Circumstanţele sănătăţii omului depind în întregime de creşterea plantelor şi de aceea trebuie cunoscut ceea ce contribuie la creşterea lor.
Deoarece m-am preocupat intensiv de aceasta şi de paralizia infantilă, pot spune că omul trebuie tratat ca întreg. Au rezultat deja puncte de reper pentru tot felul de remedii pentru paralizia infantilă. Acest lucru este probabil de o mare importanţă, deoarece paralizia infantilă ar putea să aibă în viitor un rol cu adevărat dureros. Este desigur o problemă care preocupă profund şi tocmai de aceea m-am ocupat de ea. Va trebui probabil să se realizeze un remediu care constă acum din băi cu sifon, arseniat de fier şi încă dintr-o substanţă specială care este extrasă din creierul mic, din partea posterioară a creierului animalelor. Va trebui deci să se administreze o terapie foarte complicată în cazul paraliziei infantile. Vedeţi dumneavoastră, este vorba de o boală care are cauze foarte ascunse şi tocmai de aceea vindecarea este complicată. Lucrurile sunt foarte actuale astăzi şi este bine să va clarificaţi felul în care decurge întreaga creştere a plantei.
Planta creşte din sol. Vreau să v-o prezint astăzi aşa cum corespunde ea întrebării care a fost pusă [ Nota 1 ] (vezi desenul). Din germen creşte rădăcina. Să ne referim mai întâi la un copac; apoi vom putea trece la planta obişnuita. Creşterea trunchiului copacului este ceva deosebit de ciudat. Trunchiul permite ca sucul din pământ să meargă în sus, iar acest suc trage cu el toate sărurile şi toate părţile componente ale solului; de fapt, datorită acestora trunchiul de copac este solid. În lemnul unui trunchi de copac există un suc care urcă, iar acest suc antrenează cu el în plantă părţile solului, tot felul de săruri, săruri de carbon, sodiu, fier. Totul este antrenat şi datorită acestor particule lemnul este rigid. Important este că sucul urcă.
Ce se întâmplă de fapt? Materia solidă, pământească, trece în lichid, şi avem în urcare o combinaţie pământesc–fluid. Este un fel de substanţă pământesc-fluidă densă. Fluidul se evaporă, iar pământescul rămâne. Ceea ce rămâne, această materie pământească, este lemnul. Dacă sucul urcă, atunci aici nu ia naştere nimic, ci acest suc care urcă în lemn – să-l numim sucul lemnului – este de fapt conţinut în întregul pământ, aşa că, în această privinţă, pământul este o mare fiinţă vie. Acest suc al lemnului care urcă în copac este de fapt, aşa cum am spus, disponibil în întregul pământ; doar că în pământ acest suc este ceva foarte special. În copac însă sucul lemnului se transformă. În pământ, el este de fapt sucul însufleţitor al acestuia. Pământul este o fiinţă vie. Ceea ce urcă în copac este în întregul pământ, în copac acest suc îşi pierde capacitatea de viaţă, devine un suc chimic; el are doar forţe chimice.
Dacă priviţi un copac, trebuie să spuneţi: în copac, pământescul fluid a devenit chimic, iar jos în pământ încă era viu. Sucul lemnului a murit parţial prin faptul că merge în sus, în copac.
Dacă nu ar mai fi nimic altceva, nu ar lua naştere niciodată o plantă, ci ar lua naştere doar trunchiuri care mor în partea superioară şi în care au loc procese chimice. Ceea ce se formează din sucul lemnului, trunchiul, ajunge însă în aer – iar aerul este totdeauna pătruns de umezeală; el ajunge în aerul umed, în umezeală, în combinaţia lichid-aer. În această combinaţie se formează din nou viaţă, astfel încât trunchiul se înconjoară de jur împrejur cu ceea ce trăieşte în frunzişul verde. Acesta este trezit din nou la viaţă. În frunziş, în frunză, în mugur, în flori trăieşte din nou sucul vieţii. Sucul lemnului este suc al vieţii mort. În trunchi moare viaţă, în frunze se creează din nou. Trebuie să spunem: Avem sucul lemnului care urcă; apoi avem sucul vieţii. Ce face acesta? Sucul vieţii merge peste tot, de jur împrejur, şi produce frunze. De aceea puteţi observa cum frunzele sunt ordonate în spirale. Sucul vieţii se învârte deci în jur, iar el provine din combinaţia lichid–aer, la care planta ajunge dacă a crescut din combinaţia pământesc-lichid.
