Volumul de faţă, Fiinţe spirituale din natură, se alătură celui precedent, Despre acţiunea îngerilor, apărut, de asemenea, în seria „Thementaschenbücher" [Ediţie tematică de buzunar].
Omul se află într-o anumită relaţie cu lumea spirituală. El trăieşte pe Pământ; prin intermediul corpului său fizic şi al organelor sale de simţ el are în mod natural o legătură nemijlocită cu lumea fizică. – În calitate de fiinţă spirituală, el poate dezvolta o relaţie cu lumea spirituală. Această lume spirituală este diferenţiată în sine; ea cuprinde pe treapta cea mai de jos entităţile îngerilor, iar pe treapta cea mai de sus se întinde până în sfera Trinităţii divine. Omul, ca fiinţă capabilă de cunoaştere sau ca fiinţă spirituală, se află într-o atingere nemijlocită cu îngerul, astfel încât se poate considera că ordinul cel mai de jos al ierarhiei a treia, ordinul îngerilor, are pentru om rolul de mediator în relaţia cu lumea spirituală. Când omul se îndreaptă prin actul său de cunoaştere spre înger, el dobândeşte un acces spre domeniul pur spiritual al realităţii.
În cealaltă direcţie, omul intră în atingere cu natura pământească. Aceasta constă din lumea elementelor, din regnul animal, regnul vegetal şi regnul mineral. Privite din punct de vedere fiinţial, aceste regnuri apar ca forme de existenţă ale spiritelor naturii. Din această perspectivă, fiinţele naturii îşi duc existenţa într-o sferă situată sub nivelul omului, pe când realitatea spirituală a îngerilor trebuie situată deasupra sferei umane. Aşa cum îngerii fac trecerea sau îi mediază omului accesul spre lumea spirituală, tot astfel, omul se învecinează cu sfera entităţilor naturii. El poate media relaţia lor cu lumea spirituală, el face trecerea dintre domeniul naturii şi realitatea spirituală.
Omul intră în atingere cu natura şi cu lumea spiritului, el este unica fiinţă care uneşte în sine cele două lumi. Această poziţie, distinctă în Cosmos, a fost percepută încă din vechime în tradiţia creştină şi a fost considerată misiunea specială a omului. În secolul al IX-lea, John Scotus Eriugena vorbeşte despre această misiune în Omiliile sale atunci când îl desemnează pe om drept „a treia lume”; în ea se unesc „prima lume”, lumea entităţilor spirituale, şi „a doua lume”, lumea naturii corporale. „A treia lume este lumea care are o poziţie de mijloc şi uneşte în sine lumea spirituală superioară şi lumea corporală inferioară şi face din amândouă una; ea este recunoscută numai în om, în care este unită toată creatura. Şi anume, omul constă din corp şi suflet. El uneşte corpul din această lume şi sufletul din cealaltă lume şi creează astfel o unică minunăţie. Şi corpul posedă, fireşte, întreaga natură corporală, iar sufletul întreaga natură necorporală. În măsura în care aceste naturi alcătuiesc o unitate, ele formează podoaba lumească a omului, care cuprinde în ea totul. De aceea omul este numit «totul»; căci în el întreaga creatură se uneşte ca într-un atelier.” [Nota 1] Prin noţiunea de „suflet” (anima), Eriugena desemnează aici entitatea spirituală a omului; acest lucru devine clar atunci când el afirmă că sufletul ar poseda întreaga natură necorporală, aşadar, spirituală. Prin noţiunea de „atelier” Eriugena sugerează faptul că unirea prin om a celor două sfere ale lumii nu se face de la sine, ci trebuie să fie mai întâi creată, realizată prin efort.
Astfel, pentru om rezultă o misiune de mediator, când el se îndreaptă spre natură şi spre entităţile care trăiesc în ea. Misiunea de a realiza unirea dintre domeniul naturii şi lumea spiritului interzice o relaţie unilaterală a omului cu natura, din care numai el să tragă foloase; pe de altă parte, ea exclude o apropiere de fiinţele naturii numai dintr-o curiozitate a cunoaşterii. Omul nu se poate preocupa de aceste fiinţe pentru a afla din curiozitate ceva despre ele; mai curând el ar trebui să aibă drept ţel al strădaniei sale după cunoaştere crearea relaţiei dintre natură şi lumea spiritului, aşadar ar trebui să facă posibilă o legătură a fiinţelor naturii cu sfera îngerilor. Numai omul poate realiza această legătură, căci numai el uneşte în sine ambele sfere. Dacă se sustrage acestei misiuni, cele două lumi rămân separate. Cunoaşterea fiinţelor naturii sau a fiinţelor elementare este legată din capul locului pentru om de o misiune pe care o putem numi cosmică; şi anume, e vorba de o misiune în cadrul evoluţiei pe care numai omul şi-o poate asuma, datorită poziţiei sale speciale în Cosmos. Astfel, problema cunoaşterii fiinţelor elementare în sensul tradiţiei creştine este legată de la început de viziunea de ansamblu a întregului Cosmos şi a evoluţiei acestuia.
