Conferința a apărut în prezenta traducere în Manifestările karmei, GA 120, Editura Univers Enciclopedic Gold, București , 2010.
Acest ciclu de conferințe tratează unele probleme din domeniul ştiinței spiritului care au o influență profundă asupra vieții. Ştim deja, din diferitele expuneri care au fost făcute de-a lungul anilor, că ştiința spiritului nu trebuie să fie o teorie abstractă, o simplă învățătură sau doctrină, ci un izvor de viață şi de destoinicie şi că ea îşi împlineşte misiunea numai dacă, prin cunoştințele pe care e în măsură să le ofere, revarsă în sufletele noastre ceva care face viața mai bogată, mai lesne de înțeles, ceva care poate da mai multă destoinicie şi putere de a făptui. În orice caz, dacă cel ce se declară adeptul concepției noastre despre lume îşi pune în față idealul caracterizat în aceste câteva cuvinte şi apoi îşi îndreaptă privirile spre epoca prezentă, pentru a vedea în ce măsură e în stare să transpună în realitatea vieții de azi ce se revarsă în sufletul lui din teosofie, s-ar putea să ajungă la o concluzie prea puțin îmbucurătoare. Fiindcă, dacă privim azi într-un mod lipsit de prejudecăți tot ceea ce oamenii cred că „ştiu”, tot ceea ce-i face, în epoca actuală, să aibă un sentiment sau altul ori îi îndeamnă la anumite acțiuni, am putea spune că toate acestea sunt atât de infinit de departe de ideile şi idealurile teosofice, încât teosoful nu are absolut nici o posibilitate de a interveni în viață în mod nemijlocit, cu ceea ce-şi însuşeşte din izvoarele ştiinței spiritului. Totuşi, această concluzie ar fi extrem de superficială, deoarece nu ar ține seama de ceea ce trebuie să ne însuşim din propria noastră concepție despre lume, atunci când spunem: Într-un viitor mai mult sau mai puțin îndepărtat, forțele pe care le primim prin teosofie vor deveni destul de puternice şi atunci ele vor găsi şi posibilitatea de a interveni în lumea reală; dacă nu s-ar face nimic pentru ca aceste forțe să devină din ce în ce mai puternice, ar fi imposibil ca ele să intervină în lumea reală.
Mai există totuşi ceva care ne poate aduce consolare, ca să spunem aşa, chiar şi atunci când observarea acestei situații amenință să ne descurajeze, şi tocmai acesta e scopul urmărit prin ciclul de conferințe pe care l-am început azi, expuneri despre ceea ce numim karmă a omului sau karma în general. Cu fiecare oră pe care o vom petrece împreună vom vedea mai clar că nu putem face prea mult pentru a interveni în viață cu ajutorul forțelor teosofice şi, în cazul în care credem cu fermitate în karma şi dacă rămânem pe această poziție, trebuie să fim convinşi că însăşi karma va conduce spre noi ceea ce, mai devreme sau mai târziu, avem de făcut. Vom vedea! Dacă considerăm că încă nu putem aplica în viața reală forțele dobândite prin concepția noastră despre lume, înseamnă că n-am fortificat încă destul de mult aceste forțe, în aşa fel încât ele să poată face ca prin karma să ni se creeze posibilitatea de a interveni în lume cu ajutorul lor. În conferințele care vor urma nu vom afla doar o sumă de cunoştințe despre karma, ci cu fiecare oră trebuie să crească şi să fie trezită încrederea, certitudinea că, atunci când va sosi momentul, indiferent când, mâine, poimâine sau peste mai mulți ani, karma noastră ne va pune în față sarcini, în măsura în care avem de îndeplinit unele misiuni în lume. Karma ni se va înfățişa drept învățătura care nu ne spune doar cum e cu un lucru sau altul, ci care, prin limpezirile aduse, ne poate dărui, totodată, mulțumire în viață şi o creştere a calității vieții.
În orice caz, dacă o asemenea misiune trebuie să-i revină karmei, este necesar să aprofundăm această lege în extensia ei universală. Dar aici devine necesar un lucru pe care nu-l fac de obicei, în cadrul expunerilor de ştiință a spiritului, acela de a da o definiție, de a explica un cuvânt. De obicei nu fac asta, deoarece printr-o asemenea explicație nu se rezolvă, în general, mare lucru. Expunerile noastre încep, de regulă, prin descrierea unor realități, iar dacă aceste realități sunt grupate şi ordonate în mod corespunzător, noțiunile şi reprezentările rezultă de la sine. Dacă totuşi am vrea să urmăm o cale similară, în ceea ce priveşte complexele probleme pe care le avem de discutat în zilele următoare, ar fi nevoie de mult mai mult timp decât avem la dispoziție. De aceea, ca să ne putem înțelege, e necesar să dăm de astă dată nu chiar o definiție, ci să oferim descrierea noțiunii care ne va preocupa de acum înainte. De altfel, definițiile nici nu au alt scop decât ca oamenii să cadă de acord asupra sensului pe care-l dau unui cuvânt, pe care îl folosesc sau rostesc. În acest sens, urmează să facem o descriere a noțiunii de „karma”, ca să ştim despre ce este vorba, când în cadrul acestor conferințe vom folosi expresia respectivă.
În urma expunerilor anterioare, fiecare dintre noi şi-a format deja, probabil, o părere despre ceea ce este karma. O definiție este, fără îndoială, aceea prin care karma e numită „legea cauzalității spirituale”, legea conform căreia unei anumite cauze, care se află în viața spirituală, îi urmează anumite efecte. Aceasta ar fi însă o definiție prea abstractă despre karma, pe de o parte, prea îngustă, iar pe de altă parte, totuşi, prea largă. Dacă vrem să concepem karma drept lege a cauzalității, s-o comparăm cu ceea ce numim de obicei lege a cauzalității, drept lege a cauzei şi efectului. Vom încerca să ajungem la o înțelegere asupra sensului pe care-l dăm de obicei legii cauzalității, în cadrul vieții reale, când nu vorbim încă despre nici un fel de realități şi evenimente spirituale.
