Bună ziua, Domnilor! De fapt, trebuie să mai vorbim puţin în legătură cu întrebarea D-lui Dollinger. El a vrut să afle, în numele dumneavoastră – căci acest lucru interesează pe toată lumea –, cum se prezintă raportul care există, din punct de vedere spiritual, între, pe de o parte această armată de insecte care mișună pe plante, şi ceea ce se află, pe de altă parte, în plante.
Vedeţi, ieri v-am spus: peste tot, în jurul nostru există nu numai substanţe ca oxigenul şi azotul, ci în întreaga natură este prezentă şi inteligenţă, inteligenţă autentică. Nimeni nu se miră când se spune: aspirăm aerul – pentru că aerul este peste tot, şi astăzi ştiinţa a căpătat un asemenea loc în cărţile şcolare încât spune oamenilor: peste tot există aer, iar tu aspiri acest aer. Dar am cunoscut oameni la ţară care considerau asta ca pe o pură fantezie, pentru că ei ignoră că ar exista aer în exterior, întocmai cum astăzi oamenii ignoră că inteligenţă există peste tot. Şi v-am arătat deja prin exemple că inteligenţa este peste tot. Nu-i aşa, am vorbit în ultima vreme despre un capitol din ştiinţa naturii deosebit de interesant, albinele, viespile, furnicile. Poate că prin puține lucruri din ceea ce este în natură se poate pătrunde cu privirea în natură atât de profund precum prin comportamentele insectelor. Sunt nişte animale cu totul speciale, şi ele ne vor mai revela încă multe mistere.
Printr-o ciudată coincidenţă tratăm tocmai acum despre acest capitol al albinelor, în momentul aniversării a 100 de ani de la naşterea marelui entomolog Jean-Henri Fabre [ Nota 21 ]. Fabre s-a născut în 22 decembrie 1823, în epoca materialismului, de aceea interpretările sale sunt materialiste; dar el a pus în evidenţă o cantitate imensă de fapte referitoare la viaţa insectelor, încât este foarte natural ca astăzi, vorbind de insecte, să ne reamintim de el.
Aş vrea să încep citindu-vă exemplul unei categorii de insecte care v-ar putea interesa în cel mai înalt grad, tocmai în legătură cu albinele. Activitatea albinei este de o mare perfecţiune, şi lucrul cel mai remarcabil la ea nu este în cele din urmă că produce miere, ci că ea însăşi îşi construieşte acei faguri de alveole cu o arhitectură atât de minunată. Ea trebuie să introducă în stup ceea ce foloseşte ca materie primă, ducând-o fixată de propriul ei corp. Astfel, ea nu foloseşte deloc materialul aşa cum se află el la origine, ci aşa cum îl introduce în stup, în întregime transformat. Din ea însăşi lucrează aşa.
Or există o specie de albină care nu lucrează în acest mod, dar care dovedeşte tocmai prin maniera sa de a lucra ce prodigioasă inteligenţă există în natură. Să cercetăm puţin această albină în munca sa, această albină numită obişnuit albina de lemn sau tâmplar; ea nu este la fel de preţuită ca albina domestică pentru că de cele mai multe ori este jenantă pentru om. Este un animal extraordinar de activ, un animal care într-adevăr, pentru a putea trăi, nu ca individ ci ca specie, este obligată să înfăptuiască o muncă imensă. Acest animal caută lemn care să nu fie în arbore, ci desprins din arbore şi lucrat de mâna omului. Puteţi găsi aceste albine tâmplar cu cuiburile lor, pe care vi le voi descrie imediat, de exemplu acolo unde aţi bătut ţăruşi în pământ – unde în consecinţă lemnul a fost desprins din pom şi pare mort –, ţăruşi sau pari din lemn. Acolo veţi putea găsi albina tâmplar, precum şi în băncile şi porţile din grădină. Deci această albină îşi face cuibul acolo unde a fost folosit lemnul; dar metoda pe care o foloseşte este specială.
Imaginaţi-vă că acesta ar fi unul din acei stâlpi (vezi schiţa nr. 16). Lemnul este deci proaspăt tăiat din pom. Soseşte apoi albina tâmplar; ea începe să scobească din afară așa oblic, o galerie care pătrunde în interior. Şi când a ajuns în interior, după ce a golit complet galeria, ea începe apoi să scobească într-o cu totul altă direcţie. Ea o face în aşa fel încât se formează o cavitate mică de formă circulară. Acum insecta zboară, caută tot felul de materiale în împrejurimi şi capitonează această cavitate. Apoi ea depune oul din care va ieşi larva. Oul se află acum în cavitate. După ce a depus oul, albina vine și confecţionează, deasupra cavității, un capac cu o gaură în mijloc. Şi acum scobește mai departe deasupra acestui capac, şi formează sus o a doua locuinţă pentru o a doua viitoare albină; și după ce a capitonat-o şi i-a lăsat o gaură, depune iarăşi un ou. Ea continuă astfel până când a construit 10 sau 12 astfel de cavități suprapuse. În fiecare se află un ou.
