Au mai rămas câteva dintre întrebările puse recent [ Nota 1 ]. Doresc să mă opresc astăzi la ceva la care m-am mai referit de curând, la o observaţie a unui învăţat privind visul. Ceea ce unui învăţat contemporan pare să-i fi dat multă bătaie de cap – prin aceasta vom ajunge la subiectul discuţiilor noastre – este coada şopârlei. Ştiţi că dacă vedeţi o şopârlă mai mare şi vreţi să o prindeţi de coadă, coada se rupe. Se spune că şopârla este fragilă. Într-adevăr, foarte greu poţi prinde şopârle mai mari dacă le apuci de coadă, deoarece coada este fragilă, se rupe, iar ea fuge mai departe, fără coadă. Încercările învăţaţilor merg în direcţia cercetării dacă într-adevăr coada animalului se rupe, sau dacă ea este abandonată. Ştiinţa actuală porneşte de la materialism şi prin aceasta se ajunge la concluzia că animalul are muşchii care ţin coada legată de corp foarte slabi şi că aceştia nu mai pot rezista când el este prins.
Există însă un lucru ciudat, pe care oamenii îl iau foarte puţin în considerare. Realitatea este că şopârlele, dacă sunt capturate, dacă au trăit mai mult timp în captivitate, pierd această însuşire particulară de a li se rupe uşor coada. Coada devine mai puternică şi nu mai poate fi rupta uşor, ea rezistă mai bine. Este un fenomen ciudat că şopârlele afară, în natură, îşi pierd coada uşor, iar dacă sunt în captivitate, ea rezistă mai bine. Cum se explică asta?
Vedeţi dumneavoastră, oamenii se gândesc îndelung la felul în care acţionează micii muşchi ai cozii, în timp ce realitatea conduce foarte uşor la ceea ce face ca, în captivitate, coada să nu se mai rupă atât de uşor. Ei cred că aceasta se datorează faptului că animalului, atunci când este prins în exterior, când pentru prima oară vede un om în apropierea sa, îi este frică şi, din această cauză, devine atât de fragil încât îşi pierde coada, în captivitate el este obişnuit cu oamenii, oamenii vin mereu în apropierea sa; atunci nu-i mai este frică şi nu-şi mai pierde coada.
Vedem deci cum o privire superficială conduce la concluzia că frica joacă un rol important. Trebuie să mergem mai departe şi să spunem: Da, frica pe care o are şopârla când vine omul în apropierea ei apare la animal când omul îl prinde, dar ea se află mereu în interiorul animalului şi este ceea ce ţine laolaltă materia, substanţa animalului şi o face rezistentă.
Pentru a sprijini această afirmaţie, voi prezenta un fenomen foarte ciudat din viaţa umană. Veţi fi auzit poate că oamenii care sunt foarte puternic dependenţi de viaţa lor sufletească, atunci când resimt frica, capătă diaree. Ce înseamnă asta? Înseamnă că ceea ce este conţinut în intestine nu mai poate fi reţinut. Ce a reţinut până atunci materia în intestine? Dacă apare frica în suflet, ea nu mai poate reţine materia în intestine; dacă însă frica apare în intestine, ea ţine materia la un loc.
Aşa stau lucrurile şi în cazul la şopârlei. Partea inferioară a corpului şopârlei, ca şi la om, este cuprinsă în întregime de frică, adică de ceva sufletesc, în special în zona cozii. Dacă animalul îşi împinge frica în afara cozii, aceasta se rupe, dar frica rămâne în interiorul corpului său. Când este în captivitate, animalul nu simte frica deoarece s-a obişnuit cu omul, iar ca urmare frica poate ţine coada legată de corp. Putem vedea aici o însuşire sufletească absolut specială, care are o anumită importanţă pentru constituţia corporală.
Noi, oamenii, avem frica în noi. În degetul mare de la picior, în picioare, în abdomen, peste tot, stă ascunsă frica [ Nota 2 ]. Doar deasupra diafragmei nu se încumetă să urce; urcă acolo doar când avem coşmaruri. În noi deci stă ascunsă frica. Frica are totuşi partea ei bună; ea ţine împreună părţile organismului nostru. Cea mai multă frică este ascunsă în oase. Oasele sunt rigide, deoarece în ele este ascunsă o frică îngrozitoare. Frica este cea care face oasele rezistente. În momentul în care îţi simţi prea puternic oasele capeţi osteomalaxie (fragilitate osoasă).