În prezent, ştiința exterioară subliniază frecvent faptul că importanța ei constă în aceea că ea construieşte totul cu ajutorul cuprinzătoarei legi a cauzalității, că deduce efectele din cauzele corespunzătoare. În orice caz, oamenilor le este mai puțin clar cum se procedează când unele efecte sunt atribuite anumitor cauze. Veți putea găsi încă şi azi, în cărți care pretind că sunt erudite şi că explică noțiunile într-un mod cu adevărat filosofic, afirmații de felul: Un efect este ceea ce decurge dintr-o cauză. Când spunem că un efect decurge dintr-o cauză, noi vorbim foarte pe alături de realitate. Dacă urmărim, de exemplu, raza de soare purtătoare de căldură, care cade pe o placă de metal şi o încălzeşte, putem vorbi despre cauză şi efect în ceea ce priveşte lumea exterioară. Dar vom putea spune vreodată că efectul – încălzirea plăcii metalice – decurge din cauza care e constituită de raza caldă de soare? Dacă raza caldă de soare ar purta în ea acest efect, n-ar fi posibil ca ea să încălzească placa metalică, dacă aceasta nu-i vine în întâmpinare. Pentru ca în lumea fenomenelor, în lumea neînsufletită, care se află în jurul nostru, un efect să urmeze după o cauză e necesar ca acestei cauze să-i vină în întâmpinare ceva. Şi nu se poate spune niciodată că un efect decurge dintr-o cauză, dacă în întâmpinarea cauzei nu vine nimic. Un asemenea preambul, care sună poate filosofic şi abstract, nu este inutil, deoarece trebuie să ne obişnuim – dacă vrem să progresăm pe tărâmul teosofiei – să conturăm noțiunile cât se poate de exact, nu în modul atât de neglijent pe care-l întâlnim în celelalte ştiințe.
N-ar fi posibil să se vorbească despre karma, dacă un efect ar apărea ca în cazul în care raza caldă de soare încălzeşte o placă metalică. Aici există, ce-i drept, un raport de cauzalitate, legătura dintre cauză şi efect, totuşi, noi n-am ajunge niciodată la o definiție corectă despre karma, dacă am vorbi despre aceasta numai în acest sens. Aşadar, nu putem vorbi de karma atunci când, pur şi simplu, un efect este în legătură cu o cauză.
Acum putem merge mai departe şi să ne facem o imagine mai exactă despre legătura dintre cauză şi efect. Dacă, de exemplu, dintr-un arc tragem o săgeată, prin încordarea arcului apare un efect. Ca şi în cazul anterior, nu vom putea folosi cuvântul „karma”, dacă ne referim la efectul săgeții trase, în raport cu cauza sa. Dar dacă, studiind acest proces, observăm faptul că după o folosire mai îndelungată arcul nu va mai putea fi încordat ca la început, atunci ne apropiem deja, într-un anumit sens, de înțelesul karmei, chiar dacă nu ajungem încă să precizăm noțiunea de karma. În acest caz, ceea ce se întâmplă cu arcul nu are doar un efect exterior, ci efectul se întoarce asupra arcului însuşi. Ceva care se întâmplă prin încordarea arcului se întoarce, ca să spunem aşa, asupra arcului însuşi. Prin urmare, apare un efect care se întoarce asupra obiectului care a provocat efectul.
Acest lucru intră deja în accepția karmei. Noțiunea de karma nu poate fi concepută fără producerea unui efect care să se întoarcă asupra lucrului sau ființei ce face să apară acel efect, fără această particularitate a efectului ce se întoarce asupra ființei care l-a provocat. Ne apropiem, deci, ceva mai mult de noțiunea de karma, în măsura în care înțelegem că efectul provocat de un lucru sau de o ființă se întoarce în mod necesar asupra acestui lucru sau a ființei înseşi. Totuşi, nu putem să vorbim de o karma a arcului, care, ca urmare a încordărilor sale repetate, nu mai are acceaşi putere ca la început, din următorul motiv: dacă am încordat arcul, timp de trei-patru săptămâni, după care el s-a slăbit, în acest caz el a devenit altceva, n-a rămas acelaşi. Prin urmare, chiar dacă efectul ce se răsfrânge asupra cauzei este de aşa natură, încât acel lucru sau acea ființă devin cu totul altceva, încă nu putem să vorbim de o karma. Avem voie să vorbim de o karma numai atunci când efectul se întoarce asupra aceleiaşi ființe sau când ea a rămas, cel puțin într-un anumit sens, neschimbată.
Ne-am apropiat, deci, cu încă un pas de noțiunea de karma. Dar în acest fel ne vom forma în legătură cu ea doar o reprezentare foarte abstractă. Dacă vrem să prezentăm această noțiune în mod abstract n-o putem concepe mai exact, decât exprimând-o aşa cum am făcut mai înainte. Un lucru mai trebuie adăugat: dacă fenomenul-cauză şi fenomenul-efect, care se întorc asupra ființei, au loc în acelaşi moment, cu greu vom putea vorbi despre karma. Fiindcă, în acest caz, ființa de la care porneşte efectul ar vrea, de fapt, ca acest lucru să se producă în mod direct, adică ar lua efectul ca premisă, ar fi conştientă de toate elementele care duc spre acel efect. Dacă aşa stau lucrurile, tot nu vorbim despre karma. De exemplu, nu vom vorbi despre karma dacă avem în fața noastră un om care săvârşeşte o faptă prin care urmăreşte un anumit scop şi dacă apoi – conform cu intenția sa – apare efectul dorit de el. Între cauză şi efect trebuie să existe ceva care se sustrage conştienței imediate a cuiva, în timp ce declanşează cauza, în aşa fel încât legătura dintre cauză şi efect există, fără ca ea să fi fost în intenția ființei respective. Dacă această legătură n-a fost în intenția ființei-cauză, atunci motivul pentru care există o legătură între cauză şi efect trebuie să fie în altă parte, nu în intențiile ființei respective. Motivul se află în existența unei anumite legități. Aparține, aşadar, karmei faptul că legătura între cauză şi efect trebuie să fie legică, aflându-se dincolo de ceea ce a intenționat direct ființa implicată.
Am adunat astfel câteva elemente care ne pot edifica asupra noțiunii de karma. Dar noi trebuie să avem toate aceste elemente înglobate în noțiunea de karma şi să nu ne oprim la o definiție abstractă. Altfel nu vom putea înțelege manifestările karmei în diferite domenii. Acuma va trebui să căutăm aceste manifestări ale karmei, în primul rând, acolo unde ea ne iese mai întâi în întâmpinare: în viața umană individuală.
Oare putem găsi în viața omului individual ceva de felul a ceea ce am descris până acum explicând noțiunea de karma, şi când anume? Am putea, dacă, de exemplu, în viața noastră ar avea loc un eveniment despre care am putea să spunem: Acest eveniment, se află într-o anumită legătură cu unul anterior, la care am participat în mod activ, pe care l-am provocat noi înşine. Să vedem – mai întâi printr-o simplă observare a vieții – dacă există aşa ceva. Ne vom situa, deci, pe poziția simplei observații exterioare. Cine nu face asemenea observații nu poate să înțeleagă legătura legică dintre fenomenele vieții; el nu va ajunge la această cunoaştere, la fel cum cel ce nu va observa fenomenul ciocnirii dintre două bile de biliard nu va şti ce înseamnă legea ciocnirii elastice. Observarea vieții ne poate face cu adevărat să percepem o legătură legică. Să studiem, de aceea, un caz concret.
