Se pun întrebări asupra naturii afinităţii care există între albine şi flori, asupra a ceea ce le asociază pe unele cu altele, asupra a ceea ce ar trebui să fie mierea pentru om, şi ce este ea. Apoi se revine asupra depunerii ouălor.
Dr. Steiner: Bine, să mai vorbim încă o dată despre aceste probleme în conferinţa de astăzi. Lucrurile se prezintă astfel: există această fecundare a reginei în timpul zborului nupţial. Regina deci a fost la început fecundată. Apoi trebuie să cercetăm timpul care se scurge între pontă şi momentul în care insecta este formată, în care apare albina. Pentru regină acest timp este de 16 zile, pentru lucrătoare de 21 de zile, pentru trântor 24-25 zile. Aceste trei categorii de albine sunt deci diferite unele de altele pentru că îşi realizează dezvoltarea într-un interval de timp diferit. Pe ce se bazează această diferenţă? O larvă de albină devine regină pentru că ea e hrănită într-un anumit mod chiar de către albine. Reginele sunt hrănite puţin diferit; creşterea lor este astfel accelerată.
Or albina este un animal solar, iar Soarele are nevoie, pentru a se întoarce o dată în jurul lui, de aproape tot atâta timp cât îi este necesar trântorului pentru a se dezvolta. Astfel că regina nu aşteaptă, pentru a-şi încheia dezvoltarea, ca Soarele să-şi fi încheiat rotaţia; aceasta înseamnă că ea rămâne în întregime în domeniul unei singure rotaţii a Soarelui. Ea se dezvoltă în aşa fel încât se plasează în întregime sub influenţa Soarelui. Tocmai prin aceasta ea devine o albină capabilă de a depune ouă. Deci tot ceea ce este aptitudine de a depune ouă se află sub influenţa solară, şi chiar mai mult, a întregului univers.
Dacă hrana este furnizată în aşa fel încât albina se dezvoltă în timpul ce-i este necesar lucrătoarei, albina se apropie deja de influenţa terestră. Cu cât Soarele îşi continuă revoluţia sa, cu atât mai mult albina intră sub influenţa evoluţiei terestre. Albina este desigur un animal puternic solar, dar şi foarte puţin un animal terestru. Iar trântorul care are nevoie pentru a se dezvolta de aproape acelaşi răstimp de care are nevoie Soarele pentru a face o rotaţie completă, el este un animal pe deplin terestru; el se desprinde deci de Soare.
Avem deci trei feluri de dezvoltare: avem Soarele pentru regină; avem lucrătoarea – Soarele în care vedem puteri extraterestre, dar deja, într-o anumită măsură, forţe terestre; şi avem trântorul, care nu mai are deloc puteri solare şi care este un animal în întregime terestru. Nimic din ceea ce se petrece pe altă cale (după dezvoltarea acestor trei feluri de albine) nu are loc sub influenţa forţelor terestre, cu excepţia fecundării.
Iată încă ceva deosebit: vedeţi dumneavoastră, această fugă din faţa fecundării. Animalele inferioare, într-adevăr, nu iubesc deloc fecundarea; ele vor să i se sustragă. O putem dovedi peste tot în natură. Din acest motiv asistăm în realitate la o fugă a reginei în direcţia Soarelui. Când cerul este acoperit, fecundarea nu are loc. Datorită acestui fapt, trântorii, care vor să introducă elementul terestru în domeniul Soarelui, sunt obligaţi să se lupte în văzduh, iar indivizii slabi rămân în urmă. Numai aceia care-şi păstrează până la capăt forţele şi sunt capabile să zboare la fel de sus ca regina, pot produce fecundarea. Dar prin faptul că regina este fecundată, nu înseamnă că ar fi şi ouăle; o parte din ouăle reginei sunt fecundate cu ocazia pontei; acestea vor da regine sau lucrătoare. O parte nu este fecundată în corpul reginei: aceştia sunt viitorii trântori. Aşa încât, atunci când regina nu este fecundată, nu se obţin decât trântori. Când regina este fecundată, ouăle nefecundate pot da naştere la trântori, sau se nasc lucrătoare şi regine numai acolo unde a existat fecundarea germenului, şi unde, în consecinţă, elementul ceresc vine în contact cu elementul terestru. Chiar în cazul în care alături de trântori există lucrătoare, trântorii provin din faptul că sunt cei mai expuşi la elementul terestru, tocmai pentru că nu a existat fecundare. Şi aceasta tocmai pentru că ei trebuie să fie expuşi elementului terestru, fără de care n-ar supravieţui. Este necesar ca ei să fie hrăniţi mai mult timp. Vă mulţumeşte acest răspuns?
