Problemele pe care le-am avut de discutat ieri priveau karma umană şi noi am încercat să discutăm aceste probleme ale karmei umane aşa cum ne apar ele conexiate la procesele interioare ale sufletului uman; s-ar putea spune că ele ne apar pornind de la ceva accesibil. Am atras atenţia asupra faptului că noi putem face lucruri prin care pot fi trezite în viaţa sufletească anumite experienţe interioare care duc în mod necesar la o convingere foarte precisă despre adevărul legii karmei. Dacă aducem mereu şi mereu asemenea probleme în raza vizuală a cercetărilor noastre antroposofice, nu facem ceva arbitrar, ci ne vom da seama din ce în ce mai mult cum se raportează ceea ce numim antroposofie, în sensul adevărat, autentic al cuvântului, la viaţă şi la întreaga evoluţie umană. Ne putem face, fără îndoială, o idee cât de cât corespunzătoare realităţii, despre felul în care întreaga viaţă umană trebuie să se schimbe, încetul cu încetul, dacă un număr mai mare de persoane îşi vor însuşi convingerea care a stat la baza expunerii noastre de ieri. Dacă, pătrunzând asemenea adevăruri, oamenii se vor raporta altfel la viaţă, acesta trebuie să se schimbe, într-un anumit fel. Şi ajungem astfel la o întrebare extrem de importantă, care ar trebui să fie o problemă de conştiinţă pentru aceia care se alătură mişcării antroposofice. Ce-l face, de fapt, pe un om al epocii prezente să fie antroposof?
Foarte lesne poate să apară aici o înțelegere greşită, când căutăm să răspundem într-un mod corespunzător la această întrebare, fiindcă azi foarte mulţi oameni, şi unii dintre noi, confundă mişcarea antroposofică cu o organizație exterioară oarecare. Nu vrem să spunem nimic rău despre o asemenea organizație exterioară, care, dintr-un anumit punct de vedere, trebuie să existe, pentru ca antroposofia să poată fi cultivată pe planul fizic, dar e important să ne lămurim asupra faptului că dintr-o asemenea organizație exterioară pot să facă parte toți acei oameni care nutresc un interes mai adânc, într-un mod serios şi sincer, faţă de problemele vieții spirituale şi care vor să-şi aprofundeze concepţia despre lume în sensul unei asemenea mişcări a vieţii spirituale. Cu aceasta am spus deja că cei care se alătură unei organizații caracterizate în felul de mai sus nu trebuie să cultive niciun fel de dogme, niciun fel de crezuri pozitive. Dar e cu totul altceva să spui o dată clar şi lămurit ce anume face, de fapt, ca un om modern, un om al epocii prezente, să fie antroposof.
Convingerea obişnuită, că avem de-a face cu o lume spirituală, este în mod sigur începutul convingerii antroposofice şi ea trebuie subliniată oriunde antroposofia e dusă afară, în lume, oriunde se vorbeşte în faţa publicului larg despre sarcinile, țelurile, misiunea ei actuală faţă de lume. Dar în cadrul cercului propriu-zis antroposofic oamenii trebuie să ştie clar că ceva mult mai precis, mult mai pregnant decât numai convingerea că există o lume spirituală îl face pe un om să fie antroposof. Fiindcă, la urma urmelor, această convingere că există o lume spirituală au avut-o dintotdeauna cercurile care nu erau de-a dreptul materialiste. Ceea ce face ca omul actual să fie antroposof, ceea ce, de fapt, încă n-a existat în teosofia unui Jakob Böhme, de exemplu, nici la vreun alt teosof din trecut, este un lucru în direcția căruia cultura Occidentului nostru a muncit cu toată puterea. Pe de o parte, această muncă a devenit de-a dreptul o însuşire caracteristică a căutării multor oameni. Pe de altă parte, ceea ce îl caracterizează într-un mod atât de special pe atroposof, ca atare, este privit încă şi azi de civilizaţia exterioară, de cultura umană generală, drept ceva prostesc şi e combătut cel mai mult.
Sigur, prin antroposofie noi ajungem să cunoaştem multe lucruri. Ajungem să cunoaştem evoluția omenirii, însăşi evoluția Pământului nostru şi a sistemului nostru planetar. Toate acestea ţin de bazele căutătorului antroposofic. Dar lucrul la care mă refer aici, lucrul deosebit de important pentru antroposoful epocii prezente este cucerirea unei convingeri în privința problemelor reîncarnării şi karmei. Și modul în care oamenii îşi vor însuşi această convingere despre reîncarnare şi karmă, felul în care ei vor găsi posibilitatea de a duce ideea de reîncarnare şi karmă în viaţa generală a lumii, aceasta va transforma în esenţă tocmai această viaţă modernă din prezent în viitor. Va crea forme de viaţă cu totul noi, un mod cu totul nou de conviețuire a oamenilor; dar o astfel de conviețuire cum este ea necesară, dacă e ca civilizația omenirii să nu decadă şi să nu se prăbuşească, ci să urce cu adevărat pe culmi noi, să progreseze. Asemenea reflecții, asemenea trăiri lăuntrice ale sufletului, cum sunt cele scoase ieri în evidență, pot fi făcute de orice om al epocii moderne; şi, dacă are suficient de multă energie şi putere de a acţiona, el va ajunge cu siguranță la o convingere interioară despre adevărul reîncarnării şi karmei. Dar lucrurile pe care o antroposofie veritabilă trebuie să le vrea, de fapt, se confruntă, am putea spune, cu întregul caracter fundamental exterior al epocii noastre prezente.
Acest caracter fundamental al epocii nostre actuale nu se exprimă, poate, în niciun alt fapt, într-un mod atât de caracteristic, de radical, ca în acela că oamenii totuși pot nutri un interes mai mult sau mai puţin mare faţă de problemele centrale care se referă la lucruri religioase, care se referă la evoluţia omului şi a lumii; de asemenea, la karmă şi reîncarnare. Cu asemenea probleme, dacă ele se extind până la diferitele doctrine pozitive ale confesiunilor religioase – de exemplu, privitoare la natura lui Buddha sau a lui Christos –, cu discutarea unor asemenea probleme vom mai găsi, totuși, azi un interes destul de larg. Dar acest interes devine tot mai slab, scade în intensitate; scade în intensitate chiar şi la aceia care se numesc azi antroposofi, scade foarte mult când se vorbeşte în modul concret despre felul în care antroposofia trebuie să se încetăţenească în toate aspectele cât de mici ale vieţii exterioare. În esenţă, acest lucru este de înțeles. Omul e situat în viaţa exterioară, unul are o poziţie, altul altă poziţie în lume. Am putea spune că lumea, aşa cum îşi duce ea viaţa cu rânduielile ei actuale, arată ca o mare instituție; în cadrul ei, omul ca individ e doar o rotiță dintr-un angrenaj. Aşa se simte el în această lume, cu munca sa, cu grijile sale, cu tot ceea ce-l preocupă de dimineaţa până seara, şi el nu ştie altceva decât că trebuie să se încadreze în această ordine exterioară a lumii şi să i se supună.