Să presupunem că, la 18 ani, un eveniment oarecare îl obligă pe un tânăr să renunțe la meseria care părea să-i fie predestinată. Să presupunem că acesta a urmat studii universitare care l-au pregătit pentru o anumită carieră, dar că, din cauza unui accident suferit de părinții săi, el e nevoit să devină negustor. Cine observă într-un mod lipsit de prejudecăți asemenea întâmplări, care au loc în viață – aşa cum în fizică observăm fenomenul de ciocnire a unor bile –, va constata, de exemplu, că meseria de negustor, pe care tânărul a fost nevoit s-o îmbrățişeze, îl stimuleză, la început, că el îşi îndeplineşte conştiincios, învață multe, poate că devine chiar un negustor foarte priceput. Dar se poate observa, de asemenea, că după un timp apare şi un anumit plictis, o anumită nemulțumire. Un asemenea fenomen nu se va produce imediat. Dacă schimbarea meseriei a avut loc la vârsta de 18 ani, anii următori vor trece fără nici un incident. Dar în jurul vârstei de 23 de ani în sufletul lui se sedimentează un fenomen inexplicabil. Dacă cercetăm mai profund, putem observă că nemulțumirea ce apare la cinci ani după schimbarea meseriei îşi găseşte explicația în ceva ce s-a întâmplat la vârsta de 13 sau 14 ani. Foarte frecvent, cauzele unui asemenea fenomen trebuie căutate cam cu tot atâta timp în urmă cât a trecut de la această schimbare până la un eveniment de felul celui descris mai înainte. Poate că la vârsta de 13 ani în viața afectivă a tânărului – deci cu cinci ani înainte de a-şi schimba meseria – s-a întâmplat ceva care i-a provocat o anumită fericire lăuntrică. Să presupunem că el n-ar fi fost nevoit să-şi schimbe meseria; atunci ceea ce s-a întâmplat la 13 ani s-ar fi manifestat mai târziu în viața lui şi ar fi dat roadele scontate. Dar a intervenit schimbarea meseriei, care la început a trezit interesul tânărului, i-a captivat sufletul. Ceea ce a intrat în viața lui sufletească a estompat conținutul anterior al acesteia. Un anumit timp, o asemenea trăire poate fi reprimată, dar tocmai prin faptul că e reprimată ea dobândeşte o forță deosebită; am putea spune că se acumulează în interior o forță tensionată. E ca şi cum am comprima o minge elastică: o putem comprima până la o anumită limită, apoi ea opune rezistență; şi dacă poate reveni la forma inițială, o va face cu o forță cu atât mai mare cu cât am comprimat-o înainte mai puternic. Trăiri de felul celor sugerate mai sus, pe care un tânăr le-a preluat în interiorul său în cel de al 13-lea an al vieții şi care apoi, până în momentul când şi-a schimbat meseria, s-au tot consolidat, pot fi şi ele reprimate, într-un anumit mod; dar, după un anumit timp, în suflet se face simțită o rezistență. Apoi această rezistență devine suficient de puternică pentru a-şi arăta efectul. Din cauză că sufletului îi lipseşte ceea ce el ar fi avut, dacă n-ar fi intervenit schimbarea meseriei, conținutul reprimat până acum se face simțit şi iese la suprafață sub forma nemulțumirii, a plictisului față de ceea ce îi oferă lumea din jur.
Avem aici o situatie în care un om a avut o trăire, a făcut ceva la vârsta de 14–15 ani şi mai târziu şi-a schimbat meseria şi vedem cum aceste cauze se manifestă în aşa fel încât mai tâziu, prin efectele lor, se întorc asupra aceleiaşi ființe. Într-un asemenea caz ar trebui să aplicăm noțiunea de karma, în primă instanță, vieții individuale a omului. N-ar trebui, însă, să se obiecteze: Dar am cunoscut destule cazuri în care nu s-a manifestat deloc aşa ceva! Se poate. Dar nici unui fizician care studiază legile căderii pietrei nu i-ar veni în minte să spună că legea nu e adevărată, dacă piatra ar fi scoasă de pe triectoria ei, de exemplu, printr-o lovitură. Trebuie să învățăm să observăm în mod corect şi să excludem acele fenomene care nu au legătură cu stabilirea legii. Sigur că un asemenea om, care, dacă n-ar interveni nimic în viața lui la 23 de ani, ar resimți sub formă de plictis efectul impresiilor avute la 13 ani, n-ar ajunge la o asemenea trăire dacă între timp s-ar căsători, să zicem. Dar atunci am avea de-a face cu un factor care nu influențează în nici un fel stabilirea legii fundamentale. Important este să găsim factorii adecvați, care ne pot conduce spre stabilirea unei legi. Simpla observare nu înseamnă încă absolut nimic; numai o observare metodică ne duce la cunoaşterea legii. Dar este important, dacă vrem să studiem legea karmei, să facem în mod corespunzător asemenea observații metodice.
Să presupunem că la 25 de ani cineva, care era un om pe care nu se prea putea pune bază, a suferit o grea lovitură a destinului, care i-a provoeat durere şi suferință. Dacă ne vom opri cu analiza noastră la simpla observare a faptelor, nu vom ajunge niciodată să cunoaştem corelația karmică a evenimentelor. Dacă însă vom urmări viața unui om care la 25 de ani a primit o lovitură grea a destinului, vom constata că la 50 de ani a devenit un om dintr-o bucată, activ şi destoinic, care are un loc bine stabilit în societate. La douăzeci de ani el mai era încă un pierde-vară, nu voia să facă nimic util, la 25 de ani a primit apoi acea lovitură grea a destinului. Dacă nu s-ar fi întâmplat acest lucru – vom spune noi acum –, el ar fi rămas un pierde-vară. Aşadar, lovitura pe care a suferit-o e cauza faptului că la 50 de ani avem în fața noastră un om activ şi destoinic.