Faptul că trunchiul, trunchiul de lemn, este mort şi numai ceea ce este aici trăieşte în plantă, ceea ce se dezvoltă de jur împrejur, poate fi demonstrat foarte simplu după cum urmează: la un copac avem trunchiul de lemn, apoi scoarţa, iar din scoarţă cresc frunzele. Acum îndepărtez scoarţa – prin asta îndepărtez şi frunzele; aici însă las frunzele împreună cu scoarţa, iar situaţia se prezintă astfel: aici copacul rămâne proaspăt, viu, iar dincoace începe să moară. Numai cu sucul de lemn, lemnul singur nu poate păstra copacul în viaţă. Aici trebuie să se reverse din exterior ceea ce vine odată cu frunzele; copacul conţine din nou viaţă. Vedem că pământul poate într-adevăr să dea naştere din el copacului, dar el ar muri, dacă nu ar primi viaţă de la aerul umed; aceasta deoarece sucul lemnului este doar o soluţie chimică, nu un stimulator de viaţă. Viaţa care se învârte în jur îi dă viaţă. Se poate spune, de fapt: Dacă primăvara sucul lemnului urcă, în pământ copacul devine nou. Dacă apoi, primăvara, sucul vieţii se învârte în jur, copacul devine viu din nou în fiecare an. Pământul, combinaţia pământesc–lichid acţionează asupra sucului lemnului; combinaţia lichid–aer acţionează asupra sucului vieţii.
Asta însă încă nu e totul; în timp ce se întâmplă acestea, între scoarţa care încă este străbătută de sucul vieţii şi lemn se formează un nou strat al plantei; aici nu se mai poate spune că se formează un suc, deoarece ceea ce se formează aici se numeşte cambiu. Acesta se formează în interior, între scoarţa care încă aparţine de frunze şi lemn. Dacă eu tai şi îndepărtez, atunci în interior nu se formează niciun cambiu. Planta are totuşi nevoie într-un anume fel de cambiu. Sucul lemnului se formează în combinaţia pământesc–lichid, sucul vieţii se formează în combinaţia lichid-aer, iar cambiul se formează în aerul cald, în combinaţia căldură–lichid sau în aer–căldură. Planta dezvoltă căldură prin faptul că primeşte viaţa din afară. Ea trimite această căldură în interior şi din această căldură se formează aici, în interior, cambiul. Sau, dacă încă nu se formează cambiul – planta are nevoie de cambiu, veţi vedea imediat de ce –, înainte de a se dezvolta cambiul se formează ceva gros; aceasta este guma vegetală. În căldura lor, plantele formează spre interior şi guma vegetală care, în funcţie de circumstanţe, este un remediu important. Sucul lemnului trage deci planta în sus; frunzele însufleţesc planta; apoi însă, prin faptul că stimulează căldura, formează gumă vegetală care acţionează din nou asupra cambiului. La plantele foarte bătrâne această gumă devine transparentă prin faptul că trece în jos, spre pământ. Pe vremea când pământul era mai puţin solid, când încă era umed–fluid, ea s-a făcut transparentă şi a devenit chihlimbar. Ceea ce o plantă străveche a pământului a obţinut din frunză, atunci când picură în jos, spre pământ, devine gudron, răşină, chihlimbar. Dacă planta o păstrează, ea devine cambiu. Planta stă în legătură cu pământul prin sucul lemnului; sucul vieţii aduce planta în legătură cu ceea ce se învârte în jurul pământului, cu combinaţia aer–umiditate a pământului. Cambiul însă aduce planta în legătură cu stelele, cu ceea ce este sus. În cambiu ia naştere deja forma următoarei plante. Aceasta trece apoi în sămânţă şi prin aceasta se naşte planta următoare; aşa că stelele, pe căi ocolite, prin cambiu, construiesc planta următoare. Deci planta nu ia naştere simplu, din sămânţă; ea creşte din sămânţă, dar sămânţa trebuie să aibă mai întâi acţiunea cambiului, acţiunea întregului cer.
Vedeţi, asta este ceva minunat; o sămânţă de plantă, această modestă sămânţă, cât un fir de praf, a putut să ia naştere numai prin faptul că cambiul copiază întreaga plantă, nu în lichid, ci în ceva mai gros [ Nota 2 ]. Această formă care ia naştere în cambiu – o nouă formă de plantă – îşi transmite forţa asupra seminţei. De aici are sămânţa forţa de a face să crească în sus, sub influenţa pământului, o nouă plantă.
