Cel care ia astăzi în mână o carte de popularizare sau de ştiință, pentru a căuta în ea nişte învățături despre relaţia ființei spirituale şi sufleteşti a omului cu organizarea corporală exterioară, va da de cele mai multe ori peste ceva de felul comparației următoare: impresiile senzoriale pe care le primeşte omul din lumea exterioară ar fi un fel de informații telegrafice care merg spre stația centrală a sistemului nervos, spre creier, sunt conduse pe căile nervilor ca prin nişte sârme de telegraf şi de acolo sunt trimise din nou în organism, pentru a produce impulsurile de voință, şi aşa mai departe. Oricât de atrăgătoare le pare unor oameni o asemenea comparaţie sau o alta de acest fel, se poate spune, totuşi, că printr-o asemenea comparație doar se ascunde neputința în fața marii enigme a sufletului şi a spiritului, pe care o putem cuprinde în cuvintele care trebuie să caracterizeze obiectul expunerii de astăzi: spiritul, sufletul şi trupul omului.
Ei bine, eu am sugerat deja în conferința precedentă [Nota 21] că cercetările actuale suferă pe acest tărâm de o deficienţă fundamentală. Tocmai când cineva se situează cu o asemenea cercetare pe solul modului de observare naturalist-ştiinţific atât de încununat de succese pe alte tărâmuri, astăzi îi mai stă în cale şi imposibilitatea de a depăşi prejudecata care amestecă în ființa umană viaţa sufletească şi activitătile vieţii spirituale propriu-zise. Aproape peste tot în cercetările naturalist-ştiințifice, filosofice, în domeniul ştiinței popularizate, sufletul şi spiritul sunt amestecate de-a valma. În cazul unor asemenea cercetări, lucrurile merg astăzi aşa cum i-ar merge unui chimist care ar vrea să analizeze o substanță compusă şi şi-ar închipui, pur şi simplu, că în aceasta ar trebui să fie prezente două elemente, două substanțe, şi apoi ar acționa sub influența acestei prejudecăți şi ca urmare nu ar obține nimic temeinic, pentru că nu ține seama de faptul că cercetarea este rodnică numai dacă el descompune o triadă.
Astfel, cercetările rămân astăzi adesea sterile – pe lângă faptul că ele sunt sterile şi din multe alte motive – din cauză că nu vrem să ne eliberăm de prejudecata că am putea examina omul fără a ține seama de împărţirea sa în trei entități, dacă mă pot exprima astfel, sau în trei componente ființiale, trup, suflet şi spirit. Eu am indicat deja într-o conferință anterioară [Nota 22] că pentru ceea ce înțelegem noi aici prin ştiința spiritului se pune problema de a construi puntea de legătură de la viața sufletească spre spirit, aşa cum pentru ştiința fizică şi biologie se pune problema de a construi puntea de legătură de la viața sufletească spre fiinţa corporală a omului. Aş vrea să mai atrag încă o dată atenția asupra a ceea ce am indicat deja pentru a explica la ce ne referim noi aici. Trăirea sufletească, fireşte, în sensul mai larg al cuvântului, înseamnă, fără îndoială – dacă trăirea sufletească se bazează în acest caz şi pe temelia corporală şi trupească –, faptul că omul simte foame, sete, saturație, nevoia de a respira, şi alte lucruri de acest fel. Dar, oricât de mult am dezvolta aceste senzații, oricât de mult am încerca să facem ca foamea să fie mai mare sau mai mică, pentru a o observa din punct de vedere interior, sau dacă am compara senzaţia de foame cu saturația, şi aşa mai departe, este imposibil să ajungem prin această simplă observaţie interioară, prin ceea ce trăim pe plan sufletesc, la ceea ce slujeşte, drept condiție, ca bază corporală, trupească, acestei trăiri sufleteşti. Trebuie să construiți în felul care vă este bine cunoscut, prin nişte metode ştiinţifice, puntea de legătură, în aşa fel încât să treceți de la simpla trăire sufletească la ceea ce se petrece în timpul unei trăiri sufleteşti sau a alteia în organizarea trupească a omului.
Dar, exact la fel, e imposibil să ajungem la o concepţie rodnică despre om ca ființă spirituală dacă vrem să rămânem numai la ceea ce manifestă omul din punct de vedere interior-sufletesc în viața sa de reprezentare, în viața sa de simțire, în viața sa de voinţă. Reprezentările, sentimentele, impulsurile de voință constituie, desigur, conținutul sufletului. Ele se tălăzuiesc încoace şi încolo în viața de veghe cotidiană. Unii oameni încearcă uneori s-o aprofundeze trecând de la simpla trăire sufletească obişnuită care se desfăşoară în viața de reprezentare, simțire, voință, la un fel de cufundare mistică în propriul interior, la o trăire aprofundată a ceea ce poate simți sufletul tocmai în această direcție. Numai că, oricât de departe se poate merge cu o asemenea cufundare mistică, printr-o asemenea mistică, oricât de subtilă ar fi ea, nu se poate ajunge la o cunoaştere a spiritului omului. Dacă vrem să ajungem la cunoaşterea spiritului – mergând, fireşte, în cealaltă direcție, dar într-un mod la fel de riguros din punct de vedere ştiinţific –, trebuie mai curând să construim puntea de legătură de la simpla trăire sufletească la trăirea spirituală, la fel cum pe tărâmul ştiinței fizicii construim puntea de legătură prin nişte metode serioase, riguroase, de la trăirea sufletească la procesele trupeşti, la procesele chimice sau fizice care stau la baza senzației de foame, de saturație, la baza nevoii de a respira. Ei bine, noi nu putem trece la o cercetare a vieții spirituale a omului în acelaşi fel cum trecem de la viața sufletului la cercetarea organizării trupeşti a omului. Aici sunt necesare alte metode. Eu am atras deja atenția într-un mod principial asupra acestor metode. Fireşte, într-o conferință scurtă nu pot fi analizate amănuntele. Le găsiți în cărțile adesea menționate: Cum se dobândesc cunoştinţe despre lumile superioare?, Ştiinţa ocultă, în cărțile Despre enigma omului, Despre enigmele sufletului etc. Dar aş vrea să vă prezint din nou şi astăzi sub formă de introducere câteva caracteristici remarcabile ale acelor metode care pot construi puntea de legătură dintre viața sufletească umană obişnuită şi fiinţa spirituală a omului.
Aici e vorba, înainte de toate – şi asupra acestui lucru am atras deja atenția din alte puncte de vedere în aceste conferințe –, de faptul că mulți psihologi actuali cred că anumite lucruri spre care cercetarea spirituală trebuie să tindă neapărat sunt, pur şi simplu, imposibile. Cât de frecvent vedem că psihologii actuali spun că viața sufletească propriu-zisă nu ar putea fi observată. Vedem atrăgându-se atenţia asupra faptului că, de exemplu, nişte sentimente delicate nu pot fi observate, pentru că ele ne scapă când vrem să ne apropiem de ele cu activitatea sufletească a autoobservației. Se atrage pe bună dreptate atenția asupra faptului că ne simțim stânjeniți când, de exemplu, trebuie să învăţăm ceva pe dinafară, când trebuie să recităm ce am învățat, şi vrem să ne observăm pe noi înşine. Lucrurile sunt prezentate ca şi cum aceasta ar fi o caracteristică decisivă a sufletului. Dar e nevoie să înțelegem chiar acest lucru, faptul că trebuie să tindem să ne cucerim ca metodă spiritual-ştiinţifică tocmai ceea ce este considerat aici ca o imposibilitate, ca o incapacitate caracteristică a vieții sufleteşti. Ceea ce face biologul, ceea ce face fiziologul pentru corp, acest lucru îl face cercetătorul spiritual pentru spirit, prin faptul că el se străduie să se înalțe de la simpla autoobservaţie cotidiană şi de la simpla autoobservație mistică la acea autoobservaţie reală, a cărei imposibilitate vrea să fie demonstrată cu indicația menționată, când se spune că la recitarea pe dinafară a unei poezii nu ne putem observa pe noi înşine pentru că prin aceasta ne stânjenim. Ei bine, nici nu e necesar să ajungem la autoobservaţie tocmai într-o asemenea situaţie exterioară cum este reproducerea pe dinafară a unei strofe, deşi, dacă vrem să devenim cercetători spirituali, e necesar şi acest lucru. Dar cercetătorul spiritual şi al sufletului trebuie să reuşească să ajungă la adevărata autoobservaţie aşezându-şi în față o succesiune de reprezentări, o succesiune de gânduri, şi o succesiune de impulsuri de voință, de stări sufleteşti, în aşa fel încât, în timp ce acestea se derulează în mod real în sufletul său, el să stea ca propriul său spectator şi să învețe să se observe pe sine însuşi din punct de vedere interior, să învețe să se observe pe sine însuşi în aşa fel încât observatorul şi cel observat să coincidă complet. Acest lucru este considerat adesea ceva foarte uşor de realizat, cei care îl consideră ceva foarte uşor de realizat, deşi ei, fireşte, nu tind spre acest lucru din toate puterile, sunt şi cei care cred că, în timp ce ştiinţele naturii trebuie să folosească nişte metode riguroase, ştiința spiritului ar fi ceva care s-ar putea dobândi cu uşurinţă. Dar pentru cercetarea spiritului, care poate spune cum stau lucrurile cu viața spirituală, e nevoie de nişte paşi metodici la fel de energici, la fel de perseverenți şi de riguroşi, chiar dacă îi îndreptăm numai spre domeniul spiritual, şi anume, nu numai aşa cum se procedează pe tărâmul exterior al ştiințelor naturii, ci în aşa fel încât cel care cunoaşte ambele moduri de cercetare, cercetarea naturalist-ştiințifică şi cercetarea spiritual- ştiin- țifică, trebuie să spună că față de nişte eforturi adesea de ani întregi care sunt necesare pentru a se ajunge la nişte rezultate spiritual-ştiințifice serioase, metodele ştiințelor naturii pot fi însuşite, totuşi, mai uşor.