Aşadar, pentru om, cunoaşterea fiinţelor elementare şi conştienţa misiunii sale în cadrul evoluţiei cosmice sunt intim legate. Rudolf Steiner atrage atenţia asupra necesităţii unei asemenea conştienţe atunci când formulează într-o conferinţă întrebarea: „Oare noi, ca oameni, putem să facem ceva pentru aceste fiinţe elementare? [...] Putem să facem ceva pentru a elibera ceea ce este ferecat ca prin vrajă?” [Nota 2] Răspunzând la această întrebare, Rudolf Steiner distinge două moduri de a considera natura: Într-unul din cazuri, omul rămâne „un simplu spectator a ceea ce îl întâmpină din punct de vedere material în lume. Atunci aceste spirite elementare pătrund şi se instalează în el, se află în el şi nu au câştigat în procesul cosmic nimic altceva decât faptul că au urcat din lumea exterioară în interiorul omului”. Celălalt mod de a considera natura este cel pe care îl dezvoltă un om „care prelucrează în mod spiritual impresiile lumii exterioare, un om care îşi face cu ajutorul ideilor, cu ajutorul noţiunilor sale, nişte reprezentări despre temeiurile spirituale ale lumii, aşadar, un om care nu priveşte, pur şi simplu, la o bucată de metal, ci meditează asupra naturii acesteia, simte frumuseţea obiectului, un om care spiritualizează impresia primită”. Prin faptul că omul îşi cucereşte o relaţie spirituală cu natura, fiinţele elementare vor fi eliberate, vor fi dezlegate dintr-o „vrajă”, pentru a-şi împlini menirea lor iniţială. „În măsura în care el încearcă să prelucreze lucrurile din lumea exterioară în spiritul său cu ajutorul unor idei, noţiuni, prin sentimentul frumuseţii [...], în aceeaşi măsură el dezleagă şi eliberează aceste fiinţe spirituale elementare.” Aşadar, omul are misiunea de a dezvolta o anumită atitudine de cunoaştere faţă de lume.
Omul poate lucra la eliberarea altor categorii de fiinţe elementare dacă dezvoltă în sine o anumită atitudine sufletească, pe care Rudolf Steiner o numeşte atitudine „creatoare, laborioasă, harnică, productivă”. „Prin lenea sa, omul lasă aşa cum sunt entităţile elementare încătuşate de întuneric în timpul nopţii; când e harnic, muncitor, când face ceva, el conduce din nou la lumina zilei, în sens spiritual, fiinţele elementare care pătrund în el.” – În al treilea rând, omul poate dezvolta în sine o atitudine de viaţă şi prin aceasta poate elibera o altă categorie de fiinţe elementare: „Când omul e senin, când e mulţumit cu lumea, când înţelege lumea îmbrăţişând toate lucrurile cu o inimă senină, atunci el eliberează neîncetat entităţile care sunt încătuşate de Luna în scădere. Entităţile pătrund în el şi sunt eliberate neîncetat prin calmul lui sufletesc, prin mulţumirea lui interioară, prin sentimentul cosmic armonios şi prin concepţia lui armonioasă despre lume.” Ne putem uşor reprezenta că dezvoltarea unei asemenea atitudini de viaţă acţionează transformator asupra omului într-un mod şi mai intens decât dezvoltarea atitudinii de cunoaştere şi a atitudinii sufleteşti descrise mai sus. Aici devine clar faptul că pentru cunoaşterea fiinţelor elementare este neapărat necesară o dezvoltare în continuare a omului. Această dezvoltare duce de la atitudinea de cunoaştere, trecând prin dispoziţia sufletească, până la o atitudine de viaţă principială.
În sfârşit, omul poate să facă încă un pas în evoluţia sa interioară şi să elibereze o a patra categorie de fiinţe elementare. „Să ne imaginăm un om care dezvoltă în preajma Crăciunului o dispoziţie de sărbătoare tot mai evlavioasă, un om care învață să înțeleagă Crăciunul în sensul că lumea sensibilă exterioară este lăsată cel mai mult pradă pieirii, în schimb, spiritul trebuie să trăiască cel mai intens; să ne imaginăm că omul parcurge perioada Crăciunului până la Paşte, îşi aminteşte că de reînvierea lumii exterioare este legată moartea spiritualului, trăieşte sărbătoarea Paştelui cu înțelegere. Rudolf Steiner denumeşte facultatea care este solicitată aici „înţelegere religioasă faţă de procesele naturii” şi o deosebeşte de o „religie pur exterioară”. Această atitudine religioasă constă în strădania de a crea o coerenţă interioară, care în natura exterioară nu există. Exemplul ales de Rudolf Steiner se referă la ciclul anual, dar se poate transfera şi la alte domenii. Prin conştienţa sa, omul întregeşte din punct de vedere interior ceea ce nu există în natură, creând o unitate completă. Aici este atinsă o treaptă pe care omul nu doar reacţionează prin activitate interioară la cele existente în natură, aşa cum se întâmplă pe primele trei trepte, ci, dincolo de aceasta, el întregeşte, respectiv, adăugă creând, o parte a naturii, care, într-un fel, „lipseşte”. Dar, pentru aceasta, el trebuie să fi învăţat să înţeleagă corelaţia generală, să o facă să învie în interiorul lui şi să recunoască de fiecare dată ce nu reprezintă natura însăşi la un moment dat, pentru a adăuga, creând în sens spiritual, ceea ce lipseşte. Principiul pe care l-am putea cuprinde în cuvintele „activitate interioară purtată de voinţă în loc de simplă contemplare” ajunge aici până la o împlinire care merge foarte departe.