Alături de toate acestea se iveşte apoi întrebarea care trebuie să trăiască în orice suflet, dacă el e în stare să-şi ridice privirile cât de puțin de la ceea ce-i oferă viaţa cotidiană, întrebarea despre destinul sufletului, despre începutul şi sfârşitul vieţii sufleteşti, despre legătura cu entităţile divin-spirituale, despre forţele lumii. Şi între ceea ce viaţa cotidiană poate să-i dea omului, în legătură cu care el îşi face griji etc., şi ceea ce primeşte pe tărâmul antroposofiei se cască o prăpastie largă, un abis adânc. Şi ne vine să spunem: Pentru cei mai mulţi oameni, şi pentru antroposofii din epoca prezentă, concordanţa dintre convingerea lor antroposofică şi ceea ce ei fac şi îşi reprezintă afară, în viaţa cotidiană, nu există aproape deloc. Nu trebuie decât să punem o întrebare concretă oarecare, în faţa publicului larg, şi s-o discutăm în sens spiritual-ştiinţific, în sens antroposofic, şi vom vedea imediat că interesul care încă mai exista când se discutau nişte probleme general-religioase sau altele asemănătoare nu există deloc față de asemenea probleme concrete. Ei bine, nu se poate cere ca antroposofia să se încetăţenească chiar imediat, ca fiecare s-o exprime deja în tot ce face. Dar trebuie să se atragă atenţia că ştiinţa spiritului de orientare antroposofică are misiunea exact de a introduce în viaţă, de a incorpora vieții tot ceea ce trebuie să vină dintr-un suflet care-şi procură treptat convingerea că ideile de reîncarnare şi karmă sunt realităţi. Astfel s-ar putea prezenta de-a dreptul ca semn caracteristic al antroposofului actual faptul că el se află pe calea de a-şi însuşi o convingere interioară întemeiată, despre lucrarea ideeii reîncarnării şi karmei. Tot restul rezultă de aici ca de la sine, drept consecinţă directă, drept efect.
Aceasta, bineînţeles, nu poate merge nici așa încât acum toată lumea să gândească: prin ceea ce dobândesc din reîncarnare şi karmă voi aborda imediat în mod nemijlocit viaţa exterioră. Aşa ceva nu se poate, fireşte. Dar noi trebuie să ne facem reprezentări despre faptul că reîncarnarea şi karma trebuie să pătrundă în viaţa exterioară, în aşa fel încât ele să poată deveni nişte puteri care conduc viaţa exterioară.
Să luăm ideea de karmă, felul în care lucrează karma de-a lungul diferitelor încarnări ale omului. Când un om intră în lume, noi trebuie să privim, în ultimă instanţă, capacitățile şi forţele sale drept rezultatul unor cauze pe care el însuşi le-a creat în alte încarnări trecute. Dacă urmărim în mod consecvent această idee, va trebui să-l tratăm pe fiecare om, cu adevărat, ca pe un fel de enigmă interioară, ca pe ceva din care el trebuie să scoată la lumină ceea ce plana în substraturile întunecate ale încarnărilor sale precedente. Nu numai în munca educativă, ci în întreaga viaţă va avea loc un avânt de cea mai mare importanță, dacă va fi luată în serios o idee cum este aceea a karmei. Şi, dacă ar fi înţeleasă, ideea de karmă s-ar transforma dintr-o simplă idee teoretică în ceva care să intervină cu adevărat în viaţa practică, în ceva care ar putea deveni cu adevărat o latură practică a vieții.
Dar întreaga viaţă exterioară, aşa cum ni se prezintă ea astăzi, e peste tot imaginea unei legături dintre oameni care a fost formată şi plăsmuită prin excluderea, ba chiar prin negarea ideii de reîncarnare şi karmă. Şi azi viaţa exterioară este organizată în aşa fel încât parcă s-ar fi încercat să se blocheze toate posibilităţile ca oamenii, prin propria evoluţie sufletească să ajungă să-şi dea seama că există reîncarnare şi karmă. Realmente nu există, de exemplu, nimic atât de ostil unei convingeri reale despre reîncarnare şi karmă ca acel principiu al vieţii, conform căruia omul, pentru ceea ce efectuează el în mod nemijlocit ca muncă, trebuie să câștige o plată corespunzătoare muncii, care achită direct munca. Nu-i aşa, o asemenea afirmaţie sună ciudat, foarte ciudat! Dar dumneavoastră nu trebuie să priviţi lucrurile ca şi cum antroposofia ar vrea să arunce la gunoi în modul cel mai radical principiile unei practici de viaţă şi să introducă peste noapte o nouă ordine a vieţii. Aşa ceva nu se poate. Dar oamenii ar trebui să se familiarizeze cu gândul că realmente într-o ordine a lumii în care se crede că plata şi munca trebuie să corespundă direct, o ordine a lumii în care omul trebuie să-şi câştige prin munca lui cele necesare vieţii, nu poate prospera niciodată o convingere fundamentală reală despre reîncarnare şi karmă [Nota 21]. Orânduirea existentă trebuie să se mai păstreze, deocamdată, aşa cum este, fiindcă tocmai antroposoful trebuie să înțeleagă că ceea ce există a fost făcut să apară prin rânduiala karmei şi că, din acest punct de vedere, există aşa în mod îndreptățit şi necesar. Dar el trebuie să aibă neapărat posibilitatea de a înțelege că în sânul organismului orânduirii noastre se dezvoltă, ca un germene nou, ceea ce poate şi trebuie să decurgă din recunoaşterea ideii de reîncarnare şi karmă.
