Domnilor! Domnul Müller mi-a dat un alt număr din Jurnalul Apicultorilor elveţieni; există în el un articol care vorbeşte despre rezultatele obţinute în urma curelor de miere. Articolul este intitulat: «Supliment la constatările făcute ca urmare a curelor de miere la căminul de copii Frauenfelder, din Amden». De dr. Paula Emrich, Weese, nr. 3 al Jurnalului apicultorilor elveţieni, martie 1923.
S-au citit câteva pasaje din acest articol.
Este interesant să pornim de la acest articol pentru a face câteva observaţii. S-a încercat, în acest cămin de copii, să se trateze cu miere copiii care prezentau simptoame de malnutriţie. Procedeul este următorul: se topeşte miere în lapte la temperatură medie, şi este dată copiilor în acest lapte care nu a fost supraîncălzit, care nu a ajuns la fierbere.
Autoarea articolului înregistrează rezultate excelente. Ea semnalează în special că la aceşti copii, proporţia de globule roşii în sânge creşte în cantităţi extraordinare. De exemplu, ea primise în cămin doi copii, frate şi soră. Cel mic, înainte de venire nu avea decât 53% globule roşii. La ieşire, după cura de miere, proporţia ajunsese la 82%. Cel mare avusese la început 70% globule roşii, când este luat acasă avea 78%. Pentru el creşterea, deşi reală, a fost mai puţin spectaculoasă. Acest copil nu făcuse decât o cură de lapte; şi el a avut o creştere, dar numai de la 70% la 78%; el fusese deci de la început mai puţin anemiat decât cel mic, dar nici nu a dobândit în aceleaşi proporţii.
Autoarea mai citează o întreagă serie de experienţe foarte interesante. Vă rog ca aici, legat de aceste experienţe, să fiţi atenţi la vârsta copiilor. În mod general, atunci când se vrea studierea efectului unei substanţe oarecare asupra fiinţei umane, nu slujeşte la nimic ca aceste încercări să se facă în laborator; întotdeauna trebuie, când se fac probe legate de nutriţie sau de tratamentul medical, să te informezi despre vârsta subiectului, aşa cum se procedează la început cu oricare bolnav.
Avem un băiat de 11 ani; el a făcut timp de 8 săptămâni o cură de miere care i-a ameliorat mult starea sistemului său glandular. De asemenea un catar al vârfului plămânului s-a ameliorat; iar globulele roşii, parte cea mai importantă a sângelui, au crescut de la 53% la 75%. Apoi, al doilea subiect, tot un băiat de 11 ani. La el, creşterea a fost de la 55% la 74%. Apoi o fetiţă de 14 ani prezintă o creştere de la 70% la 88%. Nu vă voi citi creşterile la alţi copii; ele sunt în toate cazurile însemnate. Autorul indică şi creşterile în greutate ale subiecţilor; ele atestă că aceşti copii au devenit mai robuşti. Ea citează apoi două fetiţe de 10 ani, o fetiţă de 7 ani, băieţi în vârstă de 13, 11, 8, 12, 9 şi 7 ani. Probele arată că copiii de această vârstă (vârsta obligaţiei şcolare) au un profit extraordinar din cura de miere.
Autoarea merge şi mai departe şi caută care ar putea fi cauza acestor ameliorări spectaculoase. Ea dă astfel o indicaţie foarte interesantă. Această indicaţie este o condamnare fără drept de apel a metodelor utilizate încă astăzi, atât de des, de ştiinţă.
Ce face astăzi ştiinţa atunci când vrea să controleze puterea nutritivă a alimentelor? Analizează aceste alimente şi caută câţi componenţi ai cutărei sau cutărei substanţe chimice conţin ele. Aşa procedează ştiinţa.
Iată, s-a întâmplat următorul fapt, pe care-l raportează autorul articolului: un elev al lui Bunge [ Nota 6 ], celebrul profesor de fiziologie, al cărui nume desigur că îl cunoaşteţi, a făcut la Bâle experienţe pe şoareci. El îi hrănea cu lapte. Şoarecii erau sănătoşi, se dezvoltau minunat. Erau deci hrăniţi cu lapte. Experimentatorul a procedat apoi altfel. Şi-a spus: laptele se compune din cazeină, grăsimi, zahăr şi săruri. El ajunge să gândească aşa: hrăniţi cu lapte, aceşti şoareci s-au dezvoltat minunat; laptele se compune din cazeină, grăsimi, zahăr şi săruri; voi da deci unui eşantion din aceşti şoareci cazeină, grăsimi, zahăr şi săruri. Toate aceste lucruri se află în lapte. Şi iată că peste câteva zile, după ce le-a dat cazeină, etc., etc., şoarecii au murit. Ei au primit acelaşi lucru, dar au murit. După cum vedeţi, aceşti domni ar fi trebuit să-şi spună: deci nu compoziţia substanţei are importanţă!
