Bună ziua Domnilor! Îmi propun să adaug câteva observaţii la referatul D-lui Müller; aceste observaţii vă vor interesa poate, deşi astăzi, bineînţeles, în epoca actuală, nu a sosit timpul de a folosi aceste procedee în apicultura practică. Nu sunt decât puţine lucruri de spus în legătură cu aspectul practic al creşterii albinelor, sau aproape nimic, pentru că Dl. Müller a expus foarte bine cum se procedează astăzi.
Dacă aţi ascultat cu atenţie cele ce vi s-au spus în legătură cu ceea ce aş numi existenţa unei lumi enigmatice, aţi înţeles un număr de lucruri relativ la diversele aspecte proprii apiculturii. Apicultorul, se înţelege, se interesează la început despre ceea ce trebuie să facă. Dar de fapt, cu toţii trebuie să simţim o mare atracţie pentru creşterea albinelor, căci de această creştere depind în viaţa omului mult mai multe lucruri decât am bănui.
Să privim lucrurile într-o perspectivă mai vastă. Vedeţi dumneavoastră, albinele sunt în stare – aţi văzut aceasta în conferinţele ţinute de Dl. Müller – să recolteze nectarul care există în plante. În realitate ele nu fac decât să recolteze nectarul, iar noi oamenii nu le luăm decât o parte din ceea ce adună ele în stupul lor, nu o cantitate chiar atât de mare. Probabil se poate spune că ceea ce le ia omul reprezintă în jur de 20%. Aceasta este cantitatea aproximativă pe care le-o ia omul albinelor.
Tabla 1Dar, în plus, albina are posibilitatea, datorită formelor corpului său, datorită întregii sale organizări, să ia din plante polen. Aşa încât albina recoltează tocmai de pe plante ceea ce ele nu au decât într-o cantitate foarte mică şi este foarte greu de a fi procurat. Acest polen este recoltat de către albine în cantităţi infime cu ajutorul perilor ce îi au pe labele posterioare, apoi el este înmagazinat sau consumat în stup. Avem astfel în albină mai întâi animalul care aspiră o substanţă extraordinar de fină preparată de natură şi o utilizează pentru propria sa întreţinere. Dar să mergem mai departe: după ce albina – şi acesta este lucrul ce frapează cel mai puţin la început, pentru că nu se gândeşte la el – a transformat hrana sa, prin intermediul propriului său aparat digestiv, în ceară – ea fabrică ceara, după cum se ştie, cu propriile sale mijloace –, ea construieşte un mic recipient pentru a depune în el ouăle, dar şi pentru a conserva în el proviziile sale. Şi acest mic recipient este un lucru foarte ciudat, mi-ar place să spun. Acest recipient văzut de sus este hexagonal, văzut dintr-o parte este aşa (vezi schiţa nr. 1) şi într-o parte este închis ca aici. Se pot depune în el ouăle sau proviziile. Aceste recipiente se ating, pereţii se adaptează perfect unii cu alţii, în aşa fel încât în faguri, datorită acestui capac plat prin care o celulă este asamblată cu cealaltă, spaţiul este extraordinar de bine utilizat.
Când se pune întrebarea: cum se face că albina construieşte din instinct o celulă cu o formă atât de judicioasă? – oamenii răspund de obicei: pentru ca spaţiul să fie bine utilizat – ceea ce de fapt este corect. Dacă aţi imagina pentru această celulă orice altă formă, ar exista mereu un vid între două celule. Cu această formă nu există spaţii libere, totul este ocupat, astfel că spaţiul este total folosit.
Ei bine, aceasta este desigur o raţiune, dar nu este singura. Gândiţi-vă la asta: când mica larvă este în alveolă, ea este complet izolată, şi n-ar trebui să se creadă că ceea ce există într-o anumită parte din natură nu ar deţine forţe. Această mică locuinţă hexagonală, în întregime, această locuinţă din şase panouri, are în ea forţe, şi lucrurile ar fi total diferite dacă larva ar zăcea într-o sferă. Prin faptul că ea este aşezată în acest lăcaş cu şase faţete, aceasta înseamnă în natură cu totul altceva. Larva primeşte în propria sa fiinţă aceste forme, şi în tot corpul ei simte că în tinereţea sa, în epoca în care era deosebit de moale, a locuit în această celulă hexagonală. Şi pornind de la aceeaşi putere pe care o absoarbe acolo va construi mai târziu o celulă analogă. Tocmai în alveolă rezidă puterile prin care albina lucrează. Deci tocmai în împrejmuire se află ceea ce va face albina la exterior. Acesta este primul lucru la care trebuie să fim atenţi.