Înainte de toate, din ideea de karmă decurge faptul că noi nu trebuie să ne simţim situaţi în ordinea lumii din întâmplare – aceasta reiese, după cum cred, din expunerea de ieri –, că noi nu trebuie să ne simţim puşi din întâmplare în locul în care ne aflăm în viaţă, că la baza acestei situări se află un fel de hotărâre subconştientă a voinţei; că, înainte de a fi intrat în această existenţă pământească, în care ne-am transpus cu încetul, venind din lumea spirituală dintre moarte şi naştere, am luat, în lumea spirituală, drept rezultat al încarnărilor noastre precedente, hotărârea – pe care am uitat-o, când ne-am transpus în trup – de a ne situa în locul în care ne aflăm. Aşa că rezultatul unei hotărâri luate de propria noastră voinţă în existenţa prenatală, prepământească, este aceea care ne pune la locul nostru din viaţă şi ne înzestrează cu tendinţa de a suferi acele lovituri de destin care ne ating. Dacă omul ajunge la convingerea că legea karmei este adevărată, nu se poate ca el să nu înceapă să aibă, dintr-un anumit punct de vedere, o înclinație, ba poate chiar iubire față de acel loc din lume pe care el însuşi şi l-a ales, indiferent de ce loc ar fi vorba.
Dar puteţi spune acum, în orice caz: Dar tu spui nişte cuvinte foarte ciudate, bizare, nişte cuvinte ciudate! La poeţi, la scriitori, la alți oameni care desfăşoară o activitate spirituală poate că merge. Dacă le vorbeşti lor, poți să le predici foarte frumos, spunându-le să aibă iubire, bucurie, dăruire pentru locul în care stau în viață. Cum stau, însă, lucrurile cu toţi aceia care se află în nişte locuri ale vieţii care, cu conținutul lor, cu activitățile reclamate de ele, nu trezesc o simpatie deosebită, ci trezesc în sufletele umane sentimentul că se numără printre persoanele bătute de soartă, printre subjugații vieții? – Cine ar putea să nege faptul că o mare parte a eforturilor depuse în cadrul civilizaliei actuale caută să amelioreze necontenit viața noastră, să vină cu nişte ameliorări în măsură să aducă ajutor în privința nemulţumirii celor situaţi în nişte locuri atât de antipatice ale vieții. Câte partide de tot felul, câte eforturi de grup nu există, care vor să amelioreze viața, ca să zicem aşa, în toate direcţiile, în aşa fel încât şi din punct de vedere exterior să poată fi creată o situație în care întreaga viaţă de pe Pământ a omenirii să devină suportabilă.
Dar aceste eforturi nu ţin seama de un lucru, şi anume de faptul că starea de nemulţumire care pentru mulți oameni tocmai în zilele noastre decurge din viaţă are legătură, în multe privințe, cu întregul mers al evoluţiei omenirii, că, de fapt, oamenii au ajuns la o asemenea karmă prin felul în care au evoluat în trecut şi că din conlucrarea acestor diferite karme s-a născut în mod necesar starea actuală a civilizaţiei omenirii. Iar dacă vrem să caracterizăm această stare a civilizației, trebuie să spunem că ea se dovedeşte a fi complicată în cel mai înalt grad. Şi mai trebuie să spunem că ceea ce face omul, că ceea ce duce omul la îndeplinire are din ce în ce mai puţin legătură cu ceea ce el iubeşte. Şi dacă azi i-am număra pe oamenii care sunt nevoiţi să efectueze, în poziția lor de viaţă exterioară, o activitate pe care n-o iubesc, am constata că numărul lor e cu mult mai mare decât numărul celor care mărturisesc: Nu pot spune altceva decât că-mi iubesc ocupaţia exterioară, că ea mă face să fiu fericit şi mulţumit!
Nu demult am auzit cum un om i-a spus altuia, cu care era prieten, următoarele cuvinte remarcabile: Dacă privesc în trecut, la viaţa mea, în toate amănuntele, trebuie să spun că, dacă în clipa de faţă ar trebui s-o iau de la început, din copilărie şi până azi, trăind exact aşa cum îmi doresc, aş face cam aceleaşi lucruri pe care le-am făcut până acum. Iar prietenul îi răspunde: Atunci vă numărați printre oamenii care în epoca prezentă sunt cel mai greu de găsit. – Această persoană are dreptate, în privința celor mai mulți oameni din epoca prezentă. Nu avem foarte mulți contemporani care ar spune că, dacă ar depinde de ei, ar reîncepe imediat viața, cu toate bucuriile, durerile, loviturile de destin, piedicile pe care ea li le-a adus şi că ar fi foarte mulțumiți dacă li s-ar oferi iarăşi aceleaşi lucruri. Nu se poate spune că faptul citat, şi anume acela că în prezent există foarte puțini oameni care şi-ar relua karma actuală, în toate amănuntele, nu are legătură cu tot ceea ce starea de azi a civilizaţiei i-a adus omenirii. Viaţa noastră a devenit mai complicată, dar ea a devenit aşa cum este prin karmele diferite ale persoanelor care trăiesc azi pe Pământ. Fără nicio îndoială. Pentru acela care priveşte cât de puţin în mersul evoluţiei omenirii, lucrurile nu se prezintă deloc în aşa fel încât să creadă că ne îndreptăm în viitor spre o viaţă mai puţin complicată. Dimpotrivă, viaţa va deveni tot mai complicată! Viaţa exterioară devine tot mai complicată, indiferent de câte activităţi l-ar scuti maşinile pe om. În această încarnare fizică va putea să existe într-o măsură foarte redusă o viaţă care să le dea oamenilor fericire, dacă nu vor fi create cu totul alte raporturi decât acelea care domnesc în epoca noastră. Iar aceste alte raporturi trebuie să fie acelea care rezultă din pătrunderea sufletului uman cu adevărul despre reîncarnare şi karmă.
Cu ajutorul acestui adevăr oamenii îşi vor da seama că, în paralel cu procesul de complicare a civilizaţiei exterioare, va merge şi cu totul altceva. Ce va fi necesar, pentru ca noţiunea de reîncarnare şi karmă, aşa cum trebuie neapărat să se întâmple, dacă e ca civilizaţia noastră să nu ajungă la decadenţă, să influenţeze într-un timp relativ scurt formaţia noastră şcolară în aşa fel încât să-i cuprindă pe oameni deja în copilărie la fel cum îl cuprinde azi pe copil convingerea despre adevărul sistemului cosmic copernician?