Dar, ce şi-au zis ei? Ei şi-au zis: materia, nu există decât ea, şi nimic altceva. Pentru ca să se întâmple ceva, este necesar ca materia să fie prezentă. Dar materiile care sunt în caseină, grăsimi, zahăr, săruri, nu sunt ele cele determinante. Trebuie să existe o altă substanţă, într-o cantitate atât de mică încât analiza chimică nu permite să o evidenţiezi. Şi această substanţă a fost numită de oameni vitamină. „Vita” înseamnă viaţa, deci vitamină egal cu „care face viaţă”.
Într-o zi Heine [ Nota 7 ] a vrut să-şi bată joc de ceva; a spus cu acea ocazie: există oameni care vor să explice, de exemplu, de unde vine sărăcia. Cel mai simplu, poţi să spui: când eşti sărac, acest lucru provine din faptul că nu ai resurse (Die Armut kommt von der Pauvrete). Deci foloseşti alte cuvinte, dar prin aceasta nu ai explicat nimic.
Mă aflam odată într-o societate şi conversaţia a ajuns la această întrebare: de unde vine comicul, ce te face să râzi? Atunci cineva s-a ridicat, s-a îndreptat spre scenă cu aerul cuiva care are multe de spus. Şi persoana şi-a prezentat opinia în legătură cu comicul: comicul, decurge pur şi simplu din faptul că fiinţa umană posedă vis comica. Vis înseamnă putere, comica înseamnă comică. Fiinţa umană posedă puterea comică. De acolo vine comicul. Este exact ca şi când cineva zice în economia politică: de unde vin banii? Banii vin din puterea creatoare a banilor. Cu asta, n-ai explicat nimic. În economia politică, dacă cineva ar vorbi aşa, nu ţi-ar fi greu să remarci că este un personaj foarte ciudat. Dar în ştiinţă, nu se remarcă acest lucru când cineva întreabă: de unde vine puterea vivifiantă a laptelui? – şi se răspunde: din vitamine. Este exact cu: „Săracia provine din lipsa resurselor”. Dar nu se observă acest lucru. Se crede că s-a spus ceva foarte important, dar nu s-a spus nimic.
Există aici tocmai această încleştare în maniera în care este practicată astăzi ştiinţa. Oamenii îşi închipuie că spun ceva, vă anunţă acest ceva cu cuvinte umflate, şi este crezut tot ceea ce spun ei. Dacă se va mai continua mult timp aşa, se va ajunge ca totul să degenereze și să piară. Important în această lume nu sunt discursurile, ci ceea ce eşti capabil să faci. Cuvintele trebuie să însemne ceea ce este cu adevărat acolo. A existat altădată o ştiinţă care era într-un raport direct cu practica. Astăzi, există o ştiinţă care ignoră întreaga practică. Ea nu face decât să înşiruie cuvinte. Acest lucru datorită faptului că o nouă autoritate s-a adăugat celei vechi.
Nu cu mult timp în urmă, toate aceste publicaţii specializate nu existau. Aceste comunicări, de exemplu în apicultură, se făceau în timpul congreselor de apicultură. Lucrurile se mai petreceau încă aşa în copilăria mea. Puteai să urmăreşti cum se dezbăteau astfel de lucruri în timpul unui congres de apicultură. Îţi comunicai roadele experienţei tale, şi îţi dădeai imediat seama dacă cel care vorbea era un farsor sau dacă avea o reală experienţă. Lucrurile apar cu totul altfel când auzi pe cineva vorbind. Îţi dai imediat seama dacă se pricepe sau dacă nu face decât să repete. Căci cerneala de tipar este noua autoritate care s-a adăugat restului. Şi când ceva este imprimat, oamenii cred că acolo există obligatoriu adevărul.
Dar se mai află şi altceva în acest articol. Această doctoriţă a obţinut efectiv rezultate benefice prin curele sale de miere. Şi ceea ce a realizat ea practic este excelent. Apoi, se lansează în reflecţiuni asupra acestor lucruri, în perspectiva ştiinţei moderne, dar aici rezultatul este negativ. O spune de altfel chiar ea:
„Ar fi de dorit să se facă o mare publicitate rezultatelor încercărilor noastre, şi să se ajungă ca adolescenţii să consume mai multă miere. Deocamdată, comunicările noastre nu reprezintă decât rezultatele practice ale experienţelor; dar ne îndoim că cu dezvoltarea viitoare a teoriei vitaminelor, farmacologii şi fiziologii vor studia la rândul lor problema acţiunii mierii asupra organismului”
De asemeni, autoarea spune chiar la început:
„Aş fi vrut să dau un punct de vedere al medicului în legătură cu efectele curei de miere... Bunele rezultate pe care le-am obţinut noi constituie o invitaţie urgentă la cercetarea cauzelor adânci. Deşi sunt conştientă că n-am atins – nici pe departe – miezul lucrurilor, am vrut totuşi, chiar din acest moment, ţinând seama de experienţele noastre şi de rezultatele analizelor, să evidenţiem punctele de unde ar trebui să pornească, după mine, cercetarea viitoare.”
Reiese deci din propriile sale cuvinte că această doctoriţă este destul de modestă pentru a spune: teoria vitaminelor nu permite să se ajungă până în miezul lucrurilor.