Creăm o bază pentru această autoobservaţie reală dacă încercăm să introducem în viața de reprezentare, într-un mod absolut metodic şi regulat, voință interioară. Prin aceasta, ajungem la ceea ce se poate numi în adevăratul sens al cuvântului, nu într-un sens obscur, mistic, meditație, viață interioară meditativă. În conştienţa noastră cotidiană obişnuită noi nu suntem deloc obişnuiţi cu o asemenea viață meditativă, deoarece ne orientăm succesiunile de gânduri numai după mersul lumii exterioare, cu impresiile ei. Succesiunea de impresii exterioare ne dă firul după care se desfăşoară gândurile noastre. Pe baza a ceea ce şi-a însuşit atunci omul ca experienţă de viață sau şi ca înțelepciune de viață, el îşi reglementează viața interioară, mersul gândurilor, în aşa fel încât ajunge apoi să poată conferi gândurilor o succesiune pornind din interior. Numai că toate acestea pot fi cel mult o pregătire pentru țelul la care ne referim aici. Ajungem la acest țel printr-o muncă lentă, perseverentă, energică. Ajungem la ţel dacă suntem în primul rând precauţi şi atenţi să introducem în gândurile noastre o asemenea regularitate şi, totuşi, aş spune, o asemenea voinţă proprie [Nota 23], încât să fim siguri: În ceea ce exersăm în acest fel nu intervine nimic dintr-o simplă reminiscenţă, nimic din ceea ce se poate înălța din nişte lumi de reprezentări sau de experienţe de viaţă mai mult sau mai puţin uitate, şi alte lucruri de acest fel. De aceea, cel care vrea să ajungă la cercetare spirituală trebuie să se familiarizeze cu o asemenea succesiune de reprezentări pe care şi le pregăteşte el însuşi în mod clar, sau pe care le-a primit pregătite în mod clar şi conform regulilor artei dintr-un loc sau altul, în aşa fel încât în momentul în care se dăruieşte succesiunii de reprezentări să poată spune cu adevărat: Eu privesc cum urmează o reprezentare după alta, cum influenţez eu cu voinţa mea desfăşurarea procesului de reprezentare.
Toate acestea trebuie să se desfăşoare în aşa fel încât să nu fie nimic altceva decât o pregătire pentru ceea ce trebuie să intervină, propriu-zis, în viaţa sufletească şi spirituală. Căci, ce-i drept, aceste lucruri trebuie să fie pregătite cu grijă în acest fel, dar într-un anumit punct al evoluţiei se prezintă ca ceva obiectiv, ca o realitate care vine din lumea spirituală exterioară. Numai cel care se dăruieşte cu grijă timp îndelungat unor asemenea exerciţii interioare – în privinţa timpului, lucrurile diferă, în funcţie de individ –, prin care el introduce voinţa în lumea de reprezentare, prin care reuşeşte să-şi spună: Eu nu las reprezentările să se succeadă după propria lor legitate sau după o legitate primită din exterior, ci introduc eu însumi prin voinţa mea în viaţa de reprezentare acea regularitate prin care o reprezentare se succede după alta, ajunge, încetul cu încetul, dacă îşi introduce voinţa proprie în succesiunea de reprezentări şi a biruit din nou, să descopere în interior ceva care înşiruie la fel de necesar, venind din lumea spirituală, o reprezentare după alta, un gând după altul, şi dă naştere astfel unei vieţi sufleteşti interioare care este guvernată de o realitate spirituală. Aşa cum observaţia exterioară ordonează viaţa de reprezentare şi, prin faptul că la baza reprezentărilor stă succesiunea evenimentelor exterioare, însuşirile caracteristice ale entităţilor exterioare, introduce necesitatea în reprezentări, astfel încât ele ne transmit informaţii despre realitatea exterioară, tot astfel, viaţa de reprezentare ajunge, încetul cu încetul, să ne dea de veste despre o realitate spirituală. Dar trebuie să recunoaştem că activitatea la care ne referim aici este la fel de riguroasă din punct de vedere ştiinţific ca şi activitatea din domeniul ştiinţelor naturii şi nu avem voie să ne lăsăm influențaţi de prejudecata că, pătrunzând într-o sferă a unei voinţe interioare proprii, am nimeri pe un tărâm fantastic, ci trebuie să ne dăm seama că în acest fel putem percepe un domeniu spiritual viu, o realitate spirituală care se apropie, ca viaţă de reprezentare, din cealaltă direcţie, nu din direcţia ce corespunde realităţii fizice exterioare. Desigur, pentru cel care nu s-a ocupat prea mult cu asemenea lucruri, la început e greu să-şi reprezinte la ce se referă ele. Numai că aceste lucruri, care trebuie să stea la baza unei ştiinţe a spiritului viitoare, care trebuie să întemeieze un mod de cercetare spiritual-ştiinţific pentru viitor, nu sunt nimic altceva, la fel ca şi activităţile naturalist-ştiinţifice din laborator, şi aşa mai departe, decât nişte forme mai fine ale unor proceduri care se practică, de altfel, şi în lumea exterioară. Aceste manevre interioare ale cercetătorului spiritual, dacă mă pot exprima astfel, nu sunt nimic altceva decât continuarea a ceea ce face de obicei şi viaţa sufletească pentru a stabili legătura dintre viaţa sufletească şi viaţa spirituală a omului, legătură care este întotdeauna prezentă, dar care prin aceste exerciţii este înălțată mai mult sau mai puţin în conştienţă.