Între elemente şi cunoaşterea umană există o relaţie specifică. În a patra dramă-misteriu a lui Rudolf Steiner devine clar faptul că sufletul uman fie se poate înălța până la spirit şi, odată cu el, şi fiinţele care locuiesc în el, fie rămâne „posedat” oarecum de realitatea elementară:
În aceste versuri se exprimă faptul că aparenţa sufletului s-a condensat oarecum până la elementar. Sufletul însuşi s-a înălțat însă până la spirit, ca „ființă” a sa. Fireşte, evoluţia care este descrisă aici ca ţel al unei vechi iniţieri egiptene nu a putut fi realizată, în acest caz, de către candidatul la iniţiere. Dacă el s-ar fi înălțat în mod real până la cunoaştere şi înţelegere, sufletul s-ar fi recunoscut în Sinea spirituală. Dar sufletul nu a putut parcurge un proces de cunoaştere, ci s-a dăruit urzirii elementelor. Aşadar, în loc de cunoaştere, el şi-a creat existenţă, şi a pătruns împreună cu elementele într-o formă de existenţă nespirituală, elementară. De fapt, asupra neofitului nu trebuia să treacă trăirea nemijlocită a sferei elementare, ci pătrunderea purtată de cunoaşterea lumii elementare. După trezirea neofitului se vede că el a primit în sine însuşi elementele şi a trăit în sânul lor, în loc să stea faţă în faţă cu ele prin cunoaştere. În locul unui proces de cunoaştere a pătruns viaţa elementelor. În epoca de cultură la care se face referire aici, iniţierea consta în a recunoaşte mişcarea elementară, nu a deveni una cu ea. Dar pe atunci acest lucru ar fi fost posibil numai dacă neofitul ar fi gândit un „cuvânt” pe care i l-ar fi transmis un preot care conducea iniţierea, şi care „ar fi acţionat acolo în sens spiritual” [Nota 4]. Pe atunci, o „gândire străină” l-ar fi ferit de trăirea în sfera elementară, astăzi cunoaşterea proprie ar trebui să facă acest lucru.
Tot în a patra dramă-misteriu Rudolf Steiner sugerează o corelaţie asemănătoare şi pentru prezent. O stare sufletească depăşită a propriului trecut trece în sfera elementelor atunci când ea nu mai corespunde stării de evoluţie biografice. Totuşi, ea se poate manifesta în trăirea de sine, „licărind din vremuri apuse”. Starea trecută care apare atunci,
Sfera elementară apare aici ca sferă sufletească a trecutului. Omul nu este la discreţia ei dacă o poate aşeza prin cunoaştere în faţa sa. Fireşte, el nu are voie să o confunde cu sine însuşi, ci trebuie să o obiectiveze oarecum faţă de sine însuşi. Atunci el poate descoperi „cât valorează-n adevăr”. Cunoaşterea de sine propriu-zisă nu are de-a face cu sfera elementară a propriului trecut sufletesc, ci pătrunde „în împărăția spiritelor”, aşadar, are de-a face cu viitorul sufletului: cu spiritul, spre care sufletul trebuie să tindă în evoluţia sa. Apoi trecutul sufletesc de mult apus se poate uni cu elementele.
Vechea stare sufletească devine, aşadar, lume elementară, din sufletul purificat al prezentului răsare spiritualul. Lumea elementelor apare aici ca sferă sufletească inactuală, care acţionează în om ca lume demonică atunci când se impune în locul prezentului. Dacă omul se consacră unei căi spirituale de evoluţie, el poate conduce această lume în inconştientul existenţei elementare şi prin aceasta o poate face să nu fie dăunătoare. Aşadar, raportul dintre lumea elementară, sufletul uman şi realitatea spirituală este şi un raport temporal: evoluţia sufletului în direcţia spiritului (adică înspre viitor); dacă această evoluţie nu are loc, vechea stare sufletească (trecutul sufletesc) se condensează până la nivel elementar.