Acum, vi s-a expus un alt fapt, foarte, foarte ciudat: în stup există diverse categorii de celule. Cred că un apicultor poate deosebi foarte bine celulele lucrătoarelor de celulele trântorilor. Nu-i aşa, nu este foarte greu. Şi este şi mai uşor să distingi celulele lucrătoarelor şi cele ale trântorilor de celulele reginelor, căci celulele reginelor nu au această formă. Ele sunt pe drept cuvânt un fel de saci. Sunt de asemenea într-un număr foarte mic într-un stup. Trebuie deci să spunem: lucrătoarele şi trântorii – ei sunt masculii – se dezvoltă în aceste celule cu şase panouri, dar regina se dezvoltă propriu-zis într-un sac. Pentru ea nu contează ceea ce există într-o împrejmuire constituită din aceste faţete.
La aceasta se adaugă şi altceva: regina nu are nevoie pentru a se dezvolta deplin, pentru a deveni o regină adultă, decât de 16 zile. O lucrătoare are nevoie de aproximativ 21 de zile, deci de mai mult timp. S-ar putea deci spune: natura are mai multă atenţie la formarea lucrătoarelor decât a reginelor. Deci lucrătoarea are nevoie de 21 de zile. Şi trântorul, masculul, care se uzează cel mai repede – masculii, după ce şi-au împlinit misiunea lor, sunt omorâţi –, are nevoie de 24 sau 25 de zile.
Vedeţi dumneavoastră, aici se află un element nou. La albine, diversele categorii de indivizi, regine, lucrătoare, trântori, au nevoie de un număr diferit de zile pentru a se dezvolta.
Să ne gândim acum la aceste 21 de zile de care are nevoie lucrătoarea. Lucrurile se petrec în aşa fel încât până în momentul în care creşterea sa s-a încheiat, lucrătoarea profită de tot ceea ce-i poate oferi Soarele. Dacă lucrătoarea ar continua să se dezvolte, ea ar ieşi de sub influenţa solară pentru a intra în condiţiile de evoluţie terestre, ea n-ar mai avea condiţiile de evoluţie pe care le oferă soarele, deoarece a beneficiat deja de toate binefacerile lui. De îndată ce a devenit adultă, ea intră în condiţiile de evoluţie terestră. Ea participă la aceasta ca insectă adultă, animal pe deplin adult, dar aceasta nu necesită decât un moment, decât o secundă aş spune, după care ea este adultă aşa cum a făcut-o Soarele; ea este categoric încă puternic animal solar, dar deja foarte puţin animal terestru.
Priviţi acum trântorul. El îşi mai acordă încă un moment de gândire, dacă pot spune astfel. El nu se recunoaşte terminat la sfârşitul celor 21 de zile, ci are nevoie de 24 sau 25 de zile – adică aproape timpul de care are nevoie Soarele pentru a face o rotaţie completă. Înainte de a fi atins stadiul adult, el intră în condiţiile de evoluţie terestre. Astfel trântorul este un animal terestru, în timp ce lucrătoarea este încă copilul Soarelui.
Ce se petrece cu regina? Regina nu beneficiază până la capăt nici chiar de influenţa solară. Ea se opreşte înainte. Într-un anumit fel rămâne mai aproape de stadiul larvar decât ceilalţi indivizi ai stupului. Cel care se îndepărtează cel mai mult este trântorul, masculul. Tocmai datorită faptului că ea rămâne mai aproape de starea larvară, regina este în stare să-şi depună ouăle. Albina vă permite să vedeţi cu claritate ce înseamnă să fii sub influenţa Pământului, sau sub influenţa Soarelui. O albină devine lucrătoare, sau regină, sau trântor. Aceasta depinde numai de faptul că ea aşteaptă sau nu Soarele să-şi termine rotaţia sa. Ceea ce-i permite reginei de a depune ouă este tocmai faptul că ea nu primeşte nimic de influenţă terestră. Lucrătoarea merge mai departe, continuă să se dezvolte încă 4 sau 5 zile. Beneficiază de influenţa Soarelui până la capăt. Dar în timp ce corpul său dobândeşte duritatea necesară, ea trece puţin sub influenţa Pământului, am spus, pentru o secundă. Din această cauză ea nu poate depune ouă.