Pentru a arăta la ce mă refer eu aici, de fapt, aş vrea să pornesc de la ceva care poate fi înțeles mai uşor. Cel care se ocupă cu tot felul de consideraţii despre nişte relaţii de viaţă umane sau de altă natură poate descoperi, dacă şi-a însuşit treptat un simţ pentru aceasta, nişte deosebiri între expunerile unui om şi expunerile altui om. La un autor va vedea că el poate fi, desigur, foarte erudit, prin ceea ce spune, că el îşi poate aplica foarte riguros metoda sa precis determinată, dar că, în realitate, prin modul în care prezintă lucrurile, el stă foarte departe de ceea ce se petrece în ființa intimă a lucrurilor. În schimb, la un alt autor, fără a fi poate înclinați să cercetăm despre ce este vorba, ne putem spune adesea: Acest om, pur şi simplu, prin felul în care se exprimă despre lucruri, este foarte apropiat de ființa intimă a lucrurilor. Când îi citim rândurile, el ne transmite ceva care ne apropie foarte mult de lucruri. Un exemplu în acest sens:
Putem avea foarte multe de spus împotriva unei cercetări a artei aşa cum a practicat-o scriitorul atât de atrăgător, atât de simpatic, Herman Grimm, totuşi, dacă avem un simţ pentru aceasta, chiar dacă adesea nu suntem de acord cu unele din explicațiile lui Herman Grimm, chiar dacă îl găsim poate diletant față de ceea ce ar trebui să spună un erudit riguros, va trebui să recunoaştem: În expunerile sale există ceva prin care suntem conduşi aproape de opera de artă, de artist, chiar de caracterul său personal. Aş putea spune că în scrierile lui Herman Grimm există ceva din atmosfera care ne conduce direct de la ceea ce spune el, la natura lucrurilor despre care scrie. Ne putem întreba: Cum ajunge un asemenea spirit să se deosebească într-un mod atât de caracteristic de alte spirite, oricât ar fi ele de erudite? Pentru cel care este obişnuit să vorbească despre astfel de lucruri nu debitând nişte abstracțiuni generale, ci căutând cauzele reale ale unui asemenea fenomen, pentru un asemenea om poate rezulta următorul lucru: De exemplu, într-un pasaj – puteți face nişte observații asemănătoare şi în legătură cu alte pasaje din scrierile lui Herman Grimm – dintr-un articol foarte frumos în care Herrnan Grimm vorbeşte despre Rafael veți da peste câteva fraze care pentru cel care este un erudit sec, pedant, arid, pot suna iritant, supărător. Aici Herrnan Grimm spune ce am simți, după opinia lui, dacă l-am întâlni astăzi pe Rafael, şi el spune că dacă l-am întâlni pe Michelangelo am simți cu totul altceva. – A vorbi într-un tratat ştiinţific despre asemenea prostii, nu-i aşa, este pentru unii, din capul locului, o fantasmagorie. Bineînțeles, putem înțelege o astfel de opinie. La Herman Grimm găsiți în numeroase pasaje asemenea observații ciudate. Am putea spune că el se dăruieşte aici anumitor suite de reprezentări despre care, fireşte, ştie de la început că nu pot fi transpuse în realitatea nemijlocită, şi, bineînțeles, cu asemenea observații el nici nu vrea să exprime ceva deosebit în legătură cu realitatea exterioară. Dar cel care s-a dăruit în mod repetat tocmai unor asemenea succesiuni de gânduri ar ajunge – fireşte, nu pe acest tărâm, căci pe acest tărâm asemenea succesiuni de gânduri nu duc la absolut nimic –, desigur, pe alte tărâmuri, în alte aspecte ale cercetării sale, la rezultatul că forțele sale sufleteşti ar fi puse în mişcare în aşa fel încât el ar putea privi mai adânc în intimitatea lucrurilor, le-ar putea exprima cu mai mult siguranță decât alții, care disprețuiesc să prezinte asemenea succesiuni de gânduri „inutile”. Despre acest lucru e vorba, şi acest lucru voiam să-l subliniez.
Dacă aşezăm în interiorul nostru asemenea succesiuni de gânduri numai pentru a produce asemenea succesiuni de gânduri, numai pentru a ne pune gândirea în mişcare, într-o astfel de mişcare încât să fie posibilă o legătură cu realitatea, şi dacă renunțăm să facem cu aceste succesiuni de gânduri altceva decât să ne introducem gândirea într-un anumit curent evolutiv, atunci, în primă instanță, ceea ce facem noi aici nu ne duce la altceva decât la o mobilitate a gândirii, la o mobilitate a facultăților sufleteşti în general. Roadele unei asemenea practici apar apoi pe cu totul alte tărâmuri ale cercetării. Trebuie să putem distinge într-un mod riguros cele două aspecte. Cel care nu face acest lucru, cel care vrea să perceapă ceva real cu o asemenea punere în mişcare a gândirii, cel care vrea altceva decât să-şi pregătească mai întâi gândirea pentru a pătrunde pe urmă într-o realitate, acela ajunge să fantazeze, să viseze, să emită tot felul de ipoteze. Dar pentru cel care posedă stăpânirea de sine, autocontrolul necesar, pentru a şti exact că o asemenea punere în mişcare a gândirii are, în primă instanță, doar o importanţă subiectivă, pentru cel care pune apoi în mişcare forța ce acționează în suflet datorită unei asemenea activizări a gândirii, roadele apar într-un cu totul alt moment. Pornind de aici, Herman Grimm era în stare să facă în tratatele sale despre Macaulay, despre Friedrich cel Mare şi aşa mai departe nişte consideraţii istorice care seamănă foarte mult cu ceea ce are de spus ştiinţa spiritului despre viaţa sufletului uman şi a spiritului uman. Nu vreau să afirm prin aceasta că Herman Grimm era deja un cercetător spiritual; tocmai că el respinge această idee. Nici nu vreau să afirm că ceea ce am spus despre el este mai mult decât ceva ce se poate petrece în mod firesc în conştienţa obişnuită. Cel care dezvoltă un asemenea simţ, cel care practică în mod repetat un asemenea mod de a privi lucrurile, ajunge să introducă voinţa în viaţa de reprezentare şi să sesizeze necesitatea spirituală în viaţa de reprezentare. Pe lângă aceasta, trebuie să intervină, fireşte, şi altceva.
Eu am atras deja atenţia şi asupra faptului că în dezvoltarea cercetătorului spiritual trebuie să acordăm o importanţă deosebită capacităţii de a se consacra aşa-numitelor puncte-limită ale cunoaşterii. Du Bois-Reymond [Nota 24] vorbeşte despre şapte enigme ale lumii în faţa cărora se poate vedea omul situat, ca puncte-limită peste care cunoaşterea umană nu poate trece. Dacă, ajungând la asemenea puncte-limită, omul îşi poate spune două lucruri, acestea formează tocmai punctul de plecare al cercetărilor spiritual-ştiinţifice. Unul dintre ele este faptul că mai întâi simţim în viaţa profund interioară ce se înţelege printr-o asemenea problemă-limită. Cu o asemenea ocazie, eu doresc să atrag atenţia asupra celui care luptă cu adevărat, în mod sincer, după cunoaştere. Să-l luăm ca exemplu pe Friedrich Theodor Vischer. [Nota 25] Pe când acesta trata tema importantă a fanteziei care se manifestă în visele omului, el a ajuns la o anumită problemă-limită. El şi-a spuns: Dacă examinăm raportul dintre viaţa sufletească a omului şi viaţa lui trupească, trebuie să ne spunem: E absolut sigur că sufletul nu se poate afla în trup, dar e la fel de sigur că el nu se poate afla nicăieri în afara trupului. Cel care dezvoltă o asemenea gândire, cel care nu caută cunoaşterea prin nişte metode uzuale, oficiale, date, ci urmărind nişte curenţi interiori ai vieţii sufleteşti ce se derulează cu necesitate, ajunge în numeroase cazuri să fie nevoit să-şi spună: Tu stai într-un punct în care toate reprezentările care au rezultat pentru tine pe baza autoobservaţiei, pe baza întregii tale vieţi conştiente ce se desfăşoară zi de zi sub influenţa autoobservaţiei, nu te pot duce deloc mai departe. Putem să ne oprim în faţa unor asemenea puncte-limită ale cunoaşterii, aşa cum se întâmplă atât de frecvent în prezent, şi să spunem, ei bine, aceasta este o limită dincolo de care omul nu poate trece! Când spunem aşa ceva ne amăgim. Dar nu voi vorbi despre acest lucru. Aici e vorba de faptul că tocmai când ajungem la asemenea puncte-limită trebuie să încercăm să pătrundem cu întreaga viaţă a sufletului, trebuie să încercăm să ne familiarizăm cu o adevărată contradicţie pe care ne-o prezintă realitatea spiritual-sufletească, aşa cum realitatea exterioară ni se prezintă plină de contradicţii când la o plantă ne apare o dată frunza verde a plantei, altă dată petala galbenă a florii. În realitate există şi contradicţii. Dacă, atunci când le trăim, în loc să ne apropiem de ele cu gândirea logică abstractă, cu puterea de judecată aridă, dacă, în loc de aceasta, ne apropiem de ele cu fiinţa sufletească interioară absolut vie, dacă lăsăm ca în sufletul însuşi să se manifeste o contradicţie, şi nu ne apropiem de ea cu prejudecata vieţii şi nu vrem să o suprimăm, atunci observăm că ea se umflă, creşte, observăm că aici se instalează în mod real ceva care poate fi comparat cu următorul lucru, aşa cum am făcut eu în cartea mea Despre enigmele sufletului.