Tabla 11Acum larva se poate dezvolta în interior, în acest par din lemn. Insecta aşează hrană peste tot, alături de larvă. Aceasta mănâncă hrană pregătită pentru ea, şi vine ziua când trebuie să iasă. A sosit astfel perioada când, după ce insecta s-a transformat în pupă şi s-a metamorfozat într-o albină înaripată, albina îşi ia zborul.
Acolo înăuntru se dezvoltă şi după un anumit timp îşi poate lua zborul. Când a sosit momentul în care larva este matură, în care ajunsă pupă se transformă apoi în insectă, insecta matură poate beneficia de această galerie pentru ca să zboare. Priceperea albinei a condus acolo că insecta dezvoltată poate zbura prin galerie. Până aici totul e bine. Dar când apare a doua insectă, care e ceva mai tânără şi apoi a treia de deasupra, ceva şi mai tânără – mama fiind obligată să amenajeze mai întâi aceste adăposturi –, aceste insecte nu mai găsesc o ieşire laterală pentru a zbura. Dezastrul ar fi acum ca animalele de sus să fie condamnate să piară cu încetul înăuntru. Dar mama previne acest deznodământ: ea îşi depune oul în aşa fel încât a doua larvă, când iese, găseşte gaura despre care am vorbit; ea se lasă să cadă prin această gaură şi astfel poate ieşi. Al treilea animal cade prin două găuri şi iese la rândul lui. Şi pentru că fiecare animal care apare mai târziu vine ceva mai târziu, el nu incomodează animalul care a ieşit înaintea lui, mai jos. Ele nu ajung niciodată la gaură împreună, precedentul fiind deja plecat.
Vedeţi, nu poţi fi decât uluit atunci când constaţi cu câtă ingeniozitate este dispus întregul cuib. Când omul imită astăzi ceva în domeniul mecanicii, imită lucruri de acest gen, dar de cele mai multe ori este mai puţin priceput. Ceea ce găsim în natură este organizat cu o extraordinară pricepere, şi nu te poţi împiedica să nu spui: există acolo fără îndoială inteligenţă, inteligenţă autentică. Şi am putea cita sute şi mii de exemple despre metoda în care construiesc insectele, despre cum se comportă ele în activitatea lor, despre inteligenţa care lucrează acolo. Imaginaţi-vă numai câtă inteligenţă există în ceea ce v-am spus recent despre aceste furnici cultivatoare care formează o adevărată exploatare agricolă, şi aceasta cu o incredibilă inteligenţă.
Dar mai este încă ceva despre care am vorbit atunci când am examinat aceste insecte, albine, viespi şi furnici. V-am spus: toate aceste animale poartă în ele un gen de substanţă toxică, iar această substanţă este în acelaşi timp, dacă este dozată corespunzător, dacă este administrată în doza corespunzătoare, un excelent remediu. Este cazul veninului de viespe şi în plus a acidului formic secretat de furnici. V-am arătat deja: obţinem acest acid formic adunând furnicile dintr-un furnicar şi strivindu-le. Furnicile au deci în propriul lor corp acest acid. Îl extragem presându-le. Acest acid formic se află deci prin excelenţă în furnici. Dar dacă aţi şti cât acid formic – proporţional, bineînţeles – există în această sală, aţi fi foarte uimiţi! Veţi spune: totuşi nu putem începe să căutăm un furnicar într-un colţ al sălii! Domnilor, toţi cei care sunteţi aici, toţi constituiţi în realitate un furnicar! Căci peste tot în membre, în muşchi, în alte ţesuturi ale dumneavoastră, în cel al inimii, al plămânilor, al ficatului, în ţesutul splinei în special, peste tot există acid formic; bineînţeles, nu atât de concentrat nici la fel de puternic ca cel din furnicar. Totuşi sunteţi astfel făcuţi încât să fiţi umpluţi cu acid formic. Vedeţi, există aici ceva foarte specific.
