Vom continua prin aceste considerații ceva ce am tratat aici vinerea trecută şi în seara de sâmbătă [Nota 65], şi aş vrea să vă îndrept astăzi privirea mai ales asupra unei cercetări a vieţii sufleteşti aşa cum rezultă ea când considerăm această viață sufletească din punctul de vedere al cunoaşterii imaginative, pe care dumneavoastră o cunoaşteți, desigur, din lucrarea mea Cum se dobândesc cunoştinţe despre lumile superioare?. Ştiţi că noi distingem, pornind de la conştienţa obişnuită, patru trepte de cunoaştere: treapta de cunoaştere care ne este proprie în viața actuală obişnuită şi în ştiința actuală obişnuită, acea treaptă de cunoaştere care reprezintă conştienţa propriu-zisă a epocii şi pe care o numim, în sensul lucrării Cum se dobândesc cunoştinţe despre lumile superioare?, cunoaşterea obiectivă, şi apoi ajungem în domeniul suprasensibil prin treptele de cunoaştere ale imaginației, inspirației, intuiției. Este imposibil să studiem domeniul sufletesc prin cunoaştere obiectivă obişnuită. Noi trăim domeniul sufletesc şi, atunci când îl trăim, desfăşurăm cunoaşterea obiectivă. Dar o cunoaştere propriu-zisă poate fi dobândită numai dacă putem aşeza în mod obiectiv în fața noastră obiectul cunoaşterii. Nu putem face acest lucru cu viața sufletească în conştienţa obişnuită. Trebuie să ne retragem oarecum cu un pas în spatele vieţii sufleteşti, pentru a o face să stea în afara noastră; atunci o putem observa. Dar acest lucru se realizează tocmai prin cunoaşterea imaginativă. Şi anume, aş vrea să vă descriu, pur şi simplu, ce se prezintă aici observaţiei.
Ştiți că, dacă vrem să rămânem la ceea ce există la omul actual, noi distingem, în primă instanță, când privim omul în ansamblul său, corpul fizic, corpul eteric sau corpul forțelor plăsmuitoare, care este, de fapt, o sumă de activități, corpul astral şi Eul. Ei bine, dacă înălțăm trăirea sufletească, nu pentru cunoaştere, ci dacă o înălţăm în conştiență, atunci, când îi percepem oarecum viața fluctuantă, distingem gândirea, simțirea şi voința. Astfel, în cadrul vieţii sufleteşti obişnuite, gândirea, simțirea şi voința se întrepătrund. Nu vă puteți reprezenta nicio desfăşurare de gânduri fără să vă reprezentați totodată intervenția voinţei în desfăşurarea gândurilor. Când adăugăm un gând la altul, când separăm un gând de altul, noi desfăşurăm o activitate de voinţă care tinde să pătrundă în viața de gândire. Şi, pe de altă parte, chiar dacă în primă instanţă, aşa cum am explicat adesea, procesul rămâne obscur, noi ştim, totuşi, că, prin faptul că suntem oameni înzestrați cu voință, în voinţa noastră intervin, ca impulsuri, nişte gânduri ale noastre, astfel încât şi în viața sufletească obişnuită nu avem o voinţă separată, ci o voinţă îmbibată de gânduri. Şi cu atât mai mult se întrepătrund gândurile, impulsurile de voinţă şi sentimentele în cadrul vieţii de simțire. Aşadar, noi avem o viață sufletească în care lucrurile se tălăzuiesc şi se întrepătrund, dar în aşa fel încât nişte lucruri, asupra cărora nu vrem să ne îndreptăm astăzi atenţia, ne determină să distingem în cadrul vieţii sufleteşti fluctuante gândirea, simțirea, voinla. Dacă luați în mână cartea mea Filosofia libertăţii, veţi vedea cât e de necesar să despărțim gândirea de simţire şi voinţă, pentru că numai printr-o examinare a gândirii separate ajungem la o concepție despre libertatea umană.
Aşadar, când percepem gândirea, simțirea, voința, noi percepem totodată viața care urzeşte, care se tălăzuieşte, a sufletului. Şi dacă unim pe urmă ceea ce percepem aici într-o mobilitate nemijlocită cu ceea ce ne învață ştiința spiritului de orientare antroposofică despre legătura dintre diferitele părţi componente ale omului, corp fizic, corp eteric, corp astral şi Eu, rezultă, tocmai pentru o cunoaştere imaginativă, următorul lucru.