Gândiţi-vă bine la cele ce urmează. Vom vedea pe ce se bazează de fapt efectele curei de miere. Vedeţi, aceste experienţe ne arată ceva. Ne arată că acţiunea mierii este deosebit de puternică – şi experienţele o confirmă – nu la copiii foarte mici, ci la cei care ori au ajuns la vârsta schimbării dinţilor, ori au depăşit această vârstă. Acest lucru îl arată experienţele, şi este foarte important să ţinem seama de el. Dar ele mai arată şi altceva: mierea are cele mai bune efecte atunci când este diluată în lapte călduţ. Deci, amestecul de lapte cu miere este cel mai eficace la copii. Şi dacă s-ar merge mai departe, s-ar afla că mierea poate avea importanţă şi pentru copiii mai mici. Dar atunci, nu trebuie să se pună decât puţină miere în lapte; mai mult lapte, mai puţină miere. Pentru persoanele în vârstă, în primul rând este eficace mierea, nu laptele. Se pot obţine bune rezultate la bătrâni, făcându-i să consume mierea fără lapte.
Trebuie spus că laptele şi mierea au o importanţă considerabilă pentru viaţa umană. Aceasta reiese din experienţa acumulată în aceste încercări.
Vedeţi, Domnilor, ştiinţele trecutului – v-am spus de multe ori – nu erau atât de proaste pe cât le consideră cunoaşterea de azi. Ele apar adesea într-o formă simplă, dar în realitate erau foarte circumspecte, pline de înţelepciune. Şi prin vechea zicală: „Este o ţară unde curge lapte şi miere”, voia să se spună că această ţară era sănătoasă, că în ea se putea trăi sănătos. Oamenii din trecut ştiau că laptele şi mierea sunt într-o strânsă legătură cu viaţa.
Natura vorbeşte uneori un limbaj plin de înţelepciune. Înţelegi ce spune ea cu condiţia să iei lucrurile simple cu simplitatea necesară. Dacă ştii că natura acţionează mereu cu o mare înţelepciune, nu ai nevoie să ţi se demonstreze prea mult că laptele este deosebit de bun pentru copiii mici şi cei în creştere. Altfel, ar fi curs miere, nu lapte, din pieptul femeilor; acest lucru ar fi fost inclus în câmpul posibilităţilor naturii, căci plantele produc cu adevărat mierea, şi ar fi fost pe deplin posibil să existe miere în secreţiile glandelor mamare ale femeii. Trebuie numai să privim lucrurile cu simplitatea necesară. Nu trebuie spus: natura nu se pricepe, ea nu face decât lapte în sânul femeilor, nu mierea, – ci trebuie spus: există aici într-un arierplan noţiunea că pentru copilul mic este în primul rând necesar laptele, şi că mierea poate fi folosită pe măsură ce copilul creşte.
Toate acestea sunt adevărate, dar noi nu ne putem mulţumi să ne reprezentăm acest lucru numai prin cuvinte spunându-ne: săracia provine din lipsa resurselor, comicul decurge din vis comica, iar efectul vivifiant al mierii decurge de la vitamina inclusă în ea; trebuie, dimpotrivă, să ne îndreptăm privirea asupra ceea ce există în realitate acolo. Vă voi arăta acest lucru. Vom face o sinteză a elementelor pe care le cunoaştem de mult, noi cei care am ascultat aceste conferinţe. Ceea ce este necesar constă în a fi mereu capabil să vezi lucrurile cu claritate.
Atunci când urcaţi pe culmile munţilor găsiţi, acolo unde muntele este deosebit de dur, acolo unde într-un fel apare durul cel mai puternic al pământului, cristalele de cuarţ. Sunt foarte frumoase. Găsiţi de altfel toate genurile de cristale. Reamintiţi-vă, vă desenez aceste cristale de cuarţ; ele au acest aspecte (schiţa nr. 4). Dacă sunt întregi, sunt închise la fel jos ca şi sus; dar de cele mai multe ori ele nu sunt întregi. Ele ies din masa stâncoasă, ele încolţesc pe exteriorul stâncii, cu forma pe care v-am desenat-o. Deci, ce înseamnă asta? Înseamnă că pământul face să încolţească în afara lui aceste cristale, care sunt de forme hexagonală şi se termină în formă ascuţită. Pământul are deci în el puterea de a da o formă hexagonală ca aceasta.
Tabla 4Vedeţi dumneavoastră, în fiinţa umană sunt prezente – aşa cum v-am arătat de multe ori – toate forţele pe care le găsiţi astfel în Pământ şi în Univers. Tocmai de la Univers a dobândit pământul forţa de a forma cristale. Omul a primit această forţă de la pământ, ea e în el, în el este această forţă care împinge în afara stâncii acest cristal de cuarţ. Cum apar acestea în interiorul corpului uman? Ei bine, corpul uman e plin de cuarţ.
Veţi spune: Ei aşi! Ce poate să ne spună! Cuarţul, aşa cum îl întâlnim pe piscurile munţilor, este unul dintre cele mai dure corpuri care există. Îţi poţi sparge capul cu el, iar el nu se sparge niciodată. Duritatea e cea care te frapează cel mai mult la cuarţ. Dar corpurile nu se prezintă oriunde sub aspectul pe care ni-l oferă într-o parte sau alta. În om este acelaşi cuarţ, dar sub o formă ce aminteşte mai mult de cea a lichidului. De ce?