Trântorii sunt masculi; ei au capacitatea de a fecunda. Fecundarea provine de la Pământ. Puterile de fecundare sunt dobândite de trântori datorită celor câteva zile suplimentare în timpul cărora sunt supuşi evoluţiei terestre, în starea lor de dezvoltare şi nu în stadiul definitiv. Se poate astfel spune: exemplul albinelor arată cu deplină claritate că fecundarea, fecundarea prin mascul, vine de la puterile terestre; capacitatea femelei de a forma ouă vine de la puterile solare. Puteţi să apreciaţi aici ce însemnătate are durata de dezvoltare a unei fiinţe. Acest lucru este extrem de important pentru că, evident, într-un timp determinat se produce ceva ce nu se mai produce într-un timp mai lung sau mai scurt; în fiecare caz se produce altceva.
Dar mai intervine şi altceva. Regina se dezvoltă deci în 16 zile. Iată locul Soarelui (este arătată schiţa) care se afla în faţa ei – sau poate se afla numai acolo; regina nu iese de sub influenţa Soarelui. Lucrătoarele continuă să ia parte la rotaţie, dar ele rămân sub influenţa Soarelui, ele nu ajung să primească influenţa Pământului. Prin aceasta ele se simt înrudite cu regina. Se simt legate de regină. Trântorii, spun ele, sunt trădători, renegaţi care s-au dăruit deja Pământului. Ei nu sunt de-ai noştri. Îi tolerăm numai pentru că avem nevoie de ei. În ce scop avem nevoie de ei?
Se întâmplă uneori ca o regină să nu fie fecundată, şi totuşi ea depune ouă ce se vor putea dezvolta. Regina nu are neapărată nevoie să fie fecundată, ea depune totuşi ouă. La albine acest lucru este denumit – şi aceasta există şi la alte insecte – un ouat virginal, pentru că regina nu este fecundată. Numele ştiinţific este: partenogeneză. Dar din ouăle pe care le depune în acest caz regina, nu ies decât trântori! Aceste ouă nu dau nici lucrătoare, nici regine. Astfel, când regina nu este fecundată, nu există procreaţie nici de lucrătoare nici de regine, ci numai de trântori. Numai că, un asemenea stup este desigur inutilizabil.
După cum vedeţi, ouatul virginal nu dă decât indivizi de celălalt sex, nu de acelaşi sex. Acesta este un lucru foarte interesant, şi este în mod general important pentru toată economia naturii ca fecundarea să fie necesară, ca să se poate naşte acelaşi sex – vorbesc bineînţeles de animalele inferioare, nu de animalele superioare. Dar aici se întâmplă aşa: cu ouăle de albină nu se obţin decât trântori, atunci când nu a existat fecundarea.
La albine, fecundarea se petrece într-un mod foarte special. Lucrurile nu se petrec ca şi când ar exista un fel de pat nupţial şi ar exista o izolare în timpul fecundării, ci cu totul diferit. Aceasta se petrece în plină zi, în plin soare şi – ceea ce pare foarte curios – cât mai sus posibil. Regina zboară cât mai sus posibil în întâmpinarea Soarelui – ea însăşi fiind o fiinţă solară, după cum v-am descris. Şi trântorul care este încă în stare să-şi depăşească puterile terestre – căci trântorii s-au unit puterilor terestre –, trântorul care zboară cel mai sus este cel care o fecundează pe regină, sus în aer. Apoi regina revine pe pământ şi îşi depune ouăle. Vedeţi deci, albinele nu au pat nupţial, ele au un zbor nupţial, şi atunci când vor să fie fecundate, ele pornesc cât mai departe posibil în întâmpinarea Soarelui. Şi pentru zborul nupţial este nevoie de vreme frumoasă, este nevoie de soare; pe vreme rea acest lucru nu se petrece.
Vedeţi prin aceasta în ce măsură regina rămâne înrudită cu Soarele. Şi atunci când fecundarea se produce în acest fel, există o procreare de lucrătoare în alveolele corespunzătoare; mai întâi se nasc – după cum v-a descris Dl. Müller – micile larve, şi acestea în 21 de zile devin lucrătoare. În aceste celule în formă de sac se dezvoltă regine.