Ştim, desigur, că în timpul vieții de veghe, de la trezire până la adormire, corpul fizic, corpul eteric, corpul astral şi Eul stau într-o legătură oarecum strânsă. Apoi, mai ştim că în starea de somn corpul fizic şi corpul eteric, pe de o parte, sunt separate de corpul astral şi Eu, pe de altă parte. Chiar dacă modul de exprimare este just numai în mod aproximativ, când se spune: Eul şi corpul astral se separă de corpul fizic şi corpul eteric – noi ajungem, în primă instanță, la o reprezentare valabilă dacă folosim tocmai această expresie. De la adormire până la trezire, Eul şi corpul astral sunt în afara corpului fizic şi a corpului eteric.
Imediat ce omul avansează până la trăirea imaginativă, el este transpus tot mai mult în situația de a percepe cu ajutorul ochiului sufletesc, prin contemplare interioară, ceva ce putem trăi oarecum în mod fugar, in status nascendi. Trăim această impresie şi trebuie să o sesizăm rapid, şi într-adevăr o putem sesiza. Avem în fața noastră ceea ce poate fi observat deosebit de precis în momentul trezirii şi al adormirii. Putem observa momentul adormirii şi momentul trezirii cu ajutorul cunoaşterii imaginative. Ştiți, desigur, că printre pregătirile care sunt necesare pentru a ajunge la cunoştințe superioare eu am amintit în cărțile menționate educarea unei anumite prezențe de spirit. Oamenii vorbesc în viața obişnuită atât de puțin despre observațiile care pot fi făcute despre lumea spirituală pentru că le lipseşte această prezență de spirit. Dacă această prezentă de spirit ar fi educată în mod intens, atunci astăzi toți oamenii ar putea vorbi deja despre nişte impresii spirituale-suprasensibile, căci ele se înghesuie să pătrundă, în sensul cel mai eminent al cuvântului, la adormire şi la trezire, mai ales la trezire. Numai pentru că şi-au dezvoltat atât de puțin prezența de spirit oamenii nu remarcă acest lucru. În momentul trezirii, în fața sufletului apare o întreagă lume. Dar în momentul în care ia naştere, ea dispare din nou, şi, înainte ca oamenii s-o perceapă, ea a şi dispărut. De aceea pot vorbi ei atât de puțin despre această întreagă lume care apare aici în fața sufletului şi care are în mod real o importanță deosebită pentru înțelegerea omului interior.
Ceea ce apare în fața sufletului când ajungem să percepem momentul trezirii prin prezență de spirit este o întreagă lume de gânduri fluctuante. Nu e nevoie să facem nimic fantastic. Trebuie să o observăm aşa cum observăm în laboratorul de chimie, cu acelaşi calm sufletesc şi cu aceeaşi luciditate. Şi totuşi, această lume fluctuantă de gânduri, care poate fi distinsă foarte precis de simpla lume a viselor, este prezentă. Simplul vis se desfăşoară în aşa fel încât el este plin de reminiscențe din viață. Ceea ce se desfăşoară în momentul trezirii nu sunt reminiscențe din viață. Aceste gânduri fluctuante pot fi distinse foarte clar de reminiscențele din viață. Ele pot fi traduse în limbajul conştienței obişnuite, dar sunt, de fapt, gânduri de natură străină, gânduri pe care nu le-am putea trăi de obicei, dacă nu ar fi posibil să le sesizăm în interiorul nostru la un moment dat, fie prin disciplină spiritual-ştiințifică, fie tocmai în acest moment al trezirii.