Tabla 5Vedeţi, se poate observa – este suficient să observi corect cu ajutorul unei percepţii interioare exacte –, poţi observa că un curent coboară în permanenţă din cap în membre (schiţa nr. 5a). Este ceva foarte interesant: dacă aveţi aici capul, vedeţi curgând în permanenţă, din cap, ceea ce pământul, în trecut, a lăsat să curgă din interior spre exterior, ceea ce s-a întărit apoi în înălţimi şi, de exemplu, s-a depus sub forma cristalului de cuarţ. Această curgere care apărea venea din interiorul Pământului; iar la om, curge de la cap spre întregul corp. Acesta este cuarţul sau acidul silicic. Numai că corpul uman nu-i permite cuarţului să devină cristal. Ar fi frumos, dacă am fi în întregime umpluţi cu cristale de cuarţ! Ne-ar fi foarte greu! Omul lasă lucrurile să ajungă până în punctul în care cuarţul vrea să devină hexagonal. Acolo, îi opreşte mişcarea, nu-l lasă să continue. În acest fel avem în corpul nostru numai începutul formării cuarţului; apoi evoluţia se opreşte. Şi viaţa noastră se bazează pe faptul că vrem în permanenţă, pornind de la cap, să formăm cristale hexagonale, dar că nu lăsăm ca lucrurile să avanseze până acolo. Aceste cristale vor în permanenţă să se nască în noi. Dar ele nu se formează, sunt oprite, şi astfel avem în noi, ca să spunem așa, sucul de quarț foarte diluat.
Dacă n-am avea în noi acest suc de cuarț, am putea mânca oricât zahăr am dori dar n-am avea niciodată gustul zahărului în gură. Aceasta o face cuarţul pe care-l avem în noi, dar nu prin materialitatea sa, ci prin faptul că este în el voinţa de a deveni hexagonal sub formă de cristal. Acesta este lucrul important.
Vedeţi, Pământul conţine acelaşi element, dar îl duce mai departe. Omul opreşte evoluţia atunci când acidul silicic vrea să ia formă ascuţită. Omul are nevoie de această putere pe care o poartă acidul silicic, această putere care permite producerea formelor hexagonale.
Îmi închipui că nu sunteţi toţi nişte buni geometri, geometria nu e pentru toţi la fel de familiară. Nu aţi putea să desenaţi repede un cristal ca acesta, şi nici să-l modelaţi în plastilină. Dar corpul dumneavoastră este un bun geometru, el vrea în permanenţă să modeleze cristale ca acesta. Ceva îl împiedică să o facă. Căci viaţa constă în faptul că noi împiedicăm procesele de moarte, şi atunci când nu mai putem să le oprim, murim.
Acum, să privim albinele. Albina îşi ia zborul, adună nectarul. Ea transformă apoi acest nectar în propriul său corp şi face din el ceea ce constituie propriile sale forţe de viaţă. Dar ea produce şi ceara. Şi ce face cu ceara? Face din ea celule hexagonale. Vedeţi, Pământul face cristale de cuarţ de formă hexagonală. Albina construieşte celule hexagonale.
Acest lucru este deosebit de interesant. Când v-am desenat celulele albinei, sau dacă vă amintiţi de cele pe care vi le-a arătat Dl. Müller, aţi văzut că ele au aspectul cristalelor de cuarţ, în afara faptului că sunt scobite. Cuarţul nu este scobit. Dar în forma lor, ele îi sunt absolut identice.
Da, aceste alveole sunt scobite (schiţa nr. 5c). Dar ce se va aşeza în această cavitate? Oul albinei. Acolo unde în cuarţ există acidul silicic, în alveolă există un gol, şi tocmai în acest gol este adăpostit oul. Albina este constituită chiar prin aceeaşi forţă care există în Pământ şi dă cuarţului forma sa. Acest acid silicic subtil distribuit este cel care acţionează. El este purtătorul unei puteri; existenţa acestei puteri nu poate fi demonstrată fizic. Datorită corpului albinei, mierea acţionează astfel încât îi poate da cerii forma de care are nevoie tocmai fiinţa umană – căci trebuie ca fiinţa umană să aibă în ea aceste spaţii hexagonale. Şi pentru că albina este animalul care poate da cel mai bine naştere acestei puteri creatoare a hexagonului, tot ea este cea care, pornind de la tot ceea ce îi este oferit, adună alimentul care în corpul omului poate cel mai bine să fie transformat în această putere.
Înţelegeţi, atunci când consumaţi miere, dumneavoastră primiţi o forţă dotată cu o uluitoare putere fortifiantă. Căci atunci când aţi devenit prea slăbiţi pentru a dezvolta în dumneavoastră această forţă creatoare a hexagonului, care pornind de la cap trebuie să cuprindă tot corpul, când nu mai aveţi putere să daţi sângelui destulă consistenţă pentru ca această forţă să fie continuu prezentă, atunci trebuie să intervină mierea – sau, pentru copil, laptele. Copilul nu posedă încă această putere creatoare a hexagonului, trebuie ca el să o primească prin intermediul laptelui elaborat în organismul uman.