În ce scop avem în corp acest acid formic? Când cineva are prea puţin, trebuie să ne dăm seama. În momentul în care cineva se prezintă ca fiind bolnav – şi majoritatea oamenilor sunt în realitate puţin bolnavi –, această persoană poate avea o sută de tipuri de boli care, exterior se prezintă în mod identic. Trebuie determinat ce are ea efectiv. Faptul că este palidă sau fără poftă de mâncare, acestea nu sunt decât semne exterioare. Trebuie să poţi găsi ce are efectiv. Şi astfel se poate întâmpla ca adesea această persoană să nu fie, pur şi simplu, destul de „furnicar”, să nu producă suficient acid formic. Întocmai cum se fabrică acidul formic în furnicar, tot aşa trebuie să existe în corpul uman, în toate membrele, dar în special în splină, o puternică producţie de acid formic. Şi când fiinţa umană produce prea puţin acid formic, trebuie să ia un preparat, un medicament prin care este ajutată din exterior să producă suficient din acest acid.
Dar să observăm mai întâi ce se petrece cu o persoană care are prea puţin acid formic. Aceste observaţii nu pot fi făcute decât dacă cel care vrea să li se dedice are o profundă cunoaştere a fiinţei umane. Apoi trebuie să-ţi reprezinţi ce se petrece în sufletul celui care, după ce avut la început un conţinut suficient de acid formic, prezintă apoi o carenţă de acest acid. Este aici un fenomen foarte curios. Această persoană, dacă veţi şti cum s-o întrebaţi, vă va da indicaţii corecte asupra bolii. Presupuneţi de exemplu că în faţa dumneavoastră s-ar afla cineva care v-ar spune, după ce aţi pregătit-o: Pe naiba, acum câteva luni îmi găseam ideile când trebuia, puteam să mă abandonez gândurilor mele. Acum nu mai pot, nu mai merge aşa. Acesta este un sens mult mai important decât pot să-l dea toate celelalte examene exterioare, cu toate că astăzi şi acestea trebuie făcute, se înţelege. Astăzi puteţi să căutaţi în urină albumina, puroiul, zahărul, etc.; obţineţi astfel rezultate foarte interesante, normal; totuşi, evident, poate să fie mult mai important faptul că un bolnav v-ar spune ceea ce v-am menţionat. Dacă el vă spune lucruri de acest gen, natural că va trebui să găsiţi şi alte indicii; dar din afirmaţiile lui puteţi trage această concluzie: în ultima vreme în această persoană s-a format prea puţin acid formic.
Acum, cineva care gândeşte mai superficial ar putea spune: această persoană are prea puţin acid formic. Îmi voi procura strivind furnici, sau îl voi fabrica în alt mod, şi i-l voi da, dozat convenabil. Puteţi proceda astfel câtva timp, dar într-o zi pacientul vă caută şi vă spune: nu mi-a făcut absolut nimic. Ce s-a petrecut în acest caz? Medicaţia nu a avut efectiv nici un efect. A fost absolut exact, a avut prea puţin acid formic, i s-a dat în plus, dar acest lucru nu l-a ajutat cu nimic. Ce s-a întâmplat în cazul ăsta?
Vedeţi, dacă veţi continua cercetările dumneavoastră veţi afla că: la unul acidul formic n-a avut nici un efect, la alţii a fost întotdeauna eficace. Veţi afla încetul cu încetul prin ce diferă aceste două situaţii. Persoanele cărora le face bine acidul formic au secreție abundentă a mucoaselor în plămâni. Cele la care acidul formic nu are nici un efect au secreție abundentă a mucoaselor la ficat, în rinichi sau în splină. Este vorba aici despre ceva special. Situaţia este deci foarte diferită în funcţie de existenţa carenţei de acid formic în plămâni sau în ficat. Diferenţa este că, cu acest acid formic din furnicar, are loc o acţiune imediată asupra plămânilor, dar nici o acţiune asupra ficatului.
