Gândurile noastre nu încetează nicio clipă. Ne gândim la un eveniment după celălalt, fără a ne opri vreodată, optând întotdeauna pentru cantitate în detrimentul calităţii. Este ca şi cum minţile noastre ar fi făcut un pact faustian cu diavolul, jurând să nu se oprească nicio clipă. Multe dintre gândurile unei zile sunt simple repetări ale grijilor noastre preferate, dar niciunul din ele nu durează vreodată prea mult fără întrerupere. Emerson a spus: „Gândirea este manna care nu poate fi pusă la păstrare”. Chiar şi în forma devalorizată a conştienţei cotidiene, lumea interioară este una în continuă schimbare.
Steiner ne provoacă să observăm această însuşire şi s-o raportăm la marea de gânduri şi imagini din care ieşim la trezire în fiecare dimineaţă. El vrea ca noi să observăm ţesătura minţii noastre mult mai îndeaproape decât o facem în mod obişnuit, astfel încât să percepem gândurile şi imaginile care dispar la orizontul minţii în fiecare moment. El vrea ca atenţia noastră să dobândească o granulaţie atât de fină încât să devină conştienţă, de-a lungul fluxului conştienţei, de fluxul in-conştienţei, de felul în care visarea noastră nocturnă, în fluiditatea şi varietatea ei, continuă de-a lungul zilei, acoperită doar de impresiile senzoriale, aşa cum lumina stelelor este eclipsată de Soare.
Căci noaptea noi nu suntem, ca în timpul zilei, zăvorâţi în interiorul corpurilor noastre. Ieşirea noastră „afară” în lumea spirituală este în acelaşi timp o contopire cu lumea pe care o percepem în mod normal drept lume fizică din timpul zilei. Lumea pe care o vedem în conştienţa normală ca lume exterioară este lumea pe care o percepem în timpul conştienţei spirituale sau nocturne ca fiind în interiorul nostru. Iar această lume exterioară este o lume de gânduri şi fiinţe. Ne pierdem individualitatea şi ne contopim cu lumea unificată.
Printre procesele spirituale la care am putea avea acces noaptea, Steiner include însuşi „corpul fizic” pe care se presupune că l-am lăsat în urmă. Căci acum noi percepem existenţa internă a organelor corpului – inimă, ficat, plămâni etc. – tot aşa cum ne contopim cu esenţa plină de sens a întregii lumi exterioare presupus fizice. În timpul zilei, noi ne trăim corpurile într-un mod extrem de limitat. Nu le vedem niciodată în mod obiectiv, nu ne contopim niciodată cu ele ca aspecte ale lumii gândirii sacre. Astfel încât, în loc să vadă organele corpului doar ca pe nişte elemente funcţionale ale corpului fizic perceput în mod normal, aşa cum se manifestă el în timpul vieţii în starea de veghe, Steiner le concepe ca întrupând forţe vaste, chiar cosmice, a căror funcţionare durează mai mult decât existenţa noastră pe Pământ – mai mult chiar decât Pământul însuşi.
Către sfârşitul conferinţei, Steiner introduce elementul-cheie al epistemologiei sale, menţionând că, trezindu-ne din somn, aducem cu noi din afara Cosmosului un fel de logică supralogică, o supra-conştienţă, a cărei esenţă însăşi este un fel de voinţă. Această voinţă ghidează gândirea, astfel încât gândirea poate avea o ordine şi o justeţe intrinsecă. Din nou, conştienţa normală acţionează cu seninătate, neştiind ce o sprijină şi o susţine. Voinţa despre care e vorba nu este acea voinţă dură prin care noi ne asumăm trupeşte eforturile şi munca. Este o voinţă subtilă, totuşi, extrem de puternică, de vreme ce ea ghidează fiecare trăsătură bună şi adevărată a minţii umane. Această voinţă este însăşi esenţa gândirii pure – adică gândire liberă de orice percepţie senzorială – şi constituie punctul nostru de intrare în adevărata realitate.
Pentru a pregăti cele două expuneri care urmează, vom evoca astăzi în faţa sufletului unele aspecte despre fiinţa omului, în măsura în care omul este o fiinţă gânditoare. Tocmai această însuşire a omului, faptul că el este o fiinţă gânditoare, nu este înţeles astăzi din punct de vedere ştiinţific, este interpretat într- un mod absolut eronat. Oamenii cred că gândurile, aşa cum le trăieşte omul, iau naştere în interiorul omului, că omul ar fi oarecum purtătorul gândurilor. Nu e de mirare că oamenii au această părere, fiindcă, de fapt, entitatea omului este accesibilă numai unei observaţii mai fine. Observaţiei mai grosiere îi scapă tocmai această entitate umană.