Când o fiinţă inferioară nu are la început niciun fel de simţ tactil, ci numai o viaţă interioară care se tălăzuieşte şi răzbate, încetul cu încetul, în lumea exterioară, ceea ce era înainte numai viaţă interioară se transformă într-un simţ tactil – aceasta este reprezentarea naturalist-ştiinţifică uzuală – şi, la rândul său, simţul tactil se diferenţiază, astfel încât, treptat, abia prin ciocnirea vieţii interioare de lumea exterioară aceasta devine trăire interioară. Putem aplica această imagine care se referă la simţul tactil şi la acea trăire sufletesc-spirituală care trebuie să apară la cercetătorul spiritual. Când stă în faţa unor asemenea puncte-limită ale cunoaşterii, el le lasă să se manifeste în sufletul său, le lasă să se prezinte aşa cum sunt, Atunci am putea spune că viaţa interioară nu se ciocneşte de o lume fizică exterioară, ci de o lume spirituală, şi atunci se dezvoltă în mod real un simţ tactil de natură spirituală, acesta se diferenţiază în continuare şi se transformă în ceea ce putem numi, odată cu Goethe, în sens figurat, ochi spirituali, urechi spirituale. Fireşte, e cale lungă de la o preocupare cu asemenea probleme-limită ale cunoaşterii până la ceea ce am numit eu în cartea mea Despre enigma omului conştienţă clarvăzătoare. Dar această conştienţă clarvăzătoare se poate dezvolta. Acesta este unul dintre aspectele pe care trebuie să le avem în vedere.
Celălalt aspect este faptul că printr-o asemenea activitate interioară spiritual-sufletească aflăm că nu avem voie să încercăm să pătrundem în lumea spirituală cu puterea de judecată pe care ne-am cucerit-o pe baza observaţiei lumii sensibile, nici în sens negativ, spunând că în acest punct cunoaşterea umană nu se poate depăşi pe sine. Mai curând trebuie să renunţăm să pătrundem în lumea spirituală cu ceea ce aveam în suflet înainte de a ne fi pregătit mai întâi prin acest exerciţiu şi prin nişte exerciţii asemănătoare pentru o pătrundere reală în lumea spirituală. De acest lucru ţine o anumită resemnare, de acest lucru ţine, în principiu, o anumită renunţare. În timp ce, de regulă, omul este obişnuit să emită, cu ceea ce şi-a cucerit în contact cu lumea exterioară, tot felul de ipoteze şi concluzii despre ceea ce s-ar putea sau nu s-ar putea afla dincolo de experienţa fizică, cercetătorul spiritual trebuie să-şi formeze nu numai o convingere interioară, ci – eu o spun în mod expres – o virtute intelectuală interioară, din a nu folosi pentru caracterizarea lumii spirituale, pentru contemplarea lumii spirituale, ceea ce provine numai din realitatea fizic-sensibilă. El trebuie să-şi asume mai întâi această renunţare, ea trebuie să devină o însuşire a sufletului, astfel încât să refuze să emită simple ipoteze sau simple analize filosofice despre ceea ce se află dincolo de observaţia fizic-sensibilă. Atunci ajunge să înţeleagă că pentru a pătrunde în lumea spirituală sufletul trebuie să devină mai întâi matur. Ceea ce se dezvoltă treptat prin formarea completă a acestei virtuţi intelectuale, sprijinindu-se pe introducerea voinţei în viaţa de reprezentare, aşa cum am arătat, ne face să putem exersa acea autoobservaţie despre care am vorbit mai înainte, care, în timp ce se derulează gândirea, simţirea şi impulsurile de voinţă, ajunge să fie cu adevărat în stare să devină oarecum propriul său spectator. Numai printr-o asemenea autoobservaţie reală ajunge omul să dezvolte o activitate spirituală despre care el ştie prin trăire că ea nu se execută cu ajutorul trupului, ci se execută când omul se află de-acum cu Eul său real în afara trupului.
Aceasta este o reprezentare despre care trebuie să admitem că este absolut neobişnuită pentru concepţiile despre lume care îşi trag rădăcinile solide din acel sol care este aproape unicul sol din care vor să-şi tragă în prezent concepţiile despre lume rădăcinile. Căci în cadrul acestor concepţii despre lume totul ajunge să nege faptul că omul ar putea dezvolta o viaţă sufletească independentă de trup, iar când sunt prezentate în acest fel rezultatele autoobservaţiei acestea sunt criticate pe baza a ceea ce şi-au cucerit oamenii în contact cu lumea exterioară sau pe baza a ceea ce a rezultat pentru puterea de judecată din contactul cu lumea exterioară. Ei nu o pot scoate la capăt cu aceste lucruri. Se acumulează neînțelegere peste neînţelegere, din simplul motiv că la baza întregii cercetări spirituale trebuie să stea o atitudine exact opusă faţă de cea care trebuie să stea la baza gândirii naturalist-ştiinţifice, deşi cercetarea spirituală este concepută întru totul după modelul cercetării naturalist-ştiinţifice. Aici gândirea şi dezvoltarea metodică a gândirii prin experimentare etc. sunt organizate în aşa fel încât omul foloseşte metodele ştiinţifice dezvoltate de puterea de judecată şi raţiune pentru a trage cu urechea la tainele naturii, în aşa fel încât, prin raţiunea sa, el să pună lucrurile într-o relaţie sau alta prin care ele să-şi exprime fiinţa lor, tainele lor. Acest lucru este de la sine înțeles pe tărâmul gândirii naturalist-ştiinţifice. Numai că aceeaşi forţă de gândire şi reprezentare care este folosită aici pentru a se dezvolta tot felul de metode ştiinţifice în ştiinţa spirituală este folosită pentru a se pregăti mai întâi sufletul în aşa fel încât el să poată examina apoi rezultatul cercetării spirituale. Ea slujeşte la pregătirea sufletului pentru ca el să poată examina, într-o stare liberă de trup, fenomenele vieţii sufleteşti. Prin aceasta, omul poate avansa de la suflet la spirit, aşa cum, pe de altă parte, prin metoda ştiinţifică el avansează de la suflet la trup. Astfel încât am putea spune că în cadrul ştiinţei spiritului întregul mod de manifestare al gândirii demonstrative, raţionale, trebuie să se schimbe. Această gândire nu are voie să lipsească, dar ceea ce se realizează cu ajutorul ei nu este o evaluare a cauzelor şi consecinţelor în acelaşi fel ca în ştiinţa exterioară, ci este o capacitate de observaţie, pentru că am aplicat mai întâi metodele ştiinţei exterioare asupra dezvoltării sufletului însuşi.
Astfel, pentru a putea observa în sens spiritual, cercetătorul spiritual se pregăteşte la început prin aceleaşi mijloace cu care ştiinţa ajunge de obicei la rezultatul ei final, astfel încât spiritualul îi apare ca experienţă, aşa cum apare lumea fizic-sensibilă pentru simţurile exterioare. Prin aceasta ia naştere ceea ce eu aş numi, fără să vreau, contemplare clarvăzătoare a lumii spirituale, fără să vreau, pentru că astăzi prea adesea când se vorbeşte despre contemplarea clarvăzătoare a lumii exterioare se face referire la o stare mai veche, anormală, a vieţii sufleteşti umane, şi, intenţionat sau neintenţionat, metoda riguroasă a ştiinţei spiritului este confundată cu tot felul de metode maladive şi diletante prin care omenirea vrea adesea să pătrundă astăzi în lumea spirituală. Despre asemenea lucruri voi vorbi mai amănunţit în conferinţa cu tema „Revelaţii ale inconştientului”. [Nota 26]
Cercetătorul spiritual ajunge acum să observe viaţa sufletească în aşa fel încât observarea nu se opreşte numai la trăirea sufletească, ci indică spre spirit. Aş vrea să menţionez mai întâi două aspecte, deşi aş putea menţiona sute, dar acestea sunt nişte aspecte esenţiale. Când omul ajunge în acest fel la o autoobservaţie reală, care are loc în afara trupului, şi prin aceasta stă în faţa spiritului, el dobândeşte, ca rezultat al observaţiei nemijlocite, nu numai o viziune asupra raportului dintre starea de veghe obişnuită şi starea de somn obişnuită, ci, înainte de toate, o viziune asupra fenomenelor trezirii şi adormirii. Deocamdată, destinul ştiinţei spiritului este astăzi nu numai acela de a vorbi despre lucruri adesea necunoscute în prezent, ci şi acela de a vorbi într-un mod absolut diferit faţă de modul în care se vorbeşte de obicei despre nişte lucruri care intervin în conştienţa fiecărui om, despre nişte lucruri care sunt cunoscute, propriu-zis, zilnic. Pe lângă aceasta, ştiinţa spiritului trebuie să apeleze la nişte cuvinte care sunt adecvate pentru viaţa exterioară, obişnuită. Acest lucru creează multe dificultăţi, pentru că ştiinţa spiritului trebuie să folosească uneori aceleaşi cuvinte într-o altă direcţie. Ea trebuie să facă legătura cu nişte fenomene cunoscute ale vieţii, pentru ca, pornind de aici, să poată proiecta lumină asupra domeniului spiritual. Desigur, omul cunoaşte alternanţa dintre starea de veghe şi starea de somn, dacă vorbim, în primă instanţă, de pe poziţia conştienţei, nu de pe poziţia ştiinţelor naturii – aceasta nu va fi astăzi obiectul consideraţiei noastre –, el cunoaşte această alternanţă, pe de o parte, ca perioadă în care conştienţa omului se manifestă de la trezire până la adormire, şi, pe de altă parte, ca perioadă în care conştienţa este cufundată în întuneric, în conştienţa de somn. Cercetătorul spiritual ştie că aceasta este atât de diminuată încât de obicei se vorbeşte despre inexistenţa conştienţei în somn. Ei bine, aceste două stări alternative la fel de necesare pentru viaţă ale fiinţei umane sunt de natură să ne conducă, printr-o observare conformă cu realitatea, cu un pas mai aproape de enigma omului. Oricine ar trebui să remarce din capul locului că e imposibil ca fiinţa umană să o poată lua mereu de la început odată cu adormirea şi trezirea. Ceea ce există în om ca fiinţă sufletesc-spirituală, care se manifestă de obicei în starea de veghe drept conştienţă, trebuie să existe şi în somn. Dar pentru conştienţa obişnuită lucrurile sunt de aşa natură încât omul nu se poate examina în somn prin autoobservaţie, astfel încât starea de veghe nu poate fi comparată din punct de vedere interior-spiritual cu starea de somn. Din punct de vedere exterior naturalist-ştiinţific este o altă problemă. Ei bine, acum e vorba de faptul că noi ne apropiem de aceste lucruri dacă ne înălțăm în modul descris de la autoobservaţia obişnuită la observaţia spirituală, dacă privim cu ochi interior-spiritual viaţa de reprezentare, viaţa de simţire şi viaţa de voinţă.
