.
.

coperta cărții

„Conștiința este ceva care a intervenit într-un anumit moment. Conștiința a fost mai înainte altceva, și va deveni din nou altceva după ce sufletele omenești se vor fi dezvoltat un timp în lumina conștiinței. Noi am indicat deja cum se va modifica în viitor conștiința.

În paralel cu apariția evenimentului din fața Damascului la un mare număr de oameni în decursul secolului XX, va interveni ceva ca oamenii să învețe, atunci când au îndeplinit o faptă în viață, să privească înspre consecințele acelei fapte. Ei vor deveni mai gânditori, vor avea o imagine lăuntrică a faptei – la început doar câțiva oameni, dar apoi vor fi tot mai mulți în decursul următoarelor două până la trei milenii. După ce oamenii vor fi înfăptuit ceva, va apărea imaginea. La început ei nu vor ști ce este cu ea. Dar cei care s-au familiarizat cu știința spirituală își vor spune: Eu am o imagine! Ea nu este o imagine de vis, nu este deloc un vis, ci este imaginea a ceea ce mi se arată ca împlinire karmică a faptei pe care tocmai am săvârșit-o. Iar aceasta se va înfăptui cândva ca împlinire, ca o compensare karmică a ceea ce tocmai am făcut! – Aceasta va începe în secolul XX. Atunci, pentru om se va dezvolta capacitatea ca el să aibă imaginea unei fapte încă întrutotul îndepărtată, care nu s-a petrecut încă. Aceasta i se prezintă ca o contra-imagine lăuntrică a faptei sale, ca împlinire karmică ce va interveni cândva. Omul își va spune atunci: Eu am înfăptuit acum acest lucru. Și acum mi se arată ce trebuie să fac în compensare, și care mă va reține mereu de la desăvârșire dacă nu înfăptuiesc această compensare. – Atunci karma nu va mai fi o simplă teorie, ci ea va putea fi experimentată prin această imagine lăuntrică pe care tocmai am caracterizat-o.”

IMPULSUL CHRISTIC ȘI DEZVOLTAREA CONȘTIENȚEI EULUI, GA 116: Conferința a VII-a




„Dar tot așa este și cu voința, simțirea și gândirea. Diferența este doar de vârstă. Voința este aceeași activitate sufletească ca și gândirea, numai că încă foarte tânără, copilărească. Și când voința avansează în vârstă devine simțire, iar voința de-a dreptul bătrână este gândirea. Este doar o diferență de vârstă între voință, simțire și gândire, numai că în sufletul nostru trăiesc împreună vârstele pentru aceste activități sufletești, lucru care face chestiunea dificilă. Dar am explicat deja – trebuie doar să căutați în cartea mea Pragul lumii spirituale ce scrie despre aceasta – că de îndată ce ieșim din lumea fizică, este valabilă legea transformării, nu cea a rigidității. Acolo totul se transformă. Bătrânul devine deodată tânăr, tânărul devine bătrân și așa mai departe. Astfel încât cele trei activități sufletești să poată avea loc în noi realmente în același timp: voința, care care se arată ba ca voință tânără, ba ca voință mai în vârstă, adică ca simțire, și, de asemenea, ca cea mai bătrână voință, ca voință foarte bătrână, adică ca gândire. Acolo vârstele sunt de-a valma, totul devine fluid. Așa este în trupul eteric al omului.”

„Activitatea luciferică face voința tânără. Activitatea noastră sufletească, pătrunsă de luciferic, este voință. Dacă lucifericul predomină în activitatea noastră sufletească, dacă în sufletul nostru numai Lucifer își impune puterile, atunci aceasta este voința. Lucifer lucrează întineritor asupra întregului curent al activității noastre sufletești. Dacă, dimpotrivă, în principal Ahriman exprimă efectele sale în activitatea noastră sufletească, atunci el învârtoșează activitatea noastră sufletească, ea îmbătrânește și aceasta este gândirea. Această gândire, acest a-avea-gânduri nu este deloc posibil în viața obișnuită fără ca în trupul eteric Ahriman să-și desfășoare forțele sale. Omul nu se poate descurca în viața sufletească, în măsura în care ea se exprimă în trupul eteric, fără Ahriman și Lucifer. Dacă Lucifer s-ar retrage complet din trupul nostru eteric, atunci nu am avea foc luciferic pentru voință. Dacă Ahriman s-ar retrage complet din viața noastră sufletească, nu am putea niciodată să dezvoltăm răceala gândirii. La mijloc între ei este o regiune în care se luptă unul cu altul. Aici se se pătrund reciproc Lucifer și Ahriman, aici activitățile lor interacționează. Aceasta este regiunea simțirii.”