Ce sesizăm noi, propriu-zis, aici? Ei bine, noi pătrundem cu Eul şi corpul astral în corpul eteric şi în corpul fizic. Ceea ce trăim noi în corpul eteric are, fireşte, un caracter de vis. Şi dacă învățăm să observăm această trăire în mod subtil, prin prezentă de spirit, aşa cum am sugerat, învățăm să distingem foarte clar pătrunderea în corpul eteric, în care apar sub formă de vis reminiscenle din viață, şi apoi, înainte de trezirea completă, înainte de impresiile pe care le au organele de simț după trezire, situarea într-o lume care este întru totul o lume de gânduri ce urzesc, dar pe care nu le trăim aşa cum trăim gândurile viselor, despre care ştim precis că le avem în mod subiectiv în interiorul nostru. Gândurile la care mă refer eu acum se prezintă într-un mod absolut obiectiv în fața Eului şi omului astral care pătrund aici, şi remarcăm absolut exact: Trebuie să traversăm corpul eteric; căci, atât timp cât traversăm corpul eteric, totul rămâne sub formă de vis. Dar trebuie să traversăm şi abisul, intervalul – aş putea spune, dacă m-aş exprima în mod figurat, dar poate mai clar – dintre corpul eteric şi corpul fizic, şi să ne strecurăm apoi în întreaga structură eteric-fizică prin faptul că ne trezim şi impresiile fizic-exterioare ale organelor de simţ sunt prezente. Imediat ce ne-am strecurat în corpul fizic, impresiile senzoriale fizic-exterioare sunt prezente. Ceea ce trăim noi ca urzire de gânduri de natură obiectivă se desfăşoară, aşadar, între corpul eteric şi corpul fizic. Astfel încât, dacă facem un desen schematic, putem spune: Dacă am reprezentat corpul fizic (vezi desenul, portocaliu) corpul eteric (vezi desenul, verde), atunci avem urzirea vie de gânduri dintre corpul fizic şi corpul eteric, pe care o percepem, şi apoi, pe calea unei asemenea observaţii, ajungem la cunoaşterea faptului că între corpul fizic şi corpul eteric, indiferent că suntem treji sau dormim, au loc în permanenţă nişte procese, care constau, propriu-zis, dintr-o urzire de gânduri, dintr-o urzire de gânduri care are loc între corpul fizic şi corpul eteric (vezi desenul, galben). Astfel, noi am perceput acum primul element al vieții sufleteşti sub formă obiectivă. Vedem în el o urzire între corpul eteric şi corpul fizic.
De fapt, această viață de gânduri care urzesc nu ajunge, aşa cum este ea, la conştiența noastră în stare de veghe. Ea trebuie să fie sesizată în modul descris. Și anume, când ne trezim, ne strecurăm cu Eul şi corpul astral în corpul fizic. Eul şi corpul astral participă în corpul fizic, străbătut de corpul eteric, la viața percepțiilor senzoriale. Prin faptul că aveți în interiorul dumneavoastră viața percepțiilor senzoriale, veți fi pătrunşi de gândurile lumii exterioare pe care le puteți forma în contact cu percepțiile senzoriale, şi aveți atunci tăria de a acoperi această urzire obiectivă de gânduri. Aşadar, acolo unde urzesc de obicei gândurile obiective, noi ne formăm, oarecum din substanța acestei urziri de gânduri, gândurile noastre cotidiene, pe care le dezvoltăm în relația cu lumea sensibilă, în modul descris adineaori. Şi eu pot spune: În această urzire obiectivă de gânduri intervine ceea ce se manifestă ca urzire subiectivă de gânduri (vezi desenul, luminos), care o acoperă pe cealaltă, şi care se desfăşoară tot între corpul eteric şi corpul fizic. Când urzim cu sufletul însuşi nişte gânduri, noi trăim în realitate în acest interval – cum spuneam: la modul figurat, dar, totuşi, inteligibil, eu trebuie să desemnez acest spațiu ca interval dintre corpul eteric şi corpul fizic –, trăim în acest interval dintre corpul eteric şi corpul fizic. Noi acoperim gândurile obiective, care sunt prezente tot timpul, şi în starea de somn şi în starea de veghe, cu urzirea noastră subiectivă de gânduri. Dar oarecum în aceeaşi regiune a ființei noastre umane sunt prezente amândouă: urzirea obiectivă de gânduri şi urzirea subiectivă de gânduri.
Ce importanță are urzirea obiectivă de gânduri? Dacă are loc în mod real ceea ce am descris ca sesizare prin prezență de spirit a momentului trezirii, noi nu percepem această urzire obiectivă de gânduri ca element pur de gândire, ci o percepem sub forma a ceea ce se manifestă în noi ca forțe ale creşterii, ca forțe ale vieții în general. Aceste forţe ale vieții sunt legate de urzirea de gânduri. Ele îmbibă apoi corpul eteric sau corpul vital spre interior; ele configurează spre exterior corpul fizic. Ceea ce percepem ca urzire obiectivă de gânduri în sesizarea prin prezenţă de spirit a momentului trezirii ne apare ca urzire de gânduri într-o direcţie, şi ca activitate de creştere şi de hrănire în cealaltă direcţie. Noi percepem ca pe o urzire interioară ceea ce există în acest fel în interiorul nostru, dar aceasta reprezintă întru totul ceva viu. Gândirea îşi pierde oarecum caracterul de imagine şi abstractismul. Ea îşi pierde, de asemenea, contururile precise. Ea devine gândire fluctuantă, dar poate fi recunoscută clar ca gândire. Și noi simţim că gândirea cosmică urzeşte în interiorul nostru şi că ne cufundăm cu gândirea noastră subiectivă în această gândire cosmică. Astfel, noi am sesizat trăirea sufletească într-un anumit domeniu.
