăsat în aer oxigenul şi în Pământ huila! – Deci Luna, ea este de fapt o individă foarte fină în spaţiul cosmic de afară; căci pe când încă se afla cu noi ne-a întreţinut sufletele prin faptul că ea însăşi producea mereu dioxid de carbon; pe acesta ni l-a lăsat nouă. Şi afară ne-a lăsat carbonul, iar în Pământ huila. Ea nu a plecat ca un hoţ, care nu lasă nimic în urma lui, ba chiar mai şi ia ceva cu el, ci a făcut posibilă existenţa omului fizic. Înainte nu exista niciun om fizic, ci doar un om spiritual în Soarele cu Luna şi Pământul.
Şi mai înainte s-au despărţit Pământul şi Soarele. Soarele a înzestrat Pământul cu acid cianhidric, de fapt cu cianură de potasiu. De aceasta este nevoie pentru a trăi sufleteşte-spiritual, deci când omul nu are corpul fizic. Trebuie să ai acidul cianhidric în mediul înconjurător, acolo unde nu-l poți folosi în mod direct, dacă e să trăieşti ca om fizic. Pe omul fizic îl dezintegrează imediat acidul cianhidric. Dar şi Soarele este un individ fain: el ne-a lăsat în aer azotul, pe vremea când a plecat, când s-a separat de noi; şi în Pământ ne-a lăsat cianura de potasiu şi alte combinaţii ale cianului. Acestea se compun din carbon, azot şi potasiu – potasiul este o substanţă care străluceşte atât de fin ca şi argintul – sau de asemenea calciul. Acest Soare acesta deci, el ne-a lăsat în aer azotul, şi ceva carbon în plus, însă acesta nu a devenit huilă, ci el trăieşte în plante, acest carbon; dar el a separat calciul şi de aici vin munţii calcaroşi, Jura ş.a.m.d. Faptul că avem în definitiv Pământ solid sub picioare provine de acolo că Soarele a fost cândva la noi şi a plecat în spaţiul cosmic lăsându-ne calcarul. Luna ne-a lăsat huila, iar Soarele ne-a lăsat în Pământ calcarul. Luna ne-a lăsat în aer oxigenul, iar Soarele ne-a lăsat în aer azotul.
Şi aşa s-a format Pământul din Soare şi din Lună. Şi după ce s-a dezvoltat el, noi privim afară şi vedem Soarele şi Luna. Dar pe când toate acestea se aflau încă laolaltă, pe când Soarele, Luna şi Pământul se aflau unul într-altul, pe atunci omul putea trăi doar ca fiinţă spiritual-sufletească, nu putea trai altfel! Da, domnii mei, pe atunci omul era capabil, cu toate acestea, să trăiască ca fiinţa spiritual-sufletească, cu toate că nu dobândise niciodată un corp fizic, pentru că oxigenul, azotul şi toate acestea nu erau acolo. Dar acum, dacă noi astăzi, aşa cum suntem noi pe Pământ, introducem în noi cianura de potasiu, atunci aceasta anihila în corpul nostru toate mișcările şi forțele noastre vitale. Şi lucrul rău este că există mereu pericolul, când cineva se otrăveşte cu cianură de potasiu, ca aceasta să-i ia cu sine sufletul, iar omul, în loc să poată trăi mai departe în suflet, este împrăştiat în tot spaţiul şi îndeosebi este împrăştiat în lumina Soarelui.