Omul ca stare de echilibru între Lucifer și Ahriman, GA 158, Conferința a III-a




„Am atras atenția ieri că nu ne putem duce ideile direct de la o viață la alta. Am atras atenția că nici măcar Platon nu putea să ia cu el ideile sufletului său în mod direct în următoarea încarnare. Luăm cu noi ceea ce ne apare ca voință a noastră, ca simțire, astfel încât reprezentările, ideile noastre, la fel ca limba noastră, să ne reînnoiască cu fiecare viață. Pentru că cea mai mare parte a ideilor trăiesc în limbaj, astfel încât majoritatea ideilor le dobândim din limbaj. Această viață dintre naștere și moarte ne oferă idei care sunt de fapt întotdeauna din această viață dintre naștere și moarte. Dar dacă este așa, atunci trebuie să ne spunem că așadar întotdeauna depinde de karma noastră, prin oricâte încarnări am trece, depinde întotdeauna de încarnarea respectivă ce idei preluăm. Ceea ce puteți trăi ca înțelepciune în idei, în reprezentări, asimiați mereu din exterior. Aceasta depinde de modul în care v-a plasat karma în limbă, oameni și familie. Practic, tot ce știm în ideile și gândurile noastre despre lume depinde de karma noastră. Aceasta spune foarte mult. Spune că tot ceea ce putem ști în viață, ceea ce putem dobândi ca cunoaștere, este ceva foarte personal, că nu depășim niciodată personalitatea prin ceea ce putem asimila în viață. În viața obișnuită nu ajungem niciodată până la cel mai înțelept din noi, ci rămânem întotdeauna la cel mai puțin înțelept. Dacă cineva își închipuie că poate cunoaște mai multe despre sinele său superior de la sine, din ceea ce asimilează în lume, atunci își imaginează în comoditatea lui ceva greșit. Aceasta înseamnă nimic mai puțin decât că nu știm nimic despre sinele nostru superior prin ceea ce ne însușim în viața obișnuită.

Atunci cum putem ști ceva despre sinele nostru superior, cum obținem o astfel de cunoaștere? Ei bine, pur și simplu trebuie să ne întrebăm în următorul fel: Ce știm noi de fapt? În primul rând, ceea ce am învățat prin experiență. Aceasta știm, nimic mai mult! Iar persoana care vrea să se cunoască pe sine și nu știe că în sufletul său se află numai o oglindă a lumii exterioare, își poate spune emfatic că intrând înăuntru în el însuși, își poate găsi sinele superior. Cu siguranță va găsi ceva, dar nu este altceva decât ceea ce a intrat din exterior. Pe această cale ieftină a comodității nu merge. Trebuie să ne întrebăm despre ce se întâmplă în celelalte lumi în care se află și sinele nostru superior, și aceasta nu este nimic altceva decât ceea ce ni se relatează, ce ni se spune despre diferitele încarnări ale Pământului, despre aceste lucruri în general, despre care vorbește știința spirituală. Așa cum căutăm să cunoaștem sufletul unui copil prin relația sa cu viața exterioară, când ne întrebăm ce are copilul în jurul său, trebuie să ne întrebăm ce are sinele superior în jurul său? Și despre lumile în care se află sinele nostru superior aflăm prin știința spirituală, prin ceea ce ni s-a relatat despre Saturn și despre toate tainele sale, despre Lună, despre evoluția Pământului, despre reîncarnare și karma, despre Devachan și Kamaloka și așa mai departe. Acesta este singura modalitate prin care învățăm despre sinele nostru superior, despre acel sine pe care îl avem dincolo de planul fizic. Și celui care nu vrea să urmărească cu atenție aceste taine, trebuie să i se spună: Nu faci decât să-ti măgulești vanitatea. –  Căci este atât de măgulitor pentru acest suflet: Privește doar în tine, acolo vei găsi pe Dumnezeul-om. – Desigur, nimic mai mult decât ceea ce a trăit el în exterior și ceea ce a depus în interior! Pe Dumnezeul-om îl găsim numai atunci când căutăm acele lucruri în noi care se reflectă în noi din afara acestei lumi, astfel încât toate lucrurile pe care uneori ne-ar putea fi incomod să le învățăm nu sunt altceva decât cunoaștere de sine. Și adevărata teozofie este în realitate adevărata cunoaștere de sine! Astfel încât atunci când primim știința spirituală, putem spune că o luăm ca fiind ceea ce ne luminează tocmai asupra sinei noastre. Pentru că unde este de fapt această sine? Este înăuntrul pielii noastre? Nu, ea este revărsată în întreaga lume și ceea ce este în lume este unit cu sinele nostru și, de asemenea, ceea ce a fost în lume este unit cu sinele nostru, și numai învățând să cunoaștem lumea învățăm să ne cunoaștem sinele.”

Dispoziția sufletească fundamentală față de karmă, GA 130




coperta cărții

„Examinați o acțiune omenească. Ea poate fi privită sub două aspecte: sub aspectul omului care s-a născut din tată, mamă, bunic, bunică și așa mai departe; dar acțiunea mai poate fi privită și sub un alt aspect – că în ea acționează forțe care sunt consecințele unor vieți pământești anterioare. Aici avem o ordine complet diferită, motiv pentru care ele nici nu pot fi înțelese de vreo știință naturală, adică știință a Tatălui.

Există o posibilitate de a privi două lucruri, care în esență sunt identice, chiar dacă accidental sunt diferite. Privim pe de o parte cum karma, destinul, se dezvoltă din om ca rezultat al vieților pământești anterioare; aici avem o legitate care nu este deloc o legitate naturală, dar care există. Și dacă ne uităm acum la altar, observăm că nici transsubstanțierea nu este vizibilă exterior și că ea se înfăptuiește în substanțele fizice ca realitate spirituală. În ea domnesc aceleași legi. Putem alătura două lucruri: modul în care acționează karma și modul cum se realizează transsubstanțierea. Cel care înțelege un mod îl poate înțelege și pe celălalt.”