De aceea puteţi da şoarecilor oricâtă cazeină, grăsimi, zahăr şi săruri, ei vor muri. Ei vor muri, pentru că şi animalul are nevoie de această forţă pe care o creează hexagonul. Dacă te mulţumeşti să amesteci cazeină, grăsimi, zahăr şi săruri, această forţă care acţionează în hexagon este absentă; în lapte, ea este prezentă. Numai că nu este în el într-o cantitate suficientă pentru ca laptele, când se acreşte, să cristalizeze în hexagoane. Dacă această forţă ce acţionează în lapte ar fi fost puţin mai puternică, aţi bea lapte acru care ar forma pe limbă mici cristale de acid silicic; aţi avea impresia că simţiţi mici fire de păr în lapte. Dar în lapte lucrurile nu ajung atât de departe pentru că el provine din corpul uman sau animal; el rămâne lichid. Pentru copil este o hrană suficientă, dar nu şi pentru adult. Și a deveni adult începe din copilărie. Trebuie să se apeleze atunci la puterea mai puternică ce există în miere.
Iată ceva foarte interesant: Luaţi laptele; cu toate că provine de la fiinţa umană, el relevă totuşi în realitate o natură animală. Luaţi mierea; ea provine, prin mijlocirea albinei, din regnul vegetal. Luaţi acum cuarţul. El este de natură minerală. Are o formă precisă, hexagonală. Ceara, care se naşte în albină, sub influenţa hranei sale, ia forma în alveola hexagonală. Laptele, la rândul lui, dizolvă forma. Ceea ce se formează în lapte, nu este decât umbra purtată a cristalelor hexagonale. Astfel că putem spune: mierea este alimentul pe care oamenii ar trebui să-l aprecieze mai mult decât pe toate celelalte.
Nu-i aşa, s-ar putea crede că fiinţa umană ar putea să absoarbă mai curând, în locul mierii, acid silicic, absorbind astfel această forţă despre care vorbim. Dar acest acid silicic, prin faptul că a ajuns până acolo încât să îmbrace forma hexagonală, pentru a fasona această formă proprie acidului silicic, are asupra omului o acţiune prea puternică. Cu toate acestea este ceva binefăcător.
Presupuneţi acum că un copil are nişte părinţi săraci şi nu are şansa, la 16 sau 17 ani, sau la 13–14 ani (unde ar fi cel mai indicat) de a putea face o cură de miere aşa cum se descrie în acest articol; el n-are această şansă. Cantitatea sa de globule roşii nu încetează să scadă. El creşte, ajunge la 30 de ani; nu are bani, este o fiinţă slabă. Autorul articolului descrie subiecte ca acesta spunând: ei nu se mai pot ţine pe picioare. Acum este vorba deci despre o fiinţă care a ajuns între timp la vârsta de 30 de ani. Ar fi excelent dacă ar urma o cură de miere, dar starea sa de epuizare este deja prea avansată. Dacă ar fi să profite de această cură, ar trebui să consume atâta miere încât şi-ar strica stomacul. Mierea incită la moderaţie. Când consumi prea multă îţi strici stomacul.
Motivul este simplu. Mierea este dulce, conţine mult zahăr. Stomacul însă are totuși nevoie în special de mediu acid. Dacă daţi prea mult dulce stomacului, tulburaţi acţiunea acizilor. Pe scurt, mierea nu poate fi absorbită decât în cantităţi reduse. Dacă, având 30 de ani, subiectul este epuizat într-atât încât ar avea nevoie să i se dea mari cantităţi de miere pentru a-i ameliora starea – ceea ce s-ar produce de fapt – acest lucru nu se poate face pentru că ar conduce la deranjamente stomacale, apoi afecţiuni ale intestinului.
Dar se poate face altceva. Se poate administra ca medicament cuarţ pulverizat, în diluţie puternică. Peste câtva timp, subiectul va fi în stare să resimtă binefacerile mierii consumate în cantităţi mici. Soluţia foarte diluată de acid silicic suscită apariţia puterii formatoare despre care am vorbit; apoi se pot administra mici cantităţi de miere. Acidul silicic pregăteşte calea mierii.
Se mai poate proceda şi astfel: când un subiect în vârstă de 30 de ani are o carenţă gravă de hemoglobină, se poate adăuga mierii puţin acid silicic mult diluat. Atunci mierea acţionează.
Vedeţi, există aici un ansamblu de fapte ce trebuie cunoscute. Ele pot fi rezumate astfel: ce anume acţionează de fapt în miere? Ceea ce acţionează este această forţă care dă formele sale hexagonului. Această forţă este prezentă în albină. Poate fi văzută în forma alveolelor de ceară. De aceea este corect să se spună: pentru copil, în primul rând virtutea laptelui este cea care acţionează, dar ea poate fi mărită cu ajutorul mierii. Dar dacă fiinţa umană a înaintat în vârstă, această virtute a mierii trebuie crescută cu ajutorul cuarţului. Totuşi, o cură de miere în lapte mai poate fi utilă, pentru că puterile primei copilării sunt încă prezente. Şi o simplă cură de miere poate fi utilă. Este incontestabil că o cură de miere rămâne o binefacere.