Dacă mergem mai departe cu sesizarea prin prezenţă de spirit a momentului trezirii, ajungem la următorul lucru. Dacă putem trăi starea de vis la traversarea corpului eteric, aşadar, când traversăm corpul eteric cu Eul şi corpul astral, ne putem evoca după aceea în imagini starea de vis. Imaginile visului trebuie să înceteze în clipa în care ne trezim, altfel am lua cu noi visul în viaţa de veghe conştientă obişnuită şi am fi nişte visători în starea de veghe, şi prin aceasta ne-am pierde luciditatea. Visele ca atare trebuie să înceteze. Dar dacă trăim visele în stare de conştienţă, dacă avem acea prezenţă de spirit ce merge în urmă până la trăirea viselor – fiindcă trăirea obişnuită a viselor este o trăire sub formă de reminiscenţă, este, propriu-zis, o amintire ulterioară a viselor; asta înseamnă perceperea obişnuită a visului, faptul că îl sesizăm abia ca pe o reminiscenţă, după ce s-a desfăşurat –, dacă trăim visul la traversarea corpului eteric, nu abia după aceea, în amintire, când îl putem percepe rapid, aşa cum îl percepem de obicei, ci dacă îl percepem în timp ce el este, aşadar, tocmai la traversarea corpului eteric, atunci el se dovedeşte a fi ceva viu, un element pe care îl trăim ca pe ceva fiinţial, în sânul căruia ne simţim. Caracterul de imagine încetează să fie simplu caracter de imagine. Simţim că ne aflăm în interiorul imaginii. Dar atunci, prin faptul că avem această trăire, că ne aflăm în interiorul imaginii, aşadar, prin faptul că suntem activi cu fiinţa sufletească aşa cum suntem de obicei activi în viaţa de veghe în corp prin mişcarea picioarelor, prin mişcarea mâinilor – aşa devine visul: el devine activ, în aşa fel încât îl simţim aşa cum ne simţim mişcările braţelor şi picioarelor sau mişcările capului etc. –, dacă trăim acest lucru, dacă trăim această sesizare a visului ca pe ceva fiinţial viu, atunci, când mergem mai departe, la trezire, această trăire este urmată de o alta: simţim că această vivacitate pe care o trăim în vis, în sânul căreia ne simţim ca într-un element prezent, se cufundă în corporalitatea noastră. Exact aşa cum în cazul gândirii simţim: Noi pătrundem până la graniţa corpului nostru fizic, acolo unde sunt organele de simţ, şi preluăm cu gândirea impresiile senzoriale, tot astfel, acum simţim că ne cufundăm în corp cu ceea ce trăim în vis ca vivacitate interioară. Ceea ce trăim aici în momentul trezirii – sau, de fapt, înainte de momentul trezirii, când suntem în interiorul visului, când încă suntem cu totul în afara corpului fizic, dar suntem deja în corpul eteric, respectiv, tocmai pătrundem în corpul eteric – se cufundă în organizarea noastră. Şi dacă am ajuns atât de departe încât avem în faţa noastră ca trăire această cufundare, atunci ştim, de asemenea, ce se întâmplă cu ceea ce s-a cufundat; ceea ce s-a cufundat se reflectă în conştienţa noastră de veghe, şi anume, se reflectă ca sentiment, ca simțire. Sentimentele sunt vise cufundate în organizarea noastră.