Considerăm că omul este o fiinţă gânditoare fiindcă în stare de veghe, de la trezire până la adormire, observăm că el îşi însoţeşte celelalte trăiri cu gânduri, cu conţinutul gândirii sale. Aceste gânduri ne apar ca şi cum ele ar lua naştere în interiorul omului şi apoi ele ar înceta, într-un anumit fel, în perioada dintre adormire şi trezire, aşadar, în starea de somn. Şi, fiindcă oamenii cred că gândurile ar fi prezente pentru om atâta timp cât el este treaz, dar se pierd în timpul somnului într-o sferă indeterminată, despre care ei nu încearcă să obţină o altă explicaţie şi îşi reprezintă lucrurile în acest fel, aceasta înseamnă, de fapt, că ei nu îşi pot explica omul ca fiinţă gânditoare. O observaţie mai fină, care încă nu a avansat prea mult până în acea regiune pe care am descris-o în cartea mea Wie erlangt man Erkenntnisse der höheren Welten? (Cum se dobândesc cunoştinţe despre lumile superioare?), arată că viaţa gândurilor nu este un lucru atât de simplu cum îşi reprezintă de obicei oamenii. Nu e nevoie decât să comparăm mai întâi această viaţă de gândire obişnuită, viaţa de gândire grosieră, pe care o percepe orice persoană care examinează omul între trezire şi adormire, cu un fenomen, fireşte, problematic pentru conştienţa obişnuită, cu starea de vis.
De obicei, când e vorba de starea de vis, oamenii nu se ocupă, totuşi, de altceva decât de o caracterizare generală a stării de vis. Ei compară starea de vis cu starea gândirii treze şi găsesc că în starea de vis sunt prezente nişte asociaţii arbitrare de gânduri, cum s-ar spune, că imaginile se succed fără ca în această succesiune să poată fi percepută o legătură aşa cum o putem percepe în lumea existenţei exterioare. Sau, de asemenea, ei pun pe urmă ceea ce se desfăşoară în vis în relaţie cu lumea sensibilă, observă că aceste imagini ies oarecum din cadrul ei, că ele, de la început şi până la sfârşit, nu se integrează în procesele lumii sensibil-exterioare.
Desigur, unii oameni ajung până la aceste observaţii şi putem evidenţia în privinţa acestor observaţii nişte rezultate foarte frumoase. Dar ceea ce nu observă ei este faptul că, în primul rând, dacă omul s-ar lăsa puţin absorbit, dacă ar lăsa lucrurile să meargă şi ar lăsa gândurile să se desfăşoare liber, ar putea percepe că în această desfăşurare obişnuită a gândurilor, care se leagă de mersul exterior al evenimentelor, se amestecă ceva care este asemănător stării de vis, chiar şi atunci când suntem în stare de veghe. Am putea spune: De la trezire până la adormire – în timp ce facem eforturi pentru a adapta viaţa de gândire la condiţiile exterioare în care suntem întreţesuţi – se desfăşoară oarecum un fel de visare vagă. Ne apar oarecum doi curenţi: curentul de sus, pe care îl stăpânim după voinţa noastră, şi un curent de jos, care se desfăşoară, în realitate, aşa cum se desfăşoară visele înseşi în succesiunea lor de imagini. Desigur, trebuie să ne dedicăm puţin vieţii interioare, dacă vrem să remarcăm fenomenul despre care vă vorbesc eu acum. Dar el este mereu prezent. Vom remarca întotdeauna: există un curent subteran. Aici gândurile se învârtejesc unele în altele sub formă de imagini, aşa cum se învârtejesc în vise, aici se succed imaginile cele mai pestriţe. Apar reminiscenţe din tot felul de gânduri, care li se asociază, la fel cum visul cheamă după sine, prin simpla consonanţă a cuvintelor, alte gânduri. Şi nişte oameni care lasă lucrurile să se desfăşoare din punct de vedere interior, nişte oameni care sunt prea comozi pentru a se adapta cu desfăşurarea gândurilor la condiţiile exterioare, pot observa că există o tendinţă interioară de a se dărui unei asemenea visări treze.