Există aici ceva ce este cunoscut foarte bine din practică, şi explicând aceasta oamenilor, ar trebui să te organizezi pentru a găsi mereu în cuarţ cantităţile de miere necesare. Dar aici, oamenii se lasă uşor păcăliţi; nu vreau să spun că sunt înşelaţi intenţionat, că sunt victimele unui delict de fraudă, nu, acesta este un lucru, să zicem, al condiţiilor civilizaţiei noastre.
Sunteţi în călătorie, ajungeţi la hotel, cereţi miere: de multe ori nu vi se aduce miere, ci miere din zahăr, deci ceva ce a fost produs artificial! Dacă oamenii ar şti că nu este acelaşi lucru, că această virtute a mierii este total absentă, ei nu şi-ar mai închipui că această miere artificială ar avea aceleaşi efecte ca şi mierea de albine. Cu miere de albine veţi putea hrăni, fireşte, şi şoareci, le va place; dar cu miere artificială ei nu vor întârzia să moară, chiar dacă nu imediat.
Acestea sunt cele ce am vrut să vă spun legat de acest articol despre curele de miere.
Mi s-a mai comunicat un lucru interesant despre care aş vrea să vă vorbesc, şi mi-ar place să ascult ce aveţi de spus dumneavoastră şi Dl. Müller despre asta. Vedeţi, se pun acolo atâtea probleme încât merită să vorbim despre ele data viitoare. Veţi putea astfel pune întrebări, Dl. Müller sau eu vă vom răspunde la ele. Astăzi, aş vrea să mai oprim pe scurt asupra celor două probleme. Veţi considera acest lucru ciudat, dar sunt foarte curios să văd ce veţi spune.
Întrebare scrisă: Apicultorii noştri de la ţară sunt convinşi că între apicultor şi cele pe care el le îngrijeşte există anumite legături de ordin sufletesc. Se spune, de exemplu: când moare apicultorul, imediat trebuie ca moartea sa să fie anunţată fiecărei colonii, altfel toate coloniile mor în cursul anului viitor. Că este vorba aici de un raport de ordin sufletesc, se vede din următoarea experienţă: atunci când lucrezi cu albinele, dacă eşti într-o stare de enervare sau iritare, eşti mult mai înţepat decât atunci când eşti calm şi destins. Corespunde unei realităţi această părere a vechilor apicultori?
Dr. Steiner: Ar fi foarte interesant dacă Dl. Müller ar putea să ne spună în câteva cuvinte dacă el consideră acest lucru ca o fantezie. Se practică acest lucru, apicultorii de la ţară anunţă moartea apicultorului, nu-i așa? Dar la acest raport de ordin sufletesc, la această legătură dintre apicultor şi albinele sale mă gândesc acum. Dl. Müller ne-ar putea spune poate câteva cuvinte.
Dl. Müller relatează două cazuri de acest gen, unul s-a petrecut la Bâle, celălalt la Zurich. Într-o familie, soţia, care se ocupa şi ea mult de albine, moare; şi pe parcursul unui an au pierit toate coloniile. Un alt caz, absolut analog, s-a petrecut la Bâle. Era o stupină mare; într-un an, numărul coloniilor s-au redus de la 28 la 6. Este o problemă de vreme sau acest lucru este legat de albine? Nu se găseşte explicaţia. În acest caz precis, nu se poate dovedi cu albinele ar fi avut vreo boală. A fost poate o legătură de ordin sufletesc.
Dr. Steiner: Să ne amintim despre cele ce v-am spus odată relativ la raportul dintre om şi animale. Câtva timp în urmă, s-a vorbit mult despre caii calculatori, cai care erau întrebaţi, de exemplu, cât face 4+5? Se număra în faţa lor: unu, doi, trei... şi la urmă calul începea să tropăie cu piciorul din faţă. Aceşti cai au făcut astfel calcule destul de complexe. Probabil aţi auzit vorbindu-se despre celebrii cai ai lui Elberfeld. Comisii au plecat la Elberfeld să ancheteze. N-am văzut aceşti cai, dar am văzut un altul, calul calculator al Domnului von Osten [ Nota 8 ], care calcula la fel de bine. Şi puteai să-ţi faci o idee foarte precisă despre cele ce se petreceau în realitate.
Oamenii şi-au bătut capul pentru a găsi o soluţie în legătură cu aceşti cai. Este ceva tulburător ca nişte cai să înceapă dintr-o dată să calculeze. Şi ei calculau cu o uşurinţă ce umilea maşina de calculat. Dacă pedagogia ar putea să-i înveţe pe cai să calculeze, aceasta ar reprezenta o concurenţă sălbatică în detrimentul contabililor! Dar bineînţeles, această poveste a cailor calculatori nu stă în picioare.
