Pentru Steiner, nu există inconştienţă umană completă. S-ar putea să nu fim tot timpul conştienţi de noi înşine, dar continuăm să existăm ca fiinţe spirituale, orientate spre un scop, angajate activ în relaţia cu mediul înconjurător, în timpul zilei, în timpul nopţn şi chiar după moarte. Nu există o stare în care să nu fim prezenţi.
Totuşi, nu suntem conştienţi de această prezenţă continuă, tot aşa cum nu suntem în stare să ne vedem faţa dacă nu ne uităm într-o oglindă. În timpul călătoriilor noastre nocturne, nu suntem conştienţi de noi înşine până când nu ne trezim dimineaţa, şi corpul nostru, cu creierul său, îi oferă sufletului un fel de „oglindă”.
Cu o capacitate exactă de a descrie fenomenele pe măsură ce ele se petrec, Steiner se referă la experienţe pe care le poate avea oricine în timpul proceselor de adormire — procese, subliniază el, care nu sunt atât de elevate sau îndepărtate de starea de conştienţă din timpul zilei. Când adormim, corpul fizic şi simţurile lui amorţesc, dar apare o trezire morală, iar sufletul revede ziua, care pare a se desfăşura sub forma unui vast univers moral. Ne putem gândi la el, probabil, ca la o lume a iubirii.
Aflăm aici despre sensibilitatea crescândă a cercetătorului spiritual, care începe să simtă mobilitatea, fluiditatea cea mai mare a gândirii, accesibile în starea de vis, şi, prin contrast, rezistenţa fermă la această fluiditate pe care o opune creierul. După cum arată Steiner, în mod normal noi nu suntem conştienţi de trupul sau de creierul nostru; prin exersare, începem să îi percepem natura reală şi chiar să acţionăm asupra structurii sale pe aceeaşi cale a dezvoltării care ne-a ajutat să-l percepem.
Realitatea, în deplinătatea ei, este infinit mai vastă decât ceea ce percepem prin organele de simţ obişnuite. A ne deschide simţurile asupra lumii aproape că înseamnă a le închide spre spirit, deşi educarea corespunzătoare a simţurilor le permite să fie pătrunse de lumina sacră a creaţiei. Experienţele din timpul somnului, când atenţia nu e îndreptată spre simţuri, pot constitui o introducere în lumea adevăratei realităţi (folosirea acestei fraze în „Intuitive Thinking as a Spiritual Path: The Philosophy of Freedom” — [Filosofia libertăţii]).
Analogia cu calul şi călăreţul apare în text şi clarifică situaţia. Elementul sufletesc-spiritual al fiinţei umane coboară din trup, aşa cum coboară călăreţul de pe cal, astfel încât să se poată odihni în vederea bătăliei de a doua zi. Steiner dezvoltă tema revigorării trupului care poate avea loc prin somn tocmai pentru că ne părăsim corpul fizic şi corpul eteric.
Avem nevoie de corpul fizic ca să oglindească şi să facă astfel să ne devină conştientă experienţa lumii senzoriale. Ne folosim şi celelalte „corpuri”, mai fine, în acelaşi fel, ca să oglindească lumi spirituale succesive. „Oglinzile” cele mai puternice, care ne ajută să devenim conştienţi de lumile superioare, nu sunt, în niciun caz, fizice. Ele sunt făcute din atenţia noastră intensă, din activitatea noastră spirituală.
Este în natura cercetărilor ştiinţifice actuale faptul că în cadrul ştiinţei uzuale se vorbeşte prea puţin despre fenomenele somnului, cărora le vom consacra astăzi această oră. Şi totuşi, orice om poate simţi că somnul e ceva care se situează în ansamblul fenomenelor vieţii noastre ca şi cum tocmai prin el ni s-ar pune în faţă cele mai mari enigme ale vieţii. Desigur, oamenii au simţit întotdeauna acest caracter tainic şi plin de semnificaţie al somnului când au vorbit despre somn ca despre „fratele morţii”. Astăzi ne vom limita să discutăm despre somn ca atare, dar în conferinţele următoare vom reveni în unele privinţe şi la cercetarea fenomenului morţii.
Când omul se cufundă în somn, tot ceea ce trebuie el să considere viaţa sa sufletească în sensul direct al cuvântului, toate reprezentările care se tălăzuiesc de dimineaţa până seara, toate senzaţiile şi sentimentele care constituie drama sufletească a omului, toate durerile şi suferinţele, chiar şi impulsurile de voinţă, toate acestea coboară oarecum într-un întuneric indeterminat. Şi unii filosofi s-ar putea înşela în această privinţă, când vorbesc despre natura fenomenelor sufleteşti, despre natura fenomenelor spirituale care se manifestă în natura umană, şi ei trebuie să admită, totuşi, în fiecare zi, că n-are importanţă cât de bune sunt noţiunile şi ideile lor, că n-are importanţă cât de bine le-ar cerceta ele par a se pierde în neant când dormim. Dacă examinăm fenomenele vieţii sufleteşti aşa cum s-au obişnuit oamenii să le examineze, atât din punct de vedere ştiinţific, cât şi din punct de vedere profan, trebuie să spunem că ele se sting în timpul stării de somn, dispar. Pentru cel care gândeşte fenomenele din domeniul sufletesc în termenii domeniului corporal, fiinţa umană devine o enigmă tocmai atunci când el reflectează mai profund. Căci funcţiile corporale propriu-zise, activităţile corporale, se continuă în timpul somnului. Încetează numai ceea ce numim noi de obicei viaţă sufletească. Dar se pune întrebarea dacă ne exprimăm într-un sens absolut just despre viaţa corporală şi despre viaţa sufletească atunci când afirmăm că această viaţă sufletească în întregul ei se stinge odată cu adormirea. Sau poate că deja observarea obişnuită a vieţii, făcând acum cu totul abstracţie de cercetarea spiritual-ştiinţifică sau antroposofică, ne poate arăta, totuşi, că această viaţă sufletească este activă şi îşi poate desfăşura activitatea şi atunci când este cuprinsă de somn. Fireşte, dacă vrem să ajungem la o anumită claritate cu privire la aceste concepte, sau, am mai putea spune, dacă vrem să apreciem în mod just fenomenele vieţii pe acest tărâm trebuie să aşezăm în faţa sufletului nişte concepte precise.
Aş vrea să spun de la început, ca introducere, că ştiinţa spirituală sau antroposofia nu poate vorbi nici în legătură cu această temă aşa, în general, cum le place oamenilor astăzi. Când vom vorbi astăzi despre natura somnului, vom vorbi numai despre somnul omului. Ştiinţa spirituală ştie foarte bine — acest lucru a fost atins în ultima conferinţă în diverse feluri în legătură cu alte domenii — că ceea ce pare că se manifestă identic din punct de vedere exterior sub forma unui fenomen sau altul la nişte fiinţe de altă natură poate avea nişte cauze absolut diferite la fiinţele respective. Noi am indicat acest lucru cu privire la moarte, la întreaga viaţă spirituală şi la natura vieţii spirituale la animale şi la om. Ne-ar duce astăzi prea departe dacă am vorbi despre somnul animalelor. De aceea, vom menţiona de la început că tot ceea ce se va spune astăzi se referă numai la somnul omului.
