Aceeași cameră ca în primul tablou. Capesius și Strader.
| CAPESIUS (adresându-se lui Strader, care intră): | ||
| Cu bucurie îmi salut prietenul Care-n dispute-aprinse M-a înfruntat curajos. N-ați fost văzut de mult În casa mea, voi care Atât de bucuros veneați odinioară. |
||
| STRADER: | N-am avut timp. Viața mea s-a schimbat mult, Nu îmi mai chinui mintea |
|
| 810 | Cu țesături de gânduri fără de speranță. Am o cunoaștere de mine însumi cucerită, Și o consacru unei munci adevărate, Ce poate fi folositoare-n viață. |
|
| CAPESIUS: | Ați părăsit deci calea cercetării? |
|
| STRADER: | Să spunem mai curând Că ea m-a părăsit pe mine. |
|
| CAPESIUS: | Și care-s țelurile spre care v-ați îndreptat? |
|
| STRADER: | Viața nu-i deloc făcută Să indice oamenilor țeluri pe care ei, |
|
| 820 | În plină lumină, să le poată privi. Ea nu-i decât un angrenaj Ce ne prinde-n mișcarea roților lui Și ne aruncă obosiți în bezne, Când măsura forțelor noastre a secătuit. |
|
| CAPESIUS: | V-am cunoscut pe când înfruntați, Cu un curaj deosebit, enigma existenței. Am aflat și cum ați văzut prăbușindu-se Comorile științei cucerite, Cum sufletul vostru a fost adânc zguduit |
|
| 830 | De-a fi băut cupa amară A viselor cercetătorului dezamăgit. Dar nici pe departe nu mă gândeam Că ați putea să vă smulgeți din inimă Impulsul de cunoaștere ce vă stăpânea. |
|
| STRADER: | V-aduceți aminte Și ziua în care, Prin adevărul cuvintelor ei, o văzătoare Mi-a arătat deslusit eroarea drumului meu? Am fost obligat să-mi mărturisesc Că nici o muncă de gândire |
|
| 840 | Nu poate afla vreodată izvoarele vieții. Că orice gândire se rătăcește dacă Lumina celei mai înalte-nțelepciuni Se poate revela puterii sufletești Pe care-acea femeie spunea că o are. Știința riguroasă, e cert, se străduie zadarnic Spre o atare revelație. De-aș fi rămas doar la această unică-nfrângere A iluziei mele de cercetător, As fi fost cred în stare-atunci |
|
| 850 | Să reiau totul de la capăt, Și drumul meu propriu Să-l întrețes cu alte drumuri. Dar când a trebuit să văd totuși Că o-nsușire spirituală stranie, Ce-mi apărea ca nebunie, Transformă neputința în forță creatoare, Atunci mi-a încetat orice speranță. V-aduceți aminte de tânărul pictor Pe care împreună l-am întâlnit, |
|
| 860 | Pornit pe căi spirituale îndoielnice?... Eu după astfel de lovituri ale soartei Am trăit săptămâni în șir Cu o întunecare a minții, vecină nebuniei. Și când natura m-a făcut să-mi revin, Am hotărât cu o tărie de granit Să mă feresc pe mai departe de orice căutare. Ca să ajung cu totul sănătos, Mi-a trebuit un timp îndelungat. L-am trăit, adevărat, fără bucurie. |
|
| 870 | M-am exersat în lucruri care M-au dus la o viață practică, Așa încât, acum, conduc o fabrică Unde se roluesc șuruburi. Dar, grație acestei munci, Pot ore-ntregi să uit cât de chinuitoare-a fost Lupta mea deșartă. |
|
| CAPESIUS: | Mărturisesc că regăsesc cu greu, În cel ce azi îmi stă în față, Pe-acel prieten de odinioară... |
|
| 880 | Dar în afara orelor de muncă De care mi-ați vorbit, Nu sunt și ceasuri În care vechile furtuni revin Și vă împing afară din viața asta-apăsătoare? |
|
| STRADER: | Nu sunt cruțat de acele ore-n care, În sufletul meu, neputința Vrea doar cu neputința să se lupte. Destinul meu n-a vrut însă Ca în această viață, cu totul pierdută, |
|
| 890 | Să îmi pătrundă-n inimă Noi raze de speranță. Voi reuși s-ajung la resemnare. Se poate ca forța ce mi se pretinde acum Să-mi dea capacitatea De a parcurge altfel calea cercetării, ……………………………………. Dacă-acest curs al vieții pe Pământ s-ar repeta. |
|
| CAPESIUS: | Vorbiți, o, am auzit bine, De repetarea vieții pământești. Pe-acele căi ale spiritului |
|
| 900 | Pe care și azi Vreți să le considerați doar îndoielnice, Ați căștigat deci adevărul Cu greutate de destin? |
|