APOCALIPSA ȘI LUCRAREA PREOȚEASCĂ, GA 346, Conferința a VII-a





„Ceea ce discut acum este ceva care ne poate atrage atenția în mod direct asupra felului cum cercetătorul spiritual ajunge încetul cu încetul la rezultatele sale și asupra faptului că este o prejudecată să gândești că cineva care a trecut pragul în lumea spirituală cunoaște așadar lumea spirituală din proprie experiență și poți să-l întrebi orice. Trebuie trăite lucrurile din nou de fiecare dată atunci când cercetătorul spiritual vorbește despre una și alta, mai ales când vorbește în public, și dă un răspuns la o întrebare – așa cum, desigur, din anumite puncte de vedere poate fi întru totul de dorit –, pe când este întrebat despre toate lucrurile din Cer și de pe Pământ și despre întregul infinit, presupunându-se: Cine se uită în lumea spirituală știe deja totul, tot ceea ce se poate ști acolo. – Este cam la fel de inteligent ca atunci când cineva ar spune: Ai ochi, cunoști Münchenul, așa că descrie-mi California! – În lumea spirituală este în mod real exact asfel încât trebuie să-ți însușești pas cu pas ceea ce trebuie cuprins și înțeles din lumea spirituală și este o naivitate să crezi că acolo nu trebuie, de asemenea, să fie toate mai întâi examinate pas cu pas. Apoi, este în lumea spirituală ceva altfel decât aici în lumea fizică. Aici, în lumea fizică, dacă, să spunem, nu ai fost niciodată în Heidelberg și vrei să descrii Heidelbergul, atunci mergi acolo, nu-i așa, te pui în mișcare. În lumea spirituală trebuie lucrurile să vină la noi, acolo trebuie să dezvoltăm în suflet puterea așteptării, puterea trăirii interioare. Lucrurile intră în câmpul nostru vizual atunci când ne-am făcut capabili pentru aceasta. Heidelbergul lumii spirituale trebuie să vină la noi, noi trebuie să ne pregătim sufletele pentru aceasta. Depinde întotdeauna într-un anumit sens de cele cu care suntem înzestrați, dacă putem afla ceva despre una și alta în lumea spirituală. Așa poate cercetătorul spiritual să fie învățat încetul cu încetul despre misterele lumii spirituale.”

Enigma morții, GA 174a




„Viaţa este nespus de plină de înţelesuri, şi numai dacă admitem această multitudine de sensuri ale vieţii suntem în stare să îmbogăţim Eul în sensul pe care l-am expus, să-l facem din ce în ce mai puternic. Căci prin asemenea corelaţii pe care le căutăm afară în lume, dar nu le găsim în viaţa obişnuită, creşte într-un fel acest Eu şi ca reprezentare. Este foarte important să dați atenţie acestui fapt. Atunci veţi găsi că tocmai căutând corelaţiile aflate sub suprafaţa existenţei, nu scormonind, clocind în propriul interior, ci oarecum clocind în interiorul lumii, chibzuind asupra unor astfel de corelaţii, veţi găsi atunci că reprezentarea care este legată de Eu devine din ce în ce mai activă, din ce în ce mai mobilă, şi că vă vin tot mai multe idei, că vă puteți gândi la multe, multe alte lucruri decât în mod obişnuit. Şi aceasta este de fapt atât de important. Căci cele din cauza cărora ne îmbolnăvim atât de uşor, de la care ni se trag atâtea nemulţumiri în viaţă, constau tocmai în aceea că atât de puține ne trec prin minte privind lucrurile acestei lumi, încât prin gândurile noastre ne trasăm oarecum un cerc îngust, foarte îngust. Dacă ajungem în măsură să unim ceea ce ne apare în viaţă cu multe, multe altele, să căutăm fire îndepărtate între evenimente şi experienţe şi întâmplări, atunci Eul nostru va deveni mai puternic, atunci el se va simţi mai capabil să facă față vieții, şi ca Eu al gândurilor.”

„Mulţi întreabă iar şi iar: Cum ajung eu la un raport mai intim cu acea entitate pe care noi o numim Christos? – Nu se poate da o formulă simplă: Fă aşa sau aşa! –, ci anumite lucruri mai importante din întreaga ştiinţă spirituală sunt astăzi aşa încât îl conduc pe om în sfera lui Christos, așa cum este El acolo. Consideraţi numai faptul pe care îl cunoaştem bine: Ca om fizic, Christos a umblat pe Pământ numai în perioada Misteriului de pe Golgota. Aşadar a avea parte de El ca om fizic în evenimentele fizice, s-a putut numai pe atunci. Dacă vreţi să vă apropiaţi de El în ziua de azi, atunci trebuie căutat aşa cum trăieşte El în sfera Pământului. Numai că El nu trăieşte în contextele grosiere, ci în contextele mai subtile. Astfel încât tocmai ceea ce v-am povestit eu astăzi: căutarea de corelaţii mai subtile, mai îndepărtate, autoeducarea faţă de corelaţiile subtile și mai îndepărtate, îi poate aduce pe oameni în acea regiune a conştienţei unde îl trăiesc cu adevărat pe Christos.”

ADEVĂRURI ALE EVOLUȚIEI OMULUI ȘI OMENIRII, GA 176: Conferința a VI-a

„Căutăm adevărul și simțim: în Adevăr suntem într-un anumit sens mulțumiți. Însă Lessing a exprimat afirmaţia, pe care Pascal o exprimase deja înaintea lui într-un mod mult mai amănunţit, într-un mod paradigmatic frumos, spunând: Dacă Dumnezeu ar avea într-o mână Adevărul deplin şi în cealaltă mână strădania după Adevăr, el ar alege strădania după Adevăr. – În spatele acestei afirmaţii se află foarte multe. În spatele acesteia se află anume faptul că fiind încarnaţi într-un trup omenesc, trebuie să avem mereu sentimentul că nu vom avea niciodată Adevărul deplin. Pentru că în trupul omenesc noi putem avea din Adevăr – căci Adevărul trăieşte în conceptele, în reprezentările străbătute de Eu –, doar ceea ce este germenul pentru următoarea încarnare. Aşadar ceea ce trăieşte în noi ca Adevăr trebuie să trăiască în aşa fel încât să fie mobil, să se găsească în strădanie. Înainte de a intra în această încarnare, noi ne-am pregătit trupul eteric în aşa fel încât el conţinea Adevărul. Dar încarnarea noastră constă tocmai în aceea că ea paralizează întregul Adevăr până la o copie, până la o imagine a Adevărului, şi această imagine este germen pentru următoarea încarnare.