Această visare trează se deosebeşte de starea de vis obişnuită numai prin faptul că aici imaginile sunt mai palide, sunt mai asemănătoare cu viaţa de reprezentare. Dar în privinţa raportului dintre ele, aceste imagini nu se deosebesc prea mult de aşa-numita stare de vis adevărată. Există toate tipurile de oameni, de la cei care nu observă că în curenţii subterani ai conştienţei lor este prezentă o asemenea visare trează, care îşi desfăşoară gândurile după firul conducător al evenimentelor exterioare, până la cei care se dăruiesc visării treze şi lasă ca în conştienţa lor gândurile să se asocieze şi să se amestece unele cu altele aşa cum vor ele. De la asemenea firi visătoare, cum mai sunt numite, până la nişte firi absolut seci, care nu admit nimic altceva decât ceea ce coincide exact cu un anumit mers al faptelor, există toate nuanţele de firi umane. Şi trebuie să spunem că o mare parte din ceea ce îi inspiră pe oameni din punct de vedere artistic, poetic etc., ia naştere din acest curent subteran al visării treze din timpul zilei.
Aceasta este una din laturile problemei. Ar trebui să ţinem seama neapărat de această latură. Ar trebui să mai ştim că în interiorul nostru are loc în permanenţă o visare care se tălăzuieşte, pe care însă o calmăm prin contactul nostru cu lumea exterioară. Şi ar trebui să mai ştim apoi că, în esenţă, voinţa este aceea care se adaptează la lumea exterioară, şi care introduce logică în sistemul masei interioare de gânduri, care altfel se desfăşoară dezordonat. Dar, cum spuneam, aceasta este numai una din laturile problemei.
Cealaltă latură a problemei este aceasta: Putem remarca şi aici – dacă pătrundem numai puţin în acele regiuni pe care le-am descris în cartea mea Cum se dobândesc cunoştinţe despre lumile superioare? –, putem observa că atunci când ne trezim aducem cu noi ceva din starea în care ne aflam de la adormire până la trezire. Şi, dacă acordăm doar puţină atenţie în plus stării pe care o putem percepe aici, vom putea remarca foarte clar că, tocmai când ne trezim, ne trezim oarecum dintr-o mare de gânduri. Nu ne trezim dintr-o stare indeterminată, oarecum din întuneric, ci ne trezim dintr-o mare de gânduri, din nişte gânduri care, fireşte, fac impresia: ele erau foarte, foarte precise, în timp ce dormeam, dar nu le putem reţine când trecem în starea de veghe.
Şi, continuând asemenea observaţii, vom putea remarca apoi că aceste gânduri pe care le aducem oarecum cu noi din starea de somn sunt foarte asemănătoare cu inspiraţiile, cu descoperirile pe care le facem în legătură cu nişte lucruri pe care vrem să le realizăm în lumea exterioară, că tocmai aceste gânduri pe care le aducem astfel cu noi la trezire sunt foarte asemănătoare cu intuiţiile morale, aşa cum le-am numit eu în cartea mea Die Philosophie der Freiheit (Filosofia libertăţii).
În timp ce la primul gen de urzire de gânduri, care se desfăşoară oarecum ca un curent subteran al conştienţei noastre clare, avem întotdeauna sentimentul că stăm cu visarea noastră trează faţă în faţă cu noi înşine, că în interiorul nostru clocoteşte şi se agită ceva, în cazul ultimei situaţii caracterizate nu putem spune acest lucru. În cazul acestei ultime situaţii caracterizate trebuie să spunem mai curând: Când, la trezire, revenim în trup şi ne folosim din nou trupul, nu suntem în stare să reţinem urzirea de gânduri în sânul căreia am trăit de la adormire până la trezire.
Cel care îşi aduce în conştienţă aceste două laturi ale vieţii umane va înceta să considere gândurile doar un produs al organismului uman. Căci mai ales situaţia pe care am caracterizat-o la urmă, starea din care ne înălţăm la trezire, nu poate fi considerată deloc un produs direct al organismului uman, ci poate fi considerată numai o stare pe care o trăim între adormire şi trezire, în timp ce suntem afară din trup cu Eul şi cu corpul nostru astral.