Noi, oamenii, suntem în stare să vorbim despre fenomenele sufleteşti care se manifestă în interiorul nostru — acest lucru îl simte orice om — datorită conştienţei noastre, prin faptul că suntem conştienţi de ceea ce ne reprezentăm, ceea ce vrem şi ceea ce simţim. Acum trebuie să ne punem întrebarea — şi ea este extraordinar de importantă tocmai pentru consideraţiile noastre —: Oare avem voie să confundăm, pur şi simplu, noţiunea de conştienţă, aşa cum o cunoaştem noi drept conştienţă normală a omului actual, cu noţiunea de viaţă sufletească sau spirituală? Pentru a mă exprima de la început ceva mai clar în această privinţă, aş vrea să fac o analogie. Un om se poate plimba printr-o cameră şi, oriunde s-ar afla în cameră, el nu-şi poate vedea nicăieri propriul său chip. Numai într-un singur loc, acolo unde se poate uita în oglindă, poate vedea ceva din propriul său chip. Atunci propriul său chip îl întâmpină sub formă de imagine. Oare nu este, totuşi, o mare deosebire pentru om dacă el doar se plimbă prin cameră şi trăieşte în sine, sau dacă el şi vede în imaginea din oglindă ce face? Poate că aşa stau lucrurile, într-un sens diferit, şi cu conştienţa umană. Omul ar putea trăi, ca să spunem aşa, în sânul vieţii sale sufleteşti, şi această viaţă sufletească însăşi — aşa cum o trăieşte el — ar trebui să-i ajungă la cunoştinţă, în conştienţă, abia prin faptul că l-ar întâmpina într-un fel de oglindă. S-ar putea foarte bine să fie aşa. De exemplu: Ne putem imagina foarte bine că viaţa sufletească a omului se continuă, indiferent dacă omul e treaz sau doarme, dar că starea de veghe constă în faptul că omul îşi percepe viaţa sufletească printr-un fel de oglindire — să spunem, în primă instanţă, printr-o oglindire în propria sa corporalitate, iar el nu poate percepe viaţa sufletească în timpul somnului pentru că ea nu se poate oglindi în corporalitate.
Ce-i drept, prin aceasta nu am dovedit nimic, în ultimă instanţă, dar am câştigat două noţiuni. Putem face distincţie între viaţa sufletească în sine şi conştientizarea vieţii sufleteşti. Și ne putem imagina că pentru conştienţa noastră, pentru cunoaşterea pe care o avem despre viaţa noastră sufletească, aşa cum suntem noi situaţi în cadrul vieţii umane normale, totul depinde de faptul că viaţa noastră sufletească este reflectată de corporalitatea noastră, fiindcă, dacă nu ar fi reflectată, nu am putea şti nimic despre ea. Atunci am fi cu totul ca într-o stare de somn. Să încercăm acum, după ce ne-am format aceste noţiuni, să ne aducem puţin în faţa sufletului fenomenul vieţii de veghe şi al vieţii de somn.
Cel care este în stare să observe cu adevărat viaţa poate simţi foarte clar — sau, am putea spune: poate privi foarte clar — cum are loc în mod real momentul adormirii. El poate percepe cum imaginile şi sentimentele devin tot mai slabe, scad în ceea ce priveşte claritatea, intensitatea lor. Dar acest lucru nu este deloc esenţial. În timp ce omul e treaz, el trăieşte în aşa fel încât creează ordine în întreaga sa viaţă de reprezentare prin intermediul Eului său conştient de sine, el cuprinde oarecum toate reprezentările cu Eul său. Căci, dacă în timpul stării de veghe noi nu ne-am cuprinde reprezentările cu Eul nostru, noi nu am putea duce o viaţă sufletească normală. Am avea un grup de imagini, de idei pe care le-am raporta la noi înşine, pe care le-am numi reprezentările noastre, şi un alt grup de reprezentări, pe care le-am considera ca pe ceva străin, ca pe o lume exterioară. Numai nişte oameni care trăiesc o scindare a Eului lor, ceea ce pentru omul actual constituie o stare maladivă, ar putea avea o asemenea împărţire a vieţii lor de reprezentare în diferite sfere. Pentru omul normal, este esenţial ca toate reprezentările să fie raportate la un singur punct de perspectivă: Eul conştient de sine. În momentul adormirii, simţim clar cum Eul este copleşit mai întâi de reprezentări, cu toate că ele devin mai şterse. Reprezentările îşi impun autonomia, trăiesc o viaţă proprie, devenind ca nişte nori de reprezentări la orizontul conştienţei, şi Eul se pierde în interiorul lor. Apoi omul simte că percepţiile simţurilor, văzul, auzul, şi aşa mai departe, devin tot mai estompate, şi, în cele din urmă, el simte că impulsurile de voinţă sunt paralizate. Acum trebuie să atragem atenţia asupra unui aspect pe care puţini oameni îl observă în mod clar. Pe când în viaţa din timpul zilei omul vede obiectele cu contururi precise, în momentul adormirii el se simte ca învăluit într-un fel de ceaţă indeterminată, care uneori se manifestă prin răceală, uneori prin alte senzaţii în anumite părţi ale corpului: la mâini, la încheieturi, la tâmple, la coloana vertebrală şi aşa mai departe. Acestea sunt nişte senzaţii pe care omul le poate percepe foarte bine în momentul adormirii. Sunt nişte experienţe banale — am putea spune pe care le putem face, dacă vrem, în fiecare seară la culcare.
Desigur, oamenii care, printr-o dezvoltare mai fină a vieţii lor sufleteşti, observă mai exact momentul adormirii, fac nişte experienţe mai bune. Cu toate că adorm, ei pot simţi, pentru un timp, un fel de trezire. Orice om care şi-a însuşit câteva metode pentru a observa cu adevărat aceste lucruri poate spune ceea ce vă relatez eu acum, căci acesta este un fenomen general-uman. În momentul în care oamenii simt la adormire un fel de trezire, lucrurile sunt de aşa natură încât se poate spune în mod real: Parcă se trezeşte un fel de conştiinţă care se extinde, un fel de simţ moral al sufletului. Lucrurile stau, într-adevăr, în acest fel. Şi acest fenomen se manifestă mai ales prin faptul că asemenea oameni fac nişte observaţii în legătură cu cele trăite de fiinţa sufletească în viaţa din ziua precedentă prin care ei înşişi sunt satisfăcuţi în conştiinţa lor morală. Ei simt acest lucru în mod deosebit în momentul acestei treziri morale. În acelaşi timp, ceea ce simte omul în acest moment este absolut opus faţă de ceea ce simte în timpul zilei. Pe când în timpul zilei simţim că lucrurile se apropie de noi, cel care adoarme simte ca şi cum sufletul său s-ar revărsa asupra unei lumi care se trezeşte acum şi simte mai ales o destindere, o revărsare de sine a simţirii dincolo de ceea ce poate trăi sufletul prin sine însuşi, ca printr-o conştiinţă care se dilată în ceea ce priveşte interioritatea sa morală. Apoi există un moment, dar pentru omul care adoarme pare mult mai lung, un moment de fericire interioară, când e vorba de o revărsare de sine asupra lucrurilor cu care sufletul poate fi în acord, şi adesea apare un sentiment de profundă sfâşiere, când el are să-şi facă reproşuri. Într-un cuvânt, omul moral, care în timpul zilei este înăbuşit de impresiile senzoriale mai puternice, se destinde şi se simte într-un mod deosebit în momentul adormirii. Şi orice om care şi-a însuşit o anumită metodă, sau poate chiar numai un simţ legat de asemenea observaţii, ştie că în acest moment se trezeşte un anumit dor, pe care îl putem descrie cam în felul următor: Vrem ca acest moment să se dilate la infinit, să nu se mai sfârşească. Dar pe urmă intervine un fel de zguduitură, un fel de mişcare interioară. Ei bine, acest lucru este foarte dificil de descris pentru majoritatea oamenilor. Fireşte, cercetătorul spiritual poate descrie absolut exact această mişcare interioară. Este un fel de cerere pe care sufletul şi-o adresează lui însuşi: Tu trebuie să te destinzi acum şi mai mult, să te dilaţi şi mai mult! Dar, prin faptul că sufletul îşi adresează această cerere, el se pierde în ambianţă în ceea ce priveşte viaţa morală. Este ca şi cum aţi pune o mică picătură colorată în apă şi aţi lăsa-o să se dizolve: la început mai vedem culoarea, dar, după ce picătura s-a răspândit în toată apa, ea îşi pierde tot mai mult culoarea, şi în cele din urmă culoarea dispare. Astfel, când sufletul tocmai începe să se reverse, să trăiască în reflexul său moral, el încă se mai simte pe sine; dar după ce intervine zguduitura, mişcarea interioară, el încetează să se mai simtă, la fel cum se pierde în apă picătura cu culoarea ei.