| STRADER: | Deci singur ați descoperit al treilea fapt, Cel ce mi-a dat puterea Să-ncep o viață nouă. Pe patul de boală am încercat Să-mbrățișez cu privirea, pentru ultima oară, Întinderea cunoștințelor pe care le dobândisem. |
|
| 910 | Și am făcut-o înainte de a mă îndrepta spre alte țeluri. De-o sută de ori m-am întrebat: Ce pot să ne învețe cunoștintele despre natură, Așa cum le putem cuprinde azi cu mintea? ... Nu-i nici o ieșire...: Să tăgăduiască repetarea vieților pământești Nu poate și n-are dreptul s-o facă nici o gândire, De nu voiește să rupă cu tot ceea ce Strădania cercetătorilor a recunoscut de-a lungul timpului. |
|
| CAPESIUS: | O experiență ca aceasta |
|
| 920 | M-ar fi cruțat de foarte multă suferință. În multe nopți fără de somn, Cu înfocare mi-am dorit Ca gânduri de acest fel Să-mi poată-aduce liberarea. |
|
| STRADER: | Dar mie-această fulgerare-a spiritului Și ultimele forțe mi-a răpit. Mereu simt în suflet, ca cel mai putemic impuls, Să verific, în viață, Ceea ce gândirea îmi dă drept adevăr. |
|
| 930 | O întâmplare-a vrut ca în acele zile grele Să mi se dovedească-n existența proprie Cât de teribilă e consecința acestui adevăr. Ea lasă ca suferințele și bucuriile vieții Să-apară ca urmări ale propriei noastre ființe, Și asta e adesea greu de suportat. |
|
| CAPESIUS: | Îmi pare imposibilă această experiență. Ce poate întrece-n strălucire Un adevăr fără-ncetare căutat Și care spiritului certitudine îi dă? |
|
| STRADER: | 940 | O fi așa, se poate, pentru voi. Dar eu în alt mod trebuie s-o simt. Voi nu cunoașteti drumul straniu-al vieții mele. Se pare că o pură întâmplare A-mpiedicat intențiile părinților mei. Ei au voit să-ajung călugăr. Și-adesea mi-au spus Că erezia fiului lor și-o socotesc Drept cea mai mare durere a vieții. Pe toate astea le-am luat... |
| 950 | Și încă multe altele, Așa cum se ia viața în ușor Când nașterea și moartea sunt considerate Ca limitele pelerinajului pământesc. Și viața mea de mai târziu chiar, Cu toate speranțele ei călcate-n picioare, Mi s-a înfățișat într-un tablou Ce doar prin sine însuși se lasă explicat. De n-ar fi venit ziua Ce m-a silit să-mi schimb părerea! |
|
| 960 | Fiindcă, trebuie să știți, nu v-am spus Tot ceea ce destinul mi-a impus. Eu nu sunt fiul oamenilor care Voiau să facă din mine un călugăr. M-au adoptat Pe când aveam câteva zile. Obârsia adevărată nu mi-o cunosc. Așa încât, eram străin încă din casa părintească. Și străin am rămas față de tot ce am trăit În mediul meu de mai târziu. |
|
| 970 | Și-acum, gândirea mă constrânge Să îmi îndrept privirea spre timpuri de demult, În care eu însumi m-am smuls lumii. Un gând se leagă de altul: Cel care-i stabilit străin să fie-n lume, 'nainte ca zorii conștienței să-i mijească, El și-a voit acest destin 'nainte ca, gândind, să-l poată vrea. Și pentru că am rămas pe mai departe Așa cum la-nceput eram, |
|
| 980 | Trebuie să îmi dispară orice îndoială Că m-aș putea supune apatic Puterilor ce-mi țes firul destinului, Și care nu vor să mi se reveleze. Ce-mi mai lipsește ca să-mi demonstreze cu cruzime Cât sunt de dese vălurile Ce propria existență mi-o ascund! Și-acum, o, judecați fără falsă nevoie de cunoaștere, Dacă noul meu adevăr mi-a adus lumina. Mi-a dat măcar certitudinea |
|
| 990 | Că trebuie în incertitudine să rămân. Mi-a arătat în așa fel destinul propriu Încât, pe jumătate suferind, Pe jumătate bătându-mi joc de el, Îi plătesc cu aceeași monedă. Cumplit a venit peste mine: Chinuit de un amar sarcasm, A trebuit să înfrunt viața; Și, persifland scamatoriile destinului, M-am lăsat în voia beznei. |
|
| 1000 | Un singur lucru mai puteam gândi: Tu, roată a vieții, ia-mă cu totul; Nu vreau să știu cum ajungi să te miști. |
|
| CAPESIUS: | Omul pe care îl cunosc în voi, Chiar dacă-ar vrea, nu poate să rămână mult timp Într-un astfel de pustiu al cunoașterii. În fața ochilor mei stau deja zile În care altfel ne vom întâlni. |
|
|
(Cortina cade, în timp ce cei doi mai stau încă față în față.)
|
||