Lumea elementară se învecinează în mod direct cu lumea sufletului uman, şi ea poate fi influenţată de nişte procese de cunoaştere. Cele descrise mai sus pentru cunoaşterea naturii sunt valabile şi pentru domeniul cunoaşterii de sine. O înțelegere a lumii elementare este posibilă numai dacă omul nu o caută printr-o pură contemplare (pasivă), ci printr-o activitate de cunoaştere intenţionată, precisă, îndreptată spre un scop. Putem descrie această orientare şi ca pe o calitate morală. Pentru domeniul cunoaşterii de sine, ea constă în îndreptarea atenţiei spre propria evoluţie din viitor; o asemenea orientare, spre deosebire de agăţarea de propriul trecut sufletesc, trebuie să fie susţinută în mod continuu prin voinţă.
În acest sens, o cunoaştere reală a lumii elementare are întotdeauna o componentă morală; fără aceasta, omul va fi încătuşat de realitatea elementară. Prin „morală” trebuie să înţelegem aici (absolut în sensul unei filosofii idealiste) o decizie de voinţă a omului pe care el o face să ia naştere în sine mereu şi mereu şi pe care trebuie să o menţină. Dacă nu are loc acest lucru, atunci Eul uman se pierde în contact cu forţele elementelor. „Omul nu poate dezvolta niciun sentiment de sine în lumea elementară dacă nu face eforturi de voinţă, dacă nu se vrea pe sine însuşi. Acest lucru pretinde, fireşte, învingerea comodităţii umane, o comoditate care este teribil de adânc înrădăcinată. [Nota 7]
„Trebuie să simţim că este un lucru foarte semnificativ faptul că, în clipa în care nu suntem destul de puternici pentru a dezvolta nu gândul, ci actul de voinţă real Eu mă vreau pe mine însumi –, ne simţim ca şi cum am cădea într-un leşin. Dacă nu ne susţinem noi înşine în lumea elementară, cădem oarecum în această lume ca într-un leşin.
Unirea dintre cunoaştere şi morală în procesul de înțelegere a lumii elementare este necesară şi pentru că o cunoaştere care nu este susţinută moral este expusă în acest domeniu al realităţii unor mari amăgiri. Nu numai trăirea Eului, ci şi pătrunderea în „domeniul obiectiv” al elementelor are nevoie de impregnarea cu voinţă a gândului. „Trebuie să dezvoltăm, înainte de toate, curaj interior şi fermitate de caracter, căci prin slăbiciune de caracter devine slabă întreaga viaţă sufletească, şi cu o viaţă sufletească slabă ajungem în lumea elementară. Dar acest lucru nu trebuie să se întâmple, dacă vrem să trăim în mod just şi real în lumea elementară. De aceea, niciun om care ia cu adevărat în serios trăirea în lumile superioare nu neglijează niciodată să sublinieze faptul că dintre acele forţe care trebuie să fortifice viaţa sufletească pentru ca ea să pătrundă în mod just în lumile superioare face parte fortificarea forţelor morale ale sufletului.
O legătură absolut asemănătoare dintre cunoaştere şi lumea elementară apare în Omiliile lui John Scotus Eriugena din secolul al IX-lea. Eriugena stabileşte o legătură între modurile de cunoaştere umană şi elemente: „Sfânta Scriptură este [...] oarecum o lume spirituală, care pare a fi alcătuită, cu cele patru părţi ale ei, din cele patru elemente. Pământul ei este oarecum în mijloc şi în partea de jos – asemenea unui centru – istoria. În jurul său curge abisul înţelegerii morale, care este numit de greci de obicei «etică», asemenea apei pământeşti. În jurul acestora – mă refer la istorie şi la etică –, precum şi în jurul celor două domenii inferioare menţionate ale sferei pământeşti, se răspândeşte aerul ştiinţei naturii. Ea – mă refer la ştiinţa naturii – era numită de greci «fizică». Pe lângă aceasta şi dincolo de toate acestea se întinde jarul eteric şi arzător al cerului de foc, adică suprema contemplare a naturii divine sub formă de cerc, pe care grecii o numesc «teologie».” [Nota 8]
Eriugena raportează aici patru sfere ale realităţii elementare la patru domenii ale realităţii cunoaşterii. Eriugena pune în legătură înțelegerea istorică, numită de el „istorie”, cu pământul, înţelegerea morală, cu apa, cunoaşterea naturii, cu aerul, iar cercetarea teologică a adevărurilor pur spirituale cu focul. Trebuie să pornim de la faptul că Eriugena nu face printr-o asemenea referire nicio comparaţie exterioară; acest pasaj trebuie considerat mai curând ca o indicaţie asupra înrudirii interioare pe care omul încă o mai simţea în secolul al IX-lea între lumea elementară şi cunoaşterea umană. Aici e interesant faptul că Eriugena ia ca bază o înţelegere neobişnuită pentru zilele noastre a „ştiinței naturii”. Ea nu este raportată la pământ, ci este situată chiar mai sus decât etica, imediat sub cunoaşterea realităţii pur spirituale („teologie”). Remarca introductivă, că Sfânta Scriptură ar fi oarecum o „lume spirituală”, exprimă faptul că Eriugena vede realitatea spirituală împărțită într-un mod asemănător cu lumea fizică, o vede alcătuită, ca lumea fizică, din elemente: cunoaşterea elementelor şi cunoaşterea spiritelor au nişte trepte care îşi corespund. Această concepţie poate fi considerată premisa trecerii de la cunoaşterea elementelor la cunoaşterea fiinţelor elementare.