Veţi găsi confirmate aceste afirmaţii la oamenii fricoşi, la cei care, la vârsta când oasele încă nu sunt tari, erau deja fricoşi; oasele devin moi foarte uşor. De aceea copiii rahitici pot fi vindecaţi şi în mod sufletesc, prin faptul că li se alungă frica într-un mod oarecare. Ar fi însă complet fals dacă s-ar spune: Deci în noi stă ascunsă frica, ceva sufletesc. Trebuie doar să tragem frica ceva mai sus şi am putea obţine cunoştinţe mai înalte. Asta nu ar fi bine, deoarece ne-am îmbolnăvi concomitent, atât sufleteşte, cât şi corporal. Trebuie să facem cu totul altceva.
Dacă vrem să obţinem cunoştinţe despre lumea spirituală, v-am vorbit deja despre celălalt mijloc [ Nota 3 ], trebuie să trăim corect în lumea exterioară. Cum se adaptează însă oamenii în lumea exterioară? Aţi putut vedea aceasta din nou, într-un mod minunat, săptămânile trecute. Nu-i aşa, am îngheţat îngrozitor, iar după aceea am transpirat cumplit. Aşa deci, aşa se adaptează cei mai mulţi oameni: am transpirat cumplit, am îngheţat îngrozitor. Acesta însă nu este unicul mod în care te poţi adapta la lumea exterioară, ci se formează şi o anumită aptitudine, astfel încât nu numai că îngheţăm atunci când este frig, ci apare şi un fel de frică; iar când se încălzeşte, unora le trece această frică. Atunci când se formează această reacţie în interior, anume să ai o anumită frică de zăpadă şi un anumit sentiment de satisfacţie faţă de razele calde ale Soarelui, atunci se întâmplă ceva care conduce la cunoaşterea superioară, ceva ce aparţine de alte lucruri, pe care vi le-am descris. Lucrurile stau astfel: cel care vrea să ajungă la cunoştinţe superioare trebuie să simtă ceva atunci când se apropie de o bucată de oţel înroşit şi altceva atunci când se apropie de o piatră. Când se apropie de un fier înroşit, trebuie să aibă sentimentul interior: Acesta este ceva înrudit cu propria-mi căldură, mă face să mă simt bine. Însă, când ia în mână o piatră, atunci trebuie să-i fie neplăcut, trebuie să-i fie frică [ Nota 4 ].
Acum, vedeţi dumneavoastră, cel care vrea să dobândească cunoştinţe superioare nu are voie să fie nervos, căci dacă ar fi aşa ar lăsa imediat să-i cadă piatra din mână, deoarece ea îi provoacă frică. Trebuie să fii curajos şi să suporţi frica. De asemenea, el nu trebuie să facă la fel ca musca, care are o aşa de mare satisfacţie când vede o flacără, încât intră în ea şi-şi găseşte moartea. Tocmai la insecta care se repede să intre în flacără puteţi vedea cât de înrudită este flacăra cu spiritual-sufletescul.
Putem deci spune: Trebuie să dobândim un sentiment interior, o simţire interioară pentru ceea ce există în exterior, în natură. Ce reiese de aici? Vedeţi dumneavoastră, Pământul are roca dură. În roca solidă a Pământului cred materialiştii, deoarece pot merge pe ea; aceasta este dură când o atingem. În roca dură cred materialiştii. Dar tocmai faţă de roca dură capătă o anumită frică cel care vrea să dobândească cunoştinţe superioare.
Această frică nu există când omul se află în aer cald. Vreau să desenez aerul cald deasupra rocii solide. Dacă omul percepe aerul încălzit, frica nu este prezentă, căci aerul cald – prin faptul că-l desenez puţin roşcat, vreau să sugerez că este cald – nu provoacă frică. Se poate ajunge însă până acolo încât, unora, aerul cald să le provoace frică. Acesta se întâmplă atunci când se încearcă a se da satisfacţie la ceea ce se simte faţă de aerul cald. Gândiţi-vă: aici este cineva care se simte bine în aerul cald. Acum însă aerul cald începe să-i provoace şi lui frică! Cu cât se simte mai bine, cu atât aerul cald îl face mai fricos.