Pentru a înţelege acum cele ce urmează, este necesar să vă spun ceva care, bineînţeles, va naşte la început în dumneavoastră câteva îndoieli, pentru că trebuie să fi studiat acest lucru mai amănunţit. Dar lucrurile se petrec după cum vă voi spune. Lucrătoarea ajunsă la maturitate, adultă, îşi ia zborul şi se îndreaptă spre flori, se fixează acolo cu ajutorul croşetelor labelor sale (schiţează); astfel poate suge nectarul şi culege polenul. Acest polen, îl poartă pe corpul ei unde îl depune. Există acolo un dispozitiv special numit periile labelor posterioare, unde ea poate depune polenul. Dar nectarul este aspirat cu trompa sa sugătoare. O parte îi serveşte propriei hrăniri, dar cea mai mare parte o conservă în stomacul său. Ea o scuipă afară când se întoarce. Deci, atunci când noi mâncăm miere, mâncăm în realitate vărsăturile albinelor. Trebuie să ştim foarte bine asta. Dar este vorba despre vărsături foarte curate şi zaharate, ceea ce nu sunt de obicei, nu-i aşa? În consecinţă, albina adună ceea ce are nevoie pentru a mânca, pentru a face provizii, pentru a prelucra, pentru a face ceară, etc.
Acum, trebuie să ne întrebăm: cum găseşte albina drumul spre flori? Ea se îndreaptă spre flori cu o miraculoasă siguranţă. Acest lucru este total inexplicabil în momentul în care priveşti ochii albinei. Lucrătoarea – trântorii au ochi puţin mai mari – are doi ochi mici pe părţi şi trei ochi minusculi pe frunte (schiţează). Când cercetezi ochii lucrătoarei realizezi că nu poate vedea decât foarte puţin, iar cei trei ochi minusculi nu pot vedea deloc. Ciudat este că albina nu ajunge la flori cu ajutorul vederii, ci prin ceva ce se aseamănă cu mirosul. Ea se conduce prin tatonări după miros şi astfel întâlneşte floarea. Astfel, ceea ce o conduce pe albină la floare este o anumită senzaţie intermediară între miros şi gust. Albina are propriu-zis gustul polenului şi al nectarului în gură, atunci când zboară spre floare. De departe, ea are deja acest gust. În realitate, aceasta o face pe albină să nu-şi folosească deloc ochii.
Acum reprezentaţi-vă cu claritate următoarele: reprezentaţi-vă că s-a născut o regină, că ea s-a născut în zona de influenţă a Soarelui; ea n-a gustat până la capăt influenţa solară, ea a rămas, să zicem aşa, în sânul acestei influenţe. O întreagă armată de lucrătoare a continuat, desigur, să primească influenţa Soarelui, dar nu a trecut sub influenţa Pământului. Acum lucrătoarele se simt unite cu regina; nu pentru că ele s-au aflat sub acelaşi Soare, ci pentru că au rămas în sânul acestei influenţe solare. Pe parcursul dezvoltării lor, ele nu s-au despărţit de dezvoltarea reginei. Trântorii sunt în afară. Ei s-au separat.
Dar acum se va petrece ceva; atunci când o nouă regină îşi face apariţie, trebuie că a avut loc zborul nupţial. Animalul, regina a ieşit şi s-a înălţat spre Soare. S-a născut o nouă regină. Atunci, pentru mulţimea lucrătoarelor care s-au unit cu vechea regină apare ceva foarte special. Ochii minusculi devin văzători în momentul în care apare o nouă regină. Albinele nu pot suporta asta. Ele nu pot suporta ca acelaşi lucru cu ceea ce sunt ele să vină din altă parte. Cei trei ochi mici, aceşti trei ochi minusculi, s-au format la lucrătoare pornind în întregime din interior; ei sunt străbătuţi de sângele albinei. Ei nu sunt expuşi deloc acţiunii exterioare a Soarelui. Or, datorită faptului că noua regină, care s-a născut din Soare, aduce cu corpul ei, în stup, lumină solară, aceste albine cu micii lor ochi devin brusc, mi-ar place să spun, clarvăzătoare; ele nu pot suporta lumina noii regine. Acum tot poporul începe să roiască. Este ceva asemănător cu o teamă faţă de noua regină, ca şi când ele ar fi orbit. Exact aşa ca atunci când priveşti Soarele. De aceea roiesc ele. Şi trebuie să se pună bazele unui nou stup cu vechea regină, cel puţin să rămână împreună majoritatea lucrătoarelor care erau cu vechea regină. Este necesar ca noua regină să dobândească o nouă colonie.
O colonie rămâne în stup, tocmai aceea care s-a născut în alte condiţii. Dar raţiunea pentru care roiesc albinele este legată de faptul că ele nu pot tolera noua regină care aduce o nouă influenţă solară.