Ce a fost necesar pentru ca sistemul cosmic copernician să cuprindă sufletele? – Cu acest sistem cosmic copernician e ceva cu totul special. Eu nu vreau să vorbesc despre sistemul cosmic copernician, ci numai despre felul în care el şi-a făcut intrarea în lume. Gândiți-vă numai că el a fost conceput de un canonic creştin, că Copernic a putut gândi despre acest sistem cosmic în aşa fel încât a dedicat papei opera sa, în care şi-a elaborat sistemul [Nota 22]. El a putut să creadă că ceea ce concepuse este cu totul în spirit creştin. A existat oare pe atunci vreo dovadă pentru copernicianism? A putut dovedi cineva ceea ce concepuse Copernic? Nimeni n-a putut dovedi copernicianismul. Şi totuşi, ia gândiţi-vă cât de repede a pătruns el în omenire! De când poate fi el dovedit? Cu oarecare certitudine, în măsura în care el e adevărat, din anii '50 ai secolului al IX-lea, de-abia de la experimentul lui Foucault cu pendulul [Nota 23]. Înainte n-a existat nicio dovadă a faptului că Pământul se roteşte. Este o absurditate să se afirme că Copernic a putut şi dovedi tot ceea ce a prezentat şi înțeles ca ipoteză; acelaşi lucru se poate spune şi despre afirmaţia că Pământul se roteşte în jurul propriei sale axe.
De-abia după ce s-a constatat că pendulul cu doi poli aflat în mişcare are tendinţa de a-şi menține nivelul de oscilaţie şi faţă de rotaţia Pământului, şi că, dacă se pune în mişcare un pendul lung, direcţia de oscilaţie a acestuia se roteşte în raport cu suprafaţa Pământului, s-a putut trage concluzia: Trebuie că Pământul s-a rotit, ieşind de sub pendul. Acest experiment, care este o primă dovadă reală a faptului că Pământul se roteşte, a fost făcut de-abia în secolul al XIX-lea. Înainte n-a existat nicio posibilitate de a privi copernicianismul altfel decât ca pe o ipoteză. Totuşi, el a avut o influentă atât de mare asupra naturii sufletului uman al epocii moderne, încât, în timp ce Copernic era convins că poate să-i dedice papei opera sa, aceasta a fost scrisă la Index până în anul 1822. De-abia în anul 1822 opera pe care se bazează copernicianismul a fost scoasă de la Index. Ea a fost scoasă, deci, de la Index înainte să fi existat o dovedă adevărată pentru concepția lui Copernic. Forța impulsului cu care sistemul cosmic al lui Copernic s-a încetățenit în sufletul uman, acest copernicianism a obligat Biserica să-l recunoască drept ceva care nu este eretic.
Am avut întotdeauna impresia că este semnificativ în cel mai adânc sens faptul că ideea despre mişcarea Pământului mi-a fost prezentată, mai întâi, la şcoală, pe când nu eram decât un băietan, de către un preot, nu de un învățător. Şi cine ar putea să nege faptul că sistemul lui Copernic s-a înrădăcinat până în sufletele copiilor? – Dar să nu vorbim acum despre adevărurile şi erorile sale.
La fel trebuie să se înrădăcineze – dar pentru aceasta omenirea nu are tot atât de mult timp cum a avut pentru asimilarea copernicianismului, dacă nu e ca civilizația omenească să ajungă la decadență – adevărul despre reîncarnare şi karmă. Iar aceia care se numesc azi antroposofi sunt chemați să facă tot ce le stă în putere pentru ca adevărul despre reîncarnare şi karmă să se reverse până în sufletul copiilor. Prin aceasta n-am spus, bineînțeles, că antroposofii care au copii ar trebui să le transmită acest adevăr ca pe o dojană. Aceste lucruri trebuie înțelese.
Nu fără motiv am adus în discuție copenicianismul. Din ceea ce i-a adus copenicianismului succesul putem învăța ce poate să aducă ideii de reîncarnare şi karmă succesele sale în viața civilizației noastre. Ce a făcut oare ca sistemul copernician să se răspândească atât de repede? Voi spune acum un lucru îngrozitor de eretic, ceva de-a dreptul groaznic pentru omul modern. Dar e necesar ca antroposofia să fie concepută de antroposofi cu aceeaşi religiozitate şi dându-i aceeaşi importanță cu care, odinioară, creştinismul a fost conceput, la apariția sa, de primii creştini, care şi ei au intrat în conflict cu concepțiile existente. Dacă antroposofia nu va fi luată la fel de mult în serios de către adepții ei, ea nu va putea să facă pentru omenire ceea ce trebuie făcut.
Aşadar, trebuie să spun un lucru groaznic, şi anume: Copernicianismul, ceea ce oamenii învață azi sub forma sistemului cosmic copernician, căruia nu vrem să-i negăm marile merite şi importanța pe care o are, ca fapt de cultură de prim rang, s-a putut înrădăcina în sufletul uman datorită faptului că oamenii au putut fi atât de superficiali încât să devină adepții acestui sistem. A fost nevoie de superficialitate şi de un mod exterior de a privi lucrurile, pentru ca oamenii să se convingă mai repede de copernicianism. Prin aceasta n-am spus că importanța pe care copernicianismul o are pentru omenire este mai mică. Nu; dar trebuie spus că nu trebuie să fii un om prea profund, că nu trebuie ca cineva să se internalizeze, ci trebuie să se externalizeze, se înstrăineze de sine, să devină de-a dreptul superficial ca să devină un adept al copernicianismului. Şi, cu adevărat, a fost necesar un grad înalt de superficialitate a sufletului uman, pentru ca oamenii să poată găsi nişte afirmații atât de plate, triviale, pe care le întâlnim în cărțile moniste moderne, în care se spune, cu un anumit entuziasm: Pământul pe care locuiesc oamenii e un grăunte de praf în Univers, față de celelalte lumi [Nota 24]. Aceasta este o tiradă trivială, din simplul motiv că acest grăunte de praf cu toate detaliile, îl privește pe omul de pe Pământ, iar celelalte lucruri, care sunt răspândite în Univers şi cu care Pământul este comparat, îl privesc mai puțin pe om. Evoluția omenirii a trebuit să devină cu totul superificială, ca să ajungă repede capabilă, ca să zic aşa, să adopte copernicianismul.