Aceasta nu este teorie, acest fenomen poate fi observat şi este accesibil oricui, aşa cum oricine poate să facă o observaţie naturalist-ştiinţifică exactă. Desigur, dacă observăm în acest fel momentul adormirii, putem spune: La adormire, omul surprinde oarecum ceva care nu mai poate exista după aceea în conştienţa sa. Omul are un moment — dacă mă pot sluji acum de cele două idei construite mai înainte el are un moment când îşi ia rămas bun, într-un fel, de la oglinda trupului în care îi apar reflectate fenomenele vieţii. Şi, pentru că încă nu are nicio posibilitate de a face ca ceea ce s-ar reflecta în trup să se reflecte în altceva, pentru el încetează posibilitatea de a se percepe în fiinţa sa.
Ei bine, dar noi putem percepe — dacă nu vrem să fim încăpăţânaţi şi îndărătnici în legătură cu ceea ce se referă la suflet şi la acţiunea a ceea ce intră aici într-un întuneric indeterminat putem percepe, într-un anumit sens, şi fenomenele din timpul zilei. Eu am atras deja atenţia într-un alt context asupra faptului că omul care trebuie să memoreze un lucru sau altul, aşadar, să înveţe nişte lucruri pe dinafară, reuşeşte mult mai uşor dacă doarme mai multe nopţi după ce a memorat, şi eu am spus că cel mai mare duşman al învăţării pe dinafară este faptul de a ne fura din somn. Posibilitatea şi capacitatea de a memora mai uşor sunt prezente dacă am dormit mai multe nopţi în timpul lucrului respectiv, în acest fel îl reţinem mai uşor decât dacă vrem să-l învăţăm pe dinafară dintr-odată. Aşa stau lucrurile şi cu alte activităţi ale sufletului.
Dar ne-am putea convinge foarte uşor că ar fi imposibil să învăţăm, în principiu, ceva, să ne însuşim ceva la care sufletul a participat într-un fel, dacă nu am putea intercala mereu starea de somn în vieţile noastre. Concluzia firească pe care trebuie să o tragem din asemenea fenomene este faptul că sufletul nostru are nevoie să se retragă din când în când de trup, pentru a-şi lua forţă dintr-o regiune care nu se află în interiorul trupului, căci în interiorul trupului forţele respective au fost consumate. Trebuie să ne reprezentăm următorul lucru: Când ne trezim dimineaţa din somn, am adus cu noi din starea în care ne-am aflat puterea de a dezvolta nişte facultăţi pe care nu le-am fi putut dezvolta dacă am fi fost încătuşaţi tot timpul de trupul nostru. Astfel, în fiinţa noastră obişnuită se arată efectul somnului, dacă vrem să gândim just şi să nu fim încăpăţânaţi.
Aceste lucruri, care se prezintă astfel în general şi în cazul cărora, dacă rămânem în cadrul vieţii obişnuite, avem nevoie de o oarecare bunăvoinţă pentru a pune în legătură diferitele fenomene, ne arată clar şi precis dacă omul a trecut prin nişte evoluţii care îl pot conduce la o pătrundere reală în viaţa spirituală. Aş vrea să prezint aici ceva care intervine când omul a dezvoltat forţele latente în suflet pentru a atinge acea stare în care el nu poate percepe doar prin intermediul simţurilor şi înţelege doar prin intermediul intelectului. Trebuie să evidenţiem câteva din experienţele pe care le poate face un om care parcurge asemenea exerciţii prin care sufletul ajunge să fie înzestrat cu ochi spirituali, cu urechi spirituale, prin care el poate privi în lumea spirituală, într-o lume care nu este un obiect al speculaţiei, ci este un obiect la fel cum sunt culorile şi formele, căldura şi frigul, sunetele, pentru omul care percepe pe cale senzorială. A reieşit deja din conferinţele anterioare cum se ajunge la clarvederea adevărată. Această evoluţie spirituală, aceste exerciţii constau, în realitate, din faptul că omul scoate din sine ceva ce se află în interiorul său, îşi dezvoltă alte organe de cunoaştere, se ridică oarecum printr-un salt deasupra sufletului, aşa cum este el în stare normală, şi prin aceasta percepe o lume pe care nu o poate percepe în stare normală. Când omul face asemenea exerciţii, în primul rând se modifică, fireşte, viaţa lui de somn. Acest lucru îl ştie orice om care a ajuns să-şi facă propriile cercetări spirituale reale. Voi vorbi acum despre cea dintâi stare modificată a vieţii de somn la omul propriu-zis clarvăzător, la cercetătorul spiritual.
Primele începuturi ale acestei capacităţi de cercetare spirituală nu îl fac pe om să se simtă foarte diferit faţă de cum se simte în starea de conştienţă normală, obişnuită. Când omul face asemenea exerciţii cum sunt cele pe care le vom discuta mai târziu, el doarme la început exact la fel ca un alt om şi la fel de lipsit de conştienţă ca orice alt om. Totuşi, momentul trezirii îi prezintă celui care a parcurs nişte exerciţii spiritual-sufleteşti ceva absolut deosebit. Şi vreau să vă zugrăvesc câteva fenomene absolut concrete, nişte realităţi concrete.
Să ne imaginăm că un om care face asemenea exerciţii reflectează foarte intens la un lucru la care ar putea reflecta şi un alt om, el încearcă, pentru că are poate în faţa sa o problemă foarte dificilă, să-şi încordeze toate forţele spirituale pentru a descoperi despre ce este vorba. I se poate întâmpla exact la fel ca unui băiat de şcoală: se poate întâmpla să nu-i ajungă forţele spirituale pentru a rezolva tema. Ei bine, când un om şi-a cucerit, prin exerciţiile sale, mai multe posibilităţi de a trăi nişte experienţe cu privire la stările sale sufleteşti-interioare în corelaţie cu cele trupeşti, atunci, fireşte, el simte ceva absolut deosebit când nu poate face ceva. El simte atunci altfel decât de obicei, simte că organele sale fizice îi opun o rezistenţă, de exemplu, creierul. El simte foarte clar ca şi cum creierul i-ar opune rezistenţă, aşa cum simţim rezistenţă, de exemplu, când vrem să batem un cui cu un ciocan prea greu. Atunci creierul începe să aibă o realitate pentru el. Când omul îşi foloseşte de obicei creierul, el nu simte că ar folosi un instrument, aşa cum simte când foloseşte un ciocan. Cercetătorul spiritual îşi simte creierul, el se simte independent faţă de gândirea sa. Aceasta este o experienţă reală. Dar când nu poate rezolva o problemă el simte că nu mai are posibilitatea de a executa anumite activităţi pe care trebuie să le execute prin gândire. El îşi pierde puterea asupra instrumentului şi simte absolut clar acest lucru. Acesta este un fapt pe care îl trăieşte într-un mod absolut precis.