Şi iată acum altceva. Dacă remarcaţi că persoana respectivă are ceva la ficat sau mai ales la intestine, şi că acidul formic n-a avut un efect pozitiv, cu toate că organismul său conţine prea puţin, atunci trebuie să-i daţi acid oxalic. Adică, va trebui să presaţi şi să stoarceţi măcrişul iepurelui, trifoiul acru (Oxalis acetosella), sau trifoiul pe care-l găsiţi în poieni, să extrageţi acest acid şi să-l administraţi. Astfel, vedeţi: la unul care are ceva la plămâni, trebuie să-i daţi să ia acid formic; celuilalt, care are ceva la ficat sau la intestine, trebuie să-i administraţi acid oxalic. Ceea ce apare aici specific constă în faptul că persoana căreia i-aţi dat acid oxalic elaborează, peste câtva timp, în propriul său organism, acid formic pornind de la acidul oxalic! Astfel, important este nu numai să faci să fie absorbit din exterior un produs sau altul, ci de a şti ce anume face organismul din el. Dacă îi administraţi acid formic, organismul spune: asta nu este pentru mine, eu vreau să lucrez – ceea ce i-aţi dat este acid formic gata făcut –, n-am ce să fac cu asta, totul este deja făcut; nu vreau să las ca acest acid să urce până în plămâni. Desigur, va trebuie să-l administraţi prin stomac. La urmă el ajunge în intestin. Acesta, care vrea să lucreze, spune la rândul său corpului uman: ce mi se dă aici? Nu vreţi ca să fiu eu cel care să producă acidul formic, dar ca cel pe care mi-l prezentaţi gata făcut să-l las să treacă din stomac în plămâni? Asta n-am s-o fac! El vrea să i se dea acid oxalic, şi pornind de la acesta să fabrice acidul formic.
Da, Domnilor, viaţa consistă în a furniza o activitate, ea nu sălăşluieşte în interiorul substanţelor. Şi iată ce este cel mai important: să ştii că viaţa nu consistă în consumarea de varză şi de morcovi, ci în ceea ce este obligat corpul să facă atunci când absoarbe varză şi morcovi. În orice caz, el nu trebuie să fabrice varză cu varza pe care o primeşte. Şi totuşi aceasta este foarte ciudata idee despre lucruri, pe care şi-o face civilizaţia actuală.
Vedeţi prin acestea curioasele relaţii care există în natură. Acolo afară sunt plantele. Trifoiul nu este decât un exemplu ales special. Căci acidul oxalic este prezent în toate plantele. Trifoiul acru este numai planta care conţine cel mai mult, de aceea vorbim despre „acidul de trifoi” (în germana: Kleesäure – acid oxalic, este compus din Klee – trifoi, Säure – acid). Dar întocmai cum acidul formic este oriunde prezent, în natură şi în corpul uman, tot astfel găsim oriunde prezent, în natură şi în corpul uman, acidul oxalic.
Acum, încă ceva interesant: presupuneţi că aţi lua o retortă, ca cele din laboratoarele de chimie; sub această retortă aprindeţi o flacără şi puneţi în retortă acid oxalic. Este un fel de cenuşă sărată care se fărâmiţează. Apoi adăugaţi aceeaşi cantitate de glicerină. Aceste două corpuri sunt amestecate, apoi încălzite. Din retortă se degajă vapori (vezi schiţa nr. 17). Ceea ce se formează acolo, pot să colectez. Dar în acelaşi timp remarc cum se degajă aburul. El se răspândeşte peste tot. Dacă analizez gazul care se degajă aflu că este acid carbonic. Şi ceea ce adun aici este acid formic. Acum, aici se află acid formic. În retortă am avut acid oxalic şi glicerină. Glicerina rămâne în balonul retortei; ceea ce rezultă, ceea ce trece în partea asta şi cade picătură cu picătură, este acidul formic; iar acidul carbonic se degajă pe aici.
Priviţi cu atenţie ce s-a petrecut aici; apoi veţi putea spune: să presupunem că în locul retortei s-ar afla acolo ficatul uman sau, să zicem, ceva uman sau animal, un organ al abdomenului ca ficatul sau splina. Administrez, prin stomac, acid oxalic. Glicerină are corpul însuşi. Am deci în intestin acid oxalic şi glicerină. Ce se va întâmpla? Dacă veţi considera acum gura, din ea iese acid carbonic, iar din plămâni picură peste tot în corpul uman înspre organe, acidul formic. Astfel, tot ce v-am desenat există în corpul nostru. Din acidul oxalic noi producem continuu în corpul nostru acid formic.
Acum, imaginaţi-vă plantele răspândite pe tot Pământul. Peste tot în aceste plante există acid oxalic. Reprezentaţi-vă acum insectele. La ele se manifestă în modul cel mai specific cele expuse mai sus. Gândiţi-vă mai întâi la furnici. Ele circulă pe plante şi în plus pe tot ce este un produs de descompunere al plantelor. În toate acestea există peste tot acid oxalic, iar aceste animale îl transformă în acid formic în folosul lor, acid formic aşa cum îl face omul în el însuşi. Acidul formic este prezent peste tot. Datorită insectelor acidul formic este oriunde prezent.