Dar ce trebuie să facă omenirea pentru a-şi însuşi învățătura despre reîncarnare şi karmă? – Această învățătură trebuie să aibă succes mult mai repede, dacă e ca omenirea să nu se îndrepte spre decadență. Dar ce este necesar, pentru ca ea să se înrădăcineze în sufletele copiilor?
Pentru copernicianism a fost nevoie de externalizare, de superficialitate, pentru a ne deprinde cu adevărurile despre reîncarnare şi karmă e nevoie de internalizare, interiorizare; o capacitate de a lua în serios asemenea lucruri, de felul celor discutate de noi ieri, o capacitate de a înțelege trăiri sufleteşti interioare, intimităţi ale sufletului, lucruri pe care orice suflet trebuie să le trăiască în străfundurile interioare adânci ale propriului sâmbure ființial. Ceea ce copernicianismul a făcut pentru civilizaţia actuală e prezentat în toate comunicările de popularizare şi se vede faptul că toate acestea le pot fi oferite oamenilor şi sub formă de imagini, şi pe pelicula cinematografică. Deja acest lucru caracterizează imensa superificialitate a acestei civilizaţii.
Puțin se va putea arăta în imagini, puțin se va putea comunica despre intimitățile adevărurilor care se concentrează în cuvintele reîncarnare şi karmă. În cultivarea și internalizarea, asimilarea şi prelucrarea interioară a unor lucruri ca cele spuse ieri constă felul în care oamenii îşi vor da seama că ideea de reîncarnare şi karmă este întemeiată. Aşa că va fi necesar polul opus, pentru ca ideile despre reîncarnare şi karmă să se încetățenească în omenire, opusul a ceea e este atât de răspândit în civilizaţia exterioară din zilele noastre. De aceea trebuie să ne străduim atât de mult ca această internalizare să aibă loc cu adevărat pe tărâmul antroposofic. Chiar dacă nu se poate nega faptul că anumite descrieri schematice pot fi de folos la înțelegerea intelectuală a unor adevăruri fundamentale, trebuie să spunem, totuşi: Lucrul cel mai important pe tărâm antroposofic este îndreptarea atenţiei spre legile care acţionează în adâncul sufletului, spre ceea ce lucrează sub forțele sufletului într-un mod asemănător aceluia în care legile fizice exterioare lucrează afară, în depărtările timpului şi spațiului.
Dar şi din aceste legi particulare ale karmei, astăzi oamenii înţeleg, de fapt, doar foarte puțin. O putem citi, ca să zicem aşa, din lucrurile care azi sunt repetate mereu de civilizaţia actuală. Care dintre oamenii luminaţi ai civilizației exterioare nu gândeşte azi că omenirea a ieşit din stadiul copilăriei, în care credea, şi a intrat în vârsta maturităţii, când ea poate să ştie. Asemenea fraze sunt declamate mereu în faţa lumii şi multe provin din lucrurile care-i orbesc pe oameni, dar care n-ar trebuie să-i orbească niciodată pe antroposofi, nişte fraze ca aceea care spune: Credința trebuie să fie înlocuită de cunoaştere.
Dar aceste tirade despre credinţă şi cunoaştere nu țin seama de ceea ce, în viață, se numesc corelații karmice. Dacă cineva care este în măsură să facă cercetări oculte asupra unor naturi deosebit de credincioase, asupra unor suflete care cred cu o deosebită dăruire, dacă un asemenea om se uită în jur şi se întreabă: Cum se face că un om sau altul este o persoană deosebit de credincioasă? Cum se face că el are această ardoare a credinței, acest entuziasm, cum se face că într-un om sau altul trăieşte un adevărat geniu al veneraţiei religioase, al îndreptării gândurilor spre lumea suprasensibilă? – dacă cineva îşi pune aceste întrebări va găsi un răspuns demn de luare-aminte. Dacă ne întoarcem în trecutul unor asemenea naturi credincioase, la care credința, drept realitate importantă a vieții lor, apare chiar la o vârstă mai târzie, dacă ne întoarcem la nişte încarnări anterioare, găsim faptul demn de luare-aminte că sunt nişte individualităţi care în alte încarnări anterioare au fost nişte cunoscători. Cunoaşterea pe care au avut-o în încarnarea lor precedentă, elementul rațional al inteligenței din încarnarea lor trecută s-a transformat în elementul credință al încarnării actuale. Avem aici una dintre realităţile remarcabile ale karmei, care vine să se alăture alteia, într-un mod atât de ciudat. Dacă ne apropiem de nişte oameni care, având o mentalitate foarte materialistă, nu mai vor să creadă, ci doar să ştie – iertați-mă dacă spun un lucru care pe cei de față nu i-ar şoca, dar i-ar şoca foarte mult pe cei din afară, care jură numai pe ceea ce oferă simțurile şi intelectul limitat la creier, care declară că nu acceptă nimic altceva –, ei bine, la ei vom găsi – este un fapt cu totul enigmatic – obtuzitate în încarnarea precedentă. Aşa că o cercetare reală a diferitelor încarnări ne dă acest rezultat ciudat, că tocmai naturile care cred cu entuziasm, care nu sunt fanatice, dar sunt bine consolidate în interiorul lor în ceea ce priveşte orientarea fiinţei spre lucrurile superioare, şi-au clădit credinţa din prezent pe o cunoaştere cucerită în încarnări anterioare, pe când cunoaşterea bazată pe materialism a fost dobândită prin obtuzitatea faţă de concepţiile despre lume din încarnările trecute.
Ia gândiţi-vă cât de mult se schimbă întregul mod de a privi viaţa, dacă ne îndreptăm astfel privirile, dincolo de ceea ce vieţuim în prezentul imediat, spre ceea ce individualitatea umană vieţuieşte trecând prin diferitele încarnări!