Dar, după ce cercetătorul spiritual a dormit câteva nopţi după aceasta şi se trezeşte, se poate întâmpla foarte frecvent ca, acum, el să facă faţă problemei fără dificultăţi. Şi, în acelaşi timp, el simte într-un mod absolut precis că înainte de trezire a făcut ceva, a prelucrat ceva. El simte că în timpul somnului a fost în stare să pună ceva în mişcare, în activitate. El era constrâns să-şi folosească în stare de veghe creierul. El ştie acest lucru. El nu poate face altfel decât să-şi folosească în stare de veghe creierul. Dar el nu-l mai putea folosi corect, pentru că — aşa cum am des¬cris — creierul îi opunea rezistenţă. În stare de somn — el simte acest lucru el nu depindea de folosirea creierului. El a putut crea o anumită mobilitate fără ajutorul creierului, care s-ar fi obosit, de altfel, prea tare sau ar fi fost solicitat prea intens. Ei bine, el simte ceva absolut ciudat: el îşi percepe activitatea pe care a efectuat-o în somn, dar nu direct. La urma urmei, Dumnezeu nu le dă alor Săi în somn. Omul nu este scutit să rezolve problema în stare de veghe. Se poate să o rezolve uşor; dar de obicei nu este aşa, şi mai ales în cazul lucrurilor care trebuie să fie rezolvate prin intermediul creierului.
Aşadar, omul simte ceva ce nu a cunoscut înainte în lumea sensibilă, el îşi simte propria activitate apărând în faţa sa în imagini, în nişte imagini ciudate, care sunt în mişcare — într-un fel, ca şi cum gândurile de care ar avea nevoie ar fi nişte fiinţe vii, care ar intra în tot felul de relaţii unele cu altele. Deci, el îşi simte propria activitate — numiţi-o activitate de gândire — pe care a exercitat-o în somn sub forma unei succesiuni de imagini. Acest sentiment e greu de descris, fiindcă ne situăm în sânul lui într-un mod absolut special, şi trebuie să ne spunem: Aceasta eşti tu, tu însuţi! Dar, pe de altă parte, putem distinge absolut exact acest sentiment de noi înşine, aşa cum putem distinge de noi înşine o mişcare exterioară pe care o facem. Aşadar, avem nişte imagini, nişte imaginaţiuni, despre o activitate pe care am efectuat-o înainte de trezire. Şi acum putem remarca, dacă am învăţat să fim atenţi la noi înşine, că aceste imagini ale unei activităţi care are loc înainte de trezire se uneşte cu creierul nostru şi face din el un instrument mai mobil, mai maleabil, astfel încât suntem în stare să ducem până la capăt ceva ce înainte nu am putut duce până la capăt, pentru că exista o rezistenţă — de exemplu, a gândi anumite gânduri. Acestea sunt nişte lucruri fine, dar fără ele nu putem descoperi taina somnului. Aşadar, simţim că nu am executat o activitate ca în stare de veghe, ci o activitate care a slujit la refacerea în creier a anumitor lucruri, care erau uzate, şi că am reconstruit instrumentul, aşa cum nu l-am putut construi înainte. Ne simţim ca un arhitect faţă de propriul său instrument.
Există o deosebire considerabilă între un sentiment pe care îl avem în cazul unei asemenea activităţi şi sentimentul pe care îl avem faţă de o activitate din timpul zilei. Faţă de activitatea din timpul zilei avem un sentiment pe care îl putem compara cu sentimentul pe care îl avem când desenăm ceva după o schiţă sau după un model. Aici sunt obligat ca la fiecare linie sau pată de culoare să mă iau după imaginea care se află în faţa mea. În cazul acelor lucruri care apar ca imagini în momentul trezirii, şi care ilustrează oarecum o activitate din timpul somnului, avem sentimentul că linia ar inventa şi ar crea din sine însăşi figurile, fără a fi legată de un model. Cu un asemenea fenomen am surprins oarecum ce a făcut sufletul înainte de a se trezi: am surprins activitatea de regenerare a creierului. Căci, încetul cu încetul, ajungem să descoperim că ceea ce simţim ca un fel de împânzire a organelor creierului cu figurile pe care ni le amintim aici nu este nimic altceva decât o refacere a ceea ce s-a distrus la aceste organe în timpul zilei. Arătăm ca un arhitect care lucrează la sine însuşi.
Prin urmare, deosebirea dintre un cercetător spiritual care percepe aşa ceva şi un om obişnuit constă, în realitate, numai în faptul că cercetătorul spiritual percepe tocmai acest lucru, în timp ce omul obişnuit nu-l poate observa şi nu-l percepe. Căci aceeaşi activitate pe care o execută aici cercetătorul spiritual este executată de orice om, numai că omul obişnuit nu surprinde momentul în care organele sunt refăcute pe baza activităţii din timpul somnului.
Să luăm o asemenea experienţă şi să o comparăm acum cu ceea ce am prezentat mai înainte, cu slăbirea şi estomparea, cu scăderea clarităţii vieţii de reprezentare din timpul zilei la ador¬mire. Acest fenomen poate fi considerat în lumina justă numai dacă ne eliberăm fie de reprezentările care acţionează astăzi pe cale de sugestie ale acelei concepţii despre lume care crede că se află pe solul ferm al ştiinţelor naturii, fie dacă ne ocupăm în mod real de rezultatele cercetării naturii din zilele noastre. Aici — de exemplu, la cercetarea creierului — oamenii care gândesc mai exact nu pot decât să admită, potrivit rezultatelor cercetării naturaliste, independenţa vieţii sufleteşti de viaţa corporală. Şi e foarte interesant că de curând a apărut o carte de popularizare în care se prezintă tot ceea ce circulă despre viaţa spirituală şi despre izvoarele vieţii spirituale, absolut fără niciun fel de înţelegere. Dar în această carte, Das Gehirn und der Mensch (Creierul şi omul) de William Hanna Thomson, se spun unele lucruri foarte inteligente. Înainte de toate, investighează cercetarea actuală a creierului şi chestiuni controversate foarte instructive, ca, de exemplu, fenomenele de oboseală, asupra cărora eu am atras deja adeseori atenţia.
Aşa cum am arătat deja muşchii şi nervii nu se obosesc decât prin activitate conştientă. Atâta timp cât muşchii noştri slujesc exclusiv activităţii organice, ei nu se pot obosi, căci ar fi rău dacă muşchiul cardiac, de exemplu, şi alţi muşchi, ar trebui să se odihnească. Noi obosim numai când executăm o activitate care nu este înnăscută organismului, aşadar, când executăm o activitate care aparţine vieţii sufleteşti conştiente. De aceea, trebuie să spunem: Dacă viața sufletească ar lua naştere din om la fel ca activitatea inimii, atunci nu s-ar explica această mare deosebire dintre a fi obosiţi şi a nu fi obosiţi. De aceea, autorul acestei cărţi se simte obligat să admită că sufletul nu se comportă faţă de trup altfel decât călăreţul faţă de cal, aşadar, că el este absolut independent faţă de trup. Această mărturisire din partea unui om cu gândire naturalist-ştiinţifică este absolut extraordinară. Şi putem avea un sentiment absolut ciudat când vedem că un om este obligat de cercetarea actuală a naturii să ajungă să admită că relaţia dintre viaţa sufletească şi viaţa corporală trebuie gândită aproximativ la fel ca relaţia dintre călăreţ şi calul său, aşadar, conform imaginii pe care o aveau oamenii în nişte vremuri mai vechi, când ei încă mai priveau în spiritual, în reprezentarea centaurului. E inexplicabil cum a ajuns autorul acestei cărţi să conceapă acest lucru, dar acest gând iese din nou la lumină pe baza modului de reprezentare naturalist-ştiinţific, şi ajungem la unele reprezentări care provin din nişte vremuri mai vechi, când la mulţi oameni încă mai exista o anumită clarvedere. Fireşte, anumite reprezentări actuale despre centauri par să corespundă mai curând unui lucru pe care mi l-a spus odată un domn. Domnul respectiv credea că grecii, fiindcă i-au văzut pe sciţii care veneau din nord sau alte popoare de călăreţi, dar i-au văzut poate apărând din ceaţă, nu au putut distinge precis acele forme şi au crezut că omul era contopit cu calul. Cu o asemenea explicaţie se poate mulţumi materialistul. Dar tocmai cercetările naturalist-ştlinţifice ale prezentului ne obligă să admitem independenţa sufletului faţă de trup.