Întrebare: Am auzit spunându-se cu ani în urmă că dacă o viespe sau o albină te înţeapă, şi dacă ai reumatism, reumatismul dă înapoi.
Dr. Steiner: Revin, în legătură cu asta, la o întrebare pe care n-am luat-o în consideraţie lunea trecută. Dl. Müller a vorbit despre un om care, probabil puţin bolnav de inimă, s-a simţit foarte rău în urma unei muşcături de albină.
Dl. Müller: Medicul l-a sfătuit să abandoneze apicultura dacă nu vrea să moară!
Dr. Steiner: Boala de inimă nu dovedeşte nimic altceva decât că la acel om organizaţia-Eu nu intervine cum ar trebui. Aici trebuie să ţinem seama de ceea ce aţi auzit în conferinţele mele. Ştiţi că am deosebit în om patru elemente: în primul rând trupul fizic obişnuit, pe care-l poţi atinge; în al doilea rând trupul eteric; în al treilea rând trupul astral; şi în al patrulea rând organizaţia-Eu. Aceasta organizaţie-Eu intervine în sânge, ea împinge, conduce practic sângele, şi după cum este condus sângele, așa bate inima. În cărţi veţi găsi peste tot o prezentare absolut falsă a fenomenului. Lucrurile sunt acolo expuse ca şi când inima ar fi o pompă şi această pompă ar trimite sângele în tot corpul. Acest lucru este o absurditate, pentru că în realitate sângele nu e mişcat ca printr-o pompă, ci acţionat prin organizaţia-Eu, şi el este pus în mişcare peste tot graţie acesteia.
Dacă cineva pretinde că inima este aceea care acţionează sângele, trebuie să pretindă şi că, atunci când instalezi o turbină, turbina este cea care acţionează apa. Oricine ştie că apa este cea care face să meargă turbina. În om există bătăi analoge. Sângele ajunge să bată acolo şi acţionează inima. Sângele dă un impuls şi faptul că oxigenul se combină cu carbonul îl trimite înapoi; astfel există un elan spre înainte, apoi spre înapoi; prin aceasta există flux, apoi reflux, ceea ce dă naştere bătăilor inimii. Astfel deci, oranizaţia-Eu intervine direct în circulaţia sanguină.
Or această organizaţie-Eu este conţinută, în mod misterios, în veninul albinei. Această putere pe care o aveţi şi care circulă în sângele dumneavoastră, este conţinută şi în veninul albinei. Este interesant că albina are nevoie de acest venin în interiorul ei. El nu-i este necesar numai pentru a putea să înţepe. Faptul că poate să înţepe nu este decât ceva complementar, accidental. Albina are nevoie de acest venin pentru că are nevoie de aceeaşi putere în circulaţia sanguină pe care omul o posedă în propriul său sânge.
Stupul, am spus, este asemenea unei fiinţe umane complete, întregi. Imaginaţi-vă acum că aţi primit în corpul dumneavoastră venin de albină, adică în sângele dumneavoastră. Veninul, ca toate otrăvurile care pătrund în corp, trece imediat în sânge. Presupuneţi acum că aţi fi într-o stare de sănătate normală. Veninul accelerează mişcarea sângelui dumneavoastră. Apar tendinţe de inflamare, dar inima dumneavoastră va suporta asta. Dacă dimpotrivă un subiect este cardiac, şi organizaţia-Eu se intensifică prin venin, rezultă de aici un şoc asupra unei valve a inimii puţin bolnavă; consecinţa este că subiectul leşină, sau chiar moare. Iată cazul pe care Dl. Müller l-a povestit.