Dacă ne încadrăm astfel ca oameni individuali în întreaga omenire, abia atunci poate pătrunde mulţumirea în sufletele noastre. În practică, ea nu vine fără să dezvoltăm astfel de concepte vii cum v-am expus eu ultima oară, fără să asimilăm de fapt în noi, într-o anumită măsură, concepte care nu se află la suprafaţa vieţii, care ne revelează corelaţii ale vieţii care se află departe una de cealaltă. La satisfacţie nu va ajunge în prezent nici un om care nu are un interes viu faţă de lumea sa înconjurătoare, dar un asemenea interes care caută spiritul şi corelaţiile spirituale ale lumii înconjurătoare. Cine nu vrea decât să clocească în sine, nu găseşte în sine nimic altceva decât ceea ce ne poate fi dăruit în ziua de azi până la vârsta de 27 de ani, conform evoluţiei noastră dintre moartea precedentă şi această naştere. Datorită acestui fapt, această epocă este şi cea care trebuie să se străduiască înspre libertate, pentru că omul trebuie să găsească din proprie inițiativă ceea ce face ca sufletul său să crească împreună cu lumea înconjurătoare, ceea ce îi trezește interesul pentru această lume înconjurătoare, dar un interes care nu vine numai prin simţuri, ci vine din contexte mai largi, în modul pe care vi l-am expus ultima oară.”

ADEVĂRURI ALE EVOLUȚIEI OMULUI ȘI OMENIRII, GA 176: Conferința a VII-a




coperta cărții

„Pentru cine abordează aceste lucruri nu numai cu capul, ci și cu întreaga înțelegere a inimii, trebuie acum să se ivească întrebarea peste care nu se poate trece prea ușor: Cum se face oare că omul trăiește în Maya, în iluzie? Are acest lucru importanță? Oare, luat în fond, nu este ceva care te poate întrista, faptul că omul trăiește în iluzie? Nu ar fi fost mult mai corect din partea divinității și a zeilor dacă ei nu l-ar fi lăsat pe om să trăiască în iluzie, ci l-ar fi lăsat să privească în așa fel în lume încât să nu trebuiască să caute adevărul dincolo de aparențe și să nu fie nevoit să trăiască în iluzie? De ce trebuie oare ca omul să trăiască mai întâi în iluzie? – Această problemă ar putea genera o concepție despre lume foarte pesimistă, faptul că omul trebuie să trăiască în iluzie. Există, desigur, motive bine întemeiate pentru care omul trebuie să trăiască în iluzie; căci dacă omul s-ar naște de la bun început în adevăr, dacă adevărul i-ar fi dat prin naștere, dacă el nu ar trebui să-l caute, omul nu ar putea deveni niciodată o personalitate, nu ar putea deveni niciodată liber. Omul nu poate cuceri libertatea decât în cadrul sferei Pământului. Dar acest lucru îl poate face numai prin aceea că în strădania terestră el devine o personalitate. Faptul că îl întâmpină în exterior mai întâi ceea ce este încă aparență, și că el trebuie să caute partea interioară a acestui exterior, aceasta descătușează în interiorul său forțele care, treptat, îl fac o personalitate liberă în cursul a numeroase reîncarnări.”

ENIGMA OMULUI. FUNDAMENTELE SPIRITUALE ALE ISTORIEI UMANE, GA 170, Conferința a III-a




coperta cărții

„Să vorbim fără rezerve, putem spune chiar fără să ne facem niciun fel de scrupul despre un anumit capitol al lumilor superioare, care să ne introducă mai profund în înțelegerea caracterului omenesc și a personalității omenești. Căci, în fond, la ce servesc toate considerațiile noastre privitoare la lumile superioare? Când vorbim despre lumea astrală, despre lumea devahanică, ca unii ce aparținem lumii fizice, în ce sens vorbim noi despre acestea? Noi nu vorbim despre aceste lumi superioare ca și când ele ar fi niște lumi cu totul străine, ca și când ele nu ar avea nicio legătură cu lumea fizică, ci noi suntem conștienți că tot ceea ce numim lumi superioare se află împrejurul nostru, că noi trăim în ele și că aceste lumi superioare penetrează în lumea noastră fizică, iar originile și cauzele tuturor faptelor care se petrec în fața ochilor noștri fizici, care se desfășoară în fața simțurilor noastre fizice, se află în lumile superioare. Astfel, noi învățăm să cunoaștem această viață, așa cum există ea în jurul nostru, cu oamenii și fenomenele ei naturale, abia atunci când luăm în considerație acest ceva invizibil, dar care se revelează în vizibil, acest ceva ce aparține altor lumi, pentru a putea judeca unde intervine el aici în lumea noastră fizică. Fenomenele normale și anormale ale vieții fizice obișnuite ne devin clare abia atunci când cunoaștem viața spirituală aflată în spatele celei fizice, viață spirituală care este mult mai bogată și mai vastă decât viața fizică, care reprezintă doar un mic sector din aceasta.”