În această privinţă ne-ar putea surprinde, cu siguranţă, un anumit fapt, şi am putea urmări cel mai bine asemenea lucruri dacă am evoca în faţa sufletului anumite fenomene care nu sunt cotidiene, dar asemenea fenomene există, totuşi, şi nu pot fi tăgăduite. Cercetătorul spiritual cunoaşte cazul acelui om simplu de la ţară care în ceasul morţii a început să vorbească dintr-odată în limba latină, pe care nu o folosise niciodată, şi despre care s-a putut dovedi că el o auzise numai la Biserică, pe când era copil. Aceasta nu e o poveste, ci o realitate. Desigur, el nu a înţeles nimic din această limbă, dar a auzit-o sau a recitat-o. Această istorie este, totuşi, adevărată. Reflectând la asemenea lucruri, orice om ar trebui să ajungă la ideea că ceea ce acţionează asupra noastră din ambianţă mai conţine în sine şi absolut altceva decât ceea ce preluăm în conştienţa noastră obişnuită. Căci ceea ce preluăm în conştienţa obişnuită depinde adeseori de cultura pe care o avem, de înţelegerea noastră şi de alte lucruri de acest fel. Dar nu numai lucrurile pe care le înţelegem se unesc cu fiinţa noastră, ci noi avem posibilitatea de a prelua în interiorul nostru mult mai multe lucruri decât ceea ce preluăm în mod conştient. Putem chiar observa la orice om că în anumite momente la el apar nişte reprezentări cărora mai demult, când le-a trăit într-un loc sau altul, nu le-a acordat prea multă atenţie, astfel încât el nu îşi mai poate aminti nimic despre ele. Dar în contact cu anumite lucruri ele ies la suprafaţă, ele se aşază poate chiar în centrul vielii sufleteşti. Trebuie să admitem, pur şi simplu, că ceea ce se manifestă în sfera vieţii noastre sufleteşti este mult mai mult, infinit mai mult, decât ceea ce putem prelua şi cuprinde în conştienţa noastră din timpul zilei. Acest fapt este extraordinar de important. Căci prin aceasta privirea noastră este îndreptată spre ceva din interiorul nostru care, în realitate, poate face asupra corpului nostru doar o impresie infimă, pentru că nu este luat în seamă, dar care, pe de altă parte, trăieşte, totuşi, mai departe în interiorul nostru. Prin aceasta ni se atrage atenţia asupra substraturilor vieţii noastre sufleteşti, care trebuie să existe pentru orice om cu judecată. Căci orice om cu judecată trebuie să-şi spună: Ceea ce există pentru conştienţă de jur-împrejurul nostru în lume, când privim lumea în mod conştient, depinde, propriu-zis, de constituţia organelor noastre de simţ şi de ceea ce putem înţelege. Şi nimeni nu este îndreptăţit să vrea să limiteze realul la ceea ce poate percepe el însuşi. Ar fi absolut ilogic ca cineva să vrea să nege ce spune cercetătorul spiritual, şi anume, că în spatele lumii fizice există o lume spirituală, nimeni nu are voie să nege aceste lucruri, deoarece omul are voie să se pronunţe numai despre ceea ce vede şi aude şi poate gândi în legătură cu ceea ce percepe, dar nu are voie să judece niciodată ceea ce nu poate percepe. Căci lumea realului nu este lumea celor perceptibile. Lumea celor perceptibile este delimitată prin organele de simţ. De aceea, nu ar trebui să vorbim niciodată despre nişte graniţe ale cunoaşterii — în sens kantian — sau despre ce ar putea sau nu ar putea cunoaşte omul, ci numai despre ceea ce i se revelează omului prin organele sale de simţ.
Dacă reflectăm la aceasta, trebuie să ne spunem: Aşadar, în spatele covorului colorat al lumii sensibile, în spatele a ceea ce percepe simţul căldurii drept căldură sau frig etc., se întinde o realitate nemărginită. Oare ar trebui, de aceea, să aibă influenţă asupra noastră numai ceea ce percepem sau numai acea realitate pe care o percepem? Putem susţine logic numai că prin percepţia noastră ni se dă o parte, un fragment, din întreaga realitate, că în spatele a ceea ce ne poate fi dat prin percepţia noastră se află o realitate nemărginită, dar şi aceasta este pentru noi reală, căci noi suntem cuprinşi în ea, astfel încât ceea ce se tălăzuieşte şi urzeşte afară, în lume, trăieşte mai departe pentru noi şi are influenţă asupra noastră. Dar cum se prezintă viaţa noastră trează din timpul zilei? Ar trebui să ne reprezentăm viaţa trează din timpul zilei — şi nu există nicio altă posibilitate — în aşa fel încât să ne spunem: Noi ne deschidem simţurile, facultatea noastră de cunoaştere, unei realităţi infinite şi această realitate infinită vine în întâmpinarea noastră. Prin faptul că avem ochii astfel alcătuiţi, urechile astfel alcătuite, simţul căldurii astfel alcătuit, avem în faţa noastră o anumită porţiune de realitate; noi respingem cealaltă porţiune de realitate, ne apărăm oarecum împotriva ei, o excludem oarecum din fiinţa noastră. Aşadar, în ce constă atunci activitatea noastră conştientă? Ea constă într-o autoapărare, într-o excludere a altceva. Şi când ne încordăm organele de simţ, noi ne reţinem în faţa a ceva ce nu percepem. Ceea ce percepem este restul care rămâne din ceea ce se află răspândit în jurul nostru, din ceea ce noi respingem în cea mai mare parte. Astfel, noi ne simţim integraţi activ în lume, ne simţim uniţi cu ea. Ne apărăm oarecum prin activitatea noastră senzorială împotriva cantităţii de impresii, pentru că — la figurat vorbind — nu putem suporta întreaga infinitate incomensurabilă şi preluăm din ea numai o parte. Dacă gândim aşa, trebuie să ne imaginăm că între întregul nostru organism, între întreaga noastră corporalitate şi lumea exterioară, mai există şi cu totul alte relaţii decât cele pe care le putem percepe cu simţurile sau înţelege cu intelectul. Atunci nu e atât de greu să ne imaginăm că aceste relaţii pe care le avem cu lumea exterioară se manifestă în noi, că şi invizibilul, suprasensibilul sau extrasensibilul, acţionează în noi, că extrasensibilul, prin faptul că acţionează în noi, se slujeşte de organele de simţ pentru a construi o secvenţă din întreaga incomensurabilitate a realitălii. Dar atunci raportul nostru cu realitatea este absolut diferit faţă de cel pe care îl putem percepe cu ajutorul organelor de simţ. Atunci în sufletul nostru se manifestă nişte relaţii cu lumea exterioară care nu se epuizează deloc în actul percepţiei senzoriale, care scapă conştienţei treze din timpul zilei atunci e ca şi cum am păşi cu fiinţa noastră în faţa unei oglinzi şi ar trebui să ne spunem: Tu eşti, de fapt, cu totul altceva; oglinda îţi arată numai forma, poate şi culorile; dar oglinda nu îţi arată ce gândeşti tu în interior, ce simţi tu în interior, ea îţi arată numai ceea ce este conform cu legile ei. Dar, prin felul în care te raportezi tu ca suflet la organismul tău, prin aceasta tu eşti cu totul altceva decât îţi arată organele tale de simţ; ele te limitează la ceea ce este conform cu legile lor. Aşadar, în realitate, când păşeşti în faţa lumii — cam aşa cum stau lucrurile şi cu oglinda — tu stai în faţa unei lumi care este posibilă numai datorită organizării organelor tale de simţ!