Să ne îndreptăm mai întâi atenţia asupra vieţii de reprezentare. Omul priveşte, de regulă, această viaţă de reprezentare în sensul că el ştie: Eu sunt treaz de la trezire până la adormire. Gândurile mele, care provin din percepții sau se ridică şi din interior, se prezintă în viaţa mea de veghe obişnuită. Conştienţa obişnuită nu poate ajunge deloc la o altă judecată. Altfel stau lucrurile când viaţa sufletească a omului este pregătită prin asemenea exerciţii pentru o contemplare spirituală. Atunci omul reuşeşte să observe această întreagă viaţă interioară extinsă, conştienţa de veghe, în principiu, de la trezire până la adormire. E ciudat că şi aici, ca în multe alte aspecte, cercetătorul naturalist serios se poate întâlni astăzi cu ceea ce descoperă ştiinţa spiritului dintr-o cu totul altă direcţie. Dar cercetarea naturii, pornind de la cercetarea trupului, poate construi puntea de legătură numai spre viaţa sufletului. Ea încă refuză astăzi să vorbească despre ceea ce vorbim noi aici. De aceea, naturaliştii, când vorbesc despre aceste lucruri, folosesc cu totul alt limbaj decât cercetătorul spiritual. Dar lucrurile se vor întâlni, cu siguranţă, aşa cum se întâlnesc la mijloc, când e vorba de străpungerea unui munte pentru construirea unui tunel, lucrările executate după metode geologice şi geometrice corecte. Astfel, pe tărâmul naturalist-ştiințific au apărut recent nişte cercetări interesante ale cercetătorului Julius Pikler [Nota 27], care priveşte starea de veghe a omului cu totul altfel decât a fost văzută de obicei până acum în biologie. Numai că, bineînţeles, el nu ajunge să cerceteze un asemenea fenomen pe baze spiritual-ştiinţifice. De aceea, el pune la baza cercetărilor sale ceva care nu este mai mult decât un cuvânt. Pikler vorbeşte despre un imbold al trezirii, care, pur şi simplu, îl ţine pe om treaz de la trezire până la adormire, un imbold care este prezent şi când nu există nişte gânduri şi reprezentări deosebite, care se poate manifesta ca atare mai ales în starea de plictiseală. Eu voiam să atrag atenţia asupra acestei concepţii numai pentru a arăta că zidul poate fi străpuns şi din cealaltă direcţie.
Acolo unde există un fenomen, ştiinţa spiritului nu poate pune la baza acestuia, pur şi simplu, un cuvânt sau o forţă presupusă în mod ipotetic, ci trebuie să observe. Ea observă în mod real ce trăieşte sufletul uman când se află în starea de veghe pe care o poate trăi orice om. Ea observă curgerea uniformă a vieţii cotidiene conştiente de la trezire până la adormire. Ce descoperă ştiinţa spiritului? Ea se poate orienta mai ales atunci când observă cu metodele ei de cercetare cum pătrund gândurile şi reprezentările în această simplă stare de veghe. Ce observă cercetătorul spiritual când urmăreşte curentul liniştit al vieţii de veghe şi apoi pătrunderea unor reprezentări? Cercetătorul spiritual observă că starea de veghe clară obişnuită, care de obicei curge ca un curent liniştit, este întreruptă de faptul că în conceperea gândurilor, în trăirea gândurilor, pătrunde un somn parţial. Când suntem treji, noi diminuăm în permanenţă starea de veghe până la o stare de somn parţial prin faptul că introducem în starea de veghe reprezentările. Învățăm să cunoaştem comportamentul sufletului față de viaţa de reprezentare numai dacă putem observa că starea de veghe, de obicei intensă, nu se diminuează, ce-i drept, până la somnul fără vise, dar ea se diminuează, totuşi, şi că gândul care poate fi provocat de o percepţie cade de fiecare dată în această stare de veghe diminuată. Aşadar, noi nu parcurgem starea de veghe obişnuită cu o intensitate uniformă, ci ea se diminuează în permanenţă când concepem gânduri. În procesul de reprezentare, în viaţa de gândire, se insinuează mereu ceva care este prezent de obicei în timpul somnului într-o diminuare mai intensă sau completă. Prin aceasta, ajungem să diferenţiem ceea ce avem de obicei în timpul stării de veghe ca o succesiune dezordonată de reprezentări. Trebuie să învățăm să ne reprezentăm cu alte grade de intensitate ceea ce cunoaştem de obicei ca stare de veghe şi stare de somn cu un grad de intensitate uniform. Trebuie să putem observa starea de veghe deplină, starea de veghe diminuată, apoi, starea de somn deplină, starea de somn diminuată, şi aşa mai departe.
Astfel, învățăm treptat să acordăm atenţie în mod real unui aspect căruia de obicei nu i se dă atenție în viaţa conştienței. Prin faptul că pătrundem în acest fel în viaţa sufletească obişnuită, ajungem să putem examina şi starea de veghe însăşi printr-un gen de observaţie pentru care trebuie să fie creat mai întâi ochiul spiritual, aşa cum este creat ochiul fizic pentru lumea sensibilă. Atunci nu mai avem nevoie de nicio dovadă pentru ceea ce vedem, ci, pur şi simplu, vedem. Atunci ajungem să înţelegem o concepție, ca fiind cea justă, nemijlocită, dată prin experiență, despre ceva care a fost exprimat în psihologia de până acum extrem de rar, dar despre care s-a vorbit o dată, totuşi, foarte frumos, şi anume, de psihologul mult prea puțin luat în considerare Fortlage. [Nota 28] Aici ajungem la unul dintre acele aspecte care sunt atât de interesante pentru evoluția a ceea ce vrea să apară astăzi sub formă concentrată ca cercetare spirituală. Aici nu e vorba de ceva absolut nou, ci de ceva care doar trebuie să fie structurat într-un ansamblu sistematic, ale cărui începuturi au apărut însă deja la nişte cercetători care au ajuns într-un punct sau altul cu cunoaşterea pe acest tărâm. Fortlage vorbeşte o dată despre acest lucru, şi Eduard von Hartmann [Nota 29] îl mustră pentru că, de fapt, după opinia acestuia, conştiența obişnuită a sufletului uman ar fi o permanentă moarte atenuată. E o afirmaţie ciudată, îndrăzneață, dar o afirmație care poate fi dovedită pe cale naturalist-ştiințifică, deşi ştiințele naturii interpretează eronat faptele respective; citiţi de exemplu, cercetările lui Kassowitz. [Nota 30] Fortlage ajunge să înţeleagă că procesul prin care ia naştere conştienţa nu se bazează numai pe manifestarea unei vieţi care se înmulţeşte, creşte, înfloreşte, ci că, tocmai când în suflet apare viaţa conştientă, atunci viaţa care se îmulțeşte, creşte, înfloreşte trebuie să moară în organismul uman, astfel încât, pe parcursul întregii vieţi, noi purtăm parțial în interiorul nostru moartea, în măsura în care această viață este conştientă. Când formăm reprezentări, în sistemul nostru nervos este distrus ceva, care se reface imediat după aceea. Un proces constructiv este urmat întotdeauna de un proces deconstructiv. Viaţa sufletească conştientă se bazează pe procesele deconstructive, nu pe procesele constructive, nu pe procesele de creştere, de înmulţire. Fortlage spune foarte frumos: Dacă ceea ce apare întotdeauna la formarea conştienței într-o parte a corpului, în creier, moartea parțială, ar cuprinde de fiecare dată întregul corp, aşa cum face moartea fizică, atunci omul ar trebui să moară în permanență. Moartea fizică exprimă pentru Fortlage numai însumarea proceselor pe care se bazează în permanență conştiența. De aceea, Fortlage, fireşte, numai ipotetic, pentru că el încă nu posedă vederea spirituală, poate ajunge la următoarea concluzie, afirmând că, dacă de fiecare dată când apare conştienţa obişnuită noi avem de-a face cu o moarte parțială, atunci moartea generală înseamnă apariția, în alte condiţii, a unei conştienţe pe care omul o dezvoltă pentru lumea spirituală după ce a trecut prin poarta morţii. Aici se arată ca o rază de lumină clară şi limpede ce anume va dezvolta ştiința spiritului, într-un mod din ce în ce mai exact, prin aplicarea metodelor ei de observaţie la ființa umană.