Savanţii sunt cei care au ajuns la maximum de ridicol cu aceşti cai. Natural, s-a descoperit – nu era foarte greu – că în realitate calul nu calcula, dar că trebuia să se cerceteze cum se întâmpla ca la nouă calul să înceapă să tropăie. Trebuie să fii complet idiot pentru ca să crezi că un cal este capabil să calculeze. Pfungst, conferenţiarul universitar de la Universitate care s-a ocupat doct de problemă, ştia că acest cal este incapabil. Dar a emis o teorie: Dl. von Osten, de fiecare dată când numără, are un mic joc al fizionomiei, şi atunci când calul vede acest joc al fizionomiei începe să tropăie. Şi apoi s-a spus că ar trebui să se aşeze în faţa D-lui von Osten pentru a observa atent jocul de fizionomie ce-l face pe cal să tropăie. Ceea ce a făcut, dar nu a văzut nimic. Acest lucru nu i-a zdruncinat însă teoria: acest joc fizionomic, şi-a spus el, este atât de minim încât eu nu-l pot vedea, dar calul îl vede. Ei bine, rezultă de aici că un cal vede mai multe lucruri decât un conferenţiar universitar; numai aceasta se poate deduce de aici.
Dar realitatea era cu totul alta. Dacă ai fost format de ştiinţa spirituală şi cercetezi faptele, vezi că nu este vorba despre un joc fizionomic. Lucrurile s-au petrecut aşa: aici se afla calul, acolo Dl. von Osten ţinând uşor calul de curea. Şi în buzunarul drept al buzunarului, Dl. Osten avea bucăţele de zahăr pe care i le dădea una după alta. Calului îi plăceau şi îl iubea mult pe Dl. Osten; o relaţie afectivă s-a stabilit între cal şi stăpânul său. Dl. Osten nu avea nevoie deloc să facă un joc fizionomic; îi era de ajuns să gândească: va fi cifra 9 – calul simţea asta, pentru că animalele au un simţ mult mai subtil despre cele ce se petrec în jurul lor. Ele simt ce se petrece în capul omului, chiar dacă asta nu se traduce prin nici un fel de joc al fizionomiei pe care l-ar putea vedea un cal, nu un om, calul simte ce se petrece în creierul D-lui von Osten atunci când gândeşte: nouă; şi atunci începe să tropăie. Dacă nu i s-ar fi dat zahăr, afecţiunea lui s-ar fi transformat într-un uşor sentiment de ură, şi n-ar fi tropăit.
Astfel, după cum vedeţi, animalul este foarte sensibil la anumite lucruri – nu la jocurile fizionomiei –, care într-adevăr nu sunt vizibile; calul Hans este foarte sensibil la ceea ce se petrece în creierul D-lui von Osten. Aceste lucruri trebuie să fie observate; afli astfel că animalele sunt dotate cu o minunată sensibilitate.
Imaginaţi-vă că pătrundeţi într-un roi de albine şi că sunteţi foarte înfricoşaţi. Albinele simt că vă este frică, este de neînţeles. Ce înseamnă să vă fie frică? Când îţi este frică, devii palid. Şi când eşti palid sângele se retrage. El nu mai vine la periferie ca să irige pielea. Când albina se apropie de cineva care este înfricoşat, ea simte mai mult decât de obicei – decât atunci când pielea ar fi irigată – această putere creatoare de forme hexagonale, şi ar vrea să vă ia miere sau ceară. Şi invers, atunci când se procedează cu calm şi când sângele curge regulat în vine, albina remarcă cu totul altceva. Ea remarcă faptul că sângele are în el aceeași putere hexagonală [ca a ei].
Gândiţi-vă acum la cele ce se petrec când te mişti furios în mijlocul albinelor: eşti în întregime roşu. Sângele vine în cantitate mare şi vrea să ia în el această putere despre care vorbim. Albina simte asta şi crede că voiţi să-i luaţi această putere, şi vă înţeapă. Ea are o sensibilitate foarte fină la forţele naturii care sunt aici în jos.
La aceasta se adaugă efectul obişnuinţei. Reprezentaţi-vă un apicultor: pentru albine el nu este ca orice altă persoană care s-ar îndrepta spre stup. Albinele simt – dacă pot folosi această expresie – toate mirosurile care-i sunt proprii. Când apicultorul moare, trebuie ca ele să se reobişnuiască, ceea ce înseamnă pentru ele enorm de multe lucruri. Gândiţi-vă la ceea ce aţi constatat la câini: dacă moarte stăpânul, s-a întâmplat ca unii câini să plece şi să moară pe mormântul stăpânului, pentru că ei nu se pot obişnui cu un alt stăpân. De ce n-am putea presupune că nu scapă nimic percepţiei albinelor care au simţit atât de subtil, şi că ele s-au obişnuit în aşa măsură cu apicultorul încât nu se pot reobişnui imediat cu un altul? Există în comportamentul lor ceva de cea mai mare semnificaţie.