Oare unde suntem atunci? Trebuie să ne punem în primul rând această întrebare. Noi suntem cu Eul şi cu corpul nostru astral afară din corpul fizic şi din corpul eteric. O simplă reflecţie, pe care nu o putem evita dacă vrem să ne dăruim vieţii într-un mod imparţial, trebuie să ne spună: Când suntem în afara noastră, noi ne aflăm în sânul a ceea ce ne apare, când ne îndreptăm simţurile spre lumea exterioară, ca văl senzorial al lumii, ca sferă a tot ceea ce ni se oferă sub formă de calităţi senzoriale. Numai că atunci, în cadrul vieţii obişnuite, conştienţa se stinge. Şi dimineaţa, când ne trezim din această stare, simţim de ce conştienţa se stinge. Atunci ne simţim în trupul nostru slabi, prea slabi, pentru a reţine în interiorul nostru ceea ce am trăit de la adormire până la trezire. Când se cufundă în corpul fizic şi în corpul eteric, Eul şi corpul astral nu pot reţine ce au trăit în timpul somnului. Şi când participă apoi la trăirile pe care le avem prin intermediul trupului, pentru ele se stinge ceea ce au trăit de la adormire până la trezire. Şi, cum spuneam, numai când avem nişte inspiraţii care se referă la lumea exterioară, sau şi când avem intuiţii morale, trăim ceva care la o observaţie nemijlocită trebuie să ne apară drept sfera în care trăim între adormire şi trezire.
Dacă privim lucrurile în acest fel, ajungem să percepem o opoziţie clară între interiorul nostru şi lumea exterioară. Atunci acest fapt proiectează, într-un anumit sens, o lumină şi asupra afirmaţiei pe care o facem adesea când spunem că lumea exterioară, aşa cum ni se prezintă ea de la trezire până la adormire, este un fel de Maya. Căci atunci când nu ne aflăm în trup, ci în afara trupului, noi suntem integraţi în această lume, care acum ne prezintă latura ei exterioară. Atunci ne cufundăm în lumea pe care o percepem de obicei numai prin intermediul revelaţiilor simţurilor noastre. Astfel încât trebuie să ne spunem: Această lume pe care o percepem prin intermediul revelaţiei simţurilor noastre are nişte substraturi, nişte substraturi care conţin, de fapt, cauzele ei, entităţile ei. Şi noi suntem prea slabi în conştienţa obişnuită pentru a putea percepe aceste cauze şi aceste entităţi.
Totuşi, o observaţie imparţială arată ceva, care pătrunde departe până în regiunile descrise în cartea Cum se dobândesc cunoştinţe despre lumile superioare?; o observaţie imparţială arată deja ceva ce eu pot prezenta în mod schematic în felul următor. Dacă vreau să reprezint viaţa de gândire obişnuită, eu fac acest lucru cuprinzând tot ceea ce trăieşte omul în mod interior prin gânduri de la trezire până la adormire pornind de la percepţiile sale exterioare sau şi de la senzaţiile fizice de durere, de la sentimentele de plăcere în contact cu lumea fizică etc. Aşadar, aş putea reprezenta schematic ceea ce trăim noi în conştienţa obişnuită sub formă de gânduri în felul următor (vezi desenul, alb). Apoi, dedesubt, ca un fel de visare trează, urzeşte şi se tălăzuieşte, fără a se supune legilor logicii, ceea ce am prezentat la început (roşu, jos). În schimb, când trecem între adormire şi trezire în lumea exterioară, trăim, aşa cum putem percepe sub forma unor reminiscenţe după trezire, tot într-o lume de gânduri, dar o lume de gânduri care ne cuprind, care nu se află în noi, din care ieşim la trezire (roşu, sus). Astfel, am separat oarecum prin gândirea obişnuită două lumi de gânduri: o lume de gânduri interioară şi o lume de gânduri exterioară, o lume de gânduri ce umple Cosmosul care ne cuprinde la adormire. Putem numi această lume de gânduri lumea cosmică de gânduri. Cea dintâi este o oarecare lume de gânduri; ne vom ocupa de ea mai amănunţit în cursul acestei zile.
Tabla 1Ne vedem integraţi oarecum cu lumea noastră obişnuită de gânduri într-o lume generală de gânduri, care este separată ca printr-un fel de graniţă, şi din care o parte se află în noi, o parte în afara noastră. Ceea ce se află în noi ne apare foarte clar ca un fel de vis. Putem spune că pe fundul sufletului nostru se află tot timpul o ţesătură haotică de gânduri, ceva care nu este pătruns de logică. Dar, desigur, conştienţa obişnuită nu poate percepe lumea exterioară de gânduri. Aşadar, numai contemplarea spirituală reală poate dezvălui, prin vedere directă, prin trăire directă, natura acestei lumi exterioare de gânduri, ea poate pătrunde apoi mai profund în regiunile care sunt descrise în cartea Cum se dobândesc cunoştinţe despre lumile superioare?. Dar atunci ni se prezintă şi următorul lucru: Această lume de gânduri în care ne cufundăm între adormire şi trezire este o lume de gânduri care nu numai că este logică aşa cum este logică lumea noastră obişnuită de gânduri, ci conţine o logică mult mai înaltă. Dacă nu veţi înţelege greşit expresia, aş numi această lume de gânduri o lume de gânduri supralogică. Ea este situată faţă de logica obişnuită tot atât de sus pe cât de jos este situată lumea visării noastre, lumea visării noastre treze, faţă de logică.