Dar greşim dacă privim lovitura suferită de acel om la 25 de ani doar ca pe un simplu efect. Fiindcă, dacă ne întrebăm ce consecințe a avut această lovitură, ne putem opri la simpla observație. Dacă nu privim însă o asemenea lovitură ca pe un efect, punând-o la baza şirului de fenomene de care a fost precedată, dacă o punem la origrinea evenimentelor care au urmat şi o privim drept cauză, ne dăm seama că, raportat la această lovitură a destinului, putem să ne schimbăm în mod esențial chiar şi judecata noastră bazată pe simțire, pe sentiment. Dacă o privim doar ca pe un efect, poate vom fi trişti, din pricina faptului că acel om a suferit o asemenea lovitură. Dacă o privim însă drept cauză a ceea ce s-a întâmplat mai târziu, vom fi bucuroşi, deoarece, vom putea spune noi, acestei lovituri a destinului i se datorează faptul că a devenit un om vrednic.
Vedem deci că sentimentele noastre pot să treacă printr-o schimbare esențială, în funcție de felul în care privim un fapt al vieții: drept efect sau drept cauză. Bineînțeles, dacă facem observația în momentul în care a survenit evenimentul dureros nu putem percepe efectul în mod nemijlocit. Dacă ne-am însuşit însă, în urma unor observații similare, legea karmei, ne va spune ea însăşi că acum un eveniment ni se pare dureros fiindcă ni se arată doar ca efect al unor fapte anterioare, dar el poate fi privit şi drept punctul de plecare a ceva ce se va întâmpla ulterior. Şi atunci putem spune: Presimțim că aici se află punctul de plecare, cauza unor efecte care pun întreaga situație într-o cu totul altă lumină! Aşa se face că legea karmei însăşi poate fi un izvor de consolare. Consolarea n-ar exista, dacă am aşeza un eveniment la sfârşitul, nu la începutul unui şir de fenomene.
Important este, aşadar, să observăm viața metodic şi să raportăm în mod corespunzător lucrurile unele la altele, drept cauză şi efect. Dacă extindem asemenea observații la un număr mare de cazuri, vom constata că în viața umană individuală unele evenimente apar cu o anumită regularitate, iar altele apar în mod neregulat. Cel care observă viața umană – şi nu doar până acolo unde-i ajunge vârful nasului – poate găsi în aceasta corelații şi înlănțuiri demne de luare-aminte. Numai că în zilele noastre fenomenele vieții umane sunt observate, din păcate, doar pe parcursul unor perioade de timp scurte, nu mai mult de câțiva ani; oamenii nu sunt obişnuiți să facă legătura între ceea ce se întâmplă peste un număr mai mare de ani şi ceea ce în trecut a putut fi cauza evenimentului respectiv. De aceea, azi foarte puțini oameni ştiu să stabilescă o legătură între începutul şi sfârşitul vieții umane. O asemenea legătură poate să ne învețe, însă, extraordinar de mult.
Să presupunem că am educat un copil, în primii şapte ani ai vieții sale, în aşa fel încât n-am pornit de la ideea că el trebuie să corespundă neapărat ideilor pe care noi ni le facem despre un om de ispravă. Aceasta ar însemna să turnăm cu pâlnia în mintea unui copil, cât se poate mai exact, tot ceea ce, după concepția noastră, poate să facă din el un om de ispravă. Dacă pornim, însă, de la adevărul că cineva poate fi om de ispravă în foarte multe feluri şi că nu e necesar să avem idei preconcepute despre calea pe care copilul în creştere urmează să devină om de ispravă, conform cu predispozițiile lui individuale, atunci vom ajunge la concluzia că, indiferent care sunt reprezentările mele despre un asemenea om, copilul, trebuie să se dezvolte scoțând la lumina zilei predispozițiile sale cele mai bune – pe care, poate, eu voi fi nevoit să le dezleg ca pe nişte enigme! Ce importanță are faptul că eu am anumite obligații? Copilul trebuie să simtă el însuşi nevoia de a face un lucru sau altul! Dacă vreau ca el să se dezvolte conform cu predispozitiile sale individuale, voi căuta să scot în evidență, acele nevoi care există în el ca germeni, în aşa fel încât să apară, înainte de toate, dorința de a săvârşi faptele din propria sa chemare interioară. Vedem deci că există două metode absolut diferite de a acționa asupra unui copil în primii şapte ani din viața sa.
Dacă vom observa în continuare viața copilului, mult timp nu vom remarca efectul cel mai important a ceea ce, în primii ani, am învestit în acest mod în copil. Efectele propriu-zise a ceea ce au constituit cauze în copilărie ies la suprafață mai târziu, în amurgul vieții. Un om poate să aibă un spirit activ până în amurgul vieții, dacă în copilărie l-am educat în felul descris mai înainte, dacă am ținut seama de viața lui sufletească, de tot ceea ce e viu în el. Dacă am scos la lumină forțele interioare existente în el şi le-am dezvoltat, le vom vedea apărând în amurgul vieții sale, sub forma unei vieți sufleteşti bogate. Iar tot ceea ce am făcut greşit în cea mai fragedă copilărie, în ceea ce priveşte educația acelui om, va apărea sub forma unui suflet uscat şi sărăcit şi, în consecintă – fiindcă un suflet uscat acționează şi asupra trupului –, a neajunsurilor bătrâneții. Vedem aici ceva care apare în viața umană ca fenomen legic, în aşa fel încât e valabil pentru orice om, drept legătură cauzală.
Am putea găsi şi pentru perioadele mijlocii ale vieții asemenea corelații, şi vom atrage atenția asupra lor. Felul cum educăm pe cineva între 7 şi 14 ani iese la suprafață, prin efectele sale, în penultima perioadă a vieții. Vedem astfel cum cauza şi efectul se derulează în mod ciclic, ca în cerc. Cauzele care au existat cel mai timpuriu apar ca efect cel mai târziu. Dar în viața umană nu există doar asemenea efecte şi cauze, pe lângă desfăsurarea ciclică întâlnim şi una lineară.
Din exemplul nostru, care arată în ce fel evenimentele trăite la vârsta de 13 ani le pot influența pe cele de la 23 de ani, am văzut că în viața umană cauza şi efectul sunt legate între ele în aşa fel, încât ceea ce omul a viețuit înăuntrul lui atrage după sine efecte care se întore mai târziu asupra sa. Aşa se împlineşte karma în viața omului. Dar nu vom ajunge la înțelegerea vieții umane, dacă vom căuta legături cauzale numai în această viață umană izolată. Despre felul cum poate fi fundamentată şi dezvoltată ideea formulată aici vom vorbi în continuare. Acum vreau doar să atrag atenția asupra unui lucru care, de fapt, vă este deja cunoscut: ştiința spiritului ne spune că viața dintre naştere şi moarte e repetarea unor vieți umane anterioare.