Acum, iată aspectul specific pe care-l găsim aici: tot ce poate îmbolnăvi sau omorî poate la fel de bine să vindece. Şi în aceasta constă marea responsabilitate pe care o ai atunci când prepari medicamente; căci nu există un veritabil remediu care, rău folosit, să nu poată provoca boala pe care el este capabil şi să o vindece. Dacă puteţi provoca cuiva, cu venin de albină, un leşin mai mult sau mai puţin prelungit, sau chiar moartea, ce se petrece în acest caz? Ei bine, atunci când cineva leşină, trupul astral şi Eul se retrag din trupul fizic, ca în somn; dar în somn acest fenomen este normal, în leşin el este patologic. În leşin Eul se blochează, în somn el se degajează în întregime. Atunci când subiectul are o organizaţie-Eu slabă, el nu reuşeşte să reîntoarcă Eul său în corpul fizic. Eşti obligat să-l scuturi pentru ca să se trezească, trebuie stimulată respiraţia lui, etc. Trebuie să se recurgă la procedee artificiale. Ştiţi asta: respiraţia artificială este cea prin care se propune reintegrarea corectă a orgaizaţiei-Eu în organism.
Presupuneţi acum că cineva ar avea reumatism, sau chiar gută, sau în plus alte depuneri în corp. Trebuie atunci să se încerce fortificarea organizaţiei-Eu. Căci de ce ai reumatism sau gută? Pentru cu organizaţia-Eu este prea slabă. Ea nu pune sângele corect în mişcare. Circulaţia trebuie stimulată. Atunci când sângele nu are o mişcare corectă, când de exemplu curge prea încet pentru organismul respectiv, peste tot se depun mici cristale, care pătrund apoi în zonele învecinate venelor. Aceste mici cristale se compun din acid uric. Ele umplu întregul corp. Aceasta este guta sau reumatismul. În această împrejurare, organizaţia-Eu este prea slabă.
Dacă dau acestei persoane doza convenabilă de venin de albine sau de viespe, organizaţia-Eu i se fortifică. Numai că doza nu trebuie să fie prea puternică, altfel organizaţia-Eu nu se poate menţine. Dar dacă i se dă numai atâta cât este nevoie pentru a o fortifica, se poate prepara cu veninul de albină sau viespe un remediu foarte bun. Trebuie numai să fie amestecat cu un alt remediu. Există remedii de acest gen. Se fabrică de exemplu vechiul „remediu Tartar” după o metodă analogă dar, adevărat, cu alte substanţe.
Astfel, putem întotdeauna să preparăm medicamente cu aceste substanţe toxice ca de exemplu în acest caz pentru a fortifica organizaţia-Eu. Dar în momentul în care foloseşti un medicament de acest gen, trebuie să cunoşti bolnavul. Cineva are, de exemplu, gută sau reumatism. Prima întrebare este aceasta: inima sa este sănătoasă, adică funcţionează ea normal sub acţiunea circulaţiei sanguine? Dacă răspunsul este da, el poate fi vindecat cu venin de albină sau de viespe. Dacă inima este bolnavă, trebuie să faci o distincţie. În caz de nevroză cardiacă, acest tratament nu face deloc rău; dar dacă e vorba despre o boală de inimă care provine de la o valvulă defectuoasă, trebuie să fii foarte prudent cu acest medicament. El acţionează puternic asupra valvulei. Dacă valvula este bolnavă, se poate întâmpla ca acest remediu să nu trebuiască în nici un caz folosit. Tocmai în asta constă dificultatea. Din acest motiv este atât de periculos să spui generalizând că o substanţă anume este un remediu contra unei boli sau alta. Puteţi spune foarte bine: fac un preparat, un medicament. Pun în el venin de viespe sau de albină – noi dispunem de un medicament de acest gen –, îl amestec cu un excipient oarecare, gelatinos sau altceva, extras din plante, îl pun într-o fiolă, apoi medicamentul este injectat, exact cum este şi cu veninul de albină, prin înţepătură. Numai că, în înţepătura de albină reacţia este mult, mult mai puternică. Şi acest remediu se poate fabrica şi se poate spune: acesta este un medicament contra reumatismului.