În acest caz, multe dintre lucrurile de care omul aflat în încarnarea prezentă e mândru încep să pară ciudate, dacă le privim în contextul felului în care ele au fost dobândite în încarnarea precedentă. Dacă le privim din punctul de vedere al reîncarnării, multe nu mai par atât de incredibile. Nu trebuie decât să observăm la un om felul în care el se dezvoltă, într-o anumită încarnare, sub influenţa acestor forţe sufleteşti interioare. Nu trebuie decât să studiem forţa sufletească a credinţei, forţa sufletească pe care omul o poate avea sub forma credinţei în ceva care, ca realitate suprasensibilă, se ridică deasupra fenomenelor senzoariale obişnuite. Oricât s-ar opune un monist materialist din epoca modernă, oricât ar spune: Numai cunoaşterea e valabilă, credinţa nu are niciun fundament, în raport cu el e valabil un alt fapt, acela că tocmai raportul sufletesc al credinţei acţionează într-un mod dătător de viaţă asupra corpului său astral, pe când lipsa credinţei, neputinţa de a crede îi ofileşte corpul său astral, îl face să se usuce. Credinţa acţionează asupra corpului astral la fel cum hrana acţionează asupra corpului fizic. Şi oare nu este important să ştim ce face credinţa pentru om, pentru binele lui, pentru sănătatea lui sufletească şi – fiindcă ea influențează şi sănătatea corporală – pentru acest corp? Nu e ciudat că, pe de o parte, se tinde spre abolirea credinţei, ca să se facă loc cunoaşterii, iar pe de altă parte este adevărat că un om care nu poate să creadă va avea un corp astral ofilit, uscat? Dacă e să se analizeze acest lucru, el poate fi studiat dacă privim numai o singură viaţă. Fiindcă pentru a ne da seama că un om lipsit de credinţă are un corp astral uscat nu e nevoie să ai perspectiva mai multor încarnări succesive, e suficient să-l priveşti pe omul respectiv într-o singură încarnare. Putem spune, deci: Lipsa de credinţă face să se usuce corpul nostru astral, prin necredinţă noi devenim săraci, în încarnarea următoare vom face să se osifice individualitatea noastră. Prin necredinţă devenim obtuzi în încarnarea următoare şi incapabili să ne cucerim o cunoaştere. Este o logică vană, seacă, osificată aceea care pune în opoziţie cunoaşterea şi credinţa. Pentru acela care priveşte lucrurile în intimitatea lor toate banalităţile care se spun despre credinţă şi ştiinţă au cam aceeaşi valoare ca aceea a unei discuţii duse între doi oameni, dintre care unul afirmă că până acum bărbaţii au avut o importanţă mai mare în evoluţia umană, iar celălalt că femeile au jucat rolul mai important. Că în perioada de copilărie a omenirii ar fi jucat rolul de frunte unul din sexe, iar acum celălalt. Pentru cunoscătorul faptelor spirituale e clar: credinţa şi ştiinţa se raportează una la alta la fel cum se raportează unul la celălalt, în viaţa exterioară, cele două sexe. Acest lucru trebuie să-l luăm în considerare drept fapt clar şi important, şi atunci vedem corect. Paralelismul merge până acolo unde putem spune: La fel cum un om – am subliniat deseori acest lucru [Nota 25] – îşi schimbă sexul în cursul încarnărilor, astfel încât, de regulă, el este o dată bărbat, o dată femeie, tot aşa, de regulă, după o încarnare în care omul a fost mai ales credincios urmează una în care el este mai mult raţional, apoi vine iar una în care el este mai ales credincios etc. Excepţii există, desigur, aşa că se poate întâmpla şi să urmeze una după alta mai multe încarnări masculine sau feminine. Dar, de regulă, lucrurile se fecundează şi se completează reciproc.
Dar şi alte forţe ale fiinţei umane se completează în mod asemănător, de exemplu, cele două facultăţi sufleteşti pe care le vom desemna drept putere de a iubi şi forţă interioară, în aşa fel încât în om există sentimentul de sine, armonie interioară, tărie şi independenţă şi el ştie ce are de făcut în viaţă. Şi în această privinţă karma umană acţionează alternativ în diferitele încarnări, ea făcând să se dezvolte într-un om, într-o anumită încarnare, mai ales iubirea plină de dăruire faţă de lumea din jur, un fel de uitare de sine, un fel de contopire cu lumea din jur. Şi după o asemenea încarnare va urma una în care omul se va simţi chemat să nu se piardă în lumea exterioară, ci să se fortifice în interiorul său, să-şi folosească forţa pentru a progresa el însuşi. Nu e voie, bineînțeles, ca el să ajungă atunci la o lipsă totală de iubire, după cum nici în primul caz nu e voie să ajungă la o totală pierdere a Sinei proprii. Aceste două lucruri iar sunt complementare. Şi se poate sublinia mereu că nu e suficient doar ca antroposofii să vrea să facă sacrificii. Unii oameni vor să facă foarte multe sacrificii – dar, pentru a-i aduce lumii nişte sacrificii folositoare, omul trebuie să aibă mai întâi forţa de a face sacrificii. Mai întâi omul trebuie să fi devenit ceva, înainte de a se putea sacrifica, fiindcă altfel sacrificarea egoităţii nu are prea multă valoare. Dintr-un anumit punct de vedere e tot un fel de egoism – chiar dacă reţinut –, un fel de comoditate, dacă cineva nu caută să se desăvârşească, să progreseze, pentru ca ceea ce el realizează să aibă valoare.
S-ar putea părea – dar vă rog să nu mă înţelegeți greşit – că noi predicăm aici în favoarea neiubirii. Lumea exterioară le reproşează antroposofilor: Voi căutaţi să vă desăvârşiţi sufletul, să progresaţi în ceea ce priveşte sufletele voastre! Deveniţi nişte egoişti! Și trebuie să recunoaştem că în această năzuinţă a oamenilor spre desăvârşire pot să apară multe bizarerii, greşeli şi erori. Nu trebuie să nutrim o simpatie vană faţă de ceea ce apare în mod frecvent printre antroposofi în numele principiului evoluţiei. În spatele acestei tendinţe zace de multe ori un egoism extraordinar de mare, nepermis.
Pe de altă parte, trebuie să subliniem că noi trăim într-o epocă de cultură în care se face infinit de multă risipă tocmai cu voinţa de jertfă plină de dăruire. Chiar dacă neiubirea se întâlneşte la tot pasul, se face nespus de multă risipă şi cu iubirea şi voinţa de sacrificiu. Nu trebuie să înţelegem greşit, dar trebuie să ne fie clar că iubirea, dacă nu e însoțită de un mod de viaţă înțelept, de o înțelegere înţeleaptă a situaţiilor respective, poate fi foarte deplasată şi le poate aduce oamenilor mai degrabă pagube decât foloase.