Cum spuneam, acest lucru poate fi cercetat numai prin contemplare spirituală. Dar există o altă cale prin care puteţi controla contemplarea spirituală în această privinţă. Aşadar, vă este clar faptul că, propriu-zis, conştienţa obişnuită nu se poate cufunda în anumite regiuni ale propriului organism. Am vorbit despre acest lucru şi în ultimele conferinţe. Eu am spus: Prin faptul că avem pentru conştienţa obişnuită memoria, facultatea amintirii, ni s-a format spre interior un fel de piele faţă de organele noastre interne. Nu putem vedea în mod direct prin observaţie interioară ce sunt organele noastre interne, plămânii, ficatul etc. ... Aşadar, jos, în om, există o sferă pe care nu o putem atinge în conştienţa obişnuită. De ce nu o putem atinge în conştienţa obişnuită? Pentru că nu ne aparţine numai nouă. Ceea ce pulsează jos, în organe, nu-i aparţine numai omului, îi aparţine omului ca fiinţă cosmică, îi aparţine omului şi în acelaşi timp şi lumii.
Cred că ne putem clarifica cel mai bine acest lucru prin următoarea analiză. Dacă vrem să privim omul în mod schematic şi avem în interiorul lui un organ, plămânul sau ficatul, într-un asemenea organ sunt prezente nişte forţe. Aceste forţe nu sunt numai forţe umane interne, aceste forţe sunt forţe cosmice. Şi, când tot ceea ce este lume fizică exterioară şi apare pentru privirea noastră ca lume fizică exterioară, când toate acestea vor fi dispărut cândva odată cu dispariţia Pământului, ceea ce există acum ca forţe interne ale organelor noastre va continua să acţioneze. Am putea spune că tot ceea ce este vizibil pentru ochii noştri, tot ceea ce este audibil pentru urechile noastre, întreaga lume exterioară, este o lume care se stinge odată cu sfârşitul Pământului. Ceea ce acoperă pielea noastră, ceea ce purtăm noi în interior, ceea ce este inclus în organizarea noastră, conţine din punct de vedere spiritual ceva care va continua să existe după ce lumea exterioară pe care o percep simţurile noastre nu va mai exista. De fapt, între limitele pielii umane lucrează ceva care va supravieţui existenţei Pământului; între limitele pielii umane se află centrii, se află forţele unei vieţi care trece dincolo de existenţa Pământului. Noi stăm în lume ca oameni nu numai pentru a ne include în interiorul nostru organele necesare existenţei noastre, ci stăm în lume ca oameni pentru ca însuşi Cosmosul să se modeleze între limitele pielii noastre. În sfera în care nu ajunge conştienţa obişnuită, noi cuprindem ceva care nu ne aparţine numai nouă, ci ceva care aparţine lumii. Oare ceea ce aparţine aici lumii este construit din ceea ce vedem în procesele haotice ale visării treze?
Nu e nevoie decât să examinăm aceste procese haotice ale visării treze şi ne vom spune: întreaga structură, tot ceea ce percepem aici ca un fel de curent subteran al conştienţei noastre nu este, cu siguranţă, constructorul organelor, al întregului nostru organism. Organismul ar arăta frumos dacă tot ceea ce se manifestă haotic în subconştient ne-ar construi organele, întregul organism! Atunci am vedea ce frumoasă caricatură am reprezenta dacă am fi copia a ceea ce pulsează aici, în inconştientul nostru. Nu, exact aşa cum lumea exterioară care ni se revelează prin simţuri ne arată oarecum la suprafaţa pe care ne-o prezintă că această lume este construită din gândurile pe care le trăim între adormire şi trezire, tot astfel, noi suntem construiţi din aceleaşi forţe exterioare de gândire ale unei sfere pe care nu o putem atinge în conştienţa obişnuită. Aşadar, dacă vreau să reprezint complet fiinţa umană, ar trebui să o desenez schematic în felul următor. Ar trebui să spun: Aici este lumea de gânduri care ne înconjoară (vezi desenul, roşu). Această lume de gânduri care ne înconjoară construieşte şi organismul uman, şi acest organism uman produce, revarsă oarecum din sine, lumea superioară de gânduri (alb), care se îndreaptă spre Maya sensibil-exterioară dintre gândurile noastre şi lumea înconjurătoare (albastru).