Aici pedantul ridică nasul şi spune: în aer există azot şi oxigen. Dar prin faptul că aerul este traversat de zborul insectelor, găseşti întotdeauna în el, într-o cantitate foarte mică, acid formic. Asta înseamnă că: avem pe de o parte fiinţa umană; ea este o lume în mic. Ea produce în sine acid formic şi impregnează cu el, printre altele, constant respiraţia sa. Şi în lumea largă, la exterior, în locul celor ce se petrec în om, există armata insectelor. În permanenţă acidul formic, produs pe baza acidului oxalic din plante, impregnează marea respirație de aer care înconjoară Pământul. Astfel se prezintă într-adevăr realitatea.
Tabla 12Atunci când observi corect şi când cercetezi partea inferioară a corpului uman cu viscerele conţinute în ea, ficat, rinichi, splină, apoi mai departe în interior intestinele, aceasta este într-adevăr realitatea: acidul oxalic se transformă continuu acolo în acid formic, iar acesta din urmă trece, cu aerul pe care-l aspirăm, în toate părţile corpului. Aşa se petrec lucrurile în fiinţa umană.
Afară, pe pământ, găsiţi peste tot plantele. Apoi găsiţi insectele din toate speciile care mişună pe aceste plante. Acolo, la suprafaţa pământului, acidul oxalic. Insectele se apropie şi din această întâlnire se naşte acidul formic; acesta umple aerul astfel încât, odată cu aerul noi aspirăm mereu şi acid formic. Ceea ce au viespile este un venin asemănător acidului formic, doar că oarecum transformat. Iar veninul pe care-l au albinele în acul lor – în realitate îl au în întreg corpul – este tot acid formic transformat, modificat într-un grad mai înalt. Când priveşti la toate acestea, îţi spui: aceste furnici, aceste albine, aceste viespi pe care noi le vedem, execută în exterior o muncă de o inteligenţă puţin comună. Pentru ce execută ele o asemenea muncă? Dacă furnica n-ar fi avut acid formic, ceea ce v-am descris ca fiind atât de frumos, ar fi fost foarte prost făcut. Tocmai pentru că furnicile sunt constituite astfel încât să poată produce acid formic, tocmai de aceea găsim atâta raţiune şi inteligenţă în ceea ce ele construiesc. Acelaşi lucru se poate spune şi despre viespi şi albine.
Pentru că noi înşine producem în organismul nostru acest acid formic, avem motiv să spunem: în natură oriunde există inteligenţă; ea există graţie acidului formic. Şi în noi există peste tot inteligenţă, pentru că avem acidul formic. Iar acidul formic n-ar fi existat dacă n-ar fi existat mai înainte acidul oxalic. Da, aceste mici animale care roiesc în jurul plantelor sunt cauza faptului că acidul oxalic din plante se transformă în acid formic, trece printr-o metamorfoză.
Aceste lucruri nu le poţi înţelege decât dacă îţi pui următoarea întrebare: ce se poate spune despre acidul oxalic? Vedeţi, acest acid oxalic este prezent oriunde viaţa trebuie să apară. Unde există viaţă, există acid oxalic. Dar acolo unde există şi un trup eteric. Tocmai trupul eteric face ca acidul oxalic să se reîmprospăteze imediat. Dar acidul oxalic n-ar deveni niciodată acid formic folositor organismului uman sau organismului animal, dacă el n-ar fi transformat, printr-un trup astral, din acid oxalic în acid formic. Căci acidul formic pe care l-am adunat aici în retortă nu poate fi deloc folositor nici corpului uman nici corpului animal. Îţi faci iluzii dacă ai crede că acest acid poate folosi la aşa ceva; el este mort. Acidul formic produs ici şi colo – în fiinţa umană şi de insecte – este viu şi apare oriunde apare sensibilitatea, sufletescul. Omul trebuie să dezvolte în el acid formic dacă vrea să se nască, din viaţa vegetativă ce rezidă în partea inferioară a corpului său – unde acidul oxalic joacă un mare rol – viaţa sufletească. Sufletescul trăieşte astfel în acidul formic care impregnează respiraţia, şi el se urcă spre cap, şi acolo, în cap, el poate continua să acţioneze. În om, el are nevoie de această elaborare, din acid oxalic în acid formic.
Ce anume se petrece atunci când acidul oxalic se transformă în acid formic? Ceea ce v-am spus la început vă poate ajuta. Această albină-tâmplar despre care v-am vorbit este deosebit de interesantă, căci ea pătrunde într-un lemn ce nu mai este viu. Şi dacă această albină n-ar putea folosi acest lemn după cum doreşte, şi-ar căuta un alt habitat. Această albină tocmai că nu-şi face cuibul în arbori, ci în lemn care începe să putrezească, acolo unde ţăruşii şi parii încep să putrezească; acolo îşi depune ea ouăle după ce şi-a construit cuibul.