OMUL ÎNTRE CREATURĂ ȘI CREATOR, GA 107: Conferința I




coperta cărții

„Dumneavoastră toți aveți un suflet și cu toții aveți un spirit. Acest suflet și acest spirit sunt chemate să urce cândva la treptele cele mai înalte de perfecțiune. Dar dumneavoastră ați existat și înainte să fi existat aici corpul fizic al dumneavoastră. Ați existat chiar înainte să fi coborât în prima dumneavoastră încarnare fizică. Dumneavoastră ați existat în încarnare fizică abia de pe vremea raselor hiperboreeană și polară. Anterior însă erați ființe pur sufletești. Iar ca ființe sufletești erați o parte a sufletului lumii, iar ca spirit o parte a spiritului universal al lumii. Spiritul lumii și sufletul lumii erau răspândite în jurul dumneavoastră, precum natura astăzi. După cum lumea minerală, lumea vegetală, lumea animală există în jurul dumneavoastră, tot astfel era răspândită în jurul dumneavoastră lumea sufletească și lumea spirituală. Iar ceea ce atunci era afară, este acum sufletul dumneavoastră: Dumneavoastră ați interiorizat ceea ce inițial era exterior. Ceea ce astăzi este interiorul dumneavoastră, era cândva răspândit în exterior. Aceasta a devenit acum sufletul dumneavoastră interior. Și odinioară spiritul era astfel răspândit. Iar ceea ce acum este răspândit în jurul dumneavoastră, va deveni viața dumneavoastră interioară. Ceea ce acum este regn mineral, dumneavoastră îl aspirați și va deveni interiorul dumneavoastră. Regnul vegetal va deveni interiorul dumneavoastră; pe acesta îl aspirați. Dumneavoastră veți apărea cu ceea ce vă înconjoară acum în natură, drept suflet al dumneavoastră.”

„Lumea minerală noi o percepem ca atare; ceea ce facem noi din ea, aceasta vom fi noi în viitor. Ceea ce facem noi din lumea vegetală, aceasta, de asemenea, vom fi noi. La fel este și cu lumea animală și la fel cu lumea umană. Dacă fondați un așezământ de binefacere sau contribuiți cu ceva la acesta, veți fi ceea ce ați făcut. Dacă omul nu face nimic pe care să-l poată aspira din nou din exterior în sufletul său, atunci sufletul rămâne gol. De aceea, în omenire trebuie să existe posibilitatea ca, pe cât posibil, cele trei sau patru regnuri ale naturii – căci omul aparține și el acestora –, să fie spiritualizate. Aceasta a fost misiunea societăților secrete din toate timpurile: de a introduce spirit în toată lumea exterioară.”

LEGENDA TEMPLULUI ȘI LEGENDA DE AUR, GA 93: Ideea despre evoluție și involuție aflată la baza societăților secrete




„În ciclul de conferințe despre sufletele popoarelor s-a arătat cum ceea ce există în noi ca părți componente ale sufletului – sufletul senzației, sufletul rațiunii, sufletul conștienței, Eul și Sinea spirituală – sunt repartizate pe națiunile europene; cum fiecare naționalitate, în fond, reprezintă o unilateralitate. Și apoi s-a arătat acolo că la fel cum elementele componente individuale ale sufletului trebuie să colaboreze în noi, tot așa trebuie să colaboreze în realitate și națiunile individuale în sufletul european general. Dacă privim peninsula italiană și cea spaniolă, vom afla că acolo elementul național se manifestă ca suflet al senzației. În Franța el trăiește ca suflet al rațiunii. Dacă privim Insulele britanice vedem că el se manifestă acolo ca suflet al conștienței. În Europa Centrală, elementul național se manifestă la nivel de Eu. Și dacă privim înspre est, acesta este ținutul unde el se manifestă – deși expresia nu este întru totul corectă, după cum vom vedea ulterior – ca Sine spirituală. Ceea ce se manifestă în felul acesta se află în elementul național. Dar ceea ce este veșnic în om trece dincolo de elementul național; și pe acesta îl caută omul atunci când se adâncește spiritual. Iar în raport cu acesta, elementul național este doar un veșmânt, un înveliș, iar omul se înalță cu atât mai sus cu cât poate ajunge mai mult la acestă înțelegere. Dar în măsura în care omul trăiește în lumea fizică, el trăiește tocmai în învelișul național, în ceea ce dă configurație corporalității sale exterioare, în ceea ce dă, în fond, și configurația însușirilor și a particularităților de caracter ale sufletului său.”

DESTINE ALE OAMENILOR ȘI DESTINE ALE POPOARELOR, GA 157: Conferința a II-a

„Atunci când omul se cufundă în trupul său fizic, el se cufundă cu aceasta și în sufletul poporului său. Dacă el iese din trupul său fizic și trăiește conștient în afara acestuia, atunci – printre toate celelalte trăiri pe care le parcurge – el se cufundă, de data aceasta nu în sufletul poporului său, ci în sufletele celorlalte popoare, deci în sufletele popoarelor cu excepția aceluia care trăiește în trupul său fizic în răstimpul vieții cotidiene. Vă rog să acordați întreaga pondere celor pe care tocmai vi le-am spus: anume, că la adormire noi nu ne cufundăm în sufletul propriului nostru popor, ci ne cufundăm în conlucrarea, oarecum în cercul sufletelor celorlalte popoare, numai că din acest cerc nu face parte acel suflet al poporului în care ne cufundăm când venim înapoi în trupul fizic.”

DESTINE ALE OAMENILOR ȘI DESTINE ALE POPOARELOR, GA 157: Conferința a III-a



coperta cărții

„În noiembrie 1879 s-a câștigat pe plan astral victoria asupra lui Mammon prin intermediul lui Michael. Mammon, spiritul piedicilor, care a fost învins în spiritual, trebuie acum să fie învins și pe Pământ. Pentru aceasta trebuie să ajutăm noi. Michael, care va domni la fel ca și ceilalți timp de 400 de ani, va fi înlocuit din nou de Orifiel. Atunci se va aprinde o luptă îngrozitoare. Pentru a le ajuta puterilor bune să învingă, sunt dezvoltați teosofii de astăzi spre a deveni ajutoare ale lui Michael. Mammon are milioane de spirite drept ajutoare. Ele sunt întrupate în microbi și în bacili; frica de ei este ceva foarte întemeiat. Nu este o coincidență faptul că bacilii sunt studiați și cercetați astăzi atât de mult. Când Orifiel este biruit, atunci va fi pace. Cât de curând se va întâmpla acest lucru, depinde de noi, ajutoarele.”