Nu ne putem descurca cu simple speculaţii, punând pur şi simplu sămânţa sub microscop. Trebuie să ne fie clar felul în care întregul este în corelaţie cu sucul lemnului, sucul vieţii şi cambiul. De aceea sucul lemnului este un suc relativ mai subţire; el este făcut în aşa fel încât în el să poată avea loc uşor acţiuni chimice. Sucul vieţii, al plantei, este mult mai gros; el formează, de asemenea, guma. Dacă faceţi guma puţin mai groasă, puteţi modela din ea figuri minunate. Sucul vieţii, deci, care este ceva mai gros decât sucul lemnului, se mulează mai mult pe forma plantei; el cedează mai apoi cambiului întreaga formă a noii plante. Acesta este încă mai gros, vâscos; este doar atât de moale cât să poată prelua formele care-i sunt date de stele.
Aşa se întâmplă cu copacul, dar la fel se petrec lucrurile şi cu planta obişnuită. Dacă aici este pământul, iar aici rădăcinuţa, lăstarul creşte în sus; substanţele solide însă nu se depun imediat, lăstarul nu devine lemn, rămâne ca un cotor de varză, în jurul lui se formează frunzele, în spirală; după aceea, în interior, se formează şi cambiul, iar cambiul ia totul cu el spre pământ. La plantele anuale, întregul proces merge de la sine, mult mai repede. În ceea ce priveşte copacul, aici se separă părţile solide şi nu este folosit totul imediat. Acelaşi proces are loc şi la planta obişnuită, dar nu merge aşa departe ca la copac. La copac procesul este destul de complicat. În interiorul trunchiului copacului se află măduva; aceasta dă direcţia; apoi, în jurul măduvei se formează depozite lemnoase. Dacă se apropie toamna, aici apare de pe partea opusă guma, care leagă lemnul. Acum avem lemn de un an impregnat cu gumă. În anul următor se întâmplă acelaşi lucru cu ceea ce urcă, trebuie doar să meargă în alt loc; toamna este din nou impregnat cu gumă şi, prin faptul că este impregnat mereu cu gumă, iau naştere inelele anuale. Toate lucrurile devin clare "doar dacă se pot înţelege corect procesele din interior, doar dacă se ştie că există trei feluri de substanţe: sucul lemnului, sucul vieţii şi cambiul. Sucul lemnului este cel mai fluid şi este, de fapt, agent chimic! Sucul vieţii dă viaţă; el este, dacă mă pot exprima aşa, ceva viu. În cambiu se întâmplă că stelele desenează întreaga plantă. Într-adevăr aşa este. Aici sucul lemnului merge în sus şi moare; aici ia naştere din nou viaţa, iar acum vine acţiunea stelelor: prin influenţa stelelor, din cambiu (care deja a devenit mai gros) este desenată noua plantă. În cambiu avem cu adevărat un desen, o sculptură a noii plante; ea este sculptată înăuntru, întreaga formă a plantei este modelată aici de stele din întregul Cosmos. Aici, vedeţi dumneavoastră, ajungem de la viaţă la spirit. Ceea ce este modelat aici este modelat din lumea spirituală. Este foarte interesant. Mai întâi pământul dă viaţă plantei, planta moare; mediul aerian înconjurător împreună cu lumina îi dă din nou viaţă, iar spiritul lumii dă noua formă a plantei. Aceasta se păstrează apoi în sămânţă, iar mai târziu creşte din nou, în acelaşi mod. În planta care creşte se vede cum din pământ, prin moarte, spre spiritul viu, este construită lumea plantelor.
Acum la Stuttgart se fac alte experimente. Aceste lucruri sunt extraordinar de bogate în învăţăminte. În loc să se studieze numai creşterea – ceea ce este important, în special când se ajunge la diluţii foarte mari, de unu la un trilion, ceea ce deja este foarte interesant – se mai pot face şi alte lucruri. De exemplu, se iau metale sau substanţe metalice foarte diluate. Să zicem că se ia cupru foarte diluat, astfel încât să-l avem într-o soluţie. Într-un ghiveci de flori umplut cu pământ se introduce această soluţie de cupru aşa cum am introduce un îngrăşământ. Alături se pune un alt ghiveci cu acelaşi pământ, dar care nu a fost îmbibat cu soluţie de cupru. Acelaşi pământ, dar fără cupru. Se iau plante care să fie în aceeaşi fază de creştere şi se pune una în ghiveciul cu pământ îmbibat cu cupru şi una în ghiveciul cu pământ fără cupru. Ciudăţenia apare când cuprul a fost diluat foarte tare, prin faptul că frunzele capătă creţuri [ Nota 3 ] la margini; celelalte nu capătă asemenea zbârcituri dacă plantele au frunzele netede, deci nu au frunzele zbârcite dinainte. De aceea trebuie să folosim acelaşi pământ şi aceleaşi plante, deoarece multe plante conţin cupru dinainte.Trebuie luat acelaşi pământ – iar într-unul din ghivece se adaugă soluţia de cupru – şi trebuie luate aceleaşi plante, pentru a putea fi comparate corect.