Puteţi pune acum întrebarea: cum devin albinele sensibile la această nouă acţiune a Soarelui? Ne aflăm aici în prezenţa unui lucru foarte curios. Ştiţi probabil că uneori poate fi dezagreabil să te întâlneşti cu o albină. Ea te înţeapă. Când eşti o fiinţă cu dimensiuni atât de mari ca fiinţa umană, ai cel mult o inflamaţie a pieii în locul înţepăturii, dar totuși este dezagreabil. Micile animale, pe de altă parte, pot să și moară din cauza înțepăturii. Aceasta datorită faptului că albina are un ac care este de fapt un tub și în acest tub se mişcă un fel de piston care urcă până la rezervorul glandular (punga de venin), în aşa fel încât veninul să se poată scurge la exterior.
Acest venin, care poate deveni foarte neplăcut când îl cunoşti, este pentru albină deosebit de important. Nici albinei nu-i este prea plăcut să fie obligată să piardă acest venin atunci când înţeapă. Dar ea se desparte de el pentru că suportă greu orice influenţă exterioară, indiferent care. Ea vrea să rămână cu sine. Vrea să rămână în lumea stupului său, şi vieţuieşte orice influenţă exterioară ca pe o tulburare. Se apără de ea cu veninul său. Dar acest venin are în permanenţă încă un rol. Veninul este în aşa fel constituit încât trece constant într-o cantitate foarte mică, în cantitate infimă, în întreg corpul albinei. Şi fără acest venin, albina n-ar putea exista. Când priveşti lucrătoarea trebuie să-ţi spui că ea nu poate vedea cu ochii ei minusculi. Acest lucru datorită faptului că veninul pătrunde constant în aceşti ochi minusculi. Acest venin este supus alterărilor chiar în momentul în care noua regină, noua influenţă solară apare. El îşi pierde eficacitatea. Brusc, ochii încep să vadă. Aşa că albina datorează veninului ei faptul că este aşa cum este, că trăieşte în permanenţă în penumbră, să zicem.
Şi dacă ar trebui să folosesc o imagine pentru a vă descrie ce vieţuiesc albinele atunci când noua regină iese din această celulă în formă de sac, ar trebui să vă spun: o albină vieţuieşte mereu în penumbră, se deplasează tatonând graţie a ceva care se află între miros şi gust, vieţuieşte în penumbră şi această penumbră îi convine. Dar în momentul în care apare noua regină, este exact ca şi când în luna iunie ar merge în întuneric şi licuricii ar străluci. Aşa străluceşte pentru roi noua regină, pentru că veninul nu mai acţionează cu destulă putere ca ele să se menţină închise în ele însele. Albina are nevoie să fie izolată de lume, izolată de lume prin penumbră. Izolare prin penumbră pe care o are şi atunci când ea zboară din stup, întrucât graţie acestui venin ea se poate menţine închisă în ea însăşi. Ea are nevoie de veninul său în momentul în care se teme ca o anumită influenţă exterioară să nu o atingă. Stupul vrea să fie cu totul în el însuşi.
Pentru ca regina să poată rămâne în zona de influenţă a Soarelui, nu trebuie să fie într-o celulă hexagonală, ci într-o celulă de formă rotunjită. Acolo rămâne în întregime sub influenţa Soarelui.
Tabla 2Vedeţi domnilor, ajungem acum la ceva care face efectiv ca creşterea albinelor să ajungă să intereseze pe fiecare, la cel mai înalt nivel. Într-adevăr, în stup lucrurile se petrec în realitate exact ca în capul uman – numai cu o uşoară modificare. Diferenţa este că în capul uman substanţele nu sunt supuse aceleiaşi creşteri, aceleiaşi dezvoltări. Nu-i aşa, în cap noi avem nervi, vase sanguine, şi apoi, izolate unele de altele, celule de albumină care păstrează forma rotunjită. Pe toate cele trei le avem acolo, în capul uman. Nervii se compun și ei din celule individuale, care însă, numai din cauză că natura le acoperă din toate părţile, nu cresc până la a deveni animale; dar de fapt aceşti nervi vor să devină animale, vor să devină animale mici. Şi dacă celulele nervoase ale capului uman s-ar putea dezvolta în toate direcţiile în aceleaşi condiţii ca stupul, ele ar deveni trântori. Celulele sângelui care curge în vine ar deveni lucrătoare. Şi celulele de albumină, care sunt prezente în special în partea mediană a capului, şi a căror dezvoltare este cea mai scurtă, ele se pot compara cu regina. În aşa fel încât în capul uman avem chiar aceste trei puteri.