Viața dintre naştere şi moarte se caracterizează prin faptul că una şi acecaşi conştiență se extinde – cel puțin în esență – asupra întregii existențe. Dacă vă amintiți perioadele anterioare ale vieții dumneavoastră, veți spune: Există un moment, care nu coincide cu naşterea mea, ci e situat puțin mai târziu, un moment în care încep amintirile vieții mele. Oamenii carc nu sunt inițiați vor spune despre conştiența lor că ea nu se întinde decât până la acel moment. De fapt, în perioada dintre naştere şi moarte avem de-a face cu acel moment în care încep amintirile, asupra căruia vom reveni; el va face lumină în multe probleme importante. Dacă nu ținem sema de acest lucru, putem spune: Caracteristica principală a vieții dintre naştere şi moarte o constituie faptul că peste această perioadă se extinde una şi aceeaşi conştiență.
Omul nu caută cauzele unui eveniment din viața sa în perioadele anterioare ale existenței; el ar putea face acest lucru dacă ar fi suficient de atent la tot i ce se întâmplă. Ar putea face acest lucru cu ajutorul conştienței amintirilor sale. Şi dacă ar încerca, apelând la amintirile sale, să-şi aducă în fața sufletului legătura dintre evenimentele mai vechi şi cele recente, în sensul karmei, el ar ajunge la o anumită concluzie.
De exemplu, ar putea spune: Unele evenimente n-ar fi avut loc, dacă într-o perioadă sau alta a vieții mele de până acum nu s-ar fi întâmplat un anumit lucru. Şi poate că ar mai spune: Eu trebuie să plătesc acum greşelile care au fost făcute în educația mea. Chiar dacă vede numai legătura dintre ceea ce s-a greşit în copilăria lui şi evenimentele ulterioare, acesta îi poate fi deja de ajutor. El va găsi mai lesne căile şi mijloacele de a repara greşelile din educația sa. Cunoaşterea legăturii care există între cauzele şi efectele din diferitele perioade ale vieții, pe care le putem cuprinde cu ajutorul conştienței noastre obişnuite, poate să ne stimuleze în viață, ne poate da posibilitatea de a îndrepta unele lucruri. Unui om de 80 de ani care caută în trecut cauzele unor evenimente petrecute în viața sa îi va fi greu să găsescă mijloacele de a remedia ceva din cele întâmplate, iar faptul că le ştie nu-i va fi de mare folos. Dacă ajunge însă mai devreme la o asemenea înțelegere şi, constatând ce s-a greşit în educația sa ia măsuri la 40 de ani, să zicem, poate că va mai avea timp să remedieze situația.
Vedem, deci, că nu trebuie să ne însuşim doar cunoştințele referitoare la acele aspecte ale karmei care ne privesc în mod direct şi imediat, că e necesar să avem cunoştințe despre ansamblul legic al karmei. Asemenea cunoştințe ne pot stimula în viață. Ce va face un om care, la 40 de ani, întreprinde ceva pentru ca urmările anumitor greşeli făcute la 12 ani în educatia sa, să zicem, sau săvârşite chiar de el însuşi să nu mai apară? Va încerca să compenseze ceea ce el însuşi sau altcineva a greşit şi va face tot ce stă în posibilitățile sale pentru a preveni efectele negative care ar trebui să apară. Într-un anumit fel, el chiar va înlocui efectul care s-ar produce fără participarea lui prin alt efect. Cunoaşterea a ceea ce s-a întâmplat în viața lui la 12 ani îl va conduce, la 40 de ani, spre o anumită acțiune. Ce a realizat, aşadar, acest om, prin faptul că a privit înapoi, la perioadele trecute ale vieții sale? El a făcut în mod conştient, prin voința sa, ca unei anumite cauze să-i urmeze un anumit efect. El a dorit efectul pe care l-a făcut să se producă acum. Vedem deci că voința noastră poate să intervină în linia succesiunilor karmice şi să pună altceva în locul efectelor care ar fi apărut în caz contrar. Dacă studiem o asemenea corelație, în care conştiența noastră face în mod voit să apară o legătură între cauză şi efect, în cadrul biografiei noastre, vom spune: La acest om karma sau legitatea karmică a intrat în sfera conştienței, el însuşi a provocat, într-un anumit mod, efectul karmic.
Să presupunem însă că la baza unei reflecții similare punem ceea ce ştim despre viețile anterioare ale unui om. Conştiența despre care am vorbit mai înainte, care se extinde – cu excepția amintită – asupra vieții noastre dintre naştere şi moarte, ia naştere datorită faptului că omul se poate sluji de creierul său. Când omul păşeşte prin poarta morții apare o conştiență de altă natură, care e independentă de creier şi e legată de condiții esențial diferite. Şi noi ştim că această conştiență, care durează până la o nouă naştere, realizează un fel de retrospectivă asupra a tot ceea ce omul a săvârşit în viața dintre naştere şi moarte. În viața dintre naştere şi moarte omul trebuie să-şi formeze deprinderea de a privi în trecut, spre anumite greşeli săvârşite în educația lui, dacă vrea să introducă în viața sa efectul acestor greşeli într-un mod cu adevărat karmic. După moarte, omul priveşte, în retrospectiva pe care o are asupra vieții sale, greşelile sau, în general, faptele pe care le-a săvârşit. El vede, totodată, ce au făcut în sufletul său sau din sufletul său aceste fapte. Şi constată cum, deoarece a săvârşit un anumit lucru, a făcut să scadă sau să crească valoarea ființei sale. Dacă, de exemplu, i-am provocat unui semen al nostru o suferință, prin aceasta valoarea ființei noastre a scăzut; prin faptul că i-am provocat acea suferință, am devenit mai puțin valoroşi. Când, după moarte, prin privirea retrospectivă asupra vieții noastre, vedem numeroase asemenea cazuri, spunem: Prin aceasta tu ai devenit mai imperfect. De aici, pentru conştiența noastră decurge faptul că, după moarte, se naşte forța şi voința de a face tot ce se poate, pentru a redobândi acea valoare pe care am pierdut-o, adică voința de a compensa întreaga suferință provocată. Prin urmare, între moarte şi o nouă naştere omul are tendința, intenția de a repara toate lucrurile rele pe care le-a făcut, ca să poată recuceri acea treaptă de perfecțiune pe care trebuie s-o aibă ca om şi care a fost prejudiciată prin fapta respectivă.