Când percepem în această stare de vis ceea ce urzeşte în lumea exterioară, avem visele. Când visele se cufundă în organizarea noastră şi ne devin conştiente din interior, le trăim ca sentimente. Aşadar, noi trăim sentimentele prin faptul că ceea ce se află în noi, în corpul astral, se cufundă în corpul eteric şi apoi, mai departe, în organizarea noastră fizică, nu până la organele de simţ, nu până la periferia organizării, ci numai în organizarea interioară. Apoi, după ce am perceput acest fenomen, după ce l-am contemplat mai întâi prin cunoaştere imaginativă deosebit de clar în momentul trezirii, primim şi forţa interioară de a-l contempla mai departe. Şi anume, noi visăm în permanenţă în timpul stării de veghe. Numai că acoperim visarea cu lumina conştienţei gânditoare, cu viaţa de reprezentare. Cel care poate privi sub suprafaţa vieţii de reprezentare – şi ne educăm în acest sens dacă sesizăm prin prezenţă de spirit momentul visării –, cel care s-a educat în aşa fel încât să poată percepe la trezire ceea ce am arătat mai înainte, poate să şi trăiască apoi sub suprafaţa vieţii luminoase de reprezentare visarea care se continuă de-a lungul întregii zile, dar nu o trăieşte ca visare, ci această visare se cufundă mereu în organizarea noastră şi se reflectă ca lume a sentimentului. Și atunci el ştie: Ceea ce trăim noi ca simţire se desfăşoară între corpul astral, pe care îl desenez aici schematic în acest fel (vezi desenul de mai sus, luminos), şi corpul eteric. Această trăire se exprimă, fireşte, în corpul fizic. Astfel încât originea propriu-zisă a simţirii se află între corpul astral şi corpul eteric (vezi desenul, roşu). Aşa cum corpul fizic şi corpul eteric trebuie să interacţioneze printr-un schimb reciproc viu pentru viaţa de gândire, tot astfel, corpul eteric şi corpul astral trebuie să interacţioneze printr-un schimb reciproc viu pentru viaţa de simţire. Când dormim, noi trăim ceea ce simte corpul astral, aflat acum afară, în lumea eterică exterioară, ca imagini ale visului, care sunt prezente în timpul întregii stări de somn, dar sunt percepute în conştienţa obişnuită numai sub formă de reminiscenţe, în acele fragmente care formează viaţa de vis obişnuită.
Astfel, vedeţi că dacă vrem să sesizăm viaţa sufletească trebuie să privim şi ceea ce are loc între părţile constitutive ale organizării umane. Noi înţelegem viaţa sufletească sub forma gândirii, simţirii şi voinţei care se tălăzuiesc în interiorul nostru. Vom vorbi imediat despre cea din urmă. Dar noi sesizăm această viaţă sufletească în mod obiectiv dacă pătrundem oarecum cu privirea în intervalele dintre aceste patru părţi constitutive, între corpul fizic şi corpul eteric, între corpul eteric şi corpul astral, şi între corpul astral şi Eu.
Ceea ce se exprimă în voinţă scapă complet, aşa cum am menţionat adesea aici din alte puncte de vedere, examinării vieţii de veghe obişnuite, conştienţei obişnuite. În această conştienţă obişnuită sunt prezente reprezentările după care ne orientăm voinţa, sentimentele pe care le dezvoltăm în sprijinul reprezentărilor ca motive pentru voinţa noastră; dar cum se desfăşoară jos ceea ce apare aici clar în conştienţa noastră drept conţinut de reprezentare al voinţei noastre, ce se întâmplă acolo, jos, când eu doar îmi mişc braţul prin proprie voinţă, ce se petrece aici, propriu-zis, nu ne este dat în conştienţa obişnuită. În clipa în care cercetătorul spiritual şi-a însuşit treapta imaginaţiei şi ajunge să contemple natura gândirii, a simţirii, aşa cum am spus, el poate ajunge, de asemenea, să aibă în deplină conştienţă trăirile umane ce se desfăşoară între adormire şi trezire. Căci, prin exerciţiile care se fac pentru dobândirea imaginaţiei, Eul şi corpul astral se fortifică. Ele devin în sine mai puternice, învață să se manifeste. În conştienţa obişnuită, noi nu avem, de fapt, Eul real. Cum avem Eul în conştienţa obişnuită? Vedeţi dumneavoastră, eu trebuie să fac mereu următoarea comparaţie: Când ne privim viaţa în mod retrospectiv, ea se prezintă aparent ca un curent continuu. Dar nu aşa stau lucrurile, ci, dacă ne situăm în momentul prezent, ar trebui să rememorăm ziua actuală până la trezire, avem apoi un spaţiu gol, după aceea urmează conţinutul conştient al zilei de ieri, şi aşa mai departe. Fireşte, ceea ce observăm aici privind retrospectiv poartă în sine şi acele stări pe care nu le-am trăit în mod conştient, aşadar, care nu intră în conţinutul prezent al conştienţei. Un om care nu ar dormi deloc – dacă am voie să prezint această situaţie în mod ipotetic – ar avea o capacitate de rememorare distrusă. Rememorarea, într-un fel, l-ar orbi. El ar trăi tot ceea ce ar sta în faţa conştienţei lui în procesul de reamintire drept ceva absolut străin, drept ceva strălucitor, care l-ar orbi. El ar fi copleşit de aceste amintiri şi ar trebui să se decupleze complet. El nu ar ajunge deloc să se simtă pe sine însuşi în interiorul său. Doar prin faptul că în retrospectivă se inserează stările de somn această retrospectivă nu ne orbeşte. Suntem în stare să o suportăm. Căci prin aceasta noi ne putem afirma pe noi înşine faţă de amintirea noastră. Ne putem afirma pe noi înşine în amintire numai datorită faptului că dormim. Ceea ce spun eu acum ar putea fi constatat deja pe baza observaţiei empirice a desfăşurării vieţii umane prin comparație.