Tabla 2Încercaţi să vă imaginaţi clar faptul că ceea ce cuprindeţi aici cu conştienţa este numai o mică parte din fiinţa dumneavoastră, şi că o mare parte din fiinţa dumneavoastră este construită din aceeaşi lume exterioară în care vă cufundaţi între adormire şi trezire. Dar, la o examinare imparţială a omului, acest lucru poate fi remarcat, în cele din urmă, şi dintr-un alt punct de vedere, şi eu am atras deja adesea atenţia asupra acestui punct de vedere.
Omul îşi cuprinde în conştienţa obişnuită numai gândurile; sentimentele sunt deja ca visarea care înoată sub ţesătura de gânduri. Sentimentele răsar, se retrag. Omul nu le pătrunde cu întreaga claritate cu care îşi pătrunde gândurile, reprezentările. Dar ceea ce trăim în interiorul nostru în timpul zilei ca voinţă este absolut identic cu ceea ce trăim între adormire şi trezire. Şi ce ştie omul – vă spuneam adesea – din ceea ce se petrece când îşi mişcă prin proprie voinţă mâna sau braţul? El cunoaşte toate acestea numai sub formă de reprezentare, el ştie în primul rând: Eu vreau să-mi mişc braţul. Aceasta este o reprezentare. El ştie apoi cum stau lucrurile după ce şi-a mişcat braţul: tot o reprezentare. Ceea ce cunoaşte el despre acest proces în conştienţa obişnuită este o ţesătură de reprezentări; sub nivelul acestei ţesături de reprezentări se tălăzuiesc nişte sentimente. Dar ceea ce se manifestă în interiorul lui ca voinţă doarme şi în timpul stării de veghe, tot la fel de intens cum doarme întregul om de la adormire până la trezire.
Ce doarme aici? Ceea ce doarme acolo, jos, ceea ce este construit în interiorul nostru din Cosmosul exterior, doarme la fel de intens cum dorm pentru noi mineralele şi plantele din natura exterioară. Adică: Noi nu pătrundem în ele din exterior, nu pătrundem cu privirea până jos, în ceea ce este pentru noi de natură cosmică. Noi urzim şi trăim în acest element cosmic de la adormire până la trezire. Şi, pe măsură ce pătrundem cu privirea în lumea exterioară, ne integrăm în propriul nostru organism. În aceeaşi măsură încetăm să avem numai reminiscenţe de amintiri, aşa cum le avem din evenimentele vieţii, ci ne formăm imagini interioare despre forţele care ne constituie, care ne construiesc organele – plămânul, ficatul, stomacul etc. Pe măsură ce învăţăm să cunoaştem lumea exterioară, învăţăm să ne cunoaştem bucata de Cosmos în care trăim, pe care neam integrat-o între limitele pielii noastre fără a şti ceva despre acest lucru în conştienţa obişnuită.
Ce luăm cu noi dimineaţa la trezire din acest Cosmos? Ceea ce luăm cu noi se manifestă în mod foarte clar, pentru observatorul imparţial, ca voinţă. Şi, de fapt, viaţa de gândire trează nu se deosebeşte de ceea ce curge aici în subconştient ca visare prin nimic altceva decât prin faptul că este străbătută de voinţă. Voinţa este elementul care introduce logică, şi logica nu este, de fapt, o teorie despre gândire, ci logica este o teorie despre felul în care voinţa ordonează şi dirijează imaginile-gânduri şi le pune într-o anumită ordine exterioară, care să corespundă mersului exterior al lumii.
Când ne trezim cu un vis, percepem în mod deosebit această fluctuaţie care vine de jos a unor vârtejuri haotice, ilogice, de imagini, şi putem observa cum intervine în acest vârtej haotic de imagini voinţa, care ordonează atunci ceea ce trăieşte în noi în aşa fel încât aceste trăiri sunt ordonate logic. Dar noi nu luăm cu noi logica cosmică, ceea ce am numit mai înainte supralogică, luăm cu noi numai voinţa.
Oare cum se face că această voinţă devine în interiorul nostru logică? Vedeţi dumneavoastră, aici e vorba de o taină umană importantă, de ceva extraordinar de important. E vorba de următorul lucru: Când ne cufundăm în existenţa noastră cosmică, în acea sferă care nu este prezentă pentru conştienţa obişnuită, când ne cufundăm în organizarea noastră, atunci simţim în voinţa noastră, care se desfăşoară aici, logica cosmică a organelor noastre. Noi simţim logica cosmică a organelor noastre.