Dacă s-ar răspândi cunoştinţele antroposofice, nu s-ar mai otrăvi niciun om cu cianură de potasiu. Nici nu i-ar trece prin cap! Faptul că survin otrăviri cu cianură de potasiu, aceasta este numai consecința ideologiei materialiste, fiindcă oamenii cred: moartea este moarte, este totuna dacă cineva moare prin cianură de potasiu, sau prin desprindere interioară. Dar nu este indiferent! Dacă moartea survine prin desprindere interioară, atunci sufletul şi spiritul au drumul obişnuit ca să pătrundă în lumea spirituală; trăiesc mai departe. Dacă însă vă otrăviţi cu cianură de potasiu, atunci sufletul are intenţia să însoţească pretutindeni fiecare părticică a corpului, şi mai ales să se extindă în azot şi să se dizolve în spaţiul cosmic. Aceasta este adevărata moarte a sufletului şi a spiritului. Dacă oamenii ar şti acum că sufletul şi spiritul sunt adevăratul om, atunci ar spune: Ne este imposibil să provocăm această explozie, care este provocată în mod subtil în tot spaţiul cosmic, atunci când un om se otrăveşte cu cianură de potasiu. – Căci orice om care se otrăveşte cu cianură de potasiu, se conectează într-un mod incorect la curentul care merge de la Pământ la Soare. Şi de fiecare dată când un om se otrăveşte cu cianură de potasiu, ar trebui, dacă am avea instrumentele adecvate, să vedem o mică explozie în Soare. Şi Soarele se deteriorează prin aceasta. Omul deteriorează Cosmosul şi de asemenea şi forța care se revarsă de la Soare spre Pământ, dacă se otrăveşte cu cianură de potasiu. Omul are cu adevărat influenţă asupra cosmosului. Când omul se otrăveşte cu cianură de potasiu, atunci este ca şi cum el de fapt ar ruina Soarele! Şi aşa este la fiecare otrăvire cu cianură de potasiu.
Şi aceasta este deja ceva care nu suscită una dintre acele dispoziții religioase produse artificial, ci care suscită o dispoziție religioasă adevărată, faptul că omul ştie: Eu aparţin spaţiului cosmic, şi ceea ce fac eu, produce continuu influenţe în cosmos. – Este tocmai ceea ce a fost complet uitat de oameni, că aşa este într-adevăr, şi că oamenii nu ştiu de loc: Azotul care se află în mediul meu înconjurător a fost creat de către Soare; oxigenul care se află în mediul meu înconjurător, mi l-a creat Luna. – Şi de aceea nu mai există în ziua de astăzi, la drept vorbind, nici o ştiinţă adevărată. Nu mai există chiar nici o ştiinţă adevărată! Adevărata ştiinţă se ajută de celelalte corpuri cereşti. Şi astfel oamenii privesc spre stele prin telescoape şi doar calculează, însă nu ştiu că, de exemplu, între fiecare particulă de fier, care sunt milioane care înoată în sângele nostru, între fiecare particulă de fier din sângele nostru şi tot ceea ce se întâmplă în Lună, este o legătură profundă. Şi chiar aşa este, că, de exemplu, o fată clorotică nu poate dezvolta o legătură corectă cu Luna şi prin aceasta iese cu totul din contextul cosmic. Astfel încât o astfel de fată clorotică, de exemplu, îşi pierde ținerea de minte, tot ceea ce se referă la cap, şi prin faptul că nu se realizează acea legătură vie, tot ceea ce, aşa cum v-am spus, trebuie să se realizeze între fier şi dioxidul de carbon – toate acestea nu există la tânăra fată clorotică: capul ei este golit de gânduri.
Dar iarăşi, dacă omul nu este în stare să combată în mod corect ceea ce vrea să se formeze în corpul său ca cianură de potasiu, atunci se depune prea mult calcar în oase; oasele devin friabile şi încetul cu încetul calcarul ajunge chiar în artere: totul în om devine fragil. Omul nu mai poate dezvolta relația corectă cu Soarele. Dar aceasta trebuie să fie. Omul trebuie, prin ceea ce trăieşte în mişcările sale, la care oasele au contribuţia lor importantă, să-şi dezvolte relația corectă cu Soarele. Şi omul trebuie, prin ceea ce trăieşte în capul sau, să dezvolte relația corectă cu Luna. Da, domnii mei, lucrurile sunt aşa încât dacă omul nu gândeşte nimic, este prea leneş pentru a gândi, atunci Luna treptat, treptat nu se mai ocupa de om! Atunci omul devine prost, obtuz la minte. Şi dacă omul nu mai merge deloc, zace continuu în pat, atunci Soarele nu se mai ocupă de om. Atunci omul devine în raport cu membrele sale prost şi obtuz şi inert şi indolent. Dacă cineva este de-a dreptul leneş în mişcări, sau dacă este de-a dreptul leneş în gândire, depinde de legătura sa cu Soarele şi cu Luna. Dacă cineva este bun prieten cu Soarele şi cu Luna, atunci gândeşte cu plăcere, merge cu plăcere şi munceşte cu plăcere. Dacă cineva nu comunicară bine cu Soarele şi cu Luna, atunci încetează să gândească şi nici nu se mai bucură de plimbare sau de muncă. Dar omul este și așa corelat cu totul intim cu Soarele şi cu Luna. Dacă astăzi întrebaţi pe unul sau pe altul despre ce a învăţat, din tot ceea ce se poate învăţa în ziua de astăzi – unul vă va spune cum se lucrează cu microscopul, altul va povesti cum se priveşte Soarele sau Luna cu telescopul sau cu luneta, cum se calculează unghiurile, cât de mari sunt distanţele, că Soarele are pete, că are o coroană în jurul său, cum înaintează nebuloasele –, ei vă vor povesti toate acestea.