Apoi omul intră într-o nouă existență. Conştiența lui nu mai este aceeaşi; el nu-şi mai aminteşte perioada dintre moarte şi noua naştere şi nici faptul că şi-a propus să repare ceva. Dar această intenție există în el. Şi, chiar dacă nu-şi aduce aminte că trebuie să facă ceva spre a compensa un rău sau altul prin forța care zace în adâncurile ființei sale, el va fi mânat spre o faptă care va realiza aceasta. Acum ne putem face o reprezentare despre ceea ce se întâmplă când un om, în vârstă de 20 de ani, să zicem, e atins de o trăire sau de un eveniment dureros. Cu conştiența pe care o are între naştere şi moarte, el va fi copleşit de durerea sa. Dacă şi-ar aminti intențiile pe care le-a înmagazinat în sufletul lui în viața dintre moarte şi naştere, ar avea şi puterea de a ajunge în locul unde a îndurat acea suferință, fiindcă ar simți că nivelul de perfecțiune pe care l-a pierdut şi trebuie să-l redobândească nu poate fi atins decât trecând prin acea suferință. Aşadar, chiar dacă înăuntrul lui conştiența obişinuită spune: Durerea e aici; tu suferi din cauza ei!, privind durerea doar ca pe un efect, s-ar putea ca pentru conştiența generală, care cuprinde şi perioada dintre moarte şi noua naştere, intenția sa să apară ca fiind aceea de a căuta durerea sau o nenorocire oarecare.
Acest aspect ni se înfătişează, dacă privim viața umană dintr-un punct de vedere superior. Putem vedea atunci că apar situații legate de destin, care nu se prezintă drept efectele unor cauze din viața cuiva, ci sunt cauzate de la nivelul unei alte conştiențe, al unei conştiențe care se întinde dincolo de naştere şi că se continuă în vremuri anterioare celor care s-au scurs de la naştere. Dacă înțelegem în mod exact acest lucru, vom spune: Avem, în primul rând, o conştiență care se întinde asupra perioadei dintre naştere şi moarte, pe care o vom numi conştiența personalității izolate, cea care se desfăşoară între naştere şi moarte. Dar conştiența poate acționa şi dincolo de naştere şi moarte; este vorba despre o conştiență despre care omul nu ştie nimic în starea lui de conştiență obişnuită, dar care poate actiona exact la fel ca aceasta. Din această cauză am vorbit despre faptul că cineva îşi ia karma în stăpânire şi realizează, de exemplu, la 40 de ani, o compensație pentru unele greşeli care au avut loc în educatia sa la vârsta de 12 ani. În acest caz, el preia o parte a karmei în conştiența personalității sale izolate. Dacă omul e condus spre un loc oarecare, unde poate trece printr-o suferință, spre a crea o compensație, spre a deveni un om mai bun, aceasta vine tot din ființa omului; numai că nu vine din conştiența personalității sale izolate, ci dintr-o conştiență de ansamblu, care cuprinde şi perioada dintre moarte şi noua naştere. Acea parte asupra căreia se extinde această conştiență vom numi-o „individualitatea” omului, şi această conştiență, care e mereu întreruptă de conştiența personalității, o vom numi „conştiență individuală”, spre deosebire de conştiența personalității izolate. Vedem astfel cum acționeză karma în ceea ce priveşte individualitatea omului.
Totuşi, n-am putea înțelege viața umană dacă am urmări şirul fenomenelor aşa cum am făcut-o până acum, deoarece am avut în vedere numai cauzele necesitate de evoluția omului şi efectele acestora. Nu e nevoie decât de un caz simplu, pe care-l vom descrie în continuare, pentru a vedea că nu înțelegem viața umană dacă luăm în considerare doar ceea ce am spus mai înainte. Să studiem cazul unui inventator sau al unui explorator, de exemplu al lui Columb sau al celui care a descoperit maşina cu aburi sau oricare alt caz. În această situație este vorba despre o anumită acțiune. Dacă vom studia acțiunea pe care a săvârşit-o inventatorul respectiv, vom găsi cauza care l-a îndemnat s-o săvârşească. Cauza care l-a determinat pe Columb să călătorească spre America, de exemplu, sau cauza care l-a făcut să ia o asemenea hotărâre într-un anumit moment o vom găsi în karma lui individuală şi personală. Dar oare această cauză trebuie căutată numai în karma personală şi individuală? Iar fapta trebuie studiată ca efect doar în legătură cu individualitatea care a acționat în Columb? Faptul că acesta a descoperit America a avut un anumit efect, în ceea ce-l priveşte: i-a crescut valoarea, a devenit mai desăvârşit. Acest efect se va evidenția în procesul dezvoltării individualității sale în viața următoare. Dar ce efecte a avut această faptă asupra altor oameni? Oare ea n-ar trebui privită şi drept cauză care a influentat nenumărate alte vieți umane?
O asemenea abordare, destul de abstractă a problemei, o putem depăşi, dacă privim viața umană de-a lungul unor perioade de timp foarte mari. Dacă analizăm viața umană din epoca caldeo-egipteană (care a precedat-o), pentru a vedea ce a dat ea omenirii şi prin ce experiențe au trecut oamenii, vom constata ceva cu totul deosebit. Făcând o comparatie cu propria noastră epocă, ne vom da seama că ce se întâmplă acum are legătură cu ceea ce s-a petrecut în epoca de cultură caldeo-egipteană; iar epoca greco-latină se situează între ele. În epoca noastră nu s-ar petrece anumite lucruri, dacă n-ar fi avut loc anumite evenimente în epoca de cultură caldeo-egipteană. Dacă ştiințele actuale ale naturii au ajuns la anumite rezultate de cercetare, cauza acestui lucru se află în forțele care s-au dezvoltat şi au înflorit din sufletul uman. Dar acele suflete care şi-au desfăşurat activitatea în epoca noastră s-au incarnat şi în epoca de cultură caldeo-egipteană, de unde au preluat în ființa lor anumite trăiri, fără de care n-ar putea face ceea ce fac astăzi. Dacă discipolii preoților din vechile temple egiptene n-ar fi preluat în sufletele lor, prin astrologia egipteană, cunoştințe referitoare la cer, ei n-ar fi putut să pătrundă mai târziu în tainele Cosmosului, şi în anumite suflete ale epocii noastre n-ar fi existat forțele care au făcut ca omenirea să iasă în spațiile cereşti. Cum a ajuns, de exemplu, Kepler, la descoperirile sale? În el trăia un suflet care, în epoca de cultură caldeo-egipteană, preluase în sine forțele necesare pentru a ajunge la descoperirile făcute mai târziu, în a cincea epocă de cultură. Resimțim o anumită mulțumire interioară văzând cum în diferite spirite individuale ies la suprafață un fel de amintiri, care arată că germenii a ceea ce ele fac acum îşi au originea în trecut. Unul dintre spiritele care a realizat lucruri de cea mai mare importanță în ceea ce priveşte cercetarea legilor cereşti, Kepler, spune despre sine însuşi: „Da, eu sunt acela, eu am furat vasele de aur ale egiptenilor, spre a înălța cu ele zeului meu un sanctuar, departe de hotarele Egiptului. Dacă mă iertați, mă voi bucura, dacă vă mâniați, o voi îndura; aici arunc zarul şi scriu această carte pentru cititorul de azi, ca şi pentru cel de odinioară – ce înseamnă asta? Chiar de-ar trebui să-şi aştepte cititorul o sută de ani. Dumnezeu însuşi l-a aşteptat şase milenii pe cel care trebuia să-i vada opera şi s-o înțeleagă” [Nota 11].