Dacă ne obişnuim să ne simţim bine în aerul cald, situaţia începe să devină absolut ciudată când ne obişnuim cu căldura – asemenea lucruri sunt necesare, trebuie să te regăseşti în întreaga lume, dacă vrei să câştigi cunoştinţe spirituale. Vreau să clarific puţin acest lucru. Cei mai mulţi oameni, dacă li se face cald, încearcă să se răcorească, deoarece ei nu ştiu altceva decât că le place să fie mai răcoare. Dacă însă suportă căldura, dacă rămân în căldură, dacă resimt căldura ca pe o senzaţie de bine, atunci ceea ce v-am desenat aici în aer începe să se umple în mod curios cu tot felul de imagini şi începe cu adevărat să apară lumea spirituală, care, altminteri, este conţinută în aer, dar pe care omul nu o simte, nu o percepe în aer deoarece nu vrea să suporte căldura aerului.
Dacă te-ai obişnuit să vezi aceste fiinţe, ajungi să-ţi spui tot mai des: Dacă apuc cu mâna o piatră, o simt dură. Dacă încep să percep tot mai mult spiritualul, dacă ajung în spiritual, dacă în jurul meu nu este doar senzorialul, ci tot mai mult este şi spiritualul, atunci chiar dacă nu pot să mă strecor în sol cu corpul meu fizic din carne şi sânge, pot în schimb să încep să mă furişez cu corpul meu astral, despre care v-am vorbit. Este foarte interesant că în momentul în care, prin toate mijloacele despre care v-am vorbit, începem să percepem spiritualul în spaţiul cu aer, în acel moment ne furişăm de la sine atât de mult în afară de corp, încât pietrele nici rnăcar nu le mai simţim ca obstacol şi ne scufundăm în solul solid precum înotătorul în apă. Asta se întâmplă de la sine. Acest lucru este foarte interesant. În aer nu se poate pătrunde ca spirit, deoarece aici ne apar alte spirite. În sol, care de fapt este gol pentru spirit, se poate ajunge uşor; aici ne putem scufunda ca un înotător.
Tabla
1Starea de mijloc este apa. Apa se evaporă şi urcă, apoi se întoarce ca ploaie. Acolo sus – asta aţi văzut deja – se formează adeseori fulgere. Apa este între solul solid şi aer. Ea este mai puţin densă decât solul solid, dar mai densă decât aerul. Ce înseamnă asta? Înseamnă ceva care poate fi văzut cel mai bine când privim fulgerul. Fulgerul, spun învăţaţii, este o scânteie electrică. De ce este o scânteie electrică după părerea învăţaţilor? Dumneavoastră ştiţi probabil deja că dacă se ia un baton de ceară roşie pentru sigiliu şi se freacă cu o bucată de blană ea se electrizează şi, dacă o apropiem de mici fâşii de hârtie, acestea vor fi atrase de el. Prin frecare, sau în alte moduri, pot fi electrizate diverse corpuri. Acest experiment se prezintă deja copiilor la şcoală.
Este însă necesar ceva absolut special. Dacă suntem într-o sală de clasă cu aerul încărcat cu vapori de apă de la respiraţie, niciun baton de ceară nu se va electriza; de asemenea, nici celelalte obiecte utilizate în experimente nu se vor electriza. Mai întâi trebuie şters totul cu un prosop uscat, deoarece umezeala nu permite producerea electricităţii. Abia după aceea putem produce electricitate. Acum învăţaţii spun: „Acolo sus sunt norii care se freacă între ei şi produc scânteia electrică – fulgerul." Copiii ar putea însă să obiecteze: „Trebuie însă îndepărtată umezeala; dacă ai puţină umezeală pe aparat, nu se produce electricitatea!” O asemenea obiecţie ar putea să o facă orice copil. Evident, este o absurditate. Nu poate fi vorba ca acolo sus norii să se frece între ei.
Gândiţi-vă însă că atunci când apa se evaporă şi urcă ajunge tot mai mult într-o regiune a spiritului; se depărtează de materia lipsită de spirit de jos şi pătrunde sus, în spiritualitate, iar spiritul este cel care produce scânteia electrică, fulgerul. Prin faptul că urcăm tot mai sus, pătrundem în regiunea spiritualului. Pământul are materialul în apropiere. Departe, în sus, el este înconjurat de spirit. Acolo sus ajungem cu adevărat în spiritual, în momentul în care vaporii urcă şi ajung în domeniul spiritualului, din spirit poate să ia naştere fulgerul. Apa se spiritualizează sus şi apoi, condensată, coboară. Când ne ocupăm cu contemplarea naturii, ajungem deja la spirit. Când nu se vrea a se lua în considerare spiritualul, se ajunge la tot felul de asemenea lucruri absurde, cum sunt cele despre visul de zbor, despre coada şopârlei sau despre fulger. Se vede din toate direcţiile că nu se poate explica natura, dacă nu se pătrunde mai întâi în spiritual.