În înțelegerea naturii a lui Eriugena găsim o rădăcină a concepţiei despre elemente a lui Rudolf Steiner în istoria creştină a spiritului. În opera sa fundamentală, Despre împărțirea naturii (De divisione naturae), Eriugena dezvoltă la început o noţiune generală de natură: „Adesea eu am chibzuit şi am cercetat cu grijă nişte forţe, cum pot fi sesizate toate în spirit sau cum se pot împărți prin strădania acestuia lucrurile care urcă de la începuturi şi până sus de tot în ceea ce este şi ceea ce nu este. Şi ca denumire comună pentru toate acestea ni se oferă expresia natură [Nota 9]. Acestei determinări noţionale, prin care se afirmă că natura în sens cuprinzător ar consta din ceea ce este şi ceea ce nu este, i se poate adăuga un cuvinţel; atunci devine clar ce vrea să sugereze Eriugena: natura se compune din ceea ce este şi din ceea ce încă nu este. Prin aceasta, Eriugena atrage atenţia asupra faptului că natura constă din lucruri deja devenite şi din lucruri care încă sunt în devenire. În conştienţa prezentului, când e vorba de natură apare de cele mai multe ori în prim-plan aspectul celor devenite, aşadar, al celor existente şi deja încheiate; există nişte mari dificultăţi când în cadrul fenomenelor naturii vrem să evaluăm şi să reprezentăm prin trăire şi cunoaştere şi aspectele în devenire. Natura este percepută de obicei în produsele ei finale, care se prezintă pentru simţurile umane; în schimb, aspectul celor aflate în devenire în sânul naturii nu este perceptibil pe cale senzorială, ci trebuie să se reveleze altor organe. Aici e vorba de aspectul naturii care se află în evoluţie, care devine perceptibil pe cale senzorială ca aspect real-concret numai în efectul său. Dar domeniul celor în devenire care se aşterne în faţa noastră constă în primul rând din lumea elementară, care nu poate fi accesibilă unor organe senzoriale, ci numai unor organe sufletesc-spirituale.
După cum realitatea elementară se află în relaţie, pe de o parte, cu aspectele care apar pe cale senzorială, tot astfel, ea se află în relaţie, pe de altă parte, cu lumea spirituală. Ambele relaţii sunt sesizate de Eriugena, imediat după pasajul redat mai sus referitor la determinarea naturii, prin cuvintele: „Mi se pare că împărțirea naturii ia patru forme diferite. Ea se împarte în primul rând într-o formă care creează şi nu este creată; apoi, într-o formă care este creată şi creează; în al trelea rând, într-o formă care este creată şi nu creează; în al patrulea rând, într-o formă care nu creează şi nu este creată [Nota 10]. Aici sunt exprimate patru sfere ale realităţii, care rezultă pe baza raportului dintre elementul creator şi cel creat. Atenţia omului modern s-a deplasat de la acest raport spre un altul; în prezent, poate intra în conştienţă mai curând raportul dintre lumea fizică şi lumea percepţiei. Rudolf Steiner a prezentat într-o conferinţă din anul 1923 o asemenea structurare a domeniilor realităţii: El distinge o primă lume, care este perceptibilă şi fizică; apoi o a doua lume, pe care el o desemnează drept neperceptibilă şi suprafizică; apoi o a treia lume, care este caracterizată drept perceptibilă şi suprafizică; şi, în fine, o a patra lume, care este neperceptibilă şi fizică [Nota 11].