Dar, exact aşa cum simţim aici activitatea interioară în procesul rememorării, tot astfel ne simţim Eul pe baza întregului nostru organism. Îl simţim aşa cum percepem stările de somn ca spaţii întunecate în procesul continuu al amintirii. În conştienţa obişnuită, noi nu percepem Eul în mod direct, ci îl percepem numai aşa cum percepem stările de somn. Dar dacă ne cucerim conştienţa imaginativă, acest Eu apare în mod real, şi este de natură volitivă. Şi remarcăm: Ceea ce se activează în interiorul nostru printr-un sentiment care decide în sine să simtă lumea simpatică sau antipatică, ceea ce se activează printr-un sentiment în interiorul nostru ca voinţă se manifestă printr-un proces asemănător cu procesul care are loc între starea de veghe şi intrarea în somn. Putem observa acest lucru tot prin prezenţă de spirit, dacă dezvoltăm pentru adormire, la fel ca pentru trezire, aceleaşi însuşiri despre care am vorbit eu aici. Atunci remarcăm la adormire că noi purtăm în starea de somn ceea ce emană, ceea ce emană ca activitate din viaţa noastră de simţire şi pătrunde radiind în lumea exterioară, şi învățăm să recunoaştem că, de fiecare dată când ne manifestăm în mod real în sensul voinţei, ne cufundăm de data aceasta într-o stare asemănătoare cu starea cufundării în somn. Ne cufundăm într-un somn interior. Ceea ce se petrece la adormire, când Eul şi corpul astral ies din corpul fizic şi din corpul eteric, are loc de fiecare dată din punct de vedere interior în cazul manifestării voinţei.
Fireşte, trebuie să vă fie clar faptul că ceea ce vă descriu eu aici poate fi perceput mult mai greu decât ceea ce am descris mai înainte, căci momentul adormirii este de obicei şi mai greu de sesizat prin prezenţă de spirit decât momentul trezirii. După trezire, noi suntem treji; atunci cel puţin ne putem sprijini pe reminiscenţe. În cazul adormirii, trebuie să continuăm starea de veghe şi în somn, dacă vrem să ajungem la o observaţie. Dar de obicei omul adoarme; el nu trimite în procesul adormirii activitatea simţirii. Dar, dacă el o poate continua în acest caz, ceea ce se întâmplă tocmai prin educarea cunoaşterii imaginative, observă că, în realitate, în voinţă are loc o cufundare în acelaşi element în care ne cufundăm când adormim. Într-adevăr, în voinţă noi suntem liberi de organizarea noastră. Noi ne unim cu obiectivitatea reală. Aşa cum la trezire trecem prin corpul eteric, prin corpul fizic, şi ajungem până în regiunea organelor de simţ, aşadar, până la periferia corpului, punând stăpânire oarecum pe întregul corp, îmbibând întregul corp, tot astfel, când ne cufundăm în interior, noi ne trimitem visele înapoi în corp ca simţire; ele devin sentimente. Dar, dacă acum nu rămânem în corp, ci, fără să fi mers până la periferia corpului, ieşim din punct de vedere interior-spiritual din corp, ajungem la voinţă. Astfel încât voinţa se manifestă, propriu-zis, independent de corp. Ştiu că prin aceasta am spus mult, dar trebuie să descriu şi acest lucru aşa cum se prezintă în realitate. Şi, dacă sesizăm acest lucru, ajungem să înțelegem – dacă aici avem Eul (vezi desenul de mai sus, albastru) – că voinţa se desfăşoară între corpul astral şi Eu (vezi desenul, violet).