Dar aceasta nu este singura grijă pe care ai avea-o; trebuie să afli dacă bolnavul tolerează medicamentul ţinând seama de starea sa organică generală. Medicamentele care pătrund adânc în organism nu trebuie administrate decât dacă a fost examinată starea generală a bolnavului. Trebuie să cunoşti tot ce se referă la starea sa generală. Dacă deci găsiţi undeva medicamente ce sunt lăudate ca fiind în general bune contra uneia sau alteia dintre afecţiuni, acestea fac parte aproape întotdeauna dintre acele remedii ce nu pot face mult rău şi care sunt totuşi eficace. Asemenea remedii pot fi puse în comerţ. Putem fi de acord cu aceste medicamente, chiar dacă în realitate folosirea lor comportă urmări puţin dezagreabile. Bolnavul este întotdeauna obligat să depăşească consecinţele tratamentului, atunci când îl îngrijeşti.
În zilele noastre mulţi oameni se tratează, care în realitate nu sunt bolnavi. Și înainte de război era și mult mai mult așa. Medicii suferă cel mai mult în ţările unde lipsesc banii, pentru că astăzi oamenii nu se mai tratează așa mult. În trecut, oamenii sănătoşi, cei uşor bolnavi, cei bolnavi, cei foarte grav bolnavi, toţi se tratau. Astăzi numai ultimii pot s-o facă în ţările Europei Centrale!
Dacă avem de-a face cu un om voinic, extraordinar de robust, care ar suferi de reumatism – de cele mai multe ori nu este vorba despre un adevărat reumatism, ci de stări gutoase –, o înţepătură de albină poate, cum a spus Dl. Burle, să aibă asupra lui un efect extraordinar de favorabil. El poate fi vindecat pentru că suportă reacţia.
De cele mai multe ori, o persoană de constituţie obişnuită, atinsă de reumatism, poate natural suporta ca medicament o doză convenabilă de venin de albină ce-i este preparată. Dar dintr-o înţepătură de albină cu tot veninul ei, va rezulta în general o inflamaţie atât de puternică încât va trebui să faci să dispară această inflamaţie, să elimini cât mai repede veninul, şi astfel nu va putea rămâne prea mult din acest venin pentru a vindeca reumatismul. Aşa ceva s-ar întâmpla cu o persoană de o constituţie obişnuită.
Dar să luăm acum următorul caz. Reumatismul poate apărea şi în modul următor: o persoană nu munceşte mult, dar mănâncă mult. Ea va avea, în cele mai multe cazuri, o inimă sănătoasă, dacă lucrează puţin şi mănâncă mult, până când lucrurile încep să se strice.
Inima este un organ extrem de rezistent, şi dacă nu este deteriorată prin ereditate sau din timpul tinereţii, numai pe parcursul anilor se deteriorează din interior. Această persoană care mănâncă enorm, bea de asemenea şi alcool atunci când mănâncă. Prin asta, organizaţia-Eu este stimulată, circulaţia sanguină se înfierbântă. Atunci inima nu mai poate ţine pasul cu bătăile sale. Toxinele, acidul uric, etc. se depun peste tot. Se poate întâmpla ca inima să rămână încă mult timp viguroasă, dar deja puncte de reumatism s-au instalat peste tot. O înţepătură de albină poate de obicei să facă un deosebit serviciu acestei persoane.
Dl. Burle: Nu ştiu dacă omul despre care vorbim nu era uşor alcoolic.
Dr. Steiner: Vreţi să spuneţi că nu v-aţi interesat despre asta? Vedeţi, când dispui de medicamente din venin de albină – şi este un remediu puternic – trebuie să se înţeleagă bine că întreaga atenţie trebuie acordată sănătăţii generale a persoanei.