Cele patru trepte ale naturii din opera lui Eriugena nu pot fi puse în paralel cu cele patru domenii ale realităţii aşa cum le descrie Rudolf Steiner în conferinţa menţionată; perspectiva din care sunt privite lucrurile este diferită. Astfel, Eriugena îl asociază naturii creatoare şi necreate pe Dumnezeu, el asociază naturii creatoare şi create cauzele lucrurilor, el asociază naturii necreatoare şi create omul şi lumea, naturii necreatoare şi necreate sfârşitul lumii, când toate procesele evoluţiei vor fi ajuns la un capăt şi Dumnezeu va fi Totul în Totul. În acest mod de a privi lucrurile se oglindeşte o veche tradiţie creştină, care, de exemplu, încă nu putea face niciun fel de diferenţieri mai precise în relaţia dintre nişte fiinţe spirituale superioare („îngerii” din tradiţia creştină) şi natură. În schimb, Rudolf Steiner desemnează lumea perceptibilă şi fizică drept acel domeniu al realităţii în care omul trăieşte, în primă instanţă, ca într-o lume „a sa”; realitatea neperceptibilă şi suprafizică este reşedinţa ierarhiei a treia de fiinţe spirituale; lumea perceptibilă şi suprafizică este „sediul” ierarhiei a doua, în timp ce lumea neperceptibilă-fizică apare ca domeniu al primei ierarhii. – Cu toată această deosebire de perspectivă a cunoaşterii şi de conţinut, modul de considerare al lui Eriugena şi cel al lui Rudolf Steiner se întâlnesc peste secole prin strădania de a înţelege natura vizibilă şi natura invizibilă ca pe un context general şi de a le face accesibile cunoaşterii umane.
Acest mod de abordare face posibil accesul la realitatea elementară. Astfel, în Despre împărţirea naturii a lui Eriugena apare o legătură între cunoaşterea umană, respectiv, evoluţia sufletească, şi realitatea elementară, absolut asemănătoare cu legătura care a fost schiţată mai sus pentru opera lui Rudolf Steiner. Eriugena vorbeşte de o „reîntoarcere” a lumii corporale în elemente, apoi a elementelor în „suflet”, care ajunge în cele din urmă până la „cauzele” spirituale. Eriugena plasează această trecere a realităţii fizice într-o realitate spirituală, corespunzând întru totul modului de gândire al tradiţiei creştine, la „sfârşitul lumii”. Pentru a înţelege astăzi această formulare, trebuie să adaptăm mai întâi noţiunile şi figurile argumentaţiei sale la posibilităţile de gândire ale prezentului – şi aceasta înseamnă, înainte de toate, să le asociem cu ideea de evoluţie. Astfel, şi concepţia creştină transmisă prin tradiţie despre lucrurile ultime, despre sfârşitul lumii, când Dumnezeu va fi Totul în Totul, poate fi considerată o încercare mai veche de a înţelege legătura dintre realitatea sensibilă şi realitatea spirituală. Ceea ce Eriugena încă mai înţelege ca pe un proces de evoluţie până la sfârşitul lumii poate fi considerat în prezent ca o legătură dintre diferitele domenii ale realităţii care trebuie să fie sesizată şi astăzi prin cunoaştere. Atunci în premisa de gândire menţionată a lui Eriugena se vede încercarea de a înţelege legătura dintre realitatea fizică şi realitatea spirituală, prin faptul că este descrisă corelaţia din cadrul evoluţiei dintre realitatea fizică, realitatea elementară, realitatea sufletească şi realitatea spirituală [Nota 12]. Eriugena vorbeşte de o trecere a realităţii fizice în cele patru elemente (foc, aer, apă, pământ), de o transformare care urmează după aceea a realităţii elementare într-o formă de existenţă sufletească; apoi urmează un alt pas mai departe: „Acelaşi lucru e valabil despre sufletul însuşi, şi anume, faptul că el se ridică în spirit, pentru a fi înălțat în el mai frumos şi asemănător lui Dumnezeu.” [Nota 13]
Aşadar, lumea elementară apare la Eriugena ca domeniu de trecere dintre realitatea fizică şi realitatea sufletesc-spirituală. Din expunerile sale devine limpede că o înțelegere a legăturii dintre lumea corporală şi lumea sufletesc-spirituală este posibilă numai dacă avem în vedere acest domeniu de trecere. Eriugena recunoaşte clar că această trecere poate fi înţeleasă îndată ce putem renunţa la nişte reprezentări despre nişte structuri şi forme bine închegate, care s-ar forma în contact cu lumea fizică: „Totuşi, cele patru elemente simple ale lumii nu sunt închise în nişte forme; căci ele se găsesc pretutindeni în lume, în care nu există nicio parte fără participarea acestor elemente. Dar ceea ce se găseşte pretutindeni în lume, cum ar putea fi încătuşat într-o formă ferm circumscrisă? Aşadar, există corpuri care sunt lipsite de o formă clară [Nota 14]. În acest sens, lumea elementară are în comun cu realitatea sufletesc-spirituală lipsa formei exterioare. Dacă am făcut o dată acest pas în gândire, nu ne mai vine greu să putem concepe o activitate a unor fiinţe elementare în sânul elementelor.