Aşadar, putem spune: Noi împărţim omul în corp fizic, corp eteric sau corp al forţelor plăsmuitoare, corp astral şi Eu. Între corpul fizic şi corpul eteric se desfăşoară din punct de vedere sufletesc gândirea. Între corpul eteric şi corpul astral se desfăşoară din punct de vedere sufletesc simţirea. Între corpul astral şi Eu se desfăşoară din punct de vedere sufletesc voinţa. Când ajungem la periferia corpului fizic, avem percepţia senzorială. Când ieşim din noi înşine prin intermediul Eului, integrându-ne întreaga organizare în lumea exterioară, voinţa devine acţiune, celălalt pol al percepţiei senzoriale (vezi desenul de mai sus).
Pe această cale ajungem să percepem în mod obiectiv ceea ce se manifestă din punct de vedere subiectiv în gândirea, simţirea şi voinţa care se tălăzuiesc în interiorul nostru. Astfel, trăirea se transformă în cunoaştere. Întreaga psihologie, care de obicei vrea să sesizeze pe o altă cale gândirea, simţirea şi voinţa ce se tălăzuiesc în interiorul nostru, rămâne formală, fiindcă ea nu pătrunde până la realitate. Numai cunoaşterea imaginativă poate pătrunde până la realitate în domeniul trăirii sufleteşti.
Să vedem acum ce a rezultat pentru noi oarecum ca un fenomen însoțitor din toate consideraţiile noastre. Noi am spus: Prin observaţia bazată pe prezenţă de spirit în momentul trezirii, după ce ne-am strecurat prin corpul eteric, putem vedea urzirea de gânduri, care este de natură obiectivă. Percepem în primul rând această urzire de gânduri obiectivă. Eu am spus că noi putem distinge foarte bine de vise această urzire de gânduri obiectivă şi, de asemenea, de viaţa de gândire cotidiană, de viaţa de gândire subiectivă, pentru că ea este legată de creştere, de procesul devenirii. Ea este o structură reală. Dar dacă înţelegem ce urzeşte aici, ce percepem aici, ca urzire de gânduri, după ce am contemplat această structură, dacă pipăim, dacă palpăm din punct de vedere interior această urzire de gânduri, atunci o percepem ca forţă de creştere, ca forţă de hrănire etc., ca om în devenire. E ceva care pare străin în primă instanţă, dar este o lume de gânduri. Dacă o putem studia mai exact, ea este urzirea interioară de gânduri care lucrează la noi înşine. Noi o sesizăm la periferia corpului fizic; o sesizăm înainte de a ajunge la percepţia senzorială. Dacă învățăm să o înţelegem mai exact, dacă ne adaptăm la caracterul ei străin faţă de gândirea noastră subiectivă, atunci o recunoaştem drept ceva ce am luat cu noi la naştere din trăirile anterioare, din trăirile pe care le-am avut în viaţa de dinainte de naştere, respectiv, de dinainte de concepţie. Şi atunci spiritualul devine pentru noi ceva real obiectiv, care ţine în coeziune întregul nostru organism. Ideea preexistenţei dobândeşte obiectivitate, devine contemplare obiectivă. Putem spune cu înțelegere interioară: Noi suntem urziţi din lumea spiritului prin gânduri. Gândurile subiective, pe care le adăugăm noi, se manifestă în domeniul libertăţii noastre. Acele gânduri pe care le privim noi aici ne formează, ele ne construiesc corpul pe baza urzirii gândurilor. Ele sunt karma noastră trecută (vezi desenul de mai jos). Aşadar: Înainte de a ajunge la percepţiile senzoriale, noi ne percepem karma trecută.