Dacă gândiţi până la capăt această idee, nu vă va mai mira faptul că, la urma urmei, întreaga viaţă a conştienţei noastre treze din timpul zilei depinde într-o foarte mare măsură de constituţia organelor noastre de simţ, exact aşa cum ceea ce vedem în oglindă depinde de constituţia oglinzii. Cel care priveşte într-o oglindă strâmbă şi vede chipul deformat care îl întâmpină aici va admite bucuros că imaginea din oglindă nu depinde de el, ci de oglindă. Astfel, ceea ce percepem noi depinde de organizarea aparatului nostru reflector, şi activitatea noastră sufletească este limitată şi obligată oarecum să se răsfrângă în sine însăşi prin faptul că se reflectă în trup. Atunci nu e deloc de mirare că porţiunea pe care o percepem — şi acest lucru poate fi dovedit şi din punct de vedere fiziologic — depinde de trup, când în conştienţă are loc un lucru sau altul, într-un fel sau altul, căci tot ceea ce face sufletul depinde de organizarea trupului nostru, dacă e să devină pentru noi conştienţă, cunoaştere. Observaţia ne arată că noţiunile pe care la început doar ni le-am construit corespund întru totul realităţilor. Deosebirea constă numai în faptul că pentru noi trupul este o oglindă vie. Oglinda în care privim, o lăsăm aşa cum este. Fireşte, putem tulbura şi procesul de oglindire prin ceva: când aburim oglinda, ea nu mai reflectă aşa cum trebuie. Dar procesul de oglindire care are loc în trupul nostru, care reflectă activitatea sufletului nostru, este legat de faptul că, în timp ce noi ne reflectăm în trupul nostru, oglinda însăşi este o activitate, un proces care se desfăşoară în trupul nostru, şi ceea ce aşezăm în faţa noastră ca oglindă este o activitate.
Astfel, viaţa trupului ni se prezintă ca şi cum noi am scrie, într-o anumită privinţă, ceea ce gândim şi apoi am avea în faţa noastră literele. Noi înscriem activitatea sufletului în viaţa trupului. Ceea ce prezintă anatomistul sunt numai literele, aparatul exterior, căci noi nu ne observăm complet viaţa sufletească atunci când o observăm doar reflectată în viaţa trupului, noi o observăm complet numai când o observăm independent de viaţa trupului. Dar numai cercetătorul spiritual poate face acest lucru, atunci când observă viaţa sufletească aşa cum apare ea reflectându-se la trezire în viaţa de veghe din timpul zilei. Atunci se vede că viaţa sufletească este un fel de arhitect care în timpul nopţii construieşte ceva, iar în viaţa din timpul zilei deconstruieşte.
Aşadar, noi avem în faţa noastră viaţa sufletească în stare de veghe şi în stare de somn, şi în stare de somn trebuie să ne-o imaginăm independentă de viaţa trupului, aşa cum călăreţul este independent de cal. Dar, aşa cum călăreţul foloseşte calul şi îi consumă forţele, şi sufletul consumă activitatea trupului, astfel încât au loc nişte procese chimice, care constituie literele vieţii sufleteşti. Prin aceasta ajungem la un moment în care viaţa trupului, aşa limitată cum este la organele de simţ, la creier, ajunge să se deterioreze atât de mult încât până la urmă o epuizăm. Atunci trebuie să începem cealaltă activitate, trebuie să iniţiem procesul invers, şi să refacem ceea ce a fost degradat. Aceasta este viaţa de somn, astfel încât noi executăm asupra trupului, pornind din suflet, două activităţi opuse. Și anume, în timpul stării de veghe avem de jur-împrejurul nostru lumea reprezentărilor care se tălăzuiesc în sus şi în jos, bucuria şi durerea, tot felul de sentimente etc. Dar în timp ce avem aceste reprezentări şi sentimente, noi uzăm viaţa trupului, o distrugem, de fapt, în permanenţă. Pe când în timp ce dormim suntem arhitecţii trupului, când refacem ceea ce am distrus în timpul vieţii de veghe.
Ei bine, ce percepe cercetătorul spiritual? El percepe activitatea arhitectonică, el percepe această activitate de reconstrucție sub forma unor imagini ciudate, ca mişcări care se încolăcesc în sine: un proces real, care este inversul vieţii de veghe din timpul zilei. Nu este deloc o fantasmagorie când se spune că în aceste mişcări care se încolăcesc în sine trebuie să recunoaştem acea activitate tainică pe care o execută sufletul în somn, şi care constă în faptul că noi refacem ceea ce a fost distrus în viaţa din timpul zilei. De aceea, viaţa de somn e necesară şi benefică pentru sănătate.
Dar de ce viaţa de somn este o viaţă care nu ajunge în conştiență? Pe ce se bazează faptul că viaţa de veghe ajunge în conştienţă? Acest lucru se bazează pe faptul că în cazul proceselor pe care le executăm în viaţa din timpul zilei avem de-a face cu un fel de imagini de oglindă; dar când executăm cealaltă activitate, refacerea organelor uzate, nu avem nimic în care această activitate să se poată oglindi. Şi tot numai cercetătorul spiritual poate arăta ce anume stă la baza acestui fenomen. De la un anumit moment, cercetătorul spiritual nu mai trăieşte activitatea sufletească doar aşa cum am descris-o, ca pe o amintire de vis din timpul somnului, ci o trăieşte fără a se baza absolut deloc pe instrumentul trupului, astfel încât atunci el poate percepe o activitate care se desfăşoară numai în spiritual. Atunci el îşi poate spune: Acum tu nu gândeşti cu creierul, ci gândeşti în cu totul alte forme, acum gândeşti în imagini, în mod independent de creier. Dar cercetătorul spiritual poate ajunge să trăiască ceea ce am descris numai după ce simte mai întâi că tot ceea ce îl învăluie la adormire ca o nebuloasă nu dispare, ci când ceaţa care poate fi percepută la tâmple, la articulaţii, la coloana vertebrală, devine ceva care se reflectă în sine — exact aşa cum ceea ce trăim noi se reflectă în viaţa trupului când îşi poate limita şi reţine în sine activitatea. Toată diferenţă dintre activitatea clarvăzătoare reală şi viaţa de veghe obişnuită din timpul zilei constă în faptul că viaţa de veghe din timpul zilei, pentru a ajunge la conştienţa activităţii sufleteşti, are nevoie de o altă oglindă, slujindu-se pentru aceasta pe corporalitate, în timp ce activitatea clarvăzătorului, prin faptul că radiază ca activitate sufletească, este atât de puternică încât raza care cade se reflectă în sine însăşi. Astfel, are loc o oglindire în contact cu propria viaţă interioară, cu organismul nostru spiritual. De fapt, în timpul nopţii sufletul nostru se află în acest organism spiritual chiar dacă omul nu este cercetător spiritual. Sufletul se revarsă în acest organism spiritual. Şi nu ajungem să înţelegem întreaga viaţă de somn dacă nu ne devine clar faptul că, în realitate, procesele trupului nostru — tot ceea ce pot cerceta anatomia, fiziologia — nu fac altceva decât să oglindească procesele sufleteşti, şi că de la adormire până la trezire aceste procese sufleteşti se desfăşoară întotdeauna într-o existenţă spirituală. Dacă gândim altfel, nu înţelegem această viaţă de somn. Trebuie să vorbim oarecum despre o viaţă tainică a sufletului, care nu poate intra în conştienţa dobândită prin intermediul trupului. Când vedem că în conştienţa unui om apar nişte reprezentări cărora nu le-a acordat prea multă atenţie, trebuie, totuşi, să spunem: În om există şi altceva în afară de reprezentările vieţii sufleteşti conştiente, pe care le-am preluat în mod conştient.