În momentul în care studiezi ansamblul construit din substanţa care putrezeşte şi albina-tâmplar, descoperi că ceea ce se produce în lemnul care putrezeşte se produce continuu şi în corpul uman. Acesta începe să putrezească, şi când acest proces ajunge prea departe, moare. Şi ceea ce se petrece în natura exterioară, omul trebuie s-o facă continuu: el trebuie să-şi clădească celulele sale. Dar nu poate face acest lucru decât transformând elementul vegetal, care e impregnat cu acid oxalic, în acid formic, într-un element care să fie impregnat cu acid formic.
Acum puteţi spune: care este importanţa acestui întreg ansamblu pentru natură? Ei bine, Domnilor, să ne gândim la unul din aceşti stâlpi sau pari de lemn care putrezeşte. Dacă în acest stâlp nu s-ar instala nici o astfel de albină-car, ne-ar face mare plăcere, căci aceste albine au tendinţa să prolifereze şi acest stâlp pe care-l găuresc va cădea la anul viitor. Acest lucru nu ne-ar face mare plăcere, dar naturii îi este cu atât mai plăcut. Căci, dacă întreg acest lemn care provine din plante ar continua să existe fără aceste cuiburi de albină, el s-ar fărâmiţa, s-ar transforma în praf – vedeţi ce se petrece cu tot ce putrezeşte – şi ar deveni total inutilizabil. Or, lemnul în care a lucrat o albină-tâmplar nu moare, dimpotrivă, revine la viaţă. Şi din tot acest lemn, care datorită acestor albine recapătă puţin viaţă, se naşte o mare parte din ceea ce face ca Pământul nostru să nu ajungă în câtva timp complet descompus – şi celelalte insecte fac la fel – ca Pământul nostru să nu se transforme în pulbere în spaţiile interstelare, ci să continue să trăiască pentru că aceste insecte îi redau viaţa. Noi oamenii, aspirăm acidul formic; în natură, acidul formic pe care-l prepară insectele din acidul oxalic al plantelor acţionează astfel încât Pământul poate – fără asta i-ar fi imposibil – continua să trăiască.
Priviţi acum cum se înlănţuie lucrurile. Avem aici fiinţa umană, iar acolo e Pământul (schiţează). Să considerăm mai întâi fiinţa umană. Să presupunem un copil foarte mic. La această vârstă, el transformă uşor acidul oxalic, ce se află în partea inferioară a corpului său, în acid formic. Organele primesc suficient acid de acest gen. Sufletul uman se dezvoltă în acest copil. Deci acidul formic este ca un suport pentru suflet şi spirit. Şi atunci când fiinţa umană îmbătrâneşte, şi atunci când nu mai poate produce acid formic în cantitate suficientă, sufletul şi spiritul o părăsesc. În consecinţă, acidul formic atrage spre el sufletul şi spiritul; altfel, spiritul pleacă. Este foarte interesant.
De exemplu, dacă observaţi cu atenţie o persoană care prezintă procese supurante interne, veţi descoperi că acidul formic o ajută să depăşească aceste proces. Se stabileşte un raport corect între trupul astral şi trupul fizic, raport ce este împiedicat de procesele supurante interne. Astfel că acidul formic îşi găseşte utilizarea lui ca bază pentru viaţa sufletului şi a spiritului. Când corpul are prea puţin acid formic, el se descompune şi nu mai poate fi purtătorul unui suflet; corpul îmbătrâneşte, sufletul trebuie să plece.
Acum avem pe de o parte omul, de cealaltă parte natura. Şi în natură se formează în permanenţă acid formic din acidul oxalic; astfel Pământul are fără întrerupere posibilitatea de a fi învăluit nu numai de oxigen şi azot, ci şi de acid formic.