E o amintire ce apare sporadic în sufletul lui Kepler, o amintire a ceea ce el şi-a însuşit ca germene pentru ceea ce avea să realizeze în existența sa personală. Ar putea fi citate sute de asemenea exemple. În afară de faptul că la Kepler apare din străfunduri ceva care este efectul trăirilor avute într-o altă viață pământească, vedem ridicându-se la suprafață ceva care se dovedeşte a fi efectul legic, important pentru întreaga omenire, al unui lucru care, la rândul lui, a avut valoare pentru omenire într-o epocă anterioară. Vedem că omul e aşezat într-un loc anume, spre a realiza un lucru important pentru întreaga omenire. Vedem că nu numai în viața umană individuală, ci în întreaga omenire există anumite legături între cauze şi efecte, pe parcursul unor perioade de timp foarte lungi. Şi ne dăm seama că legea karmei individuale se va intersecta cu acele legi pe care le putem numi legi karmice ale omenirii. Uneori această intersectare e destul de greu sesizabilă. Gândiți-vă ce ar fi devenit astronomia noastră, dacă n-ar fi fost inventat cândva telescopul. Urmăriți dezvoltarea astronomiei, mergând înapoi pe firul timpului şi veți constata că infinit de multe lucruri au legătură cu inventarea acestuia. Dar se ştie că telescopul a fost inventat datorită faptului că într-un atelier de instrumente optice nişte copii s-au jucat odată cu nişte lentile şi că printr-o întâmplare, cum s-ar putea spune, aceste lentile au fost aşezate în aşa fel încât cineva şi-a dat seama că s-ar putea construi ceva de felul unui telescop. Gândiți-vă cât de adânc trebuie să căutați, dacă vreți să găsiți karma individuală a acelor copii şi karma omenirii, care a făcut ca, într-un anumit moment, să fie inventat telescopul! Încercați să puneți la un loc toate acestea şi veți vedea în ce mod demn de atenție se încrucişează şi se întrețes karma diferitelor individualități şi karma întregii omeniri! Şi atunci veți spune: Ar trebui să ne imaginăm altfel întreaga evoluție a omenirii, dacă la un moment dat nu s-ar fi petrecut un lucru sau altul.
Ce s-ar fi întâmplat cu Imperiul roman, dacă la un moment dat, în cadrul războaielor cu perşii, grecii n-ar fi respins atacul acestora? Este o întrebare grea. Dar nu este grea întrebarea: Cum se face că războaiele cu perşii au avut loc în acest fel? Cel ce merge pe urmele acestei întrebări şi caută un răspuns va vedea că în Orient anumite cuceriri au avut loc datorită faptului că au existat despoți care voiau ceva exclusiv pentru propria lor persoană şi care, în acest scop, s-au asociat cu preoții oficianți ai jertfelor de la templu. A fost necesară organizarea statală din acea vreme, pentru ca în Orient să poată fi creat ceva, dar tot această organizare a atras după sine şi relele care au urmat. Aceasta are legătură cu faptul că un popor cu totul diferit – grecii – a putut să respingă la momentul potrivit atacul celor din Orient. Dacă reflectăm la toate acestea, ne vom întreba: Cum stau lucrurile cu karma personalităților care au fost active în Grecia, respingând atacul perşilor? Şi vom găsi, în karma oamenilor respectivi, multe aspecte personale; dar vom vedea, de asemenea, că această karma persoanlă e legată cu karma poporului şi a omenirii, astfel că e îndreptățit să se spună: Karma întregii omeniri a aşezat tocmai această personalitate în acel loc şi în acel timp! Vedem cum karma omenirii interferează cu karma individuală. Şi va fi necesar să ne întrebăm, în continuare, în ce fel interferează aceste lucruri. Dar putem să mergem şi mai departe şi să studiem o altă corelație.
Ne putem îndrepta privirile, în sensul ştiinței spiritului, spre o anumită perioadă din evoluția noastră pământeană, în care pe Pământ nu exista încă regnul mineral. Evoluția noastră pământeană a fost precedată de fazele saturniană, solară şi lunară, când încă nu exista un regn mineral, în sensul nostru actual. De-abia pe Pământ au luat naştere mineralele în forma lor actuală. Dar prin faptul că în cursul evoluței pământene regnul mineral s-a separat, el există şi va exista în toate epocile viitoare ca regn separat. Înainte de acest moment, oamenii, animalele şi plantele s-au dezvoltat fără existența unui regn mineral care să stea la baza lor. Ca să poată realiza mai târziu un pas înainte în evoluția lor, a fost necesar ca celelalte regnuri să elimine din sânul lor regnul mineral. După ce l-au eliminat, ele s-au putut dezvolta aşa cum se dezvoltă pe o planetă care posedă o bază minerală solidă. Şi niciodată nu va lua naştere altceva decât ceea ce a rezultat din aparitia la un moment dat a procesului de formare a unui regn mineral. Destinele viitoare ale celorlalte regnuri depind de apariția regnului mineral, cândva, în cursul existenței Pământului nostru, într-un trecut îndepărtat. Prin apariția regnului mineral s-a întâmplat un lucru de care trebuie să țină seama întreaga evoluție ulterioară a vieții pe Pământ. În existența tuturor celorlalte ființe se va împlini ceea ce decurge din apariția regnului mineral. Avem şi aici, în epoci ulterioare, împlinirea karmică a unui lucru întâmplat anterior. Pe Pământ se împlineşte ceea ce s-a pregătit în trecut. Există o legătură între ceea ce s-a petrecut mai înainte şi ceea ce s-a întâmplat mai târziu, dar există şi o legătură care, prin efectele ei, se întoarce asupra ființei-cauză. Oamenii, animalele şi plantele au eliminat din sânul lor regnul mineral, iar regnul mineral, la rândul lui, îşi exercită efectele asupra lor. Vedem, deci, că se poate vorbi de o karma a Pământului.