Noi trăim în epoca în care un mare număr de oameni are nevoie ca în suflet să pătrundă iar ceva în măsură să-l ducă înainte, ceva ce aduce antroposofia, spre a le face sufletele mai bogate, mai pline de conţinut. Omenirea trebuie să caute, pentru încarnarea următoare, dar deja şi pentru activitatea dintre moarte şi o nouă naştere, să săvârşească nişte fapte care să nu aibă la bază doar lucruri moştenite din trecut, ci să fie nişte fapte noi. Aceste lucruri trebuie privite cu foarte multă seriozitate şi cu o demnitate adevărată, fiindcă trebuie să fie clar că antroposofia are o misiune, că ea este ca un germene al civilizaţiei care creşte înspre viitor şi trebuie să înflorească. Dar putem înțelege cel mai bine cum se petrec lucrurile în viaţă dacă studiem nişte legături karmice cum sunt credinţa şi raţiunea, iubirea şi sentimentul Sinei. Un om care e convins, în sensul evoluţiei din epoca noastră, că atunci când trecem prin poarta morţii urmează o veşnicie extrapământească, undeva, în afara lumii de aici, nu va putea să ajungă niciodată să aprecieze în mod just progresul sufletesc, fiindcă el îşi va spune: Chiar dacă există un progres, tu nu-i poţi da o formă cu totul cuprinzătoare, fiindcă te afli în lume doar în mod trecător, doar pentru un timp foarte scurt, şi nu trebuie decât să te pregăteşti pentru lumea cealaltă.
Și totuşi noi devenim cei mai înțelepţi în viaţă învățând din greşelile noastre. Noi învățăm din ceea ce am greşit. Devenim cei mai înțelepţi tocmai datorită eşecurilor noastre. Ia întrebaţi-vă cu toată seriozitatea cât de des aveţi ocazia să faceţi încă o dată, exact în aceeaşi situaţie ca înainte, ceva ce aţi făcut greşit. Rareori se va ivi o asemenea situaţie. Și viaţa n-ar fi cu totul lipsită de sens, dacă înțelepciunea pe care ne-o putem însuşi din greşeli s-ar pierde pentru omenirea pământească? Numai dacă ne putem întoarce înapoi, dacă putem aplica într-o viaţă cu totul nouă ceea ce ne-am însuşit în alte vieţi trecute, drept experienţă de viaţă, numai atunci viaţa are un sens. De aceea este absurd să năzuieşti spre desăvârşirea sufletului, atât pentru existenţa pământească, dacă se consideră că este una singură, cât şi pentru veşnicia extrapământească.
Și cu atât mai absurd e pentru aceia care cred că, după ce au trecut prin poarta morţii, întreaga existenţă s-a sfârşit. Ce forţe, ce energii şi siguranţă în viaţă le-ar da oamenilor cunoaşterea faptului că pot valorifica într-o nouă viaţă forţa, care aparent se pierde! Civilizaţia epocii prezente este aşa cum este din cauză că în încarnările prin care a trecut omul înainte au fost adunate extrem de puţine lucruri pentru această civilizație. Cu adevărat, sufletele au sărăcit în cursul diferitelor încarnări succesive. Cum se face că sufletele au sărăcit?
Să aruncăm o privire în trecut, spre vremurile străvechi de dinaintea Golgotei; pe atunci mai exista o clarvedere veche, mai existau forţe de voinţă magice. Aşa a fost până în vremurile creştinismului. Dar ceea ce a venit din lumile superioare, în ultimele epoci ale vechii clarvederi, n-au mai fost decât influenţe rele, demonice. În Evanghelii vedem peste tot, în preajma lui Christos, nişte naturi demonice. Sufletele pierduseră tot ceea ce în vremurile vechi mai existase în sufletele umane, drept legătură originară cu forţele şi entităţile divin-spirituale. Apoi Christos şi-a făcut intrarea în omenire. Oamenii care trăiesc în prezent au avut din acel moment şi până azi, în funcţie de karma lor, două, trei sau patru încarnări. Şi creştinismul a trebuit să acţioneze aşa cum a acţionat până acum din cauză că el a găsit în omenire nişte suflete slabe, golite. El nu şi-a putut aduce la înflorire forţa interioară din cauză că în evoluţia omenirii au existat nişte suflete slabe. Putem aprecia cum au stat lucrurile dacă studiem un alt val din civilizaţia omenirii, valul care a dus evoluţia omenirii, în Orient, la budism. În budism există ideea de reîncarnare şi karmă, dar numai în aşa fel încât consideră că progresul omenirii ar avea sarcina de a-l scoate pe om din viaţă cât mai curând posibil. În Orient a acţionat un val în care setea de a fi n-a mai existat. Vedem, deci, că tot ceea ce e menit să-l entuziasmeze pe om pentru misiunea lui pe Pământ, să-l determine s-o aducă la îndeplinire, vedem cum toate acestea au dispărut la acel val al civilizaţiei care era purtătorul budismului. Iar dacă budismul ar cunoaşte o răspândire deosebit de mare în Occident, acest lucru ar fi o dovadă a faptului că sunt foarte numeroase acele suflete care sunt cele mai slabe, cele mai inapte pentru viaţă, fiindcă ele l-ar adopta. Peste tot unde budismul ar putea să apară, sub o formă sau alta, în Occident, aceasta ar fi o dovadă a faptului că sufletele vor să scape cât mai repede de misiunea lor pe Pământ, că ele nu se pot împăca cu ea.
În timpul în care creştinismul se răspândea în sudul Europei şi a fost preluat de popoarele nordice, acele popoare au fost puternice în forţa lor instinctivă. Ele şi-au asimilat creştinismul, dar acesta n-a putut să scoată în evidenţă, pentru început, decât latura sa exterioară, adică aceea pentru care e deosebit de important ca omul civilizaţiei actuale să poată ajunge la o aprofundare a impulsului christic, în aşa fel încât să devină forţa cea mai lăuntrică a sufletului uman însuşi şi, de aceea, sufletul să devină tot mai bogat, tot mai lăuntric, pe măsură ce se îndreaptă spre viitor. Sufletele umane au avut nişte încarnări mai slabe; creştinismul le-a sprijinit, pentru început, din punct de vedere exterior. Acum au venit vremurile în care sufletele trebuie să devină puternice şi viguroase lăuntric. De aceea, mai târziu, în viitor, va fi prea puţin important ce va face sufletul în viaţa exterioară. Dar va fi esenţial ca el să se găsească pe sine, să se interiorizeze, să-şi formeze reprezentări despre felul în care ceea ce este în interior poate fi transpus în viaţa exterioară, despre felul în care misiunea pământească poate fi pătrunsă de ceea ce ne cucerim, drept conştienţă, drept interioritate puternică, prin faptul că ne-am pătruns de adevărurile despre reîncarnare şi karmă.