Se ia apoi o a treia plantă, se pune într-un al treilea vas, cu acelaşi pământ, dar în care acum în loc de cupru se pune plumb, în acest caz frunzele nu se zbârcesc, în schimb se usucă în vârf şi cad. Acum aveţi o imagine absolut ciudată. Aceste cercetări se fac la Stuttgart şi puteţi vedea cum acţionează substanţele din pământ asupra plantelor.
În viitor nu vă veţi mai minuna dacă veţi vedea plante cu frunze încreţite. Dacă veţi săpa pământul acolo, veţi găsi urme de cupru. Dacă vedeţi frunze care la margini sunt uşor încreţite şi se vestejesc şi veţi săpa acolo, veţi găsi urme de plumb. Priviţi, de exemplu, o plantă numită barba-ursului, cu care se curăţă vasele. Barba-ursului creşte în locuri unde solul conţine siliciu; de aceea ea are nişte lujeri rigizi, silicioşi. Aşa puteţi înţelege forma plantelor în legătură cu solul în care se dezvoltă.
Acum puteţi înţelege ce importanţă are atunci când o foarte mică cantitate din indiferent ce substanţă este amestecată in sol. Bineînţeles, cimitirul [ Nota 4 ] este undeva în afara localităţii, dar pământul este pătruns peste tot de sucul lemnului, iar cantităţile mici de substanţe trec peste tot prin sol. Dacă ai făcut cercetări despre cum acţionează aceste cantităţi de metale despre care v-am povestit, atunci poţi să-ţi spui: Da, ceea ce a dispărut în sol, în cantităţi mici, mâncăm noi! Este atât de puternic încât trăieşte în forma plantelor. Ce se întâmplă mai departe? Gândiţi-vă, avem aici o formă a plantei care provine dintr-un sol care conţine plumb. În sol apare plumb dacă se introduc în el fiinţe în putrefacţie. Pur şi simplu în sol ia naştere plumb. Aici creşte planta. Putem să spunem: Creşte o plantă cu plumb. Dacă mâncăm aceste plante cu plumb, creierul nostru mic devine mai uscat decât în mod normal.
Acum aveţi o corelaţie între sol şi creierul mic. Pot exista deci plante care, prin constituţia solului, prin ceea ce se introduce în sol şi se împrăştie apoi, usucă creierul mic. În momentul în care nu mai avem creierul mic în plină putere, devenim neîndemânatici, nu mai putem mişca corect picioarele şi braţele, iar dacă situaţia este mai gravă vom avea membrele paralizate.
Acesta este drumul de la sol la paralizia omului. Omul mănâncă o plantă. Daca ea a devenit aşa cum v-am descris, creierul său mic se usucă întru câtva. În viaţa obişnuită nu se observă imediat, însă omul nu se mai poate orienta corect; dacă acţiunea devine mai puternică, apare paralizia. În primul rând omul nu se mai poate orienta – ceea ce porneşte de la uscarea creierului mic, apoi cuprinde toţi muşchii, care sunt în corelaţie cu o mică glandă, cu aşa-zisa epifiză, glandă pineală şi cu părţile din creier asociate vederii. Dacă paralizia merge mai departe, gripa cuprinde întreg omul paralizat. În toate simptomele paraliziei există ceva care este în relaţie profundă cu solul pământului. Puteţi vedea de aici că sunt necesare cunoştinţe din multe domenii pentru a se putea face ceva pentru vindecarea omului. Nu este suficient să se poarte tot felul de discuţii despre cum trebuie să fie! Dacă nu se ştie din ce cauză moare ceva în organismul omului, poţi să ai cele mai bune dotări, omul ajunge să fie imobilizat. Tot ceea ce acţionează în plantă şi de la plantă trece la om este de o mare importanţă pentru acesta.