Iată, lucrătoarele aduc acasă ceea ce culeg de la plante, elaborează acestea în propriul lor corp pentru a face din ele ceară şi construiesc structuri minunate pentru celule. Domnilor, celulele sângelui, în capul uman fac acelaşi lucru! Ele pornesc de la cap şi se răspândesc în tot corpul. Şi dacă veţi privi, de exemplu, un os, o bucată de os, veţi vedea că aceste celule hexagonale sunt prezente acolo peste tot. Sângele care circulă în corp îndeplineşte aceeaşi muncă, asemenea albinelor din stup. Numai, nu-i aşa, în celelalte celule, în muşchi, unde lucrurile sunt încă asemănătoare – căci celulele musculare seamănă cu celulele de ceară ale albinelor –, ele tind să se desfacă, sunt încă foarte moi; aici, analogia nu se vede la fel de clar. Pe os, atunci când îl studiezi, acest lucru se poate vedea foarte bine. Deci sângele posedă şi el aceste puteri ale lucrătoarei.
Da domnilor, puteţi studia aceasta chiar în relaţie cu cronologia. Celulele pe care le găsiţi că s-au dezvoltat primele în germenul embrionar uman şi care sunt destinate să rămână, celulele de albumină, ele sunt cele care există începând cu primele momente ale dezvoltării. Celelalte, celulele sanguine, se nasc puţin mai târziu, şi ultimele care apar sunt celulele nervoase. Exact ceea ce se petrece în stup! Numai că omul îşi construieşte un corp care în aparenţă îi aparţine; şi albina îşi construieşte un corp; sunt fagurii, alveolele. Cu această construcţie din ceară, se petrece acelaşi lucru în corpul nostru, numai că nu este atât de uşor să demonstrezi că, în realitate, celulele sanguine provin dintr-un fel de ceară. Nu ne deranjează că noi înşine suntem făcuţi dintr-un fel de ceară, asemenea albinelor care fasonează fagurii în stup sau în cutii (cu cadre mobile). Deci lucrurile stau aşa: fiinţa umană are un cap; capul lucrează la edificarea marelui corp care este propriu-zis stupul; şi în interiorul stupului există acelaşi raport între regină şi lucrătoare ca cel dintre celulele de albumină, ce-şi păstrează forma rotunjită, şi sânge. În ceea ce priveşte nervii, ei se distrug în permanenţă, se uzează în permanenţă, căci noi ne uzăm sistemul nostru nervos. Nu începem dintr-o dată lupta cu nervii noştri – am muri atunci în fiecare an – aşa cum încep albinele războiul cu trântorii; dar totuşi, nervii noştri slăbesc din an în an. Şi în realitate, noi murim din cauza slăbirii progresive a nervilor noştri. Atunci nu mai avem sentimentul corpului nostru, şi de fapt murim pentru că ne uzăm nervii.
Dacă veţi cerceta acum capul, care reprezintă stupul, veţi găsi că în acest cap totul este protejat. Iar când capul este victima unui atentat exterior, aceasta este o rănire înfiorătoare. Capul nu poate suporta acest lucru. Fenomenul care se produce odată cu formarea noii regine, nici el nu poate fi suportat de albinele din stup; ele preferă să plece decât să coabiteze cu această nouă regină.
Pe bună dreptate apicultura a fost mereu considerată ca ceva extrem de important. Nu-i aşa, omul ia albinelor în jur de 20% din mierea lor, şi se poate spune: această miere e foarte utilă omului care, pe de altă parte, nu absoarbe din ea în hrana sa decât foarte puţin, prin faptul că ea se află răspândită în plante în mici cantităţi. Altfel noi absorbim numai infime cantităţi de miere. Avem şi noi „albine” în noi, vreau să spun sângele nostru. Acesta poartă această miere în diversele părţi ale corpului. Dar această miere este nectarul, de care albina are nevoie pentru fabricarea de ceară cu care poate construi corpul stupului, fagurii stupului.