Acum vă puteţi clarifica: când omul stă pe Pământ el este înrudit cu spiritualul de jos; aici el se poate scufunda ca un înotător. Când ieşim noaptea cu corpul nostru astral, mergem de fapt peste tot în domeniul solid. Ne legăm cu ceea ce este solid şi călătorim realmente în solid, deoarece nu putem pătrunde în aer.
Această plimbare în solid are însă o mare importanţă. Dacă, aşa cum v-am spus mai înainte, ne comportăm în mod corect faţă de căldură, ajungem să vedem fiinţele spirituale ale aerului. Dacă însă ieşim noaptea din corpul nostru şi ne legăm ca spirit cu pământescul, se poate întâmpla ca, atunci când ne trezim, să mai avem ceva din ceea ce am trăit în materia solidă a Pământului. Avem încă ceva în noi, avem ceva în sufletul nostru.
Este ceva extrem de interesant. Poate veţi fi observat deja: când ne trezim, auzim foarte uşor sunetele. Dacă veţi fi cu adevărat atenţi la trezire, veţi putea trăi senzaţia ciudată că vă spuneţi: „Acum a bătut cineva la uşa mea!” Este foarte curios: dacă ne adaptăm cu sufletul la aer, privim ceva, iau naştere imagini. Dacă însă ne adaptăm cu sufletul la solid, ne scufundăm ca înotătorul în apă, auzim sunete. Tocmai asta este extrem de important: că toate materialele solide emit sunete, sunete pe care însă nu le auzim deoarece nu suntem în interiorul lor. Fiecare material solid are continuu sunete în el, sunete pe care le auzim la trezire, deoarece atunci încă mai suntem pe jumătate înăuntru.
Aceste sunete pot să însemne ceva, şi este absolut real, de exemplu, că dacă undeva, în depărtare, a murit cineva, la trezire un om aude ceva ca un ciocănit la uşă; asta este în legătură cu cel mort. Natural, omul nu este capabil să interpreteze în mod corect aceste lucruri. Gândiţi-vă doar: nu aţi putea citi, nu aţi putea interpreta literele de pe hârtie, dacă nu le-aţi învăţa. Tot atât de puţin puteţi interpreta această minune, care acţionează când la trezire auziţi sunete. Nu trebuie să credeţi că mortul este la uşă şi bate cu degetul. În primele zile după moarte el este încă prezent pe Pământ, trăieşte în interiorul corpurilor solide. Nu trebuie să vi se pară deloc surprinzător că aici, tocmai prin legătura cu solidul, iau naştere sunete, aşa cum se povestea în timpurile în care acestor lucruri încă li se mai acorda atenţie. Faptul că oamenii au presimţiri când moare cineva în depărtare are o însemnătate pozitivă. Un om a murit. El mai este încă legat cu sufletul său de solid. Atunci iau naştere sunete care pornesc de la el. Omul părăseşte existenţa pământească emiţând sunete. Pe acestea le-aţi putea auzi de departe la fel de bine cum puteţi citi ceea ce expediază cineva, să zicem din America. O telegramă poate fi citită în America. Asemenea efecte la distanţă prin materia Pământului există, există de totdeauna, în timpurile în care se acorda atenţie unor asemenea lucruri, se cunoştea legătura cu pământescul. Acesta nu este un simplu basm, este ceva care, în epocile mai vechi, a fost observat. Vedeţi deci că se ajunge la lucruri absolut speciale, care astăzi sunt considerate superstiţii, dar care pot fi demonstrate la fel de ştiinţific ca alte lucruri.
Acestea trebuie să fie însă cunoscute foarte exact. Dacă s-ar ajunge să se perceapă lumea spirituală în aer, dacă oamenii nu ar fi aşa de sensibili la durere cum sunt astăzi – dumneavoastră ştiţi că, în realitate, cu cât oamenii sunt mai civilizaţi, cu atât devin mai sensibili la durere şi că cei care prin munca lor trebuie să trăiască într-o căldură îngrozitoare nu au timp să observe lumea spirituală –, nu le-ar scăpa lumea spirituală care trăieşte în aer. A vedea în aer fiinţe spirituale nu ar fi foarte periculos.