Acest acid formic face ca Pământul să nu moară în fiecare an, să zicem, ci să poată renaşte la viaţă în fiecare an, acolo sus, la suprafaţă. Sămânţa care este sub pământ aspiră cu ardoare să întâlnească acidul formic ce se află deasupra. Pentru pământ asta înseamnă să renască la viaţă. În fiecare iarnă, spiritul Pământului tinde de fapt să părăsească Pământul, iar primăvara el se însufleţeşte din nou. El este cel care iarna face ca Pământul să toropească, iar primăvara îl reînsufleţeşte. Raţiunea constă în faptul că seminţele care aşteaptă sub pământ ajung în vecinătatea acidului formic ce a fost produs anul anterior prin interferenţa dintre lumea plantelor şi cea a insectelor. Şi acum, seminţele nu se trezesc numai în oxigen, în azot şi în carbon, ele se trezesc şi în acidul formic. Acesta din urmă le incită să dezvolte la rândul lor acid oxalic, datorită căruia acidul formic va putea fi prezent în anul următor. Întocmai cum acidul formic poate fi pentru om baza vieţii sufletului şi a spiritului, tot astfel acidul formic răspândit în univers poate fi baza spiritului şi sufletului Pământului. Putem deci să spunem: acidul formic este şi pentru Pământ suportul sufletului şi spiritului pe care le poartă acest Pământ (schiţează).
Constituie o realitate faptul că este mult mai greu să se telegrafieze într-o regiune în care nu există deloc furnicare, decât într-o regiune în care trăiesc aceste colonii, pentru că electricitatea şi magnetismul, ce sunt necesare telegrafierii, depind de acidul formic. Când firele telegrafice traversează oraşe în care nu sunt furnici, trebuie ca acei curenţi magnetici şi electrici să primească deja din exterior – acolo unde traversează câmpurile – forţa care le permite să traverseze oraşele. Dar, natural, acidul formic se răspândeşte în spaţiu şi umple chiar şi aerul oraşelor.
Astfel putem spune: ceea ce este în interiorul omului – la fel şi referitor la producerea acidului formic – există şi în exterior, în natură. Fiinţa umană este un mic univers. Diferenţa constă în faptul că omul este capabil, pe tot cursul vieţii sale şi până la moarte, să elaboreze acid formic din acidul oxalic; apoi el n-o mai poate face şi atunci corpul său moare. Trebuie, pentru a regăsi această capacitate, să îmbrace un corp care să facă printr-un proces corespunzător acid formic din acidul oxalic. În natură există o continuă reîncepere: iarnă, vară, iarnă, vară. Această transformare nu încetează.
Când priveşti un muribund, ai sentimentul că tocmai încearcă să vadă dacă corpul său mai este suficient de apt pentru elaborarea acidului formic. Atunci când nu mai este capabil de aşa ceva moartea intervine. Fiinţa umană trece atunci în lumea spirituală, ea nu mai suportă să locuiască în corpul ei. Astfel că putem spune: murim într-un anumit moment în timp. Apoi se scurge o lungă perioadă şi revenim într-un alt corp. Între timp, sălăşluim în lumea spirituală.
În momentul în care o regină tânără iese din găoace în stup, albinele au în ele ceva care le deranjează, după cum v-am mai spus. Mai înainte, aceste albine au trăit într-un fel de crepuscul. Acum o văd pe această tânără regină care străluceşte. De ce anume este legată această strălucire pe care o răspândeşte dintr-o dată tânăra regină? De această strălucire a regine tinere este legat faptul că ea îi răpeşte bătrânei regine puterea veninului său. De acest lucru se teme, Domnilor, roiul care pleacă: de a nu mai avea venin, de a nu se mai putea apăra şi nici de a-şi asigura salvarea. El pleacă; întocmai cum pleacă sufletul uman în momentul morţii, când nu mai poate avea acidul formic, tot aşa vechea generaţie de albine pleacă atunci când nu mai există suficient acid formic transformat – veninul albinei. Şi dacă privim acum roiul albinelor, el este vizibil, desigur, el este perfect asemănător sufletului uman care este obligat să părăsească corpul. Acest roi care părăseşte stupul constituie o grandioasă imagine. Întocmai cum sufletul uman părăseşte corpul, tot aşa bătrâna regină părăseşte stupul cu colonia sa, atunci când tânăra regină a ajuns la maturitate; şi putem vedea într-adevăr în roiul care-şi ia zborul o imagine a sufletului uman care-şi ia zborul.