LECȚII ESOTERICE I: 1904–1909, GA 266/1, Oră esoterică, Berlin, 18 octombrie 1907

„Omul desfășoară în viața obișnuită unele gesturi care rămân inconștiente pentru spiritul său. El va închide, spre exemplu, ochiul atunci când îl atinge o muscă. Dacă acest gest al închiderii ochiului ar trebui mai întâi să fie gândit, atunci n-ar ieși prea multe din asta. Această activitate și încă multe altele au fost învățate mai întâi prin nenumărate erori. Astfel, și cele mai înalte entități și-au dobândit măreția doar datorită faptului că au fost expuse pe toate treptele evoluției lor la erori și doar treptat au dobândit capacitatea [corespunzătoare], astfel încât nu mai erau posibile erorile, pentru că ceea ce învățaseră devenise acum automat. Așa trebuie și noi să învățăm să desfășurăm unele lucruri în mod automat, lucru pentru care acum mai trebuie încă să folosim multă forță de gândire. Prin faptul că Eul nostru obișnuit se ridică și se naște Eul superior, este necesar să ne îngrijim ca în același timp gândirea să se desfășoare atât de logică și conform legităților, încât erorile să nu aibă loc, căci altfel intervine momentul în care Eul lasă gândirea inferioară de una singură, lucru prin care ia naștere o mare derută în natura inferioară. Cel care crede că gândirea ar fi ceva subordonat, un lucru pentru care nu ar trebui să ne străduim, acela nu e potrivit pentru viața esoterică. Tocmai acest lucru contează cel mai mult.”

LECȚII ESOTERICE I: 1904–1909, GA 266/1, Oră esoterică, Berlin, Kassel, 27 iunie 1909




coperta cărții

„Distingem deci trei trepte. Prima este cea a faptelor exterioare executate cu ajutorul mâinilor; a doua este cea executată prin intermediul cuvintelor rostite, iar a treia cea executată prin intermediul gândului. Iar gândul este ceva încă și mai cuprinzător decât ceea ce se realizează prin cuvintele rostite. Gândul nu mai este ceea e este limba, ceva diferit pentru fiecare popor în parte, ci el aparține întregii omeniri.

Omul urcă astfel de la acțiunile prin cuvinte la gând, devenind prin aceasta o ființă din ce în ce mai universală. Nu există o normă generală de a acționa, o logică a acțiunilor. Fiecare trebuie să acționeze pentru el. Însă nu există o limbă pur personală. Limba aparține unui grup de oameni. Gândul aparține însă întregii omeniri. Avem astfel, începând de la particular la general, trei trepte ascendente pentru om: fapte, cuvinte, gânduri.

Când omul se exprimă prin cuvânt, el lasă în mediul înconjurător sub formă de gânduri urmele întregului spirit al omenirii; urmele unui suflet-grup al poporului drept cuvinte; urmele propriei ființe omenești drept acțiuni. Aceasta se exprimă desigur cel mai clar dacă indicăm efectele a ceea ce se execută pe fiecare din această treaptă. O individualitate este precum un fir ce străbate toate formele de manifestare personală din diferitele încarnări. O individualitate creează pentru alte încarnări. Un popor, ca o comunitate de limbă, creează pentru popoare noi. Omenirea creează pentru o nouă omenire, pentru o nouă planetă. Ceea ce face omul pentru el însuși are o însemnătate pentru încarnarea următoare; ceea ce vorbește un popor are o însemnătate pentru următoarea subrasă, pentru următoarea încarnare a poporului. Și dacă vom ajunge într-o lume în care întreaga noastră gândire nu va mai trăi ca gândire, ci va apărea în efectele acestei gândiri, aceasta va fi o nouă omenire, adică o nouă planetă. Nu putem înțelege Karma fără să cunoaștem în mare aceste puncte de vedere.”

BAZELE ESOTERISMULUI, GA 93a: Conferința a XVI-a




coperta cărții

„Din vremurile vechi ale evoluţiei Pământului, omul îşi pregăteşte în modul pe care vi l-am caracterizat, trupul fizic ca germene spiritual, preluându-l atunci când păşeşte în existenţa pământească. Dar de când a început epoca lui Christos-Michael, omul este tot mai mult transpus în situaţia – în prezent sunt puţini oameni în această situaţie, dar în viitor vor fi tot mai mulți – de a mai lua încă o hotărâre înainte de a coborî pe Pământ. Căci lumina cunoaşterii spirituale luminează în aşa fel încât ea luminează în acelaşi timp atât acest Pământ, cât şi regnul suprasensibil, astfel încât omul învaţă să ia o decizie datorită domniei lui Michael, atunci când şi-a preluat deja karma în trupul eteric, şi păşeşte spre calea spre trupul său fizic. Dacă pe Pământ se răspândesc tot mai multe cunoştinţe spirituale şi omul va vieţui tot mai mult în sine această iubire general-umană, pentru el va interveni o posibilitate, înainte de coborârea în viaţa pământească, posibilitate care va fi valabilă pentru omenirea viitorului. Omul îşi va putea spune: eu mi-am pregătit acest trup; dar trimiţându-mi acest trup pe Pământ şi luându-mi karma în trupul meu eteric, trup pe care l-am concentrat, văd că această karmă este în aşa fel încât prin ceea ce am făcut eu în vieţile mele pământeşti anterioare, am produs suferinţe grave unui om sau altuia.