În cele din urmă, putem scoate în evidență un lucru ale cărui baze se află în expunerile cu caracter general din cartea mea Ştiința ocultă [Nota 12].
Ştim că anumite entități au rămas în urmă, pe treapta de dezvoltare a vechii Luni, şi că aceasta s-a întâmplat pentru a-i da omului posibilitatea de a-şi dezvolta anumite însuşiri. Dar în vechea perioadă lunară a Pământului n-au rămas în urmă doar unele entități, ci şi unele substanțialități. Au rămas pe treapta lunară ființe care acționează asupra existenței noastre pământene sub numele de entități luciferice. Din această cauză, în existența pământeană apar efecte ale căror baze au fost puse în existența lunară. Dar ceva similar are loc şi din punctul de vedere al substanței. Dacă privim sistemul nostru solar, constatăm că el e compus din corpuri cereşti care execută mişcări ciclice regulate – având o anumită unitate lăuntrică. Dar găsim şi alte corpuri cereşti care, ce-i drept, se mişcă şi ele după un anumit ritm, dar încalcă legile obişnuite ale sistemului solar – şi anume cometele. Substanța unei comete nu e supusă unor legi de felul celor care acționează în sistemul nostru solar, ci unor legi care au acționat în cadrul vechii existențe lunare. În viața cometelor s-a păstrat legitatea vechii existențe lunare. Am spus adeseori că ştiința spiritului a demonstrat prezența acestei legități înainte să fi fost adusă vreo confirmare din partea ştiințelor naturii. În anul 1906, la Paris [Nota 13], am atras atenția asupra faptului că, în timpul vechii existențe lunare anumite combinații de carbon şi azot au avut un rol asemănător celui jucât azi pe Pământ de combinațiile dintre oxigen şi carbon, dioxidul de carbon, acidul carbonic ş.a.m.d. Aceste din urmă combinații sunt atât de toxice, încât provoacă moartea. Un rol similar l-au avut în perioada vechii existențe lunare, şi combinațiile cianului, combinațiile acidului prusic. Asupra acestui lucru ştiința spiritului a atras atenția în anul 1906. Şi în alte conferințe s-a arătat că prin existența cometelor sunt introduse legile vechii existențe lunare în sistemul nostru solar, aşa că n-au rămas în urmă doar entitățile luciferice, ci şi legile vechii substanțe lunare, care acționează într-un mod neuniform. S-a spus întotdeauna că trebuie să existe ceva în genul compuşilor acidului prusic în atmosfera cometelor. Mult mai târziu, în raport cu momentul când acest lucru a fost prezentat de către ştiința spiritului, de-abia în acest an, s-a constatat, prin analiză spectrală, prezența acidului prusic în componența cometelor.
Aveți aici una dintre dovezile care se pot aduce ca răspuns la afirmația: Arătați-ne cum se poate evidenția în mod concret un lucru prin metodele ştiinței spiritului! Există multe asemenea lucruri; numai că ar trebui ca ele să fie observate. Aşadar, ceva din vechea noastră existență lunară îşi exercită influențele asupra actualei existențe de pe Pământ.
Dar acum ne punem întrebrea: E îndreptățită afirmația că la baza fenomenelor senzoriale exterioare se află realități de natură spirituală?
Celui care acceptă ştiința spiritului îi e clar faptul că în spatele tuturor realităților senzoriale se află realități de natură spirituală. Dacă ceva din vechea existență lunară îşi proiecteză influențele, sub formă de substanță, asupra existenței noastre pământene, dacă o cometă îşi proiectează lumina asupra existenței noastre pământene, în spatele unui astfel de fenomen se află o realitate de natură spirituală. Şi am putea chiar să spunem ce fel de spiritualitate se manifestă prin cometa Halley. Cometa Halley este, ori de câte ori ajunge în sfera existentei noastre pământene, expresia unui nou impuls spre materialism. Poate că lumii actuale aceasta i se va părea o superstiție. Dar oamenii ar trebui să cugete la faptul că şi ei descoperă uneori influențe spirituale în constelațiile astrelor. Cine n-ar spune că eschimosul e o ființă umană altfel constituită decât, să zicem, hindusul, din cauză că în zona polară razele solare cad sub un alt unghi? Şi oamenii de ştiință deduc pretutindeni influențe spirituale din constelațiile astrelor. Aşadar, o dată cu cometa Halley vine şi un impuls spre materialism. Existența acestui impuls poate fi dovedită. După apariția cometei Halley, în anul 1835, a urmat un curent materialist care poate fi numit materialismul celei de a doua jumătăți a secolului trecut, după apariția anterioară a aceleiaşi comete s-a manifestat iluminismul materialist al enciclopediştilor francezi. Aceasta e legătura.
Pentru ca în existența pământeană să aibă loc anumite evenimente, cauzele lor trebuie să fi fost înregistrate cu mult timp înainte, în afara existenței pământene. Şi aici avem de-a face cu o karma cosmică. De ce pe vechea Lună au fost scoase din curentul evoluției spiritualul şi materia? Pentru ca anumite efecte să poată radia înapoi, spre acele entități care le-au expulzat. Entitățile luciferice au fost expulzate, au fost nevoite să parcurgă o altă evoluție, ca să poată lua naştere voința liberă şi posibilitatea de a alege răul, pentru ființele care trăiesc pe Pământ. Avem aici ceva care depăşeşte, în ceea ce priveşte efectele karmice existența noastră pământeană: o pespectivă deschisă spre karma cosmică.
Am putut vorbi astăzi despre karma, despre importanța pe care ea o are pentru fiecare persoană în parte, pentru individualitate, pentru întreaga omenire, în cadrul vieții de pe pământul nostru şi dincolo de sfera pământeană; şi am mai găsit ceva care poate fi numit karma cosmică. Descoperim astfel legea karmei, pe care o putem numi legea legăturii dintre cauză şi efect, dar în sensul că efectul se întoarce, la rândul lui, asupra cauzei şi că în acest caz ființa nu s-a schimbat, a rămas aceeaşi. Întâlnim această legitate karmică pretutindeni în lume, în măsura în care privim lumea ca pe ceva spiritual. Presimțim că, în diverse situații, karma se va manifesta în modurile cele mai diferite. Şi mai presimțim că diferitele curente karmice – karma personală, karma omenirii, karma Pământului, karma cosmică s.a.m.d. – se vor intersecta şi astfel vom obține elemente de care avem nevoie pentru a înțelege viața. Iar viața poate fi înțeleasă, în diferitele ei puncte concrete, numai dacă vom afla în ce fel colaborează între ele diferitele curente karmice.