Dl. Müller spune că a contactat reumatism din cauza frigului, că l-a îngrijit la soare, după care a dispărut; în vara aceasta s-a manifestat iarăşi, puţin. El crede că şi înţepăturile de albină pot fi un ajutor; într-o zi a avut neşansa să fie înţepat pe ambele picioare în aproape 22 de locuri. Singurul inconvenient pe care l-a simţit a fost că picioarele sale au trecut prin toate culorile curcubeului. Nu rezultă întotdeauna o umflătură. Aceasta pentru că trupul uman e diferit după zone. S-a spus deja: o înţepătură este suficientă pentru a omorî pe cineva, în timp ce el însuşi a fost înţepat de 60 de ori, fără ca inima sa să fi bătut mai repede. Unii sunt mai rezistenţi decât alţii, asta e tot.
Dr. Steiner: Atunci când aţi fost înţepat aşa, lucraseră-ţi multă vreme cu albinele?
Dl. Müller: De foarte mulţi ani!
Dr. Steiner: Nu vă amintiţi poate de prima dată când aţi fost înţepat. Când eşti înţepat pentru prima dată, resimţi efectul, mai mult sau mai puţin. Omul despre care aţi vorbit a fost cu siguranţă înţepat pentru prima dată. Şi dacă ai avut o dată o otravă ca aceasta în corp, adică în sânge, devii din ce în ce mai apt să te aperi, eşti tot mai imunizat, cum se spune. Deci dacă cineva este uşor înţepat la începuturile sale în apicultură, şi dacă pe de altă parte inima este sănătoasă, efectul înţepăturii este că subiectul devine din ce în ce mai puţin sensibil. Când ştii că eşti sănătos, poţi face să fii înţepat o dată, în scopul de a putea ca în continuare să fii înţepat fără urmări grave; se produc fenomenele obişnuite, treci prin toate culorile curcubeului, dar toate acestea nu privesc decât exteriorul, sângele este imunizat. Aceasta nu depinde numai de constituţie, ci de ceea ce s-a introdus mai înainte în sânge. Mă surprinde că medicul care a observat ceea ce aţi relatat nu a spus acestui om: a doua oară înţepătura nu va avea consecinţe atât de grave, iar a treia oară veţi fi imunizat. Dar poate era atât de grav cardiac încât nu putea fi expus pericolului. Trebuie să se ţină seama şi de asta.
Nu-i aşa, astăzi aceasta constituie o problemă delicată, pentru că există şi medici care cred că fiecare apicultor ar trebui să fie vaccinat mai înainte de a începe. Când oamenii pleacă la război sunt saturaţi cu toate otrăvurile posibile. Iată încă ceva ce nu este de recomandat. Nici aşa ceva nu trebuie făcut, pentru că sângele devine un fel de depozit de gunoaie. Aceste otrăvuri care vă sunt introduse în sânge, îl alterează întotdeauna puţin. Situaţia se restabileşte peste câtva timp. Sângele îşi regăseşte starea sa normală, dar este protejat de noile toxine care ar putea fi de aceeaşi natură.
Dl. Müller: Referitor la trântori şi la cele trei categorii de ouă, Dr. Steiner a răspuns la toate întrebările. Există numai un lucru pe care poate nu-l cunoaşte: chiar dacă stupul, credem, este pe deplin sănătos, apar perioade în care, dacă regina este de o calitate proastă sau prea bătrână, toate ouăle dau trântori.
Dl. Müller este convins, după 30 de ani de experienţă, că poate apărea situaţia în care regina, datorită slabei sale calităţi, sau pentru că e bolnavă sau slăbită din cauza vârstei, mai este încă în stare să depună din când în când un ou bun, dar majoritatea ouălor sunt ouă de trântori.
El întreabă apoi ce se petrece cu fabricarea mierii de către albină, cum o produce ea, dacă apicultorul trebuie să completeze cu zahăr. Din expunerile făcute aici, a reieşit că apicultorul nu trebuie să folosească zahărul. Dacă cineva dă zahăr în timp ce albinele strâng nectarul, este pus pe lista neagră – aşa cum se face cu un lucrător pe care nu-l mai vrei pentru că e prost văzut. Cu mierea de provenienţă străină, el a făcut experienţe proaste.