Căci noi suntem mereu expuşi pericolului de a aduce daune altor oameni, prin ceea ce făptuim. Iar judecata asupra celor cu care am greşit altor oameni va lumina în mod deosebit în momentul în care ne mai aflăm în trupul eteric şi nu am intrat încă în trupul fizic. Însă acolo vor acţiona în viitor lumina lui Michael şi iubirea lui Christos. Şi noi vom fi transpuşi în situaţia de a realiza o modificare în decizia noastră, şi să predăm trupul pe care ni l-am pregătit nouă, altcuiva, şi anume să preluăm trupul pe care şi l-a pregătit acela căruia noi i-am pricinuit daune importante. Aceasta este schimbarea covârşitoare care va avea loc în viitor, începând din vremea noastră, în privinţa vieţii spirituale a omului.

Vom fi în stare să intrăm într-un trup pe care l-a pregătit un alt om, căruia noi i-am adus daune în mod deosebit; iar celălalt se va afla în situaţia de a pătrunde în trupul nostru. Şi în felul acesta, ceea ce vom putea îndeplini pe Pământ se va putea compensa karmic într-un cu totul alt mod decât înainte. Ca oameni, vom ajunge oarecum în situaţia de a ne schimba trupurile fizice între noi.

Pământul nu-şi va putea atinge niciodată ţelul dacă nu ar interveni această stare, căci altfel omenirea nu ar putea deveni niciodată pe Pământ un întreg, un tot. Or, aceasta trebuie să se întâmple! În evoluţia Pământului trebuie să vină vremea pregătirii stării planetare viitoare a Pământului, în care va fi imposibil ca cineva să se bucure de ceva pe Pământ în detrimentul altcuiva. Aşa cum frunza sau petala individuală a unei plante se simte membră a întregii plante, și resimte bucuria sau durerea întregii plante – vorbind figurativ –, tot așa trebuie să vină un viitor pe Pământ în care nici un om nu va vrea să-și aibă fericirea lui în detrimentul întregului, în care el însuși se va simţi ca membru al întregii omeniri. Iar această stare îşi are echivalentul său spiritual în faptul că învăţăm să pregătim trupul fizic al celorlalţi.”

LUCIFER ȘI AHRIMAN. Influența lor în suflet și în viață , Conferința a X-a




coperta cărții

„Dar o înţelegere a ceea ce este Impulsul Christic în întreaga existenţa pământească, în totalitatea ei, în evoluţia omenirii, trebuie să pătrundă cu adevărat în sufletele umane de-abia prin ştiinţa spirituală. Şi pentru aceasta e necesar să se cunoască felul în care acţionează acest Impuls Christic în sufletul uman, în aşa fel încât alte două impulsuri spirituale să fie menţinute, aş zice, în echilibru.

Acest lucru va trebui să-l înfăţişeze opera sculpturală pe care o vom instala în partea de est a clădirii noastre. Acolo îl vom pune pe Reprezentantul Omenirii, pe Reprezentantul Omului, în măsura în care acest om este în stare să trăiască ceea ce trăim dacă am primit în suflet Impulsul Christic drept impuls viu. După mine, figura principală din aripa de răsărit a clădirii va putea fi numită Christos, va putea fi numită şi Reprezentantul Omului interiorizat, în general. Dar acest spirit, care vorbeşte printr-un trup uman, va trebui să fie văzut în legătură cu alte două entităţi, cu Lucifer şi Ahriman. Stând în picioare, vertical, Reprezentantul Omenirii va trebui să reprezinte relaţia cu Lucifer şi Ahriman. Totul la această figură va trebui să fie caracteristic. Şi, mai târziu, va fi aşezată pe locul ei, dumneavoastră veţi putea observa, înainte de toate, că gestul mâinii stângi ridicate şi gestul mâinii drepte coborâte sunt ceva cu totul deosebit. Aceste gesturi ale mâinilor vor putea fi înţelese dacă se va vedea că sus, de pe acest vârf de stâncă, spre a cărei culme se ridică mâna stângă a Reprezentantului Omenirii, se ridică braţul stâng, Lucifer se prăbuşeşte, căci el îşi frânge aripile.

Uşor se va putea crede că această frângere a aripilor are loc prin forţa ce se revarsă din braţul Reprezentantului Omenirii, ca şi cum această forţă ar radia spre Lucifer şi i-ar frânge aripile. Ar fi însă o înţelegere greşită. Şi sperăm că vom reuşi să facem în aşa fel încât imaginea plastică să nu lase să apară această înţelegere greşită. Fiindcă aici nu e vorba că de la Omul christificat se revarsă ceva care îi frânge lui Lucifer aripile, ci de faptul că Lucifer are în el însuşi o trăire, după ce simte prezenţa lui Christos, care îl face să-şi frângă aripile. El îşi frânge aripile pentru că nu poate suporta forţa christică, Impulsul Christic. E un proces care nu se produce printr-o luptă a lui Christos împotriva lui Lucifer, ci un proces în interiorul lui Lucifer însuşi, ceva ce Lucifer trebuie să trăiască în sine, şi nu trebuie să poată fi pus nicio clipă la îndoială faptul că lui Christos i-ar fi imposibil să aibă sentimentul de ură împotriva lui Lucifer sau intenţia de a se lupta cu el. Christos este Christos, şi El umple existenţa lumii numai cu elemente pozitive, El nu combate nicio putere a lumii! Dar trebuie să se combată pe sine acea putere care ajunge acum, ca putere luciferică, în apropierea Lui. De aceea, mâna ridicată în sus nu trebuie să pară agresivă, şi nu trebuie să pară agresivă nici jumătatea stângă a chipului, cu gestul acesta deosebit, ci e ca un fel de indicare a faptului că în întregul lumii Christos are ceva de-a face cu Lucifer. Dar nu e o luptă. Lupta se naşte de-abia în sufletul lui Lucifer însuşi. El îşi frânge singur aripile, aripile nu-i sunt frânte de Christos.