Orice om ar putea să le observe fără ca acest lucru să fie periculos pentru el.
În schimb, pentru om, auzul este foarte periculos. Dacă omul ar fi captivat de acesta, dacă el ar ajunge într-o stare în care ar auzi tot felul de lucruri, ar fi periculos pentru om. Lucrurile stau în felul următor: există oameni care ajung treptat într-o stare în care aud tot felul de cuvinte. Aceşti oameni sunt pe drumul nebuniei. Nimeni nu este ameninţat de un pericol dacă vede fiinţe spirituale pe care le caută în aer. De ce? Trebuie să vă explic aceasta printr-o comparaţie: dacă vă plimbaţi cu o barcă şi cădeţi în apă, vă puteţi îneca. Dacă cineva vă scoate din apă, puteţi să vă speriaţi, dar nu vă veţi îneca. La fel este când sufletul omenesc se ridică din corp şi vede tot felul de lucruri. Nu i se poate întâmpla nimic. Dacă el coboară în materia solidă, poate, aş vrea să spun, să se înece spiritual. Acest înec spiritual are loc dacă oamenii îşi pierd conştienţa în aşa fel încât în interior li se spun tot felul de lucruri, iar asta este rău. Vedeţi dumneavoastră, dacă omul vede spiritualul în exterior, asta este ca şi cum ar merge prin lume, şi cum nu se teme de scaunul pe care-l vede în faţa lui, tot aşa nu se sperie în faţa spiritualului exterior, ci chiar simte plăcere. Ceea ce se aude în interior – noi coborâm în pământul solid cu întregul nostru spiritual şi cu întregul nostru sufletesc – te captivează însă cu totul altfel. Aici te îneci, aici încetezi să mai fii om. De aceea trebuie privit cu o anumită vigilenţă la acei oameni care spun că aud tot felul de lucruri. Asta este întotdeauna ceva periculos. Doar acela care stă absolut sigur şi se poate orienta în lumea spirituală ştie ce se spune de fapt aici: că fiinţele care vorbesc cuiva nu sunt niciodată fiinţe spirituale deosebit de evoluate, ci sunt de fapt întotdeauna fiinţe de un nivel inferior.
V-am spus aceste lucruri într-un mod absolut imparţial, ca să puteţi vedea: ca om, dacă vrei să pătrunzi în lumea spirituală, trebuie să ajungi la o cu totul altă concepţie faţă de lumea exterioară.
Există bineînţeles oameni care spun: „De ce ne-au făcut spiritele atât de incomodă calea spre cunoaşterea lor?” Gândiţi-vă însă ce fel de fiinţă ar fi omul care nu ar trebui să se străduiască deloc să ajungă în lumea spirituală, dacă ar fi mereu în ea! Ar fi un automat spiritual pur. El ajunge într-un raport corect cu fiinţele spirituale doar prin faptul că trebuie să se străduiască. Este necesară cea mai mare strădanie interioară pentru a putea să cercetezi în lumea spirituală.
Bineînţeles, este uşor să te grozăveşti la masa de laborator şi să faci tot felul de experimente, este uşor să diseci cadavre şi să cunoşti tot felul de lucruri. Însă, pentru a pătrunde în lumea spirituală, este necesară cu adevărat o intensă muncă interioară. Pentru această muncă, lumea cultivată actuală este prea leneşă. Tocmai din cauza lenei oamenii spun: „Am făcut exerciţii din cartea Cum se dobândesc cunoştinţe despre lumile superioare?, dar nu am văzut nimic”. Aceşti oameni cred că trebuie să li se dea ceva, astfel încât să nu trebuiască să prelucreze lucrurile în interior. Astăzi oamenii vor să li se prezinte cum se face totul! V-am spus deja: astăzi, omul vrea să filmeze totul; el vrea să filmeze totul ca să ajungă la lucruri prin intermediul exteriorului.