Dacă mă întrebaţi pe mine care este legătura dintre corpurile cereşti, atunci vă pot spune acelaşi lucru, fiindcă şi eu am învăţat ceea ce au învăţat şi ceilalţi. Dar dacă e ca din aceasta să iasă o ştiinţă vie, atunci trebuie să vă povestesc așa încât în cele din urmă se ajunge la aceasta, că mersul şi statul în picioare al omului au legătură cu Soarele; aceasta este chiar de aceea o ştiinţă vie, şi cealaltă este o ştiinţă moartă, ştiinţă vie şi ştiinţă moartă! Această ştiinţă vie şi această ştiinţă moartă, aceasta este chiar diferenţa dintre Goetheanum şi, să zicem, o universitate de astăzi. Dacă mergeţi la o universitate din ziua de astăzi, aşa se povesteşte tânărului student la medicină, că dacă vreun corp se combină cu oxigenul, el se oxidează. Deci aveţi o lumânare; aici se află tot felul de combustibili, grăsimi, şi aici aveţi flacăra, şi aici se combină aceste substanţe cu oxigenul din aer. Şi aceasta este arderea, combinarea substanţelor cu oxigenul din aer, deci arderea. Şi atunci profesorul trece mai departe şi spune: în oameni este de asemenea o ardere interioară, deoarece înăuntru se află dioxid de carbon, oxigenul este inspirat, se combină cu carbonul; şi înăuntrul oamenilor este o ardere. – Şi aşa vă povesteşte domnul profesor despre arderea din oameni. Dar aceasta este exact la fel un nonsens ca atunci când unul spune: Măi băiete, ficatul tău este îngrozitor de stricat, îţi cioplesc unul din lemn şi ţi-l implantez. – Da, acesta este un ficat mort! Omul are nevoie însă de un ficat viu. Când aprindeţi o lumânare, aveţi o ardere moartă; arderea care are loc în oameni este însă o ardere vie! Exact aceeaşi diferenţă ca între lumânare şi arderea vie din om, este şi între un ficat viu şi un ficat din lemn. Deci atunci când profesorul povesteşte că în om are loc o ardere, el nu povesteşte de fapt despre omul adevărat, ci despre unul pe care l-a cioplit el din lemn. Dar totul este un nonsens! Arderea însăşi este vie în om. Şi aceasta este marea diferenţă între arderea care are loc afară, arderea moartă, şi cea vie, care are loc în om. Dar cei care spun: afară arde grăsimea, seul, sau ceva din lumânare, şi înăuntru arde carbonul care devine dioxid de carbon, aceia consideră arderea ca fiind întru totul la fel. – Este un total nonsens! Este acelaşi nonsens, ca atunci când se spune că s-ar putea face la fel de bine un ficat din lemn sau din piatră. Acesta ar fi un ficat mort! Nu se poate avea în corp o astfel de ardere ca la o lumânare, ci în om are loc o ardere vie, şi ea se deosebeşte de ceea ce de obicei este denumit ardere exact aşa cum se deosebeşte ficatul de o bucată de lemn. De aceea eu diferenţiez acești termeni, pe care îi foloseşte ştiinţa naturală, de ardere şi aşa mai departe; eu îl spun numai explicând în același timp că aceasta este o ardere vie. Deja în termen, atunci când se spune că în corp are loc o ardere, în termen se află un nonsens, pentru că fiecare gândeşte: Acelaşi lucru ca la lumânare se petrece şi în om. – Numai când se rostesc aceste cuvinte se şi spune un nonsens.
Sâmbăta viitoare, dacă sunt aici, am să ţin o conferinţă; dacă nu, luni.