Aici ştiința arată că întreaga fiinţă a omului, care este pusă astăzi, pe bună dreptate, dintr-o direcție, sub semnul ideii de evoluție, nu are voie să fie pusă numai sub semnul ideii de evoluție. Nu extind acum consideraţiile dincolo de ființa umană; vom vorbi mai târziu în mod amănunţit despre natură, când vom putea trata asemenea probleme. Dacă rămânem la om, trebuie să privim această ființă umană ştiind că are loc o evoluţie a vieţii care răsare, se înmulţeşte, creşte, dar că are loc în permanență şi un proces deconstructiv, o evoluţie regresivă. Organele acestui proces deconstructiv, organele în care nu are loc o evoluţie progresivă, ci una regresivă, sunt în corpul uman cu precădere organele sistemului nervos. Conştienţa sufletului intervine în om prin faptul că procesele de creştere, de înmulțire, alternează cu nişte procese care reprezintă o evoluţie regresivă. Întreaga viață de veghe, de la trezire până la adormire, se bazează pe faptul că, odată cu trezirea, ființa sufletesc-spirituală, care la adormire s-a separat de trup, se cufundă în trup, şi ceea ce reprezintă de la adormire până la trezire o evoluţie progresivă se transformă în privinţa sistemului nervos în evoluţie regresivă. Când omul gândeşte, când îşi reprezintă ceva, el trebuie să descompună, el trebuie să provoace în nervii săi nişte procese de moarte, pentru a face loc activităţii fiinţei spiritual-sufleteşti. Ştiinţele naturii vor confirma tot mai mult acest lucru, din cealaltă direcţie. [Nota 31] Cercetătorul spiritual se apropie de fiinţa corporală pornind de la fiinţa spiritual-sufletească şi arată că, atunci când la trezire fiinţa spiritual-sufletească intră în corp, au loc nişte procese deconstructive, până când deconstrucţia a ajuns atât de departe încât trebuie să apară din nou, odată cu adormirea, evoluţia progresivă. Starea de veghe care se continuă uniform se bazează pe faptul că, prin intermediul fiinţei sufletesc-spirituale, în corpul uman are loc în permanență un proces deconstructiv regulat, legic, o evoluţie regresivă, opusă acelui curent care se manifestă în starea de veghe obişnuită, care este activ în forţele care ne fac să creştem şi să ne dezvoltăm în copilărie. Când introducem în starea de veghe obişnuită reprezentarea, gândurile, noi acţionăm iar în sens opus. Atunci noi introducem din direcţia trupului în procesul deconstructiv nişte porţiuni de evoluţie progresivă, stări de somn parţiale, astfel încât putem spune: Prin nişte procese care reprezintă foarte slab ceea ce este prezent în procesul de creştere, acea stare care se întinde asupra vieţii de veghe obişnuite prin existenţa proceselor deconstructive este atenuată. Ei bine, cercetătorul spiritual observă că acest proces deconstructiv, acest proces care avansează continuu de la trezire până la adormire este efectul acţiunii acelui element pe care cercetătorul spiritual îl recunoaşte, pe baza autoobservaţiei reale, drept spiritul din om. Spiritul deconstruieşte, şi în sânul acestui proces deconstructiv se impune, la rândul său, acea activitate de reprezentare şi gândire în care sufletul foloseşte procesele constructive, pentru a le introduce în procesele spirituale deconstructive. Aici vedem cum interacţionează fiinţa spiritual-sufletească şi fiinţa corporală. Cercetătorul spiritual nu este înclinat să vorbească la modul diletant despre spiritual-sufletesc, neglijând ceea ce se desfăşoară în corp, tocmai pentru că observă el însuşi că spiritul nu acţionează făcând să ia naştere procesele de creştere, de evoluţie, care sunt procese pur naturale, ci făcând să ia naştere nişte procese opuse acestora. Cunoscând ce face spiritul în corp, cercetătorul spiritual recunoaşte, de asemenea, că sufletul se slujeşte de procesele corporale pentru a atenua procesele spirituale, prin faptul că el introduce în procesul deconstructiv, pe care îl îndeplineşte spiritul, reprezentările. Prin aceasta eu doar sugerez cum ajunge cercetătorul spiritual să observe raportul reciproc, influenţa reciprocă dintre domeniul spiritual, domeniul sufletesc şi domeniul corporal în om.
Aşa cum el recunoaşte în reprezentările care intervin în starea de veghe obişnuită o adormire parţială, el învață, pe de altă parte, să vadă că de fiecare dată când în viaţa sufletească apare un impuls de voinţă acesta se instalează ca un fel de intensificare a stării de veghe, ca un fel de trezire. Reprezentarea este un fel de diminuare a stării de veghe, impulsul de voinţă este un fel de trezire, un fel de aprindere a acelei stări care se manifestă continuu de la trezire până la adormire în privinţa vieţii de voinţă, care este atât de estompată încât şi atunci când suntem treji o putem desemna ca viaţă de somn. Ce ştie omul când execută un impuls de voinţă despre ceea ce are loc aici, în braţul său? Însă de fiecare dată când apare un impuls de voinţă este ca un fel de trezire.