În cele din urmă, Eriugena îşi îndreaptă privirea spre un viitor în care omul însuşi devine creator de realitate şi produce, alături de natura dată (creată) şi alături natura devenită, două naturi „artificiale”: „Şi anume, aşa cum, ceea ce noi am evidenţiat adesea, mai presus de orice forţe naturale se va înălța fericirea drepţilor prin harul Creatorului, tot astfel, prin judecata aceluiaşi Creator, pedeapsa celor lipsiţi de Dumnezeu va fi să coboare mai prejos de orice natură. Căci ce este mai josnic şi coborât mai adânc, mai prejos de orice natură, decât deşertăciunea deşertăciunilor şi imaginile-reprezentări false despre lucruri, care vor pieri pentru totdeauna? De aceea ia naştere acel lucru minunat şi inexplicabil, şi totuşi el este dovedit de raţiunea adevărată şi de autoritatea Sfintei Scripturi, faptul că s-ar putea întâmpla aşa şi nu altfel, că cei drepţi vor fi fi făcuţi fericiţi mai presus de orice bunuri naturale, şi că, dimpotrivă, cei ticăloşi vor fi coborâţi mai prejos de orice bunuri naturale şi vor fi pedepsiţi, şi că acea natură, la care participă atât binele, cât şi răul, este aşezată oarecum la mijloc.” [Nota 15] Aici sunt abordate două domenii, domeniul supranaturii şi domeniul subnaturii, care vor fi create de omul însuşi şi care vor înveşmânta oarecum vechea natură devenită. Domeniul subnaturii provine din „deşertăciuni” (vanitates) şi „imagini-reprezentări false” (imaginationes), aşadar, din greşeli morale şi erori. Invers, se poate conchide că supranatura ia naştere din cunoştinţe adevărate şi dintr-un comportament moral al omului. Aşa şi trebuie să redăm ceea ce exprimă Eriugena în limbajul tradiţiei creştine: faptul că cei „drepți" vor fi înălțați de Dumnezeu „mai presus de orice forţe naturale”, pe când cei „lipsiţi de Dumnezeu” vor apărea coborâţi de El „mai prejos de orice natură”. Prin aceasta nu se înţelege nimic altceva decât că structura morală a omului va forma oarecum substanţa pentru supranatură, dar ceea ce întârzie cu evoluţia morală va forma oarecum „substanța negativă” pentru subnatură. Ei bine, mai e nevoie doar de un mic pas în gândire pentru ca această concepţie a lui Eriugena să se poată întâlni cu afirmaţiile lui Rudolf Steiner, prezentate la început, despre eliberarea entităţilor elementare prin cunoaştere şi moralitate umană.
Aşadar, există o legătură între dezvoltarea moralităţii în om şi evoluţia în viitor a naturii, respectiv, a fiinţelor naturii. Aici prin „morală” nu se înţelege ceva moralizator, ci o autodeterminare spirituală a omului, cam aşa cum este concepută etica în filosofia idealismului german. Omul îşi ia în propriile mâini evoluţia pe mai departe dacă îşi depăşeşte bazele naturale şi biografice şi îşi stabileşte nişte ţeluri spirituale. În măsura în care acest lucru devine posibil, omul devine liber. Pe lângă aceasta, el contribuie în acest fel la evoluţia în continuare a naturii. Astfel, evoluţia viitoare a naturii depinde de evoluţia spre libertate a omului. Acesta este aspectul creştin al relaţiei omului cu natura. Numai dacă omul se înţelege pe sine ca fiinţă care evoluează şi îşi determină el însuşi evoluţia spirituală în continuare poate exista o evoluţie a naturii şi a entităţilor ei. În acest sens poate fi înțeleasă şi afirmaţia lui Rudolf Steiner: „Şi putem înţelege ce trebuie să se întâmple prin Misteriul de pe Golgota numai dacă putem privi în urmă la ceea ce s-a petrecut odată în sens natural şi dacă privim la ceea ce trebuie să se întâmple de acum înainte în sens moral.” [Nota 16] Această situaţie este evident nouă în istoria omenirii şi a Pământului; de exemplu, ea se conturează în mod concret în problematica ecologică a ultimelor decenii – tocmai aici a devenit clar pentru prima dată în ce măsură dezvoltarea spiritual-morală a omului determină destinul mediului natural. Fireşte, punerea problemelor ecologice trebuie înțeleasă numai ca prima perspectivă asupra multor paşi evolutivi care trebuie să fie făcuţi în continuare.
Dacă privim înțelegerea naturii aşa cum apare aceasta în conferinţele lui Rudolf Steiner pe care le vom reproduce în cele ce urmează, fără a ne lega de anumite noţiuni precise, putem distinge, în general, trei aspecte cuprinzătoare ale naturii:
1. Natura trecută (aspectul fizic); ea se revelează percepţiei senzoriale a omului şi are în urma ei o evoluţie.
2. Natura prezentă (aspectul eteric); ea se dezvoltă astăzi şi se transformă în permanenţă în natură trecută.
3. Natura viitoare (moralitatea pe care o dezvoltă omul astăzi); forma ei depinde de evoluţia morală a omului. Va fi vorba de acea formă a naturii pe care o va crea omul însuşi în viitor. Ea va fi răspândită pe Pământ şi îşi va avea forma ei definitivă în următorul stadiu de evoluţie, Jupiter.