Dacă se doreşte a se progresa spiritual în mod corect, trebuie să se prelucreze ceea ce se preia din lume. De aceea, vor ajunge mai degrabă la spirit cei care în viitor vor evita pe cât posibil să li se proiecteze totul pe ecran şi vor dori cu adevărat să gândească atunci când li se vorbeşte despre lume. Dumneavoastră vedeţi, nu v-am proiectat niciun film. Bineînţeles, nu este momentul acum pentru aceasta, dar chiar dacă ar fi momentul, nu aş încerca să vă prezint lucrurile ca un film, ci v-aş prezenta desene care ar lua naştere în momentul în care aţi putea vedea ce vreau să vă arăt cu fiecare linie, la care aţi putea coopera prin gândire. Această metodă trebuie să fie introdusă deja în predarea pentru copii: cât mai puţine desene de-a gata (planşe) şi cât mai mult din ceea ce ia naştere pe moment. Prin aceasta copilul cooperează interior; prin aceasta oamenii sunt stimulaţi să fie activi în interior; asta conduce la faptul că ei se adaptează mai mult în spiritual şi capătă înţelegere pentru spiritual. De asemenea, nu trebuie să li se prezinte copiilor teorii de-a gata, căci mai apoi devin dogmatici. Trebuie să li se ofere lucruri care să-i conducă la activitate proprie. Prin aceasta şi corpul lor devine mai liber.
Acum vreau să vă mai prezint ceva, care este conţinut şi într-una din întrebările dumneavoastră [ Nota 5 ]. Veţi fi auzit deja, cartoful a fost introdus în Europa abia cu ceva timp în urmă. Nu au existat dintotdeauna mâncători de cartofi în Europa.
S-a întâmplat aici un lucru ciudat. Vedeţi dumneavoastră, există un lexicon [ Nota 6 ], la care eu însumi am colaborat, dar nu şi la articolul despre care vreau să vă vorbesc. În acesta este ceva comic: se vorbeşte peste tot că un diavol a introdus cartoful în Europa, câştigând prin aceasta mari merite. La Offenburg, pe care acum francezii l-au ocupat, există chiar un monument al respectivului drac. A fost foarte comic pentru mine, când am făcut lectura finală a lexiconului, să citesc că diavolului i s-a ridicat un monument la Offenburg, deoarece a câştigat faimă aducând cartoful în Europa! Deci, dacă se spune ceva imaginar despre un om, i se ridică un monument în Europa! Nu vreau totuşi să vorbesc despre asta, ci despre faptul că, în Europa, cartoful a fost adus cu ceva timp în urmă.
Să examinăm cartoful. De la cartof, de fapt, nu mâncăm rădăcinile. Rădăcinile sunt aceşti copilaşi mici (vezi figura de mai jos). Dacă acesta ar fi cartoful, pe el sunt aceste mici rădăcinuţe; ele se îndepărtează odată cu coaja. Cartoful însuşi este o tulpină ceva mai groasă. Atunci când creşte, o plantă obişnuită are rădăcini, apoi se dezvoltă tulpina. Dacă însă tulpina se îngroaşă, aşa cum este cazul la cartof, ia naştere un aşa-zis bulb, nod de lăstar. Acesta este, de fapt, o tulpină îngroşată, astfel încât la cartof nu avem de-a face cu o rădăcină, ci cu o tulpină îngroşată. Observaţi deci: când se mănâncă un cartof, se consumă de fapt o tulpină îngroşată. Se ia hrana cu precădere dintr-o tulpină îngroşată. Trebuie să ne punem întrebarea: Ce importanţă are pentru om faptul că el, consumând cartoful care a fost adus în Europa, învaţă să mănânce, de fapt, o tulpină îngroşată?
Dacă examinaţi întreaga plantă, ea constă din rădăcină, tulpină, frunze şi flori. Este foarte curios: rădăcinile sunt jos; ele seamănă cu solul şi conţin în special săruri, iar florile sus. Ele conţin uleiuri şi grăsimi; în special uleiuri. Deci atunci când privim o plantă jos avem săruri, care se depun. Rădăcina este bogată în săruri, floarea în uleiuri [ Nota 7 ].
Tabla
2Urmarea este că dacă mâncăm rădăcini introducem multe săruri în intestine. Aceste săruri găsesc drumul spre creier şi-l stimulează. Deci sărurile stimulează creierul.