În om, sucul lemnului corespunde obişnuitului lichid celular, mucusului. Sucul lemnului din plantă este pentru om mucusul vieţii. Sucul vieţii din plantă care circulă în zona frunzelor corespunde sângelui uman. Cambiul îşi are corespondentul la om în lapte şi în sucul laptelui. Atunci când femeia alăptează, dezvoltă mai puternic sucul laptelui prin anumite glande din sân. Aici aveţi din nou ceea ce la om este cel mai puternic influenţat de stele: sucul laptelui [ Nota 5 ]. Acest suc al laptelui este necesar pentru formarea creierului. Creierul omului este, ca să zicem aşa, lapte învârtoşat. Dacă avem frunze care mor, ele nu mai produc un cambiu corect deoarece nu mai au forţa de a acţiona în adevărata căldură. Ele lasă căldura să acţioneze spre exterior prin părţile pe cale de a muri, nu mai acţionează înapoi. Mâncăm plante cu un cambiu care nu este format corect: ele nu formează corect sucul laptelui; copiii primesc un lapte asupra căruia stelele nu acţionează suficient de puternic; copiii nu se pot forma bine. De aceea apare această paralizie, în special la copii. Ea poate însă să apară şi la cei mari, deoarece omul trebuie să rămână întreaga viaţă influenţat de lumea stelelor, aşa cum v-am arătat mai înainte.
În aceste domenii ştiinţele naturii şi metodele de vindecare trebuie să lucreze împreună. Nu te poţi închide într-o ştiinţă singulară. Astăzi există peste tot oameni care se ocupă doar de animale; alţii doar de oameni; aceştia sunt antropologii. Există apoi alţii care se ocupă doar de o parte din om: simţurile bolnave, ficatul bolnav, inimile bolnave; aceşti oameni se specializează deci pe interior. Apoi, din nou, specialiştii în botanică studiază doar plantele, mineralogii – pietrele, geologii – întregul domeniu al pământului. Prin aceasta se creează ceva foarte comod pentru ştiinţă. Ai mai puţin de învăţat dacă eşti simplu geolog. O asemenea ştiinţă nu are însă niciun scop. O simplă geologie, o simplă botanică sau o simplă chimie nu au nicio utilitate. Chimia trebuie să fie înţeleasă şi urmărită pană in acţiunea sucului lemnului! Aşa este. Există în universităţi, aşa cum ştiţi probabil, profesori ordinari şi profesori extraordinari, iar studenţii au născocit zicala: Profesorii ordinari nu ştiu nimic extraordinar, iar profesorii extraordinari nu ştiu nimic ordinar. Asta se poate extinde mult mai departe astăzi: geologul nu ştie nimic despre plantă, despre animal, despre om; antropologul nu ştie nimic despre animal, despre plantă, despre pământ. Nimeni nu ştie, de fapt, cum se corelează lucrurile cu care se ocupă. Exact cum oamenii s-au specializat în muncă, aşa s-au specializat şi în ştiinţă, iar aici specializarea este mult mai dăunătoare. Este îngrozitor dacă există doar geologi, doar botanişti ş.a.m.d., căci prin aceasta întreaga cunoaştere este fragmentată şi nu ia naştere nimic corect. Aceasta s-a întâmplat din comoditatea oamenilor. Oamenii spun: Nu poţi să le ştii pe toate. Dacă nu vrei să fii un om care să poată sintetiza toată cunoaşterea, atunci trebuie să spui, de asemenea: Trebuie să se renunţe la o cunoaştere utilă.
Trăim deja într-o epocă în care lucrurile au luat aspecte îngrozitoare. Este ca şi cum cineva care ştie totul despre asamblarea ceasului vrea să înveţe pentru aceasta pilirea metalelor. Bineînţeles, de aici rezultă în final că unul cunoaşte pilirea metalelor, altul sudarea lor ş.a.m.d. Apoi trebuie să vină din nou unul care cunoaşte asamblarea ceasului, dar care nu ştie cum se prelucrează piesele individuale. La maşinării, aceasta este posibil, cu toate că nu merge dacă omul nu este constrâns, în medicină însă nu se realizează nimic dacă nu se adună laolaltă toate ştiinţele, până la ştiinţa despre pământ. În trunchiul de copac trăieşte ceea ce este purtat în sus din pământ, adică din obiectul geologiei, până la sucul lemnului. Aici el moare. Trebuie avute cunoştinţe şi despre meteorologie, deoarece din mediul înconjurător al frunzelor este purtat ceea ce face să apară din nou viaţa. Trebuie cunoscută astrologia, ştiinţa stelelor, dacă se vrea a se înţelege conformaţia cambiului. Apoi trebuie ştiut ce se întâmplă cu cambiul în om când acesta-l consumă, ce se întâmplă cu sucul laptelui, care se transformă în creier când omul consumă cambiu stricat şi ajunge să aibă un creier ruinat, în acest mod apar bolile.
Asta este ceea ce se poate spune despre originea unor boli aparent inexplicabile. Ele îşi au fundamentul în solul pământesc.