Dr. Steiner: Natural, este absolut exact că nu se obţine acelaşi produs dacă foloseşti artificial zahăr. Şi dacă există oameni care ţin să consume zahăr în plus peste miere, s-o facă, este treaba lor. Este exact ca şi când ai pune apă în vinul cuiva, sub pretext că nu trebuie să bei vin atât de tare; problema este să vă dea ceea ce este pe etichetă. Aşa trebuie să stea lucrurile. În această privinţă, faptul că apicultorii se controlează între ei, este tot ce poate fi mai bun, pentru că ei sunt cei care se pricep în asta cel mai bine.
Referitor la trântori, aş vrea totuşi să mai spun ceva. Se poate întâmpla uneori să presupui a priori că regina n-a fost fecundată cum trebuie şi că se vor naşte prea mulţi trântori. S-ar putea atunci, dacă nu vrei să laşi această sarcină chiar albinelor – dacă se nasc prea mulţi trântori, albinele nu o vor face, s-au făcut aceste probe –, atunci s-ar putea obţine încă, datorită unei hrane deosebit de copioase, ca ieşirea din ou să se urgenteze, nu la 23, 24 de zile, ci la 20-22 zile. Atunci trântorii pot da albine, cam prost clădite, dar semănând totuşi cu lucrătoarele. Dar acest lucru nu va ţine prea mult timp. Se vede totuşi prin asta ce influenţă are durata de dezvoltare.
Natural, acestea sunt lucruri care nu se fac deloc în apicultura practică. Dar din punct de vedere teoretic aşa este. Se poate deci spune: modul de hrănire este absolut determinant, şi nu poate fi contestat faptul că reuşeşti să obţii, într-un caz sau altul, dintr-o albină, dacă nu e adevărată regină cel puţin o albină care va avea o pontă redusă.
Toate acestea arată de ce transformări este în stare un animal ca albina. Dar acest lucru nu are mare influenţă asupra apiculturii practice.
Dl. Müller: Aceasta este numită o regină-trântori. Este o boală a stupului.
Dr. Steiner: În apicultura practică asta nu are mare importanţă. Dar în stup, însăşi colonia are tendinţa de a face, printr-o metodă de hrănire specială, o albină care să depună ouă dintr-o simplă lucrătoare. Acest lucru e un fel de boală. Stupul este o unitate, deci întreaga colonie din stup este atunci bolnavă. Exact ca atunci când îndopaţi o gâscă. Forţele ficatului se dezvoltă cu o amploare deosebită şi ficatul este foarte sănătos; întregul organism se îmbolnăveşte. Când forţezi o lucrătoare să devină regină, ea de fapt este o lucrătoare foarte sănătoasă, dar întregul stup trebuie atunci considerat ca bolnav.
Poate vă veţi mai gândi şi la alte lucruri. Putem oricând să revenim. Aş vrea să spun acum câteva cuvinte în legătură cu întrebarea D-lui Dollinger.
Putem diferenţia precis insectele analoge albinei, analoge albinei în sens larg: albine, viespi, furnici. Aceste animale sunt înrudite între ele, iar data trecută am povestit interesanta istorie a viespei Cynips, care-şi depune ouăle în arbori sau în alte vegetale, şi am arătat că graţie acestor viespi se efectuează acolo un fel de preparare interioară a mierii. Mai există şi alte specii de viespi decât viespile Cynips. Aceste specii diferite sunt asemănătoare mai mult cu albinele, prin faptul că ele construiesc un gen de faguri.