Asupra oamenilor, în special când îmbătrânim, mierea are o acţiune extraordinar de benefică – pentru copil, acest rol îl are laptele. Mierea stimulează într-adevăr puterile plastice. De aceea ea trebuie recomandată persoanelor în vârstă. Numai că, nu trebuie să se mănânce prea mult. Dacă se mănâncă prea mult, dacă este folosită nu numai ca adjuvant al alimentelor, rezultă un exces de structurare. Structurile devin casante şi eşti supus la tot felul de îmbolnăviri. Bineînţeles, o fiinţă sănătoasă ştie ce cantitate poate consuma. Mierea este, pentru oamenii care îmbătrânesc un aliment extraordinar de sănătos, pentru că dă corpului nostru soliditate, o soliditate veritabilă.
Din acest motiv, dacă s-ar urmări aceeaşi regulă cu copiii rahitici – în primele săptămâni, nu-i aşa, în care copiii n-ar trebui să trăiască decât din lapte, nu trebuie să se facă aşa, căci la acea vârstă mierea nu acţionează încă –, dacă s-ar doza corespunzător mierea, dacă i s-ar da copilului rahitic atunci când are 9–10 luni şi dacă s-ar continua această cură până la 3–4 ani, atunci rahitismul n-ar mai fi atât de grav, pentru că rahitismul constă în faptul că corpul este prea moale, cade. Or mierea conţine puterea de a da formă, fermitate corpului uman. Trebuie să înţelegem bine aceste relaţii. Putem deci să spunem: ar trebui să se consacre mult mai multă atenţie decât se dă, creşterii albinelor.
Mai este posibil un lucru, şi anume: în natură, într-adevăr, lucrurile au între ele relaţii ciudate. Legile pe care oamenii nu ajung să le pătrundă cu ajutorul înţelegerii lor obişnuite sunt în realitate cele mai importante dintre toate. Aceste legi lasă întotdeauna o mică marjă de libertate. Este cazul, de exemplu, cu repartizarea sexelor. Nu se nasc acelaşi număr de bărbaţi şi femei, ci numai cu aproximaţie aşa. Cauza se află în însăşi înţelepciunea naturii. Dacă ar trebui să apară ziua – cred că v-am spus deja asta – în care omul ar putea avea posibilitatea de a da naştere sexelor după voinţa sa, dezordinea ar apărea imediat. Şi vedeţi că atunci când, de exemplu, o populaţie este decimată prin războaie sălbatice, ea devine apoi mai fecundă. În natură, orice lipsă antrenează întotdeauna un efect contrar.
Tot aşa, când undeva într-o regiune, albinele caută nectar, natural, ele iau plantelor nectarul lor. Dar ele iau plantelor nectarul de care şi noi avem nevoie, care ne dă tot felul de fructe. Şi ceea ce este remarcabil, constă în faptul că în regiunile apicole pomii fructiferi şi alte plante similare se dezvoltă mai bine decât în alte regiuni. Deci, atunci când albinele păgubesc plantele de nectarul lor, natura nu rămâne inactivă, ea dă naştere la un şi mai mare număr de plante fecunde. Astfel că, nu numai că omul îşi are partea sa din mierea pe care o dau albinele, dar primește şi ceva în plus de la plantele pe care le vizitează albinele. Aceasta este o lege ce poate fi foarte bine sesizată şi care este importantă.
Toate acestea sunt în legătură cu următorul fapt. Dacă vezi bine în acest domeniu, se poate spune: în întregul complex al stupului, în însăşi natura acestui organism, natura a depus o miraculoasă înţelepciune. Albinele se află sub semnul puterilor naturale, de o importanţă extraordinară şi cu adevărat admirabile. Din această cauză trăiești o anumită sfială să intervii cu dibuieli neîndemânatice în jocul forţelor naturii.
Astăzi lucrurile sunt încă așa încât se dovedeşte mereu că acolo unde omul intervine neîndemânatic în forţele naturii, el nu îmbunătățește lucrurile, ci le face mai rău. Dar nu le înrăutățește imediat, ci lucrurile sunt așa, că natura se ciocneşte pretutindeni de obstacole; în pofida acestor obstacole, ea acţionează cât poate mai bine. Unele dintre aceste obstacole pot fi îndepărtate de om, şi prin aceasta el aduce naturii multe alinări. De exemplu, în apicultură, el facilitează naturii anumite lucruri utilizând nu vechii stupi, ci cutiile moderne a căror instalaţie interioară este comodă.