Chiar dacă se începe foarte moderat cu pătrunderea în viaţă a ideilor de reîncarnare şi karmă, aceste începuturi modeste au o importanţă imensă. Cu cât ajungem mai mult să-l apreciam pe om după capacităţile sale interioare, ca să zic aşa, să interiorizăm viaţa, cu atât mai mult facem să apară ceea ce va trebui să fie caracterul fundamental al unei omeniri viitoare. Viaţa exterioară devine tot mai complicată, acest proces nu poate fi oprit; dar sufletele se vor găsi în interioritate. Poate că unul sau altul va avea de îndeplinit, în planul exterior, o activitate sau alta, dar ceea ce este un bun interior al sufletului va conduce sufletele unul spre altul, în viaţa antroposofică, şi le va face să acţioneze în aşa fel încât această viaţă antroposofică se va putea revărsa tot mai mult în civilizaţia exterioară. Mai ştim că întreaga viaţă exterioară se fortifică, dacă sufletul îşi găseşte realitatea în antroposofie; de aceea ajung să se întâlnească şi să lucreze împreună oameni de toate orientările exterioare din viaţă şi de toate profesiile exterioare şi de toate caracterele exterioare. Însuşi sufletul mişcării exterioare a civilizaţiei va fi creat prin ceea ce ne poate întâmpina în antroposofie: o pătrundere cu suflet a vieţii exterioare. Pentru ca acest lucru să se poată produce, în suflet trebuie să pătrundă mai întâi conştienţa importantei legi a karmei. Cu cât ne îndreptăm mai mult spre viitor, cu atât mai mult fiecare va trebui să poată simţi fiecare om în interiorul lui că întreaga viaţă se pătrunde cu suflet.
Sub influența legilor exterioare, a rânduielilor exterioare, modul de viaţă exterior va deveni atât de complicat încât oamenii nu vor mai şti cum să se descurce. În schimb, prin faptul că sufletul va fi pătruns de legea karmei, în el va prinde rădăcini ceea ce trebuie să ştie spre a-şi parcurge drumul prin lume dinăuntru în afară. Va găsi cel mai bine aceste cunoştinţe acolo unde lucrurile sunt reglementate de viaţa sufletească interioară. În viaţă avem asemenea lucruri în cazul cărora totul înaintează foarte bine, pentru că fiecare dă curs imboldului interior care-i este o călăuză sigură. De exemplu, mersul pe stradă. Nu-i este prescris niciunuia să se refugieze pe o parte sau alta a străzii. Şi totuşi nu de fiecare dată doi oameni care vin unul spre celălalt se ciocnesc, pentru că există o necesitate interioară căreia ei îi dau curs. În caz contrar, lângă fiecare om ar trebui să stea un poliţist care să-i comande să treacă pe dreapta sau pe stânga. Ce-i drept, unele cercuri sunt de părere că omul ar trebui să aibă alături întotdeauna, pe de o parte, un poliţist, pe de cealaltă parte un medic; dar aşa ceva încă nu se poate realiza! Şi totuşi omul înaitează cel mai bine dacă dă curs interiorului său, fără nicio constrângere. De aceea, el trebuie să fie orientat, în convieţuirea oamenilor, spre respectul faţă de om, trebuie să aibă în vedere demnitatea umană. Şi acest lucru se poate face numai dacă oamenii sunt înțeleşi, aşa cum pot fi ei înțeleşi, când se ia în considerare legea reîncarnării şi karmei. O vedem cel mai bine printr-o studiere concretă cum ar fi aceea dintre credinţă, ardoare, pe de o parte, şi ştiinţă, iubire şi sentimentul de sine, pe de altă parte; ne-o arată deja nişte consideraţii ca cele făcute de noi ieri.
Nu degeaba am vrut să vă prezint nişte conferinţe ca cea de ieri şi cea de azi. Aici nu este foarte important ce se spune; lucrurile ar putea fi spuse şi în alt fel. Ceea ce s-a spus ieri şi azi nu pare prea important. Dar mie îmi pare important că aceia care se declară adepţi ai mişcării antroposofice să se pătrundă de ideile reîncarnării şi karmei, în aşa fel încât în ei să se nască o conştienţă a faptului că viaţa va deveni alta, când în fiecare suflet uman va fi prezentă conştienţa despre reîncarnare şi karmă.
Viaţa civilizaţiei de azi s-a format excluzându-se conştienţa despre legea reîncarnării şi karmei. Şi acesta e lucrul cel mai important care se va întâmpla prin antroposofie, că aceste lucruri vor lua acum în stăpânire viaţa în mod real, că vor impregna civilizaţia şi, în felul acesta, o vor şi transforma.
Exact la fel cum un om din zilele noastre care spune că reîncarnarea şi karma sunt nişte plăsmuiri ale visului, nişte absurdităţi, căci doar vedem cum oamenii se nasc şi mor, dar nu vedem că la moarte zboară ceva afară din ei, deci nu trebuie să se ţină seama de aşa ceva, la fel cum se raportează un om care spune asemenea lucruri la altul, care declară: Nu vedem nimic zburând afară din om, dar putem include în calcul aceste legi şi atunci vom găsi o explicaţie a tuturor proceselor vieţii, vom putea înțelege anumite lucruri, care altfel sunt inexplicabile, tot aşa se va raporta civilizaţia de azi la cea viitoare, care va cuprinde în ea legile reîncarnării şi karmei, învățătura despre reîncarnare şi karmă. Și dacă acestea două n-au jucat niciun rol în apariția civilizației actuale, drept idei generale ale omenirii, în toate civilizațiile viitoare ele vor juca un rol de prim-rang!
Antroposoful trebuie să simtă că el colaborează în felul acesta la crearea unei civilizații noi; acest lucru trebuie să trăiască în conştiența lui. Sentimentul importanței imense pe care reîncarnarea şi karma o au pentru viață va fi liantul care va uni un grup de oameni, indiferent de condițiile exterioare în care trăiesc aceştia. Oamenii care sunt legaţi între ei printr-un asemenea mod de a gândi şi simţi se pot găsi unii pe alții numai prin antroposofie.