Există de exemplu o interesantă specie de viespe care construieşte în următorul mod: dacă există undeva, de exemplu o frunză mai rigid ataşată de o ramură, ea începe să caute în jur mici bucăţele pe care le smulge din scoarţa arborilor sau alte lucruri de acest gen; le impregnează cu saliva sa şi începe să facă câţiva suporţi cu această substanţă. Apoi, după ce a făcut suporţii, ea continuă să procedeze în acelaşi mod, impregnează materialele cu saliva sa şi confecţionează apoi, legat de aceşti suporţi, ceva ce seamănă foarte bine cu un element de fagure de albină. Dar, când examinezi substanţa din care este făcut acest element, există totuşi o diferenţă. Fagurele albinei se compune din ceea ce cunoaşteţi cu toţii sub numele de ceară. Dar dacă veţi cerceta ce a făcut această viespe, veţi vedea că e cenuşie şi că seamănă foarte mult cu hârtia pe care o fabricăm noi. Pare într-adevăr ca o masă de hârtie. Viespea adaugă apoi un al doilea element, al treilea, al patrulea, şi acestea sunt agăţate acolo sus. După ce elementele sunt umplute, adică după ce au fost depuse ouăle, viespile le pun capac. Şi în timp ce ponta continuă, viespea face aici, ciudat, un inel (vezi schiţa nr. 12), apoi iarăşi un fel de capac; într-o parte îşi lasă construcţia deschisă: această deschidere este o gaură de zbor prin care viespile pot intra şi ieşi pentru a deservi aceste alveole.
Tabla 8Apoi, construieşte din nou alveole, procedează în acelaşi fel, le acoperă, aşează din nou un inel, aici un capac, aici o deschidere pentru a intra şi a ieşi. De aici poate rezulta un con foarte înalt, ca un con de brad, analog cuibului albinei, cu excepţia că este o masă de hârtie.
Alte cuiburi de viespe sunt, după cum ştiţi, îmbrăcate în plus cu un strat. Cuiburile de viespe au tot felul de forme.
Acum, gândiţi-vă puţin la ceea ce se petrece acolo în realitate. Dacă m-aţi întreba: ce face albina pentru a-şi construi celulele de ceară? – v-aş răspunde: albina zboară spre flori sau spre ceea ce pe arbori este similar florilor; ea se interesează mai puţin de bucăţelele de scoarţă sau de lemn. În esenţă ea se îndreaptă spre tot ce are natura florii, şi încă foarte puţin spre ce în frunză aminteşte puţin de caracteristicile florii, dar deja mult mai puţin.
Există o situaţie în care insectele superioare, asemenea albinei, să se îndrepte spre altceva decât spre flori, ele nu se îndreaptă nici spre particulele lemnoase sau alte materii analoge, ci spre altceva ce le pare să fie deosebit de bun; albinele fac puţin acest lucru, viespile mai mult, şi în special o fac furnicile. Furnicile şi viespile, care folosesc pe de o parte cele mai dure elemente pentru construcţiile lor, consideră excelent (spre deosebire de albine) sucul care provine din afide, păduchii de plante. Iată ceva foarte interesant. Căci, cu cât e mai dură substanţa pe care aceste animale o folosesc la construcţiile lor, cu atât le place mai mult nu numai sucul de flori, dar în plus şi ceea ce este pe floare, ceea ce îi seamănă cel mai mult, adică afidele. Aceştia sunt nişte animale extraordinar de nobile – iertaţi-mă dacă mă exprim în limba furnicilor; în limba oamenilor n-aş folosi acest calificativ –, în limba furnicilor păduchele de plantă este un animal nobil. El este floarea fină a plantelor. Ceea ce secretă el ca suc, este de fapt pentru furnici mierea cea mai fină care există. La viespi, se remarcă deja că sunt puțin gurmande în privința acestor afide.
Dar să revenim acum la furnici. Furnica nu are puterea de a construi un cuib ca cel al viespilor. Ea procedează altfel. Ea îngrămădeşte pământul, şi în acest pământ veţi găsi peste tot galerii, un întreg labirint de galerii. Şi prin aceste galerii, furnicile târăsc particulele dure de vegetaţie, micile bucăţele de scoarţă de care au nevoie. Le plac în special părţile moarte ale lemnului. Ele caută ceea ce au nevoie pentru mărirea edificiului pe care-l construiesc cu bucăţi de pământ. Ele merg în special acolo unde s-a tăiat un arbore, şi unde rădăcina a rămas în pământ. Se îndreaptă spre ceea ce a ajuns deja miez şi scoarţă foarte dure, iau din ele fragmente pentru executarea construcţiei lor.