Câtă grandoare în acest lucru! Numai că sufletul uman nu a ajuns niciodată să-şi transforme puterile în „mici animale”. Această tendinţă este mereu prezentă şi în noi; vrem să devenim „mici animale”. Purtăm în noi această dorinţă de a ne transforma interior în mici animale, în bacterii şi în bacili care mişună, dar ne înăbuşim această dorinţă. Prin aceasta suntem oameni în adevăratul sens al cuvântului. Dar grupul de albine din stup nu este o fiinţă umană. Albinele nu pot găsi calea care duce în lumea spirituală. Trebuie să le facem să se reîncarneze într-un alt stup. Aceasta este exact imaginea fiinţei umane care se reîncarnează. Şi cel care se poate dărui acestei observaţii este stăpânit de un imens respect în faţa acestor albine bătrâne care roiesc împreună cu regina lor, care se comportă aşa pentru că vrea să intre în lumea spirituală. Dar ea a devenit, fizic, atât de materială încât nu reuşeşte. Atunci ele se strâng împreună, devin un singur corp. Ele vor să fie împreună. Ele vor să părăsească această lume. O ştiţi bine: în timp ce de obicei ele zboară, acum ele se aşează pe un trunchi de arbore sau în altă parte, se strâng unele în altele ca şi când s-ar ascunde, pentru că vor să intre în lumea spirituală. Apoi ele redevin un adevărat stup dacă le ajutăm, dacă le repunem într-un nou stup.
Astfel, pe drept cuvânt putem spune: insectele ne arată într-adevăr ce există mai remarcabil în natură. De aceea spectacolul plantelor i-a lămurit întotdeauna pe oameni care, în timpurile străvechi mai aveau încă instinctul pentru cele ce vi le-am arătat, instinct care s-a pierdut complet pentru ştiinţa actuală. Aceşti oameni aveau pentru plante o privire specială. Acum, în acest moment al anului (Crăciun), a-ţi aduce un brad în casă pentru a face din el un pom de Crăciun aminteşte despre o mulţime de lucruri omului de azi. Ne reaminteşte că ceea ce este afară în natură poate deveni în viaţa umană ceva care acţionează în viaţa socială. Acest brad transformat în pom de Crăciun vrea să fie un simbol al iubirii.
Se crede în mod curent că pomul de Crăciun ar fi foarte vechi. Or, bradul n-a fost folosit ca pom de Crăciun decât cu 150-200 de ani în urmă. Înainte nu a existat acest obicei. Şi totuşi se folosea deja, la Crăciun, un fel de arbust. De exemplu, în timpul jocurilor de Crăciun [ Nota 22 ] care, începând din secolele XV, XVI, se ţineau în sate, pentru a le anunţa, cineva parcurgea oraşul ţinând în mână un fel de arbore de Crăciun. Acesta era ienupărul, denumit în Germania de mijloc pomul cocorilor, care are acele minunate bace. În acest ienupăr, oamenii acelor timpuri vedeau pomul lor de Crăciun. De ce? Pentru că aceste bace ale ienupărului, pe care le poftesc păsările, le arată această uşoară acţiune otrăvitoare ce se produce acolo şi care trebuie să impregneze pământescul, pentru ca spiritualul să se poată naşte în sânul lumii terestre. Întocmai ca atunci când furnica atacă lemnul, sau albina-tâmplar parii, tot astfel, în fiecare dimineaţă, atunci când păsările vin să ciugulească pe arbust, se elaborează peste tot, şi acolo, un acid, dar un acid mult mai slab. Acest lucru îl cunoşteau în mod instinctiv oamenii trecutului, şi îşi spuneau: iarna, când păsările ciugulesc bacele ienupărului, Pământul primeşte, graţie acestui arbust, o nouă viaţă. Şi pentru ei acesta era o imagine a lui Hristos vivifiind Pământul, în sens moral.
Putem spune: dacă cercetăm lucrurile în adevărata lor natură, putem vedea într-adevăr în ceea ce se derulează afară, în natură, simboluri, imagini ale celor ce se petrec în viaţa umană. Când păsările se urcau pe acest ienupăr, oamenii din trecut le priveau cu aceeaşi dragoste cu care privim astăzi biscuiţii sau cadourile suspendate în pomul de Crăciun. Aşa că ienupărul a fost pentru oameni un fel de pom de Crăciun, şi l-au adus în casele lor. Aşa a devenit ienupărul un fel de pom de Crăciun.
Dar trebuie să încheiem. N-am vrut să treacă ora de astăzi – deşi sunteţi deosebit de suprasolicitaţi acum în activitatea dumneavoastră – fără să fi vorbit despre o temă foarte importantă, fără să fi ajuns să privim un arbust ce poate fi cu adevărat considerat ca un arbust de Crăciun, ienupărul care dă păsărilor ceea ce plantele dau albinelor, furnicilor, şi lemnul albinelor tâmplar – ceea ce lemnul în general dă insectelor. Şi pentru a încheia, aş vrea să profit de această ocazie pentru a vă ura o sărbătoare de Crăciun care să vă aducă mulţumire şi bucurie şi care să înalţe sufletele dumneavoastră.
Vă vom anunţa data viitoarei conferinţe; nu va fi foarte îndepărtată.