Este extraordinar de important să ne fie absolut clar faptul că, atunci când ne trezim dimineaţa, aşadar, când ne cufundăm în trup, prin această cufundare în trup suntem constrânşi să dăm formă, într-un anumit fel, voinţei. Dacă trupul nostru nu ar fi deja format într-un anumit fel, atunci, la trezire, voinţa s-ar învârteji chinuitor în toate părţile; la trezire, voinţa ar tinde haotic şi chinuitor în toate părţile. Ea nu face acest lucru pentru că se cufundă în forma umană existentă. Când se cufundă, ia toate aceste forme; acest fapt îi conferă structura logică. Acest fapt face posibil ca, pornind din trupul uman, voinţa să confere logică gândurilor, care altfel s-ar învârteji amestecându-se haotic. În timpul nopţii, când omul doarme, omul este întreţesut în supralogică Cosmosului. El nu o poate reţine. Dar, când se cufundă în trup, voinţa ia forma trupului. Exact aşa cum, atunci când turnaţi apă într-un vas, apa ia forma vasului, tot astfel, voinţa ia forma trupului. Dar în cazul voinţei nu e vorba numai de ceva similar cu ceea ce se întâmplă când turnaţi apă într-un vas şi apa ia întreaga formă a vasului, în cazul voinţei nu e vorba numai de faptul că aceasta ia formele spaţiului, ci voinţa curge peste tot, în cele mai mici capilare.... La om această voinţă se repartizează în interior în absolut toate ramificaţiile şi de acolo stăpâneşte atunci desfăşurarea, care altfel ar fi haotică, a imaginilor.
Aşadar, ceea ce percepem ca un curent subteran este ceva care se desprinde de trup. Şi, într-adevăr, este ceva care se desprinde de trup, este ceva unit, ce-i drept, într-un anumit sens, cu trupul uman, dar care tinde în permanenţă să se desprindă de trupul uman, vrea în permanenţă să iasă din formele acestui trup uman. Dar componentele care ies la adormire din trup, pe care le poartă omul în Cosmos, care se cufundă pe urmă în trup, se conformează legii trupului.
(Tabla 1)Ei bine, lucrurile sunt de aşa natură încât cu întreaga organizare a capului omul ar ajunge numai la imagini. Există o prejudecată fiziologică generală, ideea că noi judecăm şi tragem concluzii cu capul. Nu, cu capul noi doar ne reprezentăm. Dacă am avea numai cap şi restul trupului ar fi inactiv în privinţa vieţii de reprezentare, noi am fi nişte visători în stare de veghe. Şi anume, capul are numai capacitatea de a visa în stare de veghe. Şi când revenim dimineaţa în trup trecând prin cap, când trecem prin cap, visele ne ajung în conştienţă. Abia când pătrundem din nou mai adânc în trup, când voinţa se readaptează nu numai capului, ci şi restului organizării, abia atunci această voinţă este din nou în stare să introducă logică în forţele plăsmuitoare imaginative, care altfel s-ar amesteca unele cu altele.
Aceasta vă conduce la un lucru pe care vi l-am prezentat în conferinţele trecute. Trebuie să ne fie clar faptul că omul îşi reprezintă cu capul şi că, în realitate, el judecă, oricât de ciudat şi paradoxal ar suna, cu picioarele şi, de asemenea, cu mâinile, şi apoi el trage concluzii tot cu picioarele şi cu mâinile. Aşa ia naştere ceea ce numim o concluzie, o judecată. Când omul îşi reprezintă ceva, atunci e vorba numai de imaginea care se reflectă în cap, dar el judecă şi trage concluzii ca om întreg, nu numai ca om al capului. Dar aceasta nu înseamnă, fireşte, că, dacă un om este invalid, el nu poate sau nu are voie să judece sau să tragă concluzii, căci trebuie să vedem cum sunt organizate lucrurile la asemenea oameni cărora le lipseşte oarecum accidental un membru sau altul.
Pentru a învăţa să punem ceea ce este omul din punct de vedere spiritual-sufletesc în legătură cu omul întreg, trebuie să ne clarificăm faptul că noi introducem logică în viaţa de reprezentare din aceleaşi regiuni în care nu ajungem deloc cu conştienţa obişnuită, care sunt ocupate de simţire şi voinţă. Judecăţile şi concluziile noastre se formează din aceleaşi regiuni interioare ale somnului în care îşi au originea simţirea şi voinţa noastră.
Regiunea cea mai cosmică din interiorul nostru este regiune matematică. Regiunea matematică ne aparţine nu numai ca oameni care stăm pe loc, ci şi ca oameni care ne deplasăm dintr-un loc în altul. Noi ne mişcăm mereu cumva sub forma unor figuri matematice. Când privim aceste figuri din exterior la un om care merge, vedem ceva spaţial; când le trăim în interior, trăim matematica interioară, matematica din interiorul nostru, care este de natură cosmică, dar elementul cosmic ne şi construieşte. Direcţiile spaţiale, pe care le avem în exterior, ne şi construiesc, noi le trăim în interiorul nostru. Şi, prin faptul că le trăim, noi le abstractizăm, preluăm imaginile care se oglindesc în creierul nostru şi le întreţesem cu ceea ce ni se prezintă din punct de vedere spaţial în lumea exterioară.
Trebuie să atragem astăzi atenţia asupra faptului că ceea ce transpune omul în lume ca relaţii matematice este acelaşi element care îl construieşte, aşadar, un element de natură cosmică. Căci, prin kantianismul absurd, spaţiul a devenit o formă pur subiectivă. El nu e o formă subiectivă, e un element pe care îl trăim ca element real acolo unde trăim natura de voinţă. Şi el radiază de acolo spre noi. De acolo radiază spre lume ceva cu care îmbibăm ceea ce ni se revelează din punct de vedere exterior.
Lumea actuală este încă foarte departe de a putea studia această întreţesere interioară a omului cu Cosmosul, această integrare a omului în Cosmos. Eu am atras atenţia asupra acestei integrări a omului în Cosmos într-un mod evident în cartea mea Die Philosophie der Freiheit (Filosofia libertăţii), unde veţi vedea că eu arăt în nişte pasaje remarcabile că sub nivelul conştienţei obişnuite omul are legătură cu întregul Cosmos, că el este o parte a întregului Cosmos, şi că fiinţa umană individuală înfloreşte oarecum pe baza acestui element cosmic general pe care îl cuprinde pe urmă cu conştienţa obişnuită. Tocmai acest pasaj din Filosofia libertăţii a fost înţeles de cei mai puţini oameni; majoritatea nu au înţeles despre ce e vorba. Nici nu e de mirare că într-o epocă în care abstractismul prosperă, ajungând până la teoria lui Einstein, că într-o epocă în care această concepţie, fireşte, extraordinar de ingenioasă în sine, dar absolut abstractă, este aşezată în faţa lumii ca şi cum ar fi ceva deosebit, oamenii nu înţeleg o concepţie care vrea să pătrundă în realitate, chiar în realitatea adevărată....
Dar asemenea reprezentări despre omul însuşi cum sunt cele pe care vi le-am prezentat eu astăzi oferă un fel de călăuzire spre o gândire conformă cu realitatea. Poate că ele sunt ridiculizate astăzi de cei care sunt dresaţi prin gândirea noastră abstractă. Pe parcursul a trei-patru secole, omenirea occidentală a fost dresată să trăiască în sânul unor pure abstracţiuni. Dar în epoca noastră trebuie să aibă loc o cotitură în această privinţă, noi trebuie să găsim drumul înapoi spre realitate. Oamenii au devenit materialişti nu pentru că au pierdut logica, ci pentru că au pierdut realitatea. Materialismul este logic, spiritualismul este logic, monismul este logic, dualismul este logic, logic este totul, dacă nu are la bază chiar nişte erori reale de gândire. Dar un lucru încă nu corespunde realităţii prin faptul că e logic. Putem găsi realitatea numai dacă pătrundem tot mai mult cu gândirea noastră însăşi în acea regiune despre care am spus: În gândirea pură, procesul universal al lumii ajunge pe o culme. – Această afirmaţie se găseşte în scrierile mele de teoria cunoaşterii, şi trebuie să ne cucerim ceea ce se afirmă aici ca bază pentru o înţelegere a lumii.
În clipa în care mai avem gândirea, cu toate că nu avem niciun conţinut senzorial, în acea clipă gândirea este totodată voinţă. Nu mai există nicio deosebire între voinţă şi gândire. Căci atunci gândirea este un fel de voinţă şi voinţa este un fel de gândire. Când gândirea a devenit absolut liberă de orice element senzorial, procesul universal al lumii a ajuns pe o culme. Şi spre acest ţel trebuie să năzuim, înainte de toate: să ajungem la noţiunea de gândire pură.