Iar când adormim, atunci, pentru cel care trăieşte în cunoaşterea obiectivă, această adormire are ceva asemănător cu voinţa. Când aducem voinţa la starea de conştienţă deplină, remarcăm absolut clar: Noi dormim în interiorul propriului organism. Aşa cum se cufundă visele de obicei în corp, tot astfel intră motivele voinţei în organizarea noastră. Noi dormim în propriul organism. Învățăm să distingem în propriul organism această stare de somn, care se manifestă în primul rând în acţiunile noastre obişnuite – ele au loc pe plan exterior, noi le executăm între trezire şi adormire –, dar nu tot ceea ce trăieşte în viaţa noastră de simţire este introdus în aceste acţiuni. Noi avem şi viaţa dintre adormire şi trezire. Şi ceea ce am introduce, de altfel, în acţiunile noastre, acum scoatem afară din noi înşine, prin acelaşi proces, la adormire. Noi scoatem afară din noi înşine şi introducem în lumea pur spirituală în care ne găsim între adormire şi trezire o întreagă sumă de impulsuri de voinţă. Sunt nişte impulsuri de voinţă care trec în existenţa noastră spirituală, pe care le avem doar între adormire şi trezire: dacă învățăm să le observăm prin cunoaştere imaginativă, percepem în ele ceea ce rămâne prezent ca orientare pentru acţiune dincolo de moarte, ceea ce merge cu noi dincolo de moarte.
Voinţa se dezvoltă între corpul astral şi Eu. Voinţa devine acţiune dacă merge atât de departe spre lumea exterioară până când ajunge în locul de unde vin, de altfel, impresiile senzoriale. Dar la adormire o întreagă cantitate de voinţă care vrea să devină acţiune iese afară, dar nu devine acţiune, ci rămâne unită cu Eul, când Eul trece prin moarte în lumea spirituală.
Astfel, vedeţi că aici noi ne trăim, pe de altă parte, karma în devenire (vezi desenul de mai jos). Între voinţă şi acţiune ne trăim karma în devenire. În conştienţa imaginativă, ambele se unesc: karma trecută şi karma în devenire, care se manifestă şi există în noi urzind mai departe sub nivelul pragului deasupra căruia au loc acţiunile noastre libere pe care le putem săvârşi între naştere şi moarte. Între naştere şi moarte, noi trăim în libertate. Dar, sub această regiune a voinţei libere, a voinţei care are o existenţă numai între naştere şi moarte, urzeşte şi trăieşte karma, ale cărei efecte venind din trecut le percepem când ne putem opri cu Eul nostru şi cu corpul astral în corpul eteric tocmai la trecerea spre corpul fizic. Şi, pe de altă parte, noi ne percepem karma în devenire dacă ne putem opri în regiunea care se află tocmai între voinţă şi acţiune, şi dacă putem dezvolta prin exersare o autodisciplină în aşa fel încât să putem deveni la fel de activi din punct de vedere interior când trăim un sentiment ca atunci când desfăşurăm o acţiune prin intermediul corpului; dacă putem deveni activi în spirit când trăim un sentiment, aşadar, când reţinem o acţiune în Eu.
Imaginați-vă în mod viu: Ne putem entuziasma, putem fi cuceriţi interior de ceva ce izvorăşte din sentiment, la fel ca de ceva care trece, de altfel, în acţiune; dar trebuie să reţinem procesul: atunci el licăreşte în imaginaţie drept karma în devenire.
Fireşte, ceea ce v-am descris aici este prezent în permanenţă în om. Omul traversează la fiecare trezire, în fiecare dimineaţă, regiunea karmei sale trecute; el traversează în fiecare seară, la adormire, regiunea karmei sale în devenire. Omul poate sesiza, printr-o anumită atenţie, şi fără o exersare specială a prezenţei de spirit, realitatea obiectivă trecută, fireşte, fără s-o recunoască în mod clar, aşa cum am descris-o eu acum. Dar el o poate percepe; ea este prezentă. Şi atunci aici este prezent tot ceea ce poartă el în impulsurile sale morale ca înclinații bune şi rele. Prin aceasta, omul învaţă să se cunoască mai bine decât atunci când percepe în momentul trezirii această urzire de gânduri pe care o dezvoltă el însuşi.
Dar când percepem ceea ce se manifestă între voinţă şi acţiune, ceea ce poate fi reţinut, e vorba de o situaţie mai delicată. Prin aceasta, omul face cunoştinţă cu sine în măsura în care s-a format el însuşi în timpul acestei vieţi. El învaţă să cunoască natura interioară pe care o duce prin moarte drept karma în devenire.
Doream să vă arăt astăzi că se poate vorbi despre aceste lucruri pe baza unei înţelegeri vii, doream să vă arăt că antroposofia nu se epuizează deloc într-o prezentare schematică, ci că lucrurile pot fi descrise în mod viu, iar mâine [Nota 66] vom continua aceste consideraţii, şi eu voi trece la o abordare şi mai profundă a entităţii umane pe baza celor expuse astăzi.