Prin aceasta am arătat că cel care se ridică până la observaţia reală, până la autoobservaţia reală, poate sesiza forţele sufletului şi spiritului uman în spiritual. Exact aşa cum face cunoştinţă cu Eul cotidian, obişnuit, el poate face cunoştinţă, avansând prin metodele sale, cu acel Eu pe care îl trăieşte în sine însuşi prin această autoobservaţie, cu care el şi efectuează această autoobservaţie. Acest Eu nu poate fi cunoscut prin speculaţii filosofice, el poate fi numai trăit. Dacă îl trăim, facem cunoştinţă prin contemplare nemijlocită cu ceea ce am caracterizat eu adineaori în mod schiţat. Omul cu conştienţa obişnuită, prin faptul că el are în vedere numai forţele de creştere, înmulţire, înflorire ale evoluţiei, nu poate crede altceva decât că, atunci când copilul iese din starea de conştienţă estompată şi ajunge, încetul cu încetul, să spună „eu”, când ajunge, în principiu, la conştienţa de sine, atunci, ieşind din sânul proceselor evolutive ale corpului, se dezvoltă ceea ce ajunge să se manifeste în domeniul sufletesc ca Eu. Pentru cel care face cunoştinţă cu Eul prin autoobservație reală devine clar faptul că aceasta este o eroare – dar o eroare inevitabilă pentru conştienţa obişnuită –, aşa cum ar fi o eroare să credem că, dacă omul are aer în plămân, aerul pe care îl expiră ar izvorî din plămân. Aici putem vedea prin observaţie exterioară, obiectivă, că ar fi o absurditate să considerăm că aerul care este unit cu plămânul uman ar izvorî din plămânul uman. Dacă vrem să cunoaşte aerul, trebuie să ieşim din plămân; dacă vrem să cunoaştem aerul în entitatea lui proprie, trebuie să trecem în atmosfera exterioară. Facem acelaşi lucru când ne înălţăm până la autoobservaţie în modul caracterizat aici. Atunci învăţăm să ne dăm seama că ceea ce are loc în trupul omului prin procesele evolutive neîntrerupte de încolţire, de creştere, se raportează la Eul omului, la Sinea reală, ca plămânul la aer. Pe cât de puţin putem spune că plămânul dă naştere aerului, tot pe atât de puţin putem spune că acest trup uman dă naştere Eului. Numai atât timp cât nu cunoaştem spiritual-sufletescul real ajungem la această eroare inevitabilă, având impresia că acest Eu ar avea de-a face cu trupul [Nota 32]. Dar cercetătorul spiritual, când examinează cu metodele sale Eul, iese din trup, aşa cum cel care vrea să examineze aerul în sine iese din plămân. Astfel, cercetătorul spiritual ajunge să-şi dea seama, pe baza observaţiei reale, că această Sine, această fiinţă spiritual-sufletească a omului – dacă mă pot exprima cu ajutorul unei imagini – intră, odată cu naşterea, respectiv, odată cu concepţia, în corpul fizic pe care îl primeşte prin curentul eredităţii, că acest Eu, care coboară din lumea spirituală, primeşte trupul, aşa cum aerul se uneşte cu plămânul, că trupul inspiră Eul, iar când omul iese prin poarta morţii îl expiră din nou. Aceasta este o exprimare în imagini pentru a sugera unirea fiinţei spiritual-sufleteşti care coboară din lumea spirituală cu fiinţa fizic-corporală. Pe cât de puţin căutăm entitatea aerului în plămân, dacă vrem să o cunoaştem, ci o căutăm în atmosfera exterioară, la fel de puţin căutăm fiinţa Eului spiritual-sufletesc, după ce am cunoscut Eul real, în corporalitatea fizic-exterioară.
Dar tocmai atunci rezultă pentru cercetătorul spiritual o deosebire esenţială dintre spiritual şi sufletesc şi atunci când e vorba de trecerea omului în ambianţa sufletesc-spirituală în care trăieşte el cu acea parte a entităţii sale care trece prin naştere şi moarte, care, faţă de caracterul trecător al trupului, este elementul veşnic, nemuritor, din om. Această deosebire dintre elementul sufletesc şi elementul spiritual rezultă prin faptul că noi cunoaştem în elementul sufletesc care se desprinde de om, care nu este legat în mod nemijlocit de om, ceva care este oarecum numai un ton fundamental estompat din ceea ce trăim de obicei în cadrul vieţii sufleteşti ca reprezentare, simţire şi voinţă. Aş vrea să mă exprim prin următorul exemplu: Să considerăm un cântec cu cuvinte. Putem examina cuvintele, putem examina mai întâi cântecul ca poezie şi putem continua această examinare ascultând cântecul. Dar şi când ascultăm cântecul putem face abstracţie, de data aceasta, de conţinutul cuvintelor, de fraze, şi putem fi atenţi numai la aspectul muzical, la melodie, aşadar, la ceea ce percepem dacă facem abstracţie de conţinutul cuvintelor. Aceasta este numai o comparaţie pe care o folosesc, dar comparaţia are o importanţă reală pentru ceea ce vreau să spun eu aici. Putem sesiza întreaga trăire a omului ca reprezentare, simţire şi voinţă, în aşa fel încât să percepem şi aici un subton, dacă nu ne îndreptăm atenţia spre conţinutului reprezentării, al simţirii şi voinţei, aşa cum se prezintă ele în conştienţa obişnuită.
Şi, pentru a mă exprima şi mai clar, aş vrea să caracterizez lucrurile şi dintr-o altă direcţie. Ştiţi cu toţii că anumite popoare orientale se înalţă până la spiritual-sufletesc prin nişte metode despre care eu am vorbit în conferinţele pe care le-am prezentat aici, şi am spus în repetate rânduri şi în cărţile mele că ele nu mai pot fi aplicate în acelaşi fel în cadrul evoluției culturii noastre occidentale, că aici trebuie să fie folosite mai curând alte metode pentru cercetarea spirituală conştientă. Dar putem prezenta, totuşi, unele aspecte, pentru comparație. Ştiți că orientalii ajung la o anumită cunoaştere a elementului sufletesc – ceea ce ei poate nu recunosc, dar acum nu despre aceasta e vorba – prin faptul că recită tot timpul nişte maxime mantrice. În Occident, oamenii râd de repetițiile din cuvântările lui Buddha şi nu ştiu că pentru oamenii orientali repetarea anumitor fraze este o necesitate, fiindcă prin aceasta se obține un anumit subton în preluarea interioară a materialului, lăsându-se în afara atenției conținutul nemijlocit. Prin aceasta se creează în suflet, aş putea spune, o muzică ce trăieşte în aceste maxime ascultate sau rostite. Sufletul se transpune în această stare. În cărțile mele puteți afla că noi facem acest lucru în cadrul evoluției spirituale occidentale într-un mod mai spiritual-sufletesc, că noi nu putem cădea într-o asemenea psalmodiere sau recitare a unor maxime sau repetiții mantrice. Dar ceea ce realizăm noi aici pe o altă cale poate fi explicat prin faptul că suntem atenți la felul în care în reprezentare, simțire şi voință trăim totodată ceva care este un ton fundamental sau un subton.
Dacă ne străduim să ajungem la autoobservația completă, cu păstrarea conținutului reprezentării, simțirii şi voinței, aşa cum le avem în conştiența de veghe obişnuită, atunci descoperim de obicei foarte uşor acțiunea spiritului. În schimb, elementul sufletesc este mai intim, el ne scapă adeseori. Dacă vrem să ajungem la elementul sufletesc, trebuie să facem nişte exerciții mai dificile şi timp mai îndelungat. În timp ce putem ajungem relativ uşor să observăm cum acționează spiritul deconstruind în starea de veghe care curge neîncetat, trebuie să facem nişte exerciții mai subtile, mai intime, pentru a observa că reprezentările care apar aici sunt nişte stări de somn parțiale. Dar, dacă ajungem la aceste trăiri mai intime din domeniul sufletesc prin nişte metode cum sunt cele pe care le-am descris în cărțile mele, atunci reuşim, de asemenea, să ieşim din cadrul vieții sufleteşti pur subiective şi să intrăm în sfera vieții sufleteşti obiective. Atunci nu urmărim numai elementul spiritual-sufletesc ca atare – aşa cum urmărim aerul care iese din plămân în atmosferă – în acel spațiu spiritual în care trăieşte omul între moarte şi o nouă naştere, într-o existență pur spirituală, ci putem urmări elementul sufletesc în starea sa de dinainte de naştere şi în starea sa de după moarte. Oricât de ciudat ar suna acest lucru pentru omul actual, aceste lucruri pot fi experimentate. Şi, pe baza acestei experiențe pe care orientalul o face într-un mod atât de uşor de înțeles asupra unei vieți sufleteşti intime, el poate ajunge să observe mai curând decât occidentalul cum se manifestă întreaga viață sufletească umană pe parcursul unor vieți pământeşti succesive, cum se prezintă în mod real viețile pământeşti succesive ca rezultat al observației. Este un rezultat al observației pe care o facem asupra trăirii sufleteşti. A trăi elementul veşnic, nepieritor, care trece prin naşteri şi morți, în spiritualitatea lui, înseamnă altceva decât această trăire sufletească, aşa cum apare ea în viețile pământeşti succesive. Este un fel de specializare, un fel de diferențiere a trăirii spirituale.
Aşa cum la omul individual vedem cum intervine reprezentarea ca un somn parțial în urzirea sufletească a vieții spirituale generale, în lumea exterioară putem observa – voi aborda aceste lucruri mai amănunțit în conferința următoare [Nota 33] – că în acel spațiu spiritual pe care îl descoperim ca scenă a elementului spiritual veşnic din om intervine elementul sufletesc, prin faptul că el diferențiază viața spirituală general-veşnică în vieți pământeşti succesive, care, fireşte, au avut odată un început şi vor avea cândva un sfârşit. Voi vorbi despre aceasta în conferința următoare.