Furnicile folosesc deci materialele cele mai dure. Ele nu ajung până la construirea alveolelor. Sunt departe de asta. Folosesc material prea dur. Puteţi constata, albinele utilizează materialul care se află chiar în flori. Din acesta îşi fac alveolele, dar prin aceasta ele nu pot face altceva decât să-şi extragă hrana chiar din sucul florilor; ele sug polenul de exemplu, sucul florilor.
Viespile folosesc deja un material mai dur la construirea alveolelor care se aseamănă hârtiei. Este un material mai dur, dar subţire, şi prin asta alveolele lor sunt mai fragile decât fagurii de miere; dar substanţa lor este mai dură.
Viespea a dobândit deja gustul pentru păduchi, dar ea se hrăneşte mai mult în genul albinelor, cu ceea ce este în plante.
Furnicile, la rândul lor, care utilizează un material atât de dur încât nu pot construi decât galerii în pământ, cavităţi, nu faguri cu celule, aceste furnici sunt avide de păduchi. Şi ajung să captureze toţi păduchii unei plante şi să-i transporte în locuinţele lor; astfel veţi putea găsi în furnicare păduchi de plante.
Este ceva foarte interesant. Când eşti într-un sat, există o înşiruire de case, şi peste tot în spate, grajdurile; acolo se află vacile de lapte, de acolo se procură laptele. La furnici este absolut la fel; în tot furnicarul veţi găsi mici construcţii – acolo sunt păduchii de plante. Aceştia sunt vacile de lapte ale furnicilor. Ele procedează ca oamenii, dar la o scară mai redusă. Îşi au acolo micul lor grajd, dar au afide în loc de vaci. Furnicile se apropie de păduchi şi îi mângâie cu antenele lor. Păduchele simte în asta ceva foarte agreabil şi lasă să se scurgă laptele lui. Furnica poate suge astfel laptele pe care l-a obţinut mângâind păduchii. Iată cum obţine ea elementul esenţial al hranei sale. Cam aşa stau lucrurile şi cu vacile, numai că trebuie să fie mângâiate mai mult. Furnicile execută un adevărat muls al păduchilor. Ele îi capturează de pe florile şi frunzele pe care stau şi îi îngrijesc foarte bine.
Deci, putem spune: este o minune faptul că există afide. Este un miracol tocmai atunci când există furnicare în vecinătate. Furnicile culeg cu grijă afidele şi le exploatează apoi în staulul lor. Este o instituţie foarte ingenioasă a naturii faptul că există la aceste mici animale adevărate manevre de camuflare a afidelor.
Deci, furnica, care foloseşte pentru construcţiile sale un material atât de dur, nu poate să se mulţumească numai cu sucul florilor. Trebuie să folosească pentru hrana sa ceea ce sucul plantelor a dat deja animalului, păduchelui. Trebuie ca sucul florilor să fi trecut deja prin organismul animalului. Astfel că putem spune: albina utilizează încă sucul florilor în stare pură; viespea, sucul florii şi sucul animalului – în schimb, alveolele sunt mai dure. Pentru furnică, elementul hrănitor nu mai este decât sucul animalului, de aceea nu mai există alveole. Furnica nu mai are puterea de a le construi. Trebuie, chiar dacă ea mai este capabilă să scoată ceva din flori, să aibă acest supliment pe care i-l furnizează micul ei staul; altfel n-ar putea trăi.
Înţelegeţi, ce relaţie interesantă există aici între flori şi aceste animale! Albinele folosesc sucul florilor în stare pură. Celelalte, viespile şi în special furnicile, sunt obligate să lase ca acest suc să treacă prin animale mai înainte de a face din el hrana lor. În schimb, ele pot utiliza pentru construirea locuinţelor lor ceea ce nu mai este suc de floare.
Într-adevăr, există o mare diferenţă între fagurele de albină, din ceară, cuibul de viespe, din hârtie, şi ceea ce clădeşte furnica, această construcţie neputând fi construită decât din exterior şi neajungând până la formarea de alveole. De aici marea diferenţă a hranei lor.