Dacă cineva suferă, nu de migrene, ci de dureri care cuprind tot capul, este foarte bine dacă mănâncă rădăcini. Puteţi vedea că multe rădăcini au un gust oarecum sărat. Verificaţi această afirmaţie gustându-le. Dacă, în schimb, mâncaţi flori, atunci planta este deja pe jumătate gătită. Aici sunt deja uleiurile; acestea îmbogăţesc stomacul şi intestinele cu grăsimi, lucru care-şi are efectul în partea inferioară a corpului. Acest lucru trebuie luat în considerare şi de medic, atunci când prescrie ceaiuri. Nimeni nu va acţiona asupra capului recomandând ceai din flori; din contră, dacă fierbe rădăcini şi-l îndeamnă pe bolnav să bea fiertura se va exercita o acţiune puternică asupra capului. Vedeţi deci, în timp ce la om trebuie să mergem de la abdomen la cap, deci de jos în sus, la plantă trebuie să facem drumul invers, de la flori la rădăcină. Rădăcina plantei este înrudită cu capul. Dacă ne gândim la aceasta, vom reuşi să aruncăm o lumină asupra importanţei cartofului. Cartoful, care are bulbi, este ceva care nu a devenit în întregime rădăcină. Când se consumă mulţi cartofi, se mănâncă cu preponderenţă plante care nu au devenit în întregime rădăcină. Dacă ne limităm la a mânca doar cartofi, şi mâncăm prea mulţi cartofi, nu obţinem prea mult pentru cap. Se rămâne jos, în tractul digestiv. Aşa se face că, prin consumul de cartofi, oamenii din Europa şi-au neglijat capul, creierul. Această corelaţie poate fi văzută abia atunci când se practică ştiinţa spirituală. Putem spune: De când au început să se consume tot mai mulţi cartofi în Europa, capul omului a devenit tot mai incapabil.
Prin cartof sunt stimulate în special limba şi faringele. Atunci când de la planta cartofului coborâm în jos, nu ajungem până la rădăcină. La fel este şi la om: dacă nu urcăm până la cap şi rămânem la limbă şi faringe, acestea din urmă sunt stimulate foarte mult de cartof şi de aceea cartoful este pentru oameni foarte bun ca garnitură; el stimulează ceea ce este sub cap şi lasă capul să trândăvească.
Dacă se mănâncă sfeclă roşie, căpătăm un chef grozav de a gândi mult. Asta face omul complet inconştient. Dacă mâncăm cartofi, vom dori să mâncăm din nou cât mai curând. Cartofii fac să-ţi fie foame atât de repede deoarece nu urcă până la cap. Sfecla roşie te satură aşa de repede deoarece ceea ce este important din ea merge până la cap şi-l pune în activitate dacă pătrunde corect în el. Asta este, desigur, extrem de neplăcut pentru om, căci trebuie să gândească; de aceea oamenilor le place uneori mai mult cartoful decât sfecla roşie. Cartoful nu stimulează acţiunea de gândire, iar omul devine leneş. El nu stimulează gândirea, ci te face leneş în gândire. Din contră, sfecla roşie stimulează foarte puternic gândirea, deoarece este o rădăcină veritabilă. Ea stimulează foarte tare acţiunea de a gândi, o stimulează în aşa fel încât vrei să gândeşti, iar dacă nu vrei să gândeşti, nu iubeşti sfecla roşie. Dacă dorim stimularea gândirii, avem nevoie în special de o stimulare prin săruri, de exemplu de la ridichi. Dacă cineva nu este foarte activ în cap, îi face bine dacă adaugă ridichi la mâncare, deoarece acestea îi vor pune gândurile în mişcare.
Vedeţi dumneavoastră, apare acest lucru ciudat: se poate spune că ridichile stimulează gândirea, şi nu avem nevoie să devenim foarte activi în gândire, dar când se mănâncă ridichi vin gândurile, gânduri atât de puternice încât provoacă vise formidabile. Cel care mănâncă mulţi cartofi nu are gânduri puternice, din contră, are vise care-i fac capul greu. Cel care trebuie să mănânce continuu cartofi este obosit tot timpul, vrea să doarmă şi să viseze continuu. De aceea are o mare însemnătate cultural-istorică ce fel de alimente-i parvin omului.
Acum aţi putea spune: Da, de fapt noi trăim din substanţe, din materie! – Totuşi acest lucru nu este adevărat. V-am spus deja adeseori: noi oamenii avem la fiecare şapte ani un corp nou. Acesta se înnoieşte continuu. Ceea ce aveam ca materie în corpul nostru acum opt sau zece ani, acum nu mai există în noi. Este afară. Am îndepărtat totul tăindu-ne unghiile şi părul, a ieşit din noi cu transpiraţia. Totul se elimină, la unii mai repede, la alţii mai încet, dar se elimină.