Ajungem aici printr-o dezvoltare reală a facultăților sufleteşti pe care nu e nevoie să şi le însuşească orice om. Dar orice om are simțul adevărului. Dacă acest simț al adevărului nu e tulburat de prejudecăți, care se găsesc astăzi foarte frecvent în concepțiile din literatura de popularizare sau în concepțiile ştiințifice, trebuie să putem fi de acord cu ceea ce are de spus cercetătorul spiritual şi înainte de a fi devenit noi înşine cercetători spirituali. Căci clarvăzătorul se deosebeşte de alţi oameni – eu am exprimat deja şi aici acest lucru sub formă de comparaţie – aşa cum se deosebeşte cel care se uită ce face ceasornicarul de cel care vede numai ceasul. Cel care vede ceasul ştie că el a luat naştere prin activitatea intelectuală a ceasornicarului, pentru aceasta nu e nevoie să te uiţi la ceasornicar. Prin faptul că cercetătorul spiritual descrie, pe baza cercetării sale prin observaţie clarvăzătoare, cum ia naştere ceea ce se manifestă în viaţa cotidiană, cel care observă viaţa în mod nemijlocit găseşte peste tot confirmarea celor spuse, chiar dacă nu este el însuşi un cercetător spiritual. Chiar dacă felul în care cercetătorul spiritual trebuie să gândească despre trupul, sufletul şi spiritul omului se mai prezintă încă şi astăzi ca un paradox în cadrul evoluţiei culturii spirituale generale, va rezulta, pe parcursul timpului, prin faptul că ştiinţele naturii vor veni în întâmpinarea a ceea ce are de spus cercetătorul spiritual, va rezulta şi pentru cercetarea spirituală ceea ce a rezultat pentru cercetarea naturii lent şi treptat. Gândiţi-vă că a existat o vreme în care anumite prejudecăţi au împiedicat apariţia psihologiei şi biologiei în sensul actual. Astfel, oamenii au astăzi o prejudecată împotriva construirii unei punţi de legătură între viaţa sufletească a omului şi ceea ce se petrece în trupul uman în timp ce în el se revarsă viaţa sufletească. Abia în cursul Evului Mediu s-a ajuns la studierea anatomiei. Înainte exista o prejudecată împotriva asocierii a ceea ce se petrece în trup cu ceea ce poate trăi sufletul în interior. În aceeaşi situaţie este astăzi ştiinţa spiritului. Şi, chiar dacă oamenii nu cred, prejudecăţile actuale au aceeaşi importanţă şi au aceleaşi cauze. Aşa cum în Evul Mediu nu era voie să se disece trupul pentru a se cunoaşte ce se petrece în trup, drept condiţie pentru viaţa sufletească, tot astfel, chiar şi cel mai serios om de ştiinţă se ridică astăzi împotriva cercetării spiritului prin metode spiritual-ştiinţifice. Şi, aşa cum Evul Mediu a ajuns abia încetul cu încetul să lase cale liberă ştiinţei pentru cercetarea trupului uman, tot astfel şi evoluţia civilizaţiei şi culturii omenirii va face necesar să lase cale liberă ştiinţei spiritului pentru cercetarea spiritului, care nu este totuna cu sufletul.
Fie că ne îndreptăm astăzi spre omul cu gândire naturalist-ştiinţifică, fie că ne îndreptăm spre alţi cercetători ai sufletului, şi venim cu rezultate ale ştiinţei spiritului, trăim, în realitate, acelaşi lucru, dar pe un alt tărâm, cu ceea ce relatează biografia lui Galilei. Până în vremurile lui Galilei a existat vechea prejudecată faţă de fenomenele trupului, care trebuia depăşită, o prejudecată care s-a propagat, printr-o interpretare echivocă a lui Aristotel, pe parcursul întregului Ev Mediu, ideea că nervii ar porni din inimă. Galilei îi comunicase unui prieten că aceasta ar fi o prejudecată. Prietenul era un adept foarte fidel al lui Aristotel. El spunea că ceea ce se scrie la Aristotel este adevărat şi acolo scrie că nervii pornesc din inimă. Atunci Galilei i-a arătat omului respectiv pe un cadavru că observaţia ne învaţă că nervii pornesc din creier, nu din inimă, că Aristotel nu observase acest lucru fiindcă el încă nu putea face o asemenea observaţie asupra trupului. Adeptul fidel al lui Aristotel a rămas, totuşi, neîncrezător. Cu toate că a văzut că nervii pornesc din creier, ce-i drept, observaţia vorbeşte în favoarea ta, a spus el, dar Aristotel spune altceva, şi dacă există o contradicţie între Aristotel şi natură, eu nu cred natura, ci îl cred pe Aristotel. Acest lucru s-a întâmplat cu adevărat. Şi aşa stau lucrurile şi astăzi. Observaţi-i astăzi pe cei care vor să întemeieze psihologia, în vechiul sens, pe baza punctului de vedere filosofic, observaţi-i pe cei care vor să întemeieze psihologia pe modul de cercetare naturalist-ştiinţific, ei vor afirma că ceea ce stă la baza fenomenelor sufleteşti provenind din spirit sau din trup ar trebui să fie explicat numai pornind de la domeniul sufletesc; oricât am atrage atenţia asupra rezultelor observaţiei spirituale – ea nu este la fel de uşor de efectuat ca observaţia noastră naturalist-ştiinţifică, iar anatomia spirituală este mai greu de practicat decât anatomia fizică –, astăzi ţi se răspunde pe baza aceluiaşi spirit: Dacă există o contradicţie între ceea ce spune Wundt sau Paulsen, sau o oarecare autoritate, şi ceea ce indică ştiinţa spiritului prin observaţie spirituală, noi nu credem ce arată observalia spirituală, ci ceea ce scrie în cărţile cu care ne-am obişnuit în această epocă eliberată de autoritate. Căci astăzi oamenii nu mai cred în vreo autoritate, ci – fireşte, ei nu remarcă acest lucru – în ceea ce poartă o ştampilă oficială. Ştiința spiritului va răzbate, aşa cum a răzbătut ştiinţa în privința cercetării trupului.
Unii naturalişti, ca Du Bois-Reymond şi alții, afirmă că acolo unde începe suprasensibilul ştiinţa ar trebui să înceteze. Eu am atras deja atenția într-o conferinţă anterioară asupra erorii care apare aici. Cum a luat ea naştere? Oamenii au simţit, ce-i drept – şi Du Bois-Reymond simte acest lucru foarte clar –, că ființa umană îşi are rădăcinile într-un domeniu spiritual. Dar oamenii trebuie să recunoască mai întâi, prin dezvoltarea unor metode spiritual-ştiințifice, că acest domeniu spiritual este solul de unde provine elementul sufletesc al omului. Dacă am în faţa mea un copac şi văd cum rădăcinile sale intră în sol, eu pot fi supărat că el îmi scapă în ceea ce priveşte vederea rădăcinilor sale, şi vreau să am în faţa mea copacul vizibil în întregime dintr-o privire. Ştiința actuală vrea să facă lucrurile vizibile dintr-o privire prin faptul că ea are în vedere ce este vizibil pe cale sensibilă; căci ei îi scapă realitatea rădăcinilor înfipte în solul spiritual. Ştiința procedează ca un om care, pentru a avea în faţa lui un copac vizibil în întregime, îl smulge din pământ sau scormoneşte pământul în jur. El îl are vizibil în întregime în faţa lui, dar copacul se usucă. Aşa procedează ştiinţa actuală, care nu vrea să abordeze spiritul, ea smulge copacul cunoaşterii. Dar, pe cât e de adevărat că un copac smuls din rădăcini din pământ, chiar dacă e vizibil în întregime, se usucă, tot pe atât de adevărat e că şi cunoaşterea smulsă din solul ei matern spiritual se usucă. O asemenea afirmaţie cum este aceea a lui Du Bois-Reymond, că ştiinţa încetează acolo unde începe suprasensibilul, va fi transformată în viitor în convingerea opusă. Oamenii îşi vor da seama: Dacă nu vrem să cunoaştem suprasensibilul până în intimitatea fenomenelor naturii, noi smulgem copacul cunoaşterii din solul lui matern şi facem să se usuce cunoaşterea. În viitor, oamenii nu vor spune că ştiinţa încetează acolo unde începe suprasensibilul, ci, dacă ştiinţa va fi întemeiată pe solul suprasensibilului, oamenii vor vedea că acolo unde în viața spirituală a omului suprasensibilul încetează, ştiinţa nu poate prospera, ei vor vedea că în afara suprasensibilului nu va lua naştere o ştiință adevărată, ci că acolo unde suprasensibilul încetează va exista numai o ştiință moartă.