Dar aici am ajuns la acest capitol al creşterii artificiale. Să nu credeţi că n-aş înţelege – chiar lăsând deoparte punctul de vedere al ştiinţei spirituale – că în prima perioadă creşterea artificială are, natural, avantaje; o mulţime de lucruri s-au uşurat, se înţelege. Dar această puternică solidaritate – dacă pot spune – care domneşte într-una şi aceeaşi generaţie de albine, familia de albine, devine prin asta pentru multă vreme ştirbită. Astăzi, se înţelege de la sine că în anumite privinţe nu pot fi aduse decât laude creşterii artificiale, dacă se iau toate măsurile de siguranţă pe care le-a citat Dl. Müller. Dar ce se va întâmpla peste 50 sau 80 de ani? Să aşteptăm. De fapt, anumite puteri care acţionau până acum organic în colonie, sunt pur şi simplu mecanizate, devin forţe mecanice. Nu se poate instaura între regina cumpărată din comerţ şi lucrătoare această afinitate profundă, aşa cum se instalează ea atunci când regina e cea pe care a dat-o natura. Dar chiar de la început, acest lucru nu se poate vedea.
Bineînţeles, nu voi fi deloc partizanul unei angajări fanatice într-o acţiune contra creşterii artificiale a albinelor, căci acestea sunt lucruri pe care nu poţi să le faci în viaţa practică. A acţiona aşa ar fi ca şi când s-ar proceda cu cărbunele cam în acest fel: Se poate calcula cu aproximaţie momentul în care nu va mai exista cărbune. Rezervele de cărbune ale globului nu sunt inepuizabile. Astăzi s-ar putea să nu se extragă decât mici cantităţi de cărbune, în aşa fel încât rezervele să dureze până la dispariţia Pământului. Nu se poate spune că trebuie să se procedeze aşa, căci trebuie să ai puţină încredere în viitor. Trebuie spus: bineînţeles, prădăm pământul de cărbunele său, adică noi îi jefuim propriu-zis pe urmaşii noştri, dar sigur că ei vor inventa ceva care va înlocui cărbunele. Se poate vorbi la fel despre inconvenientele pe care le reprezintă creşterea artificială a albinelor.
Asta nu înseamnă că nu trebuie să fim foarte conştienţi că introducând un element mecanic, artificial, se perturbă ceea ce a elaborat atât de minunat natura. Creşterea albinelor a fost considerată în toate timpurile ca ceva minunat. Albina era considerată în vremuri străvechi ca un animal sacru. De ce? Pentru că în întreg modul său de a lucra, ea revelează cum se petrec lucrurile în omul însuşi. Când ni se dă o bucată de ceară, ţinem în mână un produs intermediar între sânge, muşchi şi os, care trece în om prin stadiul ceară. Trecerea prin acest stadiu nu face ca ceara să devină fermă, ea rămâne lichidă, până acolo încât să poată trece în sânge, muşchi sau celule osoase. Ceara reprezintă, în consecinţă, puterile pe care le ai în tine.
Odinioară, când oamenii făceau lumânări de ceară şi le aprindeau, ei aveau într-adevăr sentimentul că săvârşesc un act sacru: această ceară care arde acolo, noi am luat-o din stup. Ea se găsea în stare solidă. În momentul în care focul topeşte această ceară şi când ea pleacă prin fum, atunci ea îmbracă starea pe care o are în propriul nostru corp. Şi în ceara care ardea ei presimţeau, în faţa a ceea ce se înălţa spre cer, ceva ce era în propriul lor corp. Acest lucru trezea în ei o devoţiune specială, şi îi făcea să privească albina ca pe un animal deosebit de sfânt, pentru că ea prepară ceva pe care omul trebuie în permanenţă să-l elaboreze în el însuşi. De aceea, cu cât ne întoarcem mai mult în timp, cu atât mai mult vedem oamenii vieţuind cu veneraţie faţă de albine. Diferenţa faţă de zilele noastre constă în faptul că în acele timpuri albina trăia în stare sălbatică; oamenii le găseau şi le considerau ca o revelaţie. Mai târziu, au fost domesticite. Dar întregul lor comportament este un mănunchi de enigme miraculoase şi numai studiind profund ceea ce se petrece între capul omului şi corpul său poţi simţi ce sunt albinele.
Închei cu aceste remarci. Miercuri vom avea următorul curs. Poate aceste observaţii au suscitat unele întrebări. Poate şi Dl. Müller va avea ceva de spus. Am vrut numai să fac aceste câteva observaţii a căror conţinut nu trebuie pus la îndoială, căci ele se fondează pe o adevărată cunoaştere. Dar poate că va trebui să mai fie clarificate anumite puncte.