Eu am arătat deja că e foarte uşor ca cineva să combată lucrurile care pentru cercetătorul spiritual sunt o realitate. Dar ele sunt, totuşi, adevărate. Cercetarea spirituală trebuie să arate că, atunci când examinăm omul, avem de-a face, pe de o parte, cu corpul fizic uman, pe care îl vedem cu ochii, îl putem pipăi cu mâinile, şi pe care îl cunosc şi anatomia şi fiziologia. Apoi avem, ca o componentă interioară a entităţii umane, corpul astral, purtătorul a tot ceea ce preia omul în conştienţa sa, a tot ceea ce trăieşte el în mod real în cadrul vieţii din timpul zilei în aşa fel încât să poată păstra aceste trăiri reflectate de trup. Între corpul astral şi corpul fizic se află purtătorul reprezentărilor care rămân neobservate, ani de zile, care sunt scoase la suprafaţă apoi în corpul astral şi atunci se manifestă. Într-un cuvânt, e vorba de faptul că între corpul astral, purtătorul conştienţei, şi corpul fizic, este activ corpul eteric al omului. Acest corp eteric nu este numai purtătorul unor asemenea reprezentări rămase neobservate, ci el este, în principiu, constructorul întregului corp fizic.
Ei bine, ce se întâmplă, de fapt, în somn? În somn, corpul astral, purtătorul conştienţei, părăseşte, împreună cu Eul, corpul fizic şi corpul eteric, astfel încât are loc o scindare a fiinţei umane. Când omul se află în starea de veghe din timpul zilei, corpul astral şi Eul sunt înăuntru, în corpul fizic şi în corpul eteric, şi procesele corpului fizic acţionează ca procese de oglindire, prin care tot ceea ce se petrece în corpul astral ajunge în conştienţă. Conştienţă înseamnă oglindirea trăirilor prin intermediul corpului fizic, şi, de aceea, nu avem voie să confundăm conştienţa cu trăirile înseşi. Când corpul astral iese afară din trup în timpul somnului, el nu este în stare, la omul obişnuit, să perceapă ceva în lumea astrală. Aici omul este lipsit de conştienţă.
Oare ce facultate dobândeşte cercetătorul spiritual când devine conştient de lucruri şi în somn, şi când nu se mai sprijină pe creierul său? El dobândeşte facultatea de a percepe şi de a-şi putea oglindi activitatea sufletească în ceva care urzeşte şi trăieşte pentru el între lucruri în aşa fel încât acest element poate fi perceput în viaţa de veghe din timpul zilei exact la fel ca propriul corp eteric. Corpul eteric este urzit din acelaşi element prin intermediul căruia percepe omul clarvăzător; astfel încât pentru omul clarvăzător lumea exterioară devine oglindă, aşa cum corpul fizic devine oglindă pentru viaţa sufletească a omului normal.
Există nişte stări intermediare între starea de veghe şi starea de somn. O asemenea stare intermediară este visul. În ceea ce priveşte naşterea sa, cercetarea spirituală arată că visul se bazează, în realitate, pe ceva asemănător cu ceea ce stă la baza clarvederii, numai că aceasta din urmă este ceva cultivat, în timp ce visarea este întotdeauna ceva fantastic. Când iese din trup împreună cu corpul astral, omul pierde posibilitatea de a-şi reflecta viaţa sufletească prin intermediul corpului fizic. Dar, în anumite condiţii anormale, care intervin pentru orice om, poate apărea facultatea de a păstra trăirile sufleteşti reflectate în corpul eteric. Căci, în realitate, nu trebuie să considerăm numai corpul fizic ca aparat reflector, ci şi corpul eteric, care, atâta timp cât lumea exterioară face impresie asupra noastră, se află, de fapt, în corpul fizic, care acţionează ca un aparat reflector. Dar când facem linişte în interiorul nostru şi prelucrăm impresiile pe care le-a făcut asupra noastră lumea exterioară, noi urzim în propriul nostru interior, dar, cu toate acestea, gândurile noastre sunt reale. Ne trăim gândurile şi simţim, de asemenea, că suntem dependenţi de ceva mai fin decât corpul fizic, şi anume, de corpul eteric. Atunci corpul eteric este cel care se reflectă în noi în meditaţie singuratică, la baza căreia nu se află niciun fel de impresii exterioare. Dar în conştienţa de veghe din timpul zilei noi ne aflăm în corpul eteric; percepem ce se reflectă aici, dar nu percepem în mod direct activitatea corpului astral. Când, într-o stare intermediară între veghe şi somn, nu avem capacitatea de a primi impresii exterioare, dar mai primim, într-un anumit fel, ceva care are legătură cu corpul nostru eteric, corpul eteric poate reflecta ceea ce trăim în sufletul nostru cu corpul astral. Acestea sunt visele, care, întrucât omul se află atunci stare absolut neobişnuită, prezintă acel caracter dezordonat.
Dacă medităm la acest fapt, ni se vor explica unele lucruri din lumea visului, care de obicei rămân absolut enigmatice. Dar trebuie să concepem atunci substraturile vieţii sufleteşti într-o strânsă legătură cu viaţa de vis. În timp ce corpul fizic este cel care reflectă viaţa sufletească şi asupra lui se răsfrâng interesele noastre din timpul zilei, noi avem adesea legătură prin corpul eteric la modul destul de diminuat cu nişte trăiri care au avut loc cu mult timp în urmă şi care, fiindcă viaţa din timpul zilei acţionează puternic asupra noastră, ajung doar foarte slab în conştienţă. De aceea, ele ne rămân, într-un fel, foarte necunoscute. Dar, dacă examinăm în mod real nişte vise pe baza unei observaţii juste, ni se poate prezenta uneori ceva ciudat. De exemplu, un compozitor bun visează că o figură oarecum diabolică îi interpretează o sonată. El se trezeşte — şi poate scrie sonata. În interiorul lui a devenit activ ceva care a acţionat ca un element exterior, străin. Şi acest lucru s-a putut întâmpla pentru că sufletul compozitorului devenise matur pentru un lucru care nu se putea manifesta activ în viaţa de veghe din timpul zilei, pentru că viaţa trupului era doar un obstacol şi nu era în stare să-l oglindească. Aici vedem că viaţa trupului este un obstacol, şi acest lucru îşi are importanţa lui. În viaţa de veghe din timpul zilei putem trăi numai lucrurile pentru care viaţa trupului — la figurat vorbind — este unsă ca o maşină. Viaţa trupului este întotdeauna pentru noi un obstacol. Dar noi reuşim să folosim viaţa trupului până la un anumit punct. Avem nevoie peste tot de nişte „obstacole”. Când o locomotivă merge pe şine, obstacolele, fricţiunile, îşi au şi ele rolul lor în mersul trenului, căci fără fricţiune roţile nu s-ar putea învârti. Procesele noastre trupeşti sunt, în realitate, ceea ce vine în întâmpinarea vieţii noastre sufleteşti frânând-o, şi aceste procese care frânează sunt totodată nişte procese de oglindire. Dacă suntem maturi pentru ceva în sufletul nostru şi maşina încă nu a ajuns să fie bine unsă, atunci viaţa de veghe din timpul zilei este un sabot de frână. Dar când ieşim din corpul fizic, atunci corpul nostru eteric — care trebuie ni să pară ceva absolut străin, fiindcă este de o natură mai fină — poate exprima ceea ce trăieşte sufletul. Dacă trăirea e suficient de puternică, ea pătrunde în viaţa de vis, ca în cazul compozitorului. Acest lucru are legătură mai puţin cu interesele din timpul zilei decât cu nişte interese ascunse, care zac mai adânc în substraturile fine. Aşa stau lucrurile, de exemplu, şi în cazul următor. Vă atrag atenţia asupra faptului că eu relatez numai cazuri reale. O doamnă visează — cu toate că are copii pe care îi iubeşte foarte mult, şi are un soţ pe care îl iubeşte extraordinar de mult visează că se logodeşte a doua oară şi trăieşte cu mare bucurie toate evenimentele prin care trece cu această ocazie. Ce visează ea? Ea visează nişte evenimente care sunt foarte îndepărtate de viaţa ei de acum, pe care le-a trăit odinioară, dar pe care nu le recunoaşte, fiindcă interesul cotidian obişnuit are legătură numai cu corpul fizic. Şi ceea ce continuă să trăiască în sufletul ei este reflectat acum de corpul eteric printr-un alt eveniment, căci poate că visul a fost declanşat de un sentiment de bucurie.