Fiinţele elementare sunt legate mai ales de natura trecută (dar care încă mai există în prezent) şi de natura prezentă. În viitor, omul însuşi va fi o fiinţă creatoare de natură, dar o fiinţă care poate face să ia naştere natura din Eul său, prin autodeterminare morală. Acest proces va dezlega treptat fiinţele naturii, şi anume, prin cunoaştere umană, care nu se va caracteriza printr-o curiozitate de cunoaştere în sensul menţionat mai sus, ci prin activitate. Dacă omul reuşeşte să dezvolte faţă de natura dată (creată) nu numai o privire senzorială, ci şi o cunoaştere noţională activă, atunci el poate elibera spiritele captive în sânul naturii. Aşadar, cunoaşterea umană dobândeşte aici o importanţă extraordinară pentru evoluţia unor fiinţe spirituale. De aici se vede că lumea elementară din natură, cunoaşterea umană şi evoluţia morală formează un tot. Abia pe acest plan trebuie să fie abordat, de fapt, aspectul eteric al realităţii naturale. Pentru a atinge acest plan, omul trebuie să dezvolte tipuri noi de cunoaştere; ele constituie totodată baza pentru deschiderea căii ce duce la formarea naturii viitoare, adică, pentru nişte condiţii „supranaturale”, care urmează să fie create abia de acum înainte de om printr-o relaţie morală cu lumea.
Rudolf Steiner a situat legătura dintre lumea elementară, cunoaşterea umană şi morală pe o anumită linie a evoluţiei istorice a conştienţei: evoluţia aristotelismului din Antichitate, trecând prin Evul Mediu, până în prezent. În unele conferinţe din anii 1923 şi 1924 răsună, în repetate rânduri, ca misiune a ştiinţei spiritului de orientare antroposofică, chemarea de a uni din nou moştenirea cunoaşterii aristotelice a naturii cu implicaţiile morale pe care le-a avut ea la origini [Nota 17]. Ştiinţa naturii şi activitatea de cunoaştere a omului moral trebuie să se întâlnească din nou; în această unire s-ar realiza „christificarea” aristotelismului, care abia a început prin orientarea spre Aristotel a scolasticii medievale, dar încă nu a fost împlinită. Aici se poate face legătura atât cu tradiţiile antice ale aristotelismului, cât şi cu formele sale medievale (de exemplu, din opera lui Toma d'Aquino). Această vastă misiune de cunoaştere stă în faţa noastră, dacă vrem să ajungem la o înţelegere a entităţilor spirituale din natură şi să punem în lumină legătura dintre morală, cunoaştere şi ştiinţa naturii.
Această misiune nu se referă numai la dezvoltarea unui gen nou de cunoaştere ştiinţifică, ci şi la cunoaşterea de sine a omului şi la forma viitoare de organizare a vieţii. Omul se poate înțelege tot mai mult pe sine însuşi şi relaţia sa cu natura şi Cosmosul numai dacă se percepe ca fiinţă spirituală în evoluţie. Acesta este punctul în care orice acţiune a naturii se încheie în el însuşi; aici, în locul a ceea ce a adus omul cu sine, ca dat, din trecutul său natural şi biografic, păşeşte autodeterminarea morală. Și aici e vorba, evident, de acel moment al evoluţiei umane începând din care o asemenea autodeterminare morală a omului devine importantă pentru evoluţia pe mai departe a entităţilor spirituale din natură.
Această situaţie nouă, care nu a mai existat până acum în istoria omenirii, intervine mai ales în acel moment istoric de când evoluţia ştiinţelor naturii şi a tehnicii a început să acţioneze nociv asupra naturii. Rudolf Steiner a caracterizat acest moment din istoria omenirii prin cuvintele: „În epoca ştiinţelor naturii, care începe aproximativ la mijlocul secolului al XIX-lea, activitatea omului în cadrul civilizaţiei şi culturii alunecă treptat nu numai în domeniile cele mai de jos ale naturii, ci sub natură. Tehnica devine subnatură.” [Nota 18] Din această situaţie rezultă o misiune de cunoaştere precisă: „Epoca are nevoie de o cunoaştere care să se ridice deasupra naturii, pentru că trebuie să se termine odată cu un conţinut de vială care acţionează periculos, care a coborât sub natură. Se prezintă misiunea de a găsi „forţa interioară de cunoaştere” care să-i dea omului posibilitatea „de a se ridica prin cunoaştere spirituală tot atât de sus până la supranatura extrapământescă pe cât de mult a coborât prin tehnică în subnatură”. [Nota 19] Preocuparea față de ființele spirituale din natură, aşa cum poate fi ea stimulată prin conferinţele ce urmează, poate fi considerată un prim pas în această direcţie: spre o cunoaştere care este necesară pentru a putea face faţă unui „conţinut de viaţă care acţionează periculos”, care astăzi acţionează periculos într-o măsură crescândă.
Wolf - Ulrich Klünker