Dar aţi putea spune: se poate spune despre câini şi cai aceleaşi lucruri ca pentru aceste micuţe animale care sunt insectele? Vedeţi, poate că n-aţi observat niciodată asta, dar este adevărat: există oameni care au, cum se spune, o mână foarte bună pentru a cultiva flori; totul le reuşeşte. O altă persoană dă acestor flori aceeaşi îngrijire, dar fără rezultat. Tocmai ceea ce emană din fiinţa umană acţionează pentru unele favorabil, pentru altele defavorabil. Anumite persoane nu pot cultiva flori. Efectul defavorabil se exercită în special asupra puterii care produce nectarul în floare, puterea care dă zahărul florii. Astfel că se poate spune: omul acţionează chiar şi asupra florilor, şi el acţionează tocmai cu o extremă intensitate asupra albinelor.
Nu avem de ce să ne mirăm, trebuie numai să facem legăturile necesare între fapte; atunci vom vedea că lucrurile pot fi într-adevăr aşa. De asemeni se poate ţine seamă de asta în practică.
A doua întrebare: O veche regulă a înţelepciunii ţărăneşti spune: dacă plouă în 3 mai, ziua Descoperirii Crucii, ploaia curăţă nectarul florilor şi al pomilor, şi în acel an nu există recoltă. Observaţiile mele în cursul ultimilor 4 ani par să arate că este ceva adevăr în această regulă. Este posibil aşa ceva?
Dr. Steiner: Da, Domnilor, este aici ceva care ne face să pătrundem adânc în acţiunea forţelor naturii. Vedeţi, faptul că este ziua Descoperirii Crucii, 3 mai, acest lucru este de o minimă importanţă. Ceea ce are importanţă este anotimpul şi efectele sale în zilele respective. Ce semnificaţie are ploaia de la începutului lui mai? V-am spus deja că începutul primăverii se află actualmente în constelaţia Peştilor. Soarele rămâne în această constelaţie până în jur de 23 aprilie. Apoi el intră în Berbec. Razele Soarelui vin deci la începutul lui mai dintr-un alt sector al lumii decât în alte momente. Presupuneţi că la începutul lui mai, să zicem în 3 mai, ar fi vreme frumoasă. Ce înseamnă asta? Înseamnă că în 3 mai Soarele exercită o puternică forţă asupra a tot ce este terestru. Tot ceea ce se petrece pe Pământ se desfăşoară sub energia Soarelui, când este frumos. Când plouă, în schimb, înseamnă că Pământul este la maximul forţei sale, şi că el respinge acţiunea Soarelui.
Or, toate acestea sunt de o extremă importanţă pentru întreaga dezvoltare a plantelor. Atunci când puterea Soarelui, în momentul anului în care razele sale vin din regiunea Berbecului, poate acţiona astfel încât să-şi îndrepte întreaga sa intensitate asupra florilor, atunci acestea elaborează substanţa zaharată ce apare în nectar. Atunci albinele găsesc nectar. Dar atunci când Pământul este cel mai puternic, atunci când plouă în acele zile, florile nu se pot dezvolta sub razele Soarelui care vin din Berbec; ele trebuie să aştepte, sau chiar evoluţia lor este întreruptă. Ele nu mai elaborează nectarul cum ar trebui, iar albinele nu mai găsesc nectar.
Tocmai un fenomen ca acesta se explică atunci când ştii că tot ceea ce se petrece pe Pământ, aşa cum v-am spus mereu, se află sub influenţa Universului, a ceea ce există în afara lui. Ploaia înseamnă că puterea Soarelui este respinsă, vremea frumoasă, că această forţă îşi desfăşoară întreaga putere. Şi ceea ce contează, nu este ca puterea Soarelui să ne sosească simplu, ci ca ea să vină, nu din punctul pe care-l privim acum, ci din Berbec. Din fiecare punct al cerului, energia solară ne soseşte altfel. Numai Soarele nu este suficient, eficacitatea sa ţine de faptul că luminează din plin Pământul şi că în spatele lui se află Berbecul. Soarele ia ceea ce-i dăruieşte Berbecul, şi îl redă în forma razelor sale. Efectul este total diferit dacă Soarele îşi trimite razele sale pe Pământ la începutul sau la sfârşitul lui mai. La începutul lui mai Berbecul este încă plin de forţă. La sfârşitul lui mai acţionează deja Taurul. Atunci vin forţe care nu mai acţionează asupra plantelor cu aceeaşi intensitate, ci care le întăresc, le usucă; ele sunt în special cauza faptului că în plante nu se mai poate constitui puterea care provoacă apariţia nectarului.
Astfel, aceste vechi reguli ţărăneşti îşi au raţiunea lor, şi ar trebui să se ţină mult mai mult seama de ele. Natural, am mai spus-o, conştienţa acestor lucruri s-a pierdut, iar noi am căzut în superstiţie. Dacă ai pierdut discernământul, superstiţia ameninţă. Atunci aceste vechi reguli au aproape aceeaşi valoare ca zicala: când cocoşul cântă pe gunoi, timpul se schimbă sau rămâne cum este. Dar nu întotdeauna este aşa, multe reguli sunt fondate pe o profundă înţelepciune care trebuie descoperită. Ţăranii care au respectat aceste reguli, de cele mai multe ori n-au avut decât de câştigat! Vedeţi, când lucrurile sunt cercetate în adâncul lor, putem urma din nou vechile obiceiuri ţărăneşti.
Vom continua miercurea viitoare.