Acum se pune problema cum ne reprezentăm, de fapt, situaţia omului? Vedeţi dumneavoastră, ne-o reprezentăm neapărat aşa vreau să desenez acum schematic. Omul elimină continuu substanţe şi preia mereu altele noi. Astfel încât ne gândim: prin gură pătrunde materia înăuntru; prin excremente şi urină materia iese afară, iar omul este ca un furtun. El preia substanţe prin mâncare, le păstrează un timp, apoi le elimină. Aşa se gândeşte că ar fi construit omul.
(Tabla 2)Adevărul este însă că în om nu pătrunde nimic din substanţa pământului. Aceasta este pur şi simplu o iluzie. Lucrurile se petrec astfel: dacă mâncăm, să zicem, cartofi, nu este vorba să preluăm ceva din cartof, ci cartoful este ceva care ne stimulează, stimulează maxilarul, faringele etc. Aici acţionează cartoful. Acum în noi ia naştere forţa de a-l elimina, iar în timp ce-l eliminăm, ne vine din eter, nu din materie solidă, ceea ce în decurs de şapte ani este în constituţia noastră. Noi nu ne construim corpul absolut deloc din materia pământului. Mâncăm pur şi simplu ca să avem un stimulent. De fapt, noi ne construim corpul din ceea ce este sus. Astfel, tot ceea ce-şi închipuie oamenii: că hrana intră şi apoi iese, iar între timp rămâne ceva înăuntru nu corespunde adevărului absolut; acest proces constituie doar o stimulare. Aici apare o forţă contrară din eter, iar noi ne construim întregul corp din eter [ Nota 8 ]. Tot ceea ce avem în noi nu este construit din materia pământului. Dacă împingem în ceva cu o anumită forţă, apare forţa de reacţie, egală şi contrară primeia. Nu putem înlocui forţa de reacţie cu prima forţă. Tot aşa, atunci când avem nevoie de hrană ca să nu devenim leneşi în reconstruirea corpului nostru, nu putem să spunem că preluăm în noi această hrană.
Totuşi pot să apară nereguli. Dacă noi preluăm prea multă hrană, aceasta rămâne prea mult timp înăuntru. Stocăm nejustificat materie în noi, devenim corpolenţi, graşi ş.a.m.d. Dacă preluăm prea puţină hrană, avem puţin stimulent şi luăm puţin din lumea spirituală, din lumea eterică.
Faptul că noi nu ne construim corpul din pământ şi din substanţele lui, ci din ceea ce este în afara sa, este foarte important. Dacă în şapte ani întregul corp este înnoit, atunci şi inima este înnoită. Inima pe care aţi purtat-o în dumneavoastră cu şapte ani în urmă nu o mai aveţi acum, ea s-a înnoit, s-a înnoit nu din materia pământului, ci din ceea ce există în lumina ce înconjoară Pământul. Inima dumneavoastră este lumină condensată! Dumneavoastră, realmente, v-aţi condensat inima din lumina Soarelui. Toate organele vi le construiţi din ceea ce este mediul înconjurător pătruns de lumină, iar faptul că noi mâncăm, că preluăm hrană, asta înseamnă doar stimulare.
Vedeţi dumneavoastră, singurul lucru pe care-l dă hrana este faptul că avem în interior un fel de fotoliu. Prin faptul că avem materie fizică în noi, substanţe fizice, ajungem în viaţa obişnuită la sentimentul Eului. Ne simţim pe noi înşine ca şi cum ne-am aşeza pe scaun. Simţim şi fotoliul care ne susţine, care ne presează. La fel simţim corpul care apasă continuu pe ceea ce am alcătuit din Cosmos [ Nota 9 ]. Când dormim, nu-l simţim, deoarece suntem în afara lui. Simţim corpul; acesta este un fel de pat de odihnă, la unul mai tare, la altul mai moale. Acesta este un fel de pat de odihnă în care omul se întinde şi se simte şi diferenţa dintre un pat moale cu arcuri şi o bancă din lemn! La fel simte omul diferenţa între ceea ce este în el dur şi ceea ce este moale. Acesta însă nu este omul propriu-zis, omul propriu-zis este cel care stă în el.
Data viitoare [ Nota 10 ] vă voi explica cum se leagă aceasta de cunoaşterea superioară. Oamenii care astăzi vor să cunoască nu se ocupă absolut deloc de activitatea omenească, ci se ocupă cu ceea ce le oferă fotoliul.