Un bărbat visează că trece prin nişte trăiri din copilăria sa. Şi aceste trăiri din copilărie se reflectă într-un mod foarte ciudat. Un eveniment deosebit de important pentru el, căci îl atinge profund, îl face să se trezească. Mai întâi, visul este pentru el ceva foarte drag, dar apoi adoarme din nou şi visează mai departe. Acum prin sufletul său trece o întreagă serie de evenimente neplăcute, şi un eveniment deosebit de dureros îl trezeşte. Toate acestea sunt foarte îndepărtate de trăirile sale actuale. El se scoală, pentru că visul e foarte răscolitor, se plimbă un timp prin cameră, dar apoi se culcă din nou şi acum trăieşte în vis nişte evenimente pe care nu le-a trăit în realitate. Toate aceste evenimente prin care a trecut se încâlcesc şi el trăieşte acum ceva cu totul nou. Totul se transformă într-o poezie, pe care o aşterne pe hârtie imediat şi o poate pune pe muzică. Acesta este un fapt absolut real. Nu va fi greu să ne reprezentăm, cu ajutorul noţiunilor pe care ni le-am cucerit, ce s-a întâmplat aici. Pentru cercetătorul spiritual lucrurile se prezintă în felul următor: Bărbatul a suferit oarecum, într-un anumit moment al vieţii sale, o ruptură în evoluţia sa. El a trebuit să renunţe la ceva important pentru sufletul său. Dar, deşi el a trebuit să renunţe la ceva, acest lucru nu s-a retras din corpul său eteric. Numai că interesele obişnuite erau atât de puternice încât au înăbuşit trăirea respectivă. Şi când acea trăire a devenit destul de puternică datorită unei elasticităţi interioare, a pătruns în vis, căci acolo omul este eliberat de obstacolele vieţii de veghe din timpul zilei. Adică, omul respectiv era pe punctul de a ajunge în mod real la ceea ce s-a exprimat în poezie; dar atunci trăirea s-a potolit.
Astfel, noi vedem că visul ne arată în mod concret independenţa vieţii sufleteşti de viaţa exterioară a trupului. Şi trebuie să subliniem clar faptul că ideea oglindirii vieţii sufleteşti în viaţa trupului are o îndreptăţire deosebită. Tocmai faptul că interesele în care suntem implicaţi nu se întipăresc în mod direct în trăirea noastră nemijlocită ne arată că alături de viaţa pe care o trăim zi de zi se desfăşoară o altă viaţă, care pentru observaţia conştientă mai fină apare ca un fel de trezire. Orice om simte că aici se manifestă tot ceea ce, în privinţa vieţii noastre spirituale — şi a vieţii noţionale, ideatice cum ar fi, de exemplu, conştiinţa, este independent de viaţa trupului. Dar în viaţa de zi cu zi această altă viaţă se dovedeşte a fi, totuşi, ceva foarte îngrădit de problemele noastre cotidiene. În somn, sufletul se arată a fi plin şi de această calitate morală a sa. E vorba, în realitate, de o integrare în spiritual, pe care o putem caracteriza ca pe un fel de zguduitură, ca pe un fel de mişcare interioară. Ceea ce numim cercetare spirituală va fi pentru noi o activitate prin care ne integrăm în mod conştient în lumea în care omul normal se integrează de fiecare dată la adormire în mod inconştient.
Desigur, oamenii vor trebui să înţeleagă, încetul cu încetul, că lumea este mult mai vastă decât ceea ce putem noi percepe cu simţurile şi înţelege cu intelectul, şi că viaţa de somn este un domeniu de care avem nevoie, căci în viaţa din timpul zilei are loc o uzură tocmai a celor mai nobile organe, a organelor care slujesc vieţii de reprezentare. În somn, noi le refacem, astfel încât ele să poată sta suficient de puternice şi energice în faţa lumii şi să ne poată oglindi viaţa sufletească în cadrul vieţii de veghe din timpul zilei. Tot specificul vieţii sufleteşti ne-ar putea deveni clar prin cunoaşterea acestui fapt. Cine nu ştie că după un somn bun, profund, el se simte obosit, obosit peste măsură? Oamenii se plâng adesea de acest lucru; dar nu e vorba de un fenomen maladiv, ci e vorba de ceva absolut explicabil. Căci, de fapt, restabilirea completă prin somn intervine abia la o oră sau la o oră şi jumătate după aceea. De ce? Fiindcă noi am lucrat temeinic la organele noastre pentru ca ele să nu reziste numai câteva ore, ci întreaga zi. Şi, fiindcă imediat după trezire noi încă nu suntem pregătiţi să le folosim, trebuie să le şlefuim mai întâi, şi abia după câtva timp le putem folosi aşa cum trebuie. În cazul unui anumit gen de oboseală, ar trebui să spunem că ne-am putea bucura dacă după o oră şi jumătate ne putem simţi integraţi în organele restabilite. Căci din somn ne vin forţele de care avem nevoie: forţele arhitectonice pentru organele care sunt uzate şi consumate în timpul zilei.
Astfel, ne putem spune: Viaţa noastră sufletească este o viaţă independentă, o viaţă din care noi avem în conştienţa din cadrul vieţii de veghe din timpul zilei o imagine de oglindă. Conştienţa este o oglindire a relaţiei sufletului cu ambianţa. În viaţa de veghe din timpul zilei, noi ne pierdem în ambianţa noastră, într-un element străin, suntem dăruiţi unei sfere care nu suntem noi înşine. Dar în timpul somnului — şi aceasta este esenţa somnului — noi ne retragem din orice activitate exterioară pentru a lucra la noi înşine. Pentru aceasta este potrivită următoarea comparaţie: Un vapor care a efectuat o cursă în largul mării, când intră în port este reparat şi refăcut.
Cel care crede că în timpul somnului nu se petrece nimic ar putea crede, tot aşa, că nu e nevoie să se întâmple nimic cu vaporul când se află în port după o cursă. Dar vaporul va porni din nou în călătorie, şi atunci se va vedea ce se petrece dacă nu a fost reparat. Aşa s-ar întâmpla dacă sufletul nu ar lucra la noi înşine în timpul somnului. În somn, noi suntem redaţi nouă înşine, pe când în viaţa din timpul zilei ne pierdem în lumea exterioară. Numai că omul normal nu este în stare să vadă ce face sufletul în timpul somnului, aşa cum poate observa lumea exterioară în timpul zilei.
În conferinţa Wie erlangt man Erkenntnisse der höerenWelten? (Cum se dobândesc cunoştinţe despre lumile superioare?) vom vedea că şi în spiritual poate avea loc o cunoaştere prin oglindire, prin care omul poate ajunge la percepţia în lumile superioare. Toate acestea ne arată că sufletul, tocmai când nu este conştient de sine însuşi, când nu ştie nimic despre activitatea sa proprie, dar se ocupă de sine însuşi, tocmai atunci lucrează în sine însuşi şi, în mod independent de orice element trupesc, extrage forţele care pot sluji tocmai la refacerea trupului.
Astfel, putem sintetiza ceea ce am spus aici şi putem caracteriza natura sufletului prin cuvintele care formează, pe baza cunoaşterii esenţei somnului, un fel de fundament pentru unele aspecte din cadrul ştiinţei spirituale:
