În stare de conştienţă obişnuită nu reuşim să înţelegem sensul viselor noastre. De fapt, nu reuşim să trăim visele înseşi, fiindcă trebuie să ne mulţumim întotdeauna doar cu amintirea unui vis. Ne trezim şi visul s-a şi terminat.
Dar, după Steiner, pentru cei care au ajuns la un stadiu mai avansat al conştienţei, visarea e altceva. Ei simt cursul dramatic al visului din spatele conţinutului său manifest, şi astfel încep să „ridice vălul” visului, să îi simtă înţelesul spiritual, o prezenţă vie în spatele şi în interiorul lui. Într-un sens, în vis ne vedem propria noastră esenţă. Trebuie să ne amintim că acest lucru e valabil nu pentru conştienţa obişnuită, ci pentru cei care au ajuns la ceea ce Steiner numeşte un fel de conştienţă mai „luminată”, ordonată şi convingătoare în sine. Şi, în mod foarte surprinzător, Steiner sugerează că pentru o astfel de conştienţă visul poate dezvălui ceva despre ceea ce vor deveni în viitor fiinţele umane.
El foloseşte aici o analogie foarte utilă: analogia seminţei în relaţie cu planta matură. Aşa cum planta îmbătrânită se veştejeşte în jurul seminţei care se formează, tot astfel, şi corpul nostru constituie într-un fel un element al descompunerii aşa cum vine, informa sa, din vieţile noastre anterioare, în timp ce visul poate fi văzut ca sămânţa unei noi vieţi.
Steiner merge mai departe şi, într-un pasaj deosebit de exact şi poetic, pune în contrast capul, sistemul ritmic şi sistemul metabolic sub aspectul vitalităţii şi al felului de cunoaştere necesară pentru a le înţelege. Ar fi nevoie de o inteligenţă fantastică, dobândită prin conştienţă imaginativă, spune el, pentru a începe să înţelegem capul, în timp ce pentru a înţelege sistemul metabolic trebuie să dormim sau să visăm, iar pentru a înţelege sistemul ritmic trebuie să pendulăm între veghe şi somn.
În continuare, Steiner se referă la tabloul conştienţei care se dezvoltă printr-o putere enorm intensificată a memoriei, astfel încât să avem toate vieţile noastre într-o singură imagine grandioasă. Aceasta duce la o examinare a părţii ascunse a acestor experienţe ale noastre, a sensului lor. Viaţa este un fel de carte ale cărei litere le vedem, dar a cărei limbă rămâne s-o înţelegem. Prin intermediul practicii spiritual-ştiinţifice, începem să simţim cu ce le suntem datori zeilor prin faptul că nu înţelegem viaţa. Este o datorie, subliniază Steiner, pe care o putem plăti doar după moarte.
Căci în timpul stării de veghe al vieţii cunoaştem doar aspectul uman al faptelor noastre pe Pământ; în timpul somnului adânc, noi trăim aceleaşi fapte din punctul de vedere al ochiului lui Dumnezeu. După moarte, trecem în sens invers prin experienţele noastre de viaţă, recapitulând cam tot atâta timp cât am petrecut dormind în timpul vieţii noastre pe Pământ (adică, aproximativ o treime din viaţă). Căci avem nevoie să revedem cel mai mult experienţele din timpul somnului profund, de vreme ce ele conţin perspectiva spirituală asupra a tot ceea ce am cunoscut pe Pământ. „Numai că ceea ce am trăit în mod inconştient în timpul fiecărei nopţi, trăim acum în mod conştient”.
Ieri am încercat să arăt că printr-o cercetare mai intimă a vieţii de vis a omului putem fi conduşi la ştiinţa iniţiatică. Misiunea mea va fi aceea de a aprofunda ceea ce am încercat să vă prezint oarecum din punctul de vedere al conştienţei obişnuite prin faptul că voi examina astăzi aceeaşi temă prin prisma cunoaşterii imaginative, aşadar, aşa cum arată lucrurile pe care le-am examinat ieri când cel care le priveşte este un om care a ajuns să contemple lumea în imaginaţiuni. Să facem abstracţie de deosebirea dintre cele două genuri de vise despre care am vorbit ieri, aşadar, să examinăm visele ca atare. Ajungem la o cercetare justă dacă descriem cum se raportează viaţa imaginativă, vederea imaginativă, la un vis pe care îl are cel înzestrat cu imaginaţiuni. Să comparăm ceea ce rezultă aici cu acea auto-observaţie la care ajunge cel care are imaginaţiuni când priveşte în urmă la propria sa entitate umană, când contemplă pe cale imaginativă organele umane, fie la el însuşi, fie la alţi oameni, sau şi ansamblul organic, adică, omul întreg ca organism. Vedeţi dumneavoastră, ambele, atât lumea visului, cât şi organismul uman fizic şi eteric, arată în faţa conştienţei imaginative cu totul altfel decât în faţa conştienţei obişnuite. Şi cel care are imaginaţiuni poate visa, şi el poate visa la fel de haotic ca şi ceilalţi oameni. El poate aprecia foarte bine lumea visului pe baza trăirilor proprii, căci, pe lângă viaţa imaginativă, care este o viaţă ordonată, plină de lumină din punct de vedere interior, lumea visului se desfăşoară şi la el la fel ca pentru conştienţa obişnuită, se raportează şi la el exact la fel ca pentru aceasta la viaţa de veghe exterioară. Eu am subliniat adesea faptul că cel care ajunge la o contemplare spirituală reală nu devine un visător sau un exaltat, el nu trăieşte şi priveşte în permanenţă numai în lumile superioare. Un om care trăieşte în permanenţă numai în nişte lumi superioare, sau care visează despre nişte lumi superioare, şi nu vede realitatea exterioară, nu este un iniţiat, ci, chiar dacă are o dispoziţie patologică numai din punct de vedere sufletesc, aceasta trebuie considerată, totuşi, o dispoziţie patologică. Adevărata cunoaştere iniţiatică nu ne îndepărtează de viaţa fizică obişnuită şi de condiţiile ei particulare, ci, dimpotrivă, face din om un observator mai atent, mai conştiincios, decât ar fi el fără facultatea contemplării spirituale. Şi când cineva nu are niciun simţ pentru realităţile obişnuite, niciun interes pentru amănuntele vieţii, niciun interes pentru amănuntele din viaţa altor oameni, când cineva pluteşte, considerându-se „superior” – şi eu spun asta între ghilimele –, când cineva pluteşte „superior” pe deasupra vieţii şi nu se preocupă de amănunte, acest lucru nu poate fi decât un semn al faptului că el nu are nimic dintr-o clarvedere reală.
Astfel, un om care a ajuns pe treapta Imaginaţiei – eu vorbesc acum numai despre aceasta, dar poate fi vorba, şi de treapta Inspiraţiei, de treapta Intuiţiei – îşi cunoaşte foarte bine viaţa de vis pe baza propriei sale experienţe. Dar există, totuşi, o deosebire în atitudinea faţă de vis. Persoana înzestrată cu cunoaşterea imaginativă simte că visul e ceva cu care se uneşte, cu care devine una într-o măsură mult mai intensă decât se poate realiza acest lucru în conştienţa obişnuită. El este în stare să ia visul mai în serios. Şi abia Imaginaţia este îndreptăţită să ia visul în serios, căci ea este capabilă să vadă oarecum în spatele visului şi să sesizeze la vis mai ales desfăşurarea dramatică a acestuia, tensiunile şi destinderile, catastrofele, crizele, nu atât conţinutul particular al visului. Conţinutul visului începe să intereseze chiar mai puţin la un om înzestrat cu cunoaşterea imaginativă. Pe el îl interesează mai curând dacă visul duce la o criză, la o bucurie, dacă visul duce la ceva care devine uşor sau dificil, şi aşa mai departe.
Ceea ce începe să ne intereseze mai ales, trebuie să repet mereu, este această desfăşurare dramatică, această tensiune dramatică a visului, aşadar, tocmai aspectul de care adesea conştienţa obişnuită nu se interesează. Şi, dacă putem privi astfel în spatele visului, observăm că în vis are loc ceva care se raportează la fiinţa spirituală a omului într-un mod absolut precis. Ne spunem: Visul este, în realitate, fiinţa umană în sens spiritual, aşa cum germenele unei plante este planta însăşi. Începem să vedem în conţinutul visului, mai ales în desfăşurarea dramatică a visului, omul spiritual sub formă de germene. Şi ajungem să sesizăm în acest om sub formă de germene ceva care e străin de viaţa prezentă; e străin, tot aşa cum germenele plantei, pe care i-l luăm toamna plantei, când aceasta are o anumită vârstă, e străin de forma plantei mature din acest an, şi se integrează firesc abia în procesul de dezvoltare a plantei din anul următor. Şi, exact această considerare a visului produce asupra conştienţei imaginative cele mai puternice impresii, pentru că omul simte tot mai mult că el poartă în sine, în fiinţa proprie care visează, ceva care trece în viaţa pământească următoare, ceva care se dezvoltă între moarte şi o nouă naştere, şi trece în viaţa pământească următoare. Învăţăm să simţim visul ca germene al următoarei vieţi pământeşti. Acest fapt este extraordinar de important şi va fi confirmat şi mai mult dacă vom compara această trăire deosebită, care este o trăire afectivă intensă, cu acea imagine pe care o putem avea despre omul fizic obişnuit, aşa cum stă el în faţa noastră cu diferitele sale organe. El se modifică şi în faţa conştienţei imaginative, astfel încât acum avem un sentiment asemănător cu sentimentul pe care îl avem când planta pe care am cunoscut-o ca plantă verde, proaspătă, înflorită, începe să se ofilească. Astfel, când omul contemplă în conştienţa imaginativă acest plămân, acest ficat, acest stomac, mai ales acest creier al omului, ca organe fizice, el îşi spune: în comparaţie cu spiritualul, acestea sunt ceva care se ofileşte.
Vă veţi spune că e neplăcut să priveşti prin contemplare imaginativă omul fizic ca fiinţă care se ofileşte. Dar nicio persoană care a făcut cunoştinţă cu ştiinţa iniţiatică nu a afirmat vreodată că prin aceasta i s-ar prezenta numai lucruri plăcute despre om. Ea trebuie să le prezinte oamenilor adevărul, nu lucruri plăcute. Dar, pe de altă parte, trebuie să atragem atenţia şi asupra faptului că atunci când facem cunoştinţă cu omul fizic ca fiinţă care se ofileşte vedem în el tocmai omul spiritual. Nu puteţi vedea licărind omul spiritual dacă nu faceţi cunoştinţă, într-un anumit fel, cu fiinţa care se descompune, care se ofileşte.
Astfel, prin aceasta aspectul omului nu va fi mai urât, ci, dimpotrivă, mai frumos şi mai adevărat. Dacă putem observa în acest fel ofilirea spirituală a organelor umane, aceste organe fizice cu conţinutul lor eteric ne apar drept ceva care provine din trecut, din viaţa pământească anterioară, şi care în viaţa pământească actuală se ofileşte. Şi astfel, ajungem la reprezentarea faptului că în sânul evoluţiei omului care se ofileşte, care se ofileşte în fiinţa sa din viaţa pământească anterioară, se formează germenele pentru viaţa pământească viitoare. Ceea ce se ofileşte cel mai mult este capul uman. Şi visul apare pentru contemplarea imaginativă tocmai ca o emanaţie a capului uman.
În schimb, ceea ce apare pentru contemplarea imaginativă ofilindu-se cel mai puţin, şi aproape asemănător visului obişnuit, este sistemul metabolismului şi al membrelor, şi prin aceasta forma sa cel mai puţin ofilită, forma cea mai legată, conform conţinutul ei, de viitorul omului; în timp ce sistemul ritmic, ceea ce se adăposteşte în cutia toracică, face legătura dintre cele două sisteme. Este partea care ţine echilibrul.
Pentru o contemplare spirituală, inima umană devine un organ remarcabil. Pentru o contemplare spirituală, inima fizică se ofileşte, dar, când apare sub formă imaginativ-spirituală, ea rămâne aproape – eu spun aproape, nu cu totul –, ea rămâne aproape cum a fost, numai că mai frumoasă, mai nobilă în forma ei decât forma pe care o avea ca inimă fizică.
De aceea ar putea exista un anumit adevăr când se spune că, dacă am vrea să pictăm o imagine spirituală a omului, am zugrăvi un chip relativ înţelept, poate chiar îmbătrânit, legat de nişte picioruşe şi mânuţe de copil, de nişte aripioare, pentru a sugera îndepărtarea de Pământ; dar am sugera oricum, într-un anumit fel, şi organul fizic care ar aminti de inimă.
Dacă avem viziunea imaginativă a omului, ceea ce încercăm să înfăţişăm nu va fi ceva simbolic în sensul negativ pe care îl are în cadrul civilizaţiei actuale elementul simbolic, ci va conţine elemente ale existenţei fizice, nişte elemente care se ridică totodată din sânul existenţei fizice. Şi am putea spune, de asemenea, următorul lucru – când vorbim despre lumea spirituală trebuie să începem să ne exprimăm puţin sub forma unor paradoxuri, căci lumea spirituală arată, în realitate, cu totul altfel faţă de lumea fizică, de aceea pare paradoxală –, am putea spune, când începem să contemplăm omul pe baza cunoaşterii imaginative, că faţă de cap avem sentimentul: Ah, ce ager trebuie să gândeşti acum, pentru a te menţine faţă de acest cap al omului. Când reflectăm pe baza conştienţei imaginative la capul uman, ajungem, încetul cu încetul, să ni se pară că suntem absolut slabi de minte, căci cu gândurile cele mai agere cu care suntem obişnuiţi în viaţă nu ne putem apropia uşor de această formaţiune minunată a capului uman ca formaţiune fizică.
Ei bine, transpus în spiritual, acesta este mult mai minunat când se ofileşte, când îşi arată forma într-un mod atât de pronunţat; căci, în realitate, circumvoluţiunile creierului, ofilite, devin ceva care conţine în sine tainele profunde ale modelării cosmice. Când începem să înţelegem capul uman, privim astfel în profunzime tainele modelării cosmice, şi când vrem să înţelegem capul ne simţim în permanenţă „bătuţi în cap”.
În schimb, când vrem să înţelegem membrele şi sistemul metabolic al omului pe baza conştienţei imaginative, ne spunem: Aici raţiunea ageră nu ne ajută, aici trebuie să dormim şi să visăm despre om. Fiindcă omul se înţelege cel mai bine în privinţa acestei organizări când visează despre sine, când visează în stare de veghe.
Aşadar, când începem să examinăm pe cale imaginativă organizarea fizică a omului trebuie să abordăm lucrurile într-un mod foarte diferenţiat. Omul trebuie să devină deştept, extraordinar de deştept, când vrea să examineze capul. El trebuie să devină un visător când vrea să examineze sistemul metabolismului şi al membrelor. Când vrea să examineze sistemul ritmic, el trebuie să penduleze între starea de somn şi starea de veghe. Dar toate acestea reprezintă un rest al vieţii pământeşti anterioare. Astfel, ceea ce trăieşte omul din propria sa fiinţă în stare de veghe este un rest al vieţii pământeşti anterioare. Acesta doar intervine în viaţa pământească actuală, intervine în viaţa omului în măsura în care am indicat acest lucru ieri când am spus, de exemplu, despre acţiunea omului: În realitate, omul execută el însuşi din acţiunile sale numai atâta cât visează; zeii fac restul. – Atâta intervine prezentul. Restul provine din nişte vieţi pământeşti anterioare. Observăm acest lucru la om când vedem în faţa noastră organizarea sa fizică ofilindu-se. Şi dacă privim ceea ce ştie el despre sine când visează, când visează în timpul somnului, atunci avem în faţa noastră ceea ce pregăteşte el pentru următoarea viaţă pământească. Trebuie să deosebim foarte clar lucrurile unele de altele.
Astfel, Imaginaţia duce în mod nemijlocit de la această considerare a omului, a omului treaz şi a omului care doarme, la contemplarea acelei evoluţii care trece de la o viaţă pământească la alta.
Dar, atât la omul care adoarme, cât şi la omul treaz, o poziţie absolut specială o ocupă acel element sufletesc pe care îl numim amintire, ceea ce se păstrează în memorie. Examinaţi-vă amintirile obişnuite. Ştiţi cu toţii: ceea ce vă amintiţi este ceva ce scoateţi la lumină din interior, ca gânduri, ca reprezentări. În aceste amintiri, trăirile îşi pierd caracterul viu, capacitatea de a impresiona, culorile, şi aşa mai departe. În amintire, întâmplările au devenit palide. Dar, pe de altă parte, aceste amintiri trebuie să ni se pară a fi foarte strâns legate de fiinţa umană, ba, mai mult decât atât, apar ca însăşi fiinţa omului. Numai că de obicei omul nu e destul de sincer pentru a-şi mărturisi ceea ce trebuie să-şi mărturisească în această direcţie.
Dar vă întreb: Când priviţi în interiorul dumneavoastră pentru a descoperi ce este în realitate Eul dumneavoastră, oare ce este acesta altceva decât amintirile? Când vreţi să priviţi în urmă la Eul dumneavoastră, nu prea veţi găsi în interiorul dumneavoastră altceva decât amintirile vieţii. Fireşte, veţi găsi aceste amintiri străbătute de un fel de activitate, dar aceasta rămâne foarte palidă şi obscură. Pentru viaţa pământească, ceea ce apare în mod viu ca Eu sunt amintirile.
Oare ce devine această lume a amintirilor, la care nu e nevoie decât să vă gândiţi pentru a o avea în faţa dumneavoastră la început cu caracterul ei de umbră, fantomatic, deci, ce devine această lume a amintirilor în faţa conştienţei imaginative? Ea se extinde imediat, ea devine în faţa conştienţei imaginative un tablou grandios, prin intermediul căruia contemplăm în imagini tot ceea ce am trăit în viaţa pământească actuală. Am putea spune [Steiner desenează pe tablă], dacă acesta este omul, acestea sunt amintirile: prin contemplare imaginativă, această amintire se extinde imediat ajungând până la naştere. Ne simţim ca scoşi din spaţiu; aici totul este proces. Contemplăm astfel un tablou, privindu-ne întreaga viaţă pământească de până acum. Timpul devine spaţiu. E ca şi cum am privi în lungul unei alei. Cuprindem această întreagă viaţă de până acum într-un tablou, într-o panoramă, şi ne putem spune: amintirea se dilată, se extinde. Când o avem în conştienţa obişnuită, ea este ca un singur moment în timp. Când o avem în faţa conştienţei imaginative, ea se extinde în timp. În faţa conştienţei obişnuite ea se prezintă, în realitate, în acest fel: Când, de exemplu, să spunem, am ajuns la patruzeci de ani şi ne amintim ceva ce am trăit cu douăzeci de ani în urmă, dar nu prin contemplare imaginativă, ci prin reprezentare obişnuită, de obicei ne reprezentăm că acest eveniment ar fi dispărut, ce-i drept, ar fi dispărut în spaţiu, dar, totuşi, ar fi existat. Când contemplăm evenimentul pe cale imaginativă, ştim: evenimentul persistă; el a dispărut la fel de puţin cum au dispărut copacii îndepărtaţi ai unei alei. El este prezent. Privim în acest tablou ca şi cum am privi în lungul unei alei. Şi ne dăm seama că această amintire pe care o purtăm în interiorul nostru în conştienţa obişnuită este o mare iluzie.
Dacă am considera că ceea ce purtăm în conştienţa obişnuită ca amintire este o realitate, e ca şi cum am face la un copac o secţiune transversală şi am considera drept realitate a copacului ceea ce se vede înăuntru, această secţiune transversală. Această secţiune transversală nu este, de fapt, nimic. Ceea ce rezultă aici este numai o imagine, trunchiul copacului se află deasupra şi dedesubtul secţiunii transversale. Şi aşa stau lucrurile, în realitate, când percepem amintirea pe cale imaginativă. Remarcăm întreaga lipsă de valoare a diferitelor conţinuturi de amintire; totul se extinde până aproape de naştere, şi, eventual, chiar dincolo de naştere. Tot trecutul devine prezent. El este prezent; ce-i drept, el se arată îndepărtat privit în perspectivă, dar este prezent.
Şi, dacă am sesizat odată acest lucru, dacă am ajuns la o asemenea contemplare, atunci apare acea cunoaştere de care este capabilă o observaţie continuă, care ne spune că omul, când îşi abandonează corpul fizic odată cu moartea, are, pentru un scurt timp după moarte, timp de câteva zile, acest tablou retrospectiv drept viaţa sa firească. După ce omul trece prin poarta morţii, la început, pe parcursul mai multor zile, trăirea sa constă în faptul că el priveşte această panoramă a vieţii; el îşi contemplă viaţa în nişte imagini grandioase, în nişte imagini luminoase, strălucitoare, impresionante.
Dar acum trebuie să mergem mai departe cu această cunoaştere imaginativă. Desigur, dacă mergem mai departe cu cunoaşterea imaginativă, viaţa ni se îmbogăţeşte, într-un anumit fel; şi atunci vedem în mod just nişte lucruri pe care de obicei le vedeam altfel. Să spunem, de exemplu, că atunci sesizăm comportamentul pe care îl avem faţă de alţi oameni, conduita pe care o avem faţă de alţi oameni. Sesizăm intenţiile pe care le-am avut prin această conduită, faptele pe care le-am făcut, modul în care ne-am purtat faţă de oameni. Se poate ca în viaţa obişnuită să reflectăm mai mult sau mai puţin, după caz, în funcţie de cât suntem de necugetaţi; dar noi reflectăm la ceea ce facem. Avem o reprezentare a propriului comportament. Dar ceea ce sesizăm este, totuşi, numai o reprezentare parţială. Să presupunem că am făcut faţă de un om o faptă bună sau o faptă rea. Vedem urmările faptei bune, mulţumirea celuilalt om, poate că şi el ne va ajuta într-o privinţă sau alta. Aşadar, vedem urmările unui asemenea comportament care pot apărea în lumea fizică. Dacă am făcut o faptă rea, vom putea vedea că am lezat omul, că el a ajuns să fie nemulţumit, că poate i-am cauzat chiar o suferinţă fizică etc. Dacă nu evităm, dacă nu ne jenează să observăm consecinţele faptelor noastre asupra altui om, putem observa toate aceste lucruri în cadrul vieţii fizice. Dar aceasta este numai o latură a problemei. Orice faptă pe care o săvârşim faţă de oameni, ba chiar şi faptele pe care le săvârşim faţă de celelalte regnuri ale naturii, mai au o latură. Să presupunem că aţi fi făcut faţă de un om o faptă bună. Această faptă bună are în lumea spirituală o existenţă, o anumită semnificaţie. Ea este, într-un fel, o sursă de căldură în lumea spirituală; ea este un fel de centru din care emană nişte radiaţii spirituale de căldură. De la o faptă bună pe care am făcut-o faţă de un alt om, în lumea spirituală emană căldură sufletească. De la o faptă rea pe care am făcut-o faţă de un alt om emană răceală sufletească. Şi, într-adevăr, aşa stau lucrurile, e ca şi cum am purta în lumea spirituală căldură sufletească sau răceală sufletească, în funcţie de felul în care ne comportăm faţă de alţi oameni. Alte fapte ale omului acţionează, la rândul lor, ca şi cum ar trimite în lumea spirituală, într-o direcţie sau alta, raze de lumină strălucitoare; alte fapte acţionează aducând întuneric în lumea spirituală; într-un cuvânt, s-ar putea spune că noi trăim numai pe jumătate ceea ce facem în viaţa de pe Pământ.
Când realizăm conştienţa imaginativă, tot ceea ce ştim în cadrul celeilalte conştienţe dispare. Dacă am ajutat un om sau l-am lezat, de acest lucru trebuie să se ocupe conştienţa obişnuită; dar efectul pe care îl produce în lumea spirituală o faptă – fie bună, fie rea, fie înţeleaptă, fie prostească – sub formă de căldură sufletească, de răceală sufletească, de lumină sufletească, de întunecare sufletească – există aici o mare diversitate –, se înalţă în faţa conştienţei imaginative, începe să fie prezent. Şi ne spunem: Acest efect nu a fost prezent fiindcă tu nu ai fost conştient de acest efect al faptelor tale când ai acţionat în conştienţa obişnuită. Atunci ne spunem: Să nu-ţi imaginezi că dacă, atunci când ai făcut o faptă, nu ai fost conştient că această faptă este o sursă care emană lumină şi căldură sufletească, să nu-ţi imaginezi că dacă nu ai văzut, nu ai simţit această lumină şi căldură, ea nu ar fi prezentă. Să nu-ţi imaginezi aşa ceva. Tu ai trăit toate acestea, dar în subconştient. Tu ai trecut prin toate acestea. Aşa cum le văd acum ochii tăi, ochii tăi sufleteşti ai conştienţei superioare: dacă ai făcut o faptă bună faţă de un alt om, dacă l-ai ajutat, dacă ai lezat un om printr-o faptă rea, subconştientul tău a trăit, mergând absolut în paralel, ce a însemnat această faptă în lumea spirituală.
Şi, în momentul în care omul a avansat atât de mult cu conştienţa imaginativă încât această conştienţă imaginativă s-a intensificat, el nu doar îşi vede trăirile ca într-o panoramă, ci este obligat să observe că el nu este deloc om întreg dacă nu trăieşte ce a lăsat netrăit, această altă latură a faptelor sale, această altă latură a vieţii sale pământeşti. El începe să-şi apară lui însuşi, în această panoramă a vieţii care se întinde până la naştere sau înainte de naştere, complet schilod, ca şi cum cineva ar fi tăiat din el o bucată. El îşi spune mereu: Tu ar fi trebuit să trăieşti acest lucru; tu eşti, de fapt, ca un om fără ochi, ca un om căruia i s-ar fi amputat piciorul; nu eşti un om întreg. Tu nu ai trăit, în realitate, cealaltă jumătate a trăirilor tale. Aşadar, în cadrul conştienţei imaginative omul trebuie să ajungă să se simtă mutilat în privinţa trăirilor sale, astfel încât să simtă, înainte de toate, că viaţa obişnuită i-a acoperit ceva.
În epoca noastră materialistă, acest fenomen este foarte pronunţat, fiindcă această epocă materialistă nu crede, în principiu, că faptele umane mai au şi o altă valoare şi semnificaţie în afară de aceea pe care o au ele pentru viaţa nemijlocită, care se desfăşoară pe plan exterior în lumea fizică. Când se afirmă că mai există ceva deosebit, care se desfăşoară în lumea spirituală, ei consideră, mai mult sau mai puţin, că aceasta este o prostie; totuşi, aşa stau lucrurile. Şi în faţa conştienţei imaginative apare acest sentiment al mutilării. Atunci ne spunem: Tu trebuie să găseşti posibilitatea de a trăi tot ceea ce nu ai trăit. Dar nu merge, nu merge aproape deloc; nu merge decât în privinţa unor amănunte, doar într-o măsură infimă.
Cel care priveşte mai profund viaţa simte gravitatea situaţiei şi el observă: în timpul vieţii pământeşti, noi nu putem realiza multe lucruri din această viaţă, simţim că avem oarecum o datorie faţă de viitor, că trebuie să ne spunem: Viaţa ne dă nişte sarcini, pe care nu le putem rezolva în această viaţă pământească. Trebuie să rămânem datori cu ele Universului şi să ne spunem: Eu voi putea trăi aceste lucruri numai după ce voi fi trecut prin moarte. Astfel, înţelepciunea iniţiatică ne îmbogăţeşte intens viaţa, chiar dacă adesea aceasta este o îmbogăţire absolut tragică a vieţii, când simţim că devenim inevitabil datori faţă de viaţă şi când simţim necesitatea de a semna un titlu de creanţă faţă de zei, necesitatea de a le spune: Eu pot trăi toate acestea numai după ce voi fi murit; abia atunci pot ajunge la o asemenea trăire cu care îi sunt dator Universului.
Conştienţa acestui fapt, a faptului că viaţa interioară trebuie să se desfăşoare parţial printr-un fel de poliţă asupra viitorului, asupra vieţii de după moarte, conştienţa interioară a acestui fapt aprofundează într-un mod incomensurabil viaţa umană. Ştiinţa spirituală nu are doar menirea de a ne învăţa să cunoaştem din punct de vedere teoretic un lucru sau altul. Cel care studiază ştiinţa spirituală aşa cum se studiază alte lucruri ar face mai bine să studieze o carte de bucate. Cel puţin atunci el va fi obligat să nu privească lucrurile numai în sens pur teoretic. Căci viaţa, în principal viaţa stomacului şi ceea ce se leagă de aceasta, are grijă ca noi să luăm în serios o carte de bucate şi să nu o privim în sens pur teoretic. Când ştiinţa spirituală se apropie de oameni, ea trebuie să aprofundeze viaţa, viaţa de simţire, viaţa inimii.
O aprofundare extraordinară a vieţii are loc când ni se atrage atenţia asupra acestei datorii faţă de zei şi când ne spunem: Noi nu putem trăi o jumătate din viaţa de pe Pământ pentru că ea se ascunde sub suprafaţa existenţei. Dacă învăţăm să cunoaştem prin iniţiere ce se ascunde aici de obicei pentru conştienţa obişnuită, vom putea pătrunde puţin în sfera lucrurilor cu care suntem datori. Şi atunci vom spune: Cu conştienţa obişnuită putem vedea că suntem datori, dar nu putem citi titlul de creanţă pe care ar trebui să-l semnăm noi înşine. Cu conştienţa iniţiatică putem citi, ce-i drept, titlul de creanţă, dar nu-l putem plăti în viaţa obişnuită. Trebuie să aşteptăm până după moarte. Şi dacă am ajuns să fim conştienţi de acest fapt, dacă trăim în mod viu conştienţa faptului că suntem datori, atunci am devenit maturi pentru a urmări mai departe viaţa umană sub forma acelui tablou retrospectiv despre care am vorbit, când ne întoarcem în urmă până la naştere. Şi pe urmă vedem că după câteva zile începe această experienţă: trebuie să trăim ce am lăsat netrăit.
Şi pentru orice faptă pe care am săvârşit-o faţă de oameni sau şi faţă de lume trebuie să trăim ce am lăsat netrăit. Mai întâi apar ultimele fapte, cele pe care le-am săvârşit înainte de moarte; apoi ne parcurgem viaţa mai departe în sens invers. Mai întâi suntem atenţi la semnificaţia cosmică a faptelor rele sau bune pe care le-am făcut la urmă. Ceea ce am trăit din ele pe Pământ se îndepărtează; acum trăim ce înseamnă ele pentru lume.
Şi lucrurile merg mai departe. Ne trăim viaţa încă o dată, în sens invers. Ştim că în acest timp, când ne trăim viaţa încă o dată în sens invers, când trăim semnificaţia cosmică a acestei vieţi, ştim că în acest timp încă mai suntem uniţi cu Pământul, fiindcă acum nu facem altceva decât să trăim latura cealaltă a faptelor pământeşti.
Atunci omul simte ca şi cum viaţa lui în continuare, viaţa lui viitoare, este purtată acum în sânul Universului. Ceea ce trăieşte omul aici e un fel de viaţă embrionară pentru viaţa în continuare între moarte şi o nouă naştere, numai că el nu este purtat, ca embrion, în sânul unei mame, ci în sânul lumii, şi anume, în sânul lumii care conţine ceea ce el nu a trăit aici în existenţa fizică. El îşi trăieşte existenţa fizică încă o dată, în sens invers, dar în ceea ce priveşte semnificaţia ei cosmică. El o trăieşte aici cu o conştienţă foarte divizată. Când trăieşte aici, ca om, în lumea fizică, omul se simte ca un rege faţă de celelalte entităţi. Chiar dacă numim leul regele animalelor, noi ne simţim, ca oameni, superiori lui. Omul simte că entităţile celorlalte regnuri se află sub nivelul lui. El le poate judeca; dar nu îşi poate imagina că acestea îl pot judeca pe el. El stă deasupra entităţilor celorlalte regnuri ale naturii. Ei bine, când trece după moarte prin trăirea pe care am descris-o adineaori, omul are un alt sentiment. Atunci el nu se simte pe sine în raport cu regnurile naturii, cărora le este superior, ci se simte în raport cu regnurile lumii spirituale, cărora le este subordonat. El se simte acum a fi fiinţa cea mai de jos şi celelalte fiinţe stând deasupra lui.
Şi, când trece prin trăirile pe care nu le-a trăit mai înainte, el simte peste tot entităţile care îi sunt superioare, cărora le este subordonat. Aceste entităţi îşi arată simpatia şi antipatia faţă de ceea ce trăieşte el ca urmare a vieţii sale pământeşti. Când trece prin această trăire care urmează imediat după moarte, el se simte peste tot învăluit ca într-o ploaie, ca într-o ploaie spirituală. El îşi trăieşte încă o dată faptele, şi anume, latura lor spirituală, dar, când trăieşte aceste fapte, asupra lui picură simpatiile şi antipatiile entităţilor superioare, care sunt situate deasupra lui. El este copleşit şi inundat de sentimentele de simpatie şi antipatie. Şi atunci el este cuprins ca într-o realitate spirituală de sentimentul: Trăirile asupra cărora radiază simpatiile entităţilor sublime ale ierarhiilor superioare sunt primite în Univers şi constituie mai departe o influenţă bună în Univers; trăirile asupra cărora cad antipatiile entităţilor superioare sunt respinse. Simţim despre acestea că, dacă nu le-am reţine în noi înşine, ele ar avea o influenţă negativă în Univers.
O faptă rea săvârşită asupra unui om va fi îmbibată de antipatiile entităţilor superioare. Şi simţim: Această unire cu antipatiile entităţilor superioare ar fi ceva extraordinar de rău pentru Univers dacă omul respectiv nu ar lega de el însuşi efectul pe care l-ar avea o faptă rea asupra întregului Univers, dacă l-ar lăsa liber. Şi din acest motiv el adună ceea ce este întâmpinat de antipatiile entităţilor superioare.
Şi în acest fel se pun bazele karmei, pentru ceea ce trece în următoarea viaţă pământească, pentru ca aceasta să-şi găsească apoi compensarea prin alte fapte.
Această trecere a fiinţei umane prin tărâmul sufletelor după moarte poate fi descrisă mai mult sub aspect exterior, aşa cum am făcut eu în cartea mea Theosophie (Teosofie). Aici lucrurile sunt descrise mai mult conform modului de gândire care a devenit obişnuit în epoca noastră. Acum, când am descris încă o dată, recapitulând, într-un fel, în cadrul Societăţii Antroposofice Generale, ce este antroposofia ca sistem, am vrut să descriu lucrurile mai mult din punct de vedere interior, astfel încât să puteţi simţi cum trăieşte omul, ca fiinţă umană, ca individualitate umană, în starea de după moarte.
Dar, după ce am privit toate acestea, ne putem îndrepta din nou privirea spre lumea visului, şi acum lumea visului ne apare într-o nouă lumină. Astfel, după ce am văzut cum priveşte un om după moarte latura spirituală a faptelor sale pământeşti, a existenţei sale pământeşti, şi a gândurilor sale pământeşti, ne putem îndrepta din nou privirea spre omul care visează, spre tot ceea ce a trăit omul în timpul somnului, şi atunci ne spunem: Omul a trăit deja odată aceste lucruri în timpul somnului, numai că în mod absolut inconştient. Şi atunci apare acea deosebire dintre trăirea din timpul somnului şi trăirea pe care o avem după moarte.
Examinaţi viaţa pământească a omului. Starea de veghe este întreruptă în permanenţă de somn. Ei bine, dacă presupunem că un om nu este prea somnoros, el îşi petrece dormind o treime din viaţă. El parcurge în această treime a vieţii sale, numai că nu ştie nimic despre aceasta, cealaltă latură, latura spirituală a faptelor sale. Visul aruncă numai nişte valuri uşoare la suprafaţă. Omul remarcă în vis unele aspecte care ţin de cealaltă latură, dar acestea sunt doar nişte mici valuri care se observă la suprafaţă. Dar, pe de altă parte, în starea de somn profund noi trăim în mod inconştient tot ceea ce ţine de latura spirituală a vieţii din timpul zilei.
Astfel, putem spune: În viaţa de veghe din timpul zilei trăim ceea ce gândesc şi simt oamenii, cum sunt ei ajutaţi sau nu sunt ajutaţi de noi înşine. În somn trăim în mod inconştient ceea ce gândesc zeii despre faptele şi despre gândurile noastre din timpul vieţii de veghe; dar noi nu ştim nimic despre aceasta. De aceea, cel care pătrunde în tainele existenţei îşi apare lui însuşi mutilat, aşa cum v-am descris, împovărat cu o datorie. Toate acestea au rămas în subconştient. După moarte, ele se desfăşoară cu adevărat în mod conştient. Şi de aceea noi trăim încă o dată tocmai acea parte a vieţii pe care am dormit-o, adică aproximativ o treime a duratei vieţii pământeşti. Aşadar, după ce un om a trecut prin moarte, el trăieşte din nou în sens invers ceea ce a trăit noapte după noapte; numai că acum el trăieşte conştient ceea ce a trăit noapte de noapte în mod inconştient. Am putea spune, deşi s-ar părea că prin aceasta am vrea să persiflăm aceste lucruri extraordinar de serioase: Dacă un om doarme cea mai mare parte a vieţii sale, această retrăire de după moarte a evenimentelor durează mai mult; dacă el doarme puţin, această retrăire durează mai puţin; în medie, o treime, pentru că el doarme o treime din viaţă. Aşadar, dacă un om a trăit şaizeci de ani într-o viaţă fizic-pământească, această retrăire a vieţii pe care o parcurge după moarte durează douăzeci de ani. Şi în această perioadă omul trece pentru lumea spirituală printr-un fel de stare embrionară.
Abia după ce am trecut prin toate acestea ne-am eliberat de Pământ. Abia atunci ne naştem, de fapt, pentru lumea spirituală pe care o trăim între moarte şi o nouă naştere. Simţim după moarte ca un fel de naştere pentru lumea spirituală când ieşim din cojile existenţei pământeşti, pe care le-am purtat până acum, fireşte, în sens spiritual, asupra noastră.