Şi la fel e şi cu Ahriman, care stă ghemuit într-o grotă din stâncă, sub jumătatea dreaptă a Omului christificat, sub care pământul e împins în sus: materialitatea, care parcă e împinsă în oameni, dar care nu se poate fortifica şi paralizează, deoarece Christos este în apropierea sa.

Nici aici forţa lui Christos, care se unduieşte şi curge prin braţ în mână, nu trebuie să exprime niciun fel de ură împotriva lui Ahriman, ci Ahriman însuşi este acela care paralizează în sine şi care, prin ceea ce are loc în sufletul său, încolăceşte în jurul său, ca pe nişte lanţuri, aurul ce zace ascuns în arterele Pământului, în aşa fel încât din aurul pământesc el îşi face lanţuri şi se încătuşează el însuşi. El nu e încătuşat de Christos, ci se încătuşează el însuşi, prin faptul că simte prezenţa lui Christos.

Dar de-abia cu aceasta e scoasă la lumina zilei legătura originară, aş zice, care trebuie recunoscută, pentru ca ceea ce este Impulsul Christic să poată fi înţeles cu adevărat de sufletele umane.”


I. FAUST, OMUL CĂUTĂTOR, GA 272: Dispoziţie de Rusalii. Iniţierea lui Faust cu Spiritele Pământului




coperta cărții

„Din astfel de fenomene, care la prima vedere trădează prea puţin din faptul că spiritualul în forma caracteristică, așa cum trăim noi acest spiritual în propria noastră viață sufletească, se află în spatele lor, din astfel de fenomene am recunoscut că totuși activități spirituale, calităţi şi insuşiri spirituale se află în spatele lor. Ceea ce ne apare, de exemplu, în viaţa obişnuită drept căldură sau foc, am recunoscut drept expresie a jertfei.  Iar în ceea ce ne întâmpină ca aer și trădează inițial așa puţin, cel puțin pentru concepţiile noastre actuale, că este spiritual, am recunoscut ceea ce am denumit virtute ce se dăruieşte a anumitor fiinţe cosmice. Iar în apă am recunoscut ceea ce poate fi denumit resemnare, renunţare.”

EVOLUȚIA ÎN LUMINA ADEVĂRULUI, GA 132, Conferința a IV-a

„Dacă pentru noi focul a fost sensul pur al jertfei – și peste tot unde întâlnim foc sau căldură, la baza acestuia se află o jertfă spirituală –, dacă în spatele a tot ceea ce se răspândeşte ca aer în jurul Pământului nostru, am găsit în realitate virtute revărsându-se, virtute dăruindu-se, dacă am putut caracteriza apa ce curge, aşadar lichidul ca element, drept resemnare sau renunţare spirituală, atunci elementul pământ, singurul care poate deveni purtător al morţii – căci moartea nu ar fi prezentă dacă elementul pământ nu ar fi prezent – trebuie să-l caracterizăm drept ceea ce a fost separat de sensul său prin renunţare. Acum, aveţi ceva unde din elementul lichid elementul se formează elementul solid. Aceasta oglindeşte într-un anumit fel şi un proces spiritual. Să ne reprezentăm că din masa apei unui lac se separă gheaţă, aşadar că o parte din apă devine solidă. În realitate, la baza acestui fapt nu stă nimic altceva decât ceea ce face ca apa să devină gheaţă, o excludere de la sensul apei. Aveţi aici spiritualul solidificării, spiritualul devenirii pământeşti. Căci în privinţa caracteristicii celor patru elemente, gheaţa este tot „pământ”, numai elementul lichid este „apă”. Ceea ce putem numi moarte este o strangulare în privința sensului său, iar elementul în care se manifestă, se desfăşoară moartea, este elementul pământ.

[...] Înăuntrul lumii mayei singura care se arată în realitatea ei este moartea! – Toate celelalte fenomene care apar în maya trebuie să le urmărim înapoi la realitatea lor dincolo de ele, toate celelalte fenomene care apar în Maya au adevărul în spatele lor. Numai moartea este veridică în cadrul mayei, întrucât constă în faptul că ceva a fost separat de veridic şi preluat în maya. De aceea este moartea singura realitate din cadrul mayei.

[...] Dacă omul nu ar fi venit niciodată pe planul fizic, el nu ar fi ştiut nimic despre moarte, căci nicio fiinţă care nu a păşit pe planul fizic nu ştie ceva despre moarte. În celelalte lumi nu există ceea ce se poate numi „moarte”, ci numai transformări, metamorfoze. Dacă Christos urma să treacă prin moarte, El trebuia să coboare pe planul fizic! Căci numai aici putea El vieţui moartea.

Vedem astfel că, de asemenea, în devenirea istorică a omului, realitatea lumilor superioare intră în joc, într-un mod remarcabil, în maya. Dacă în cazul celorlalte evenimente istorice putem spune: Evenimentul istoric se desfăşoară aici, pe planul fizic, dar cauza lui se află în lumea spirituală, şi la ea trebuie să ajungem, despre evenimentul de pe Golgota nu putem spune: Acest eveniment se petrece pe planul fizic, iar ceva corespunzător lui se află în lumile superioare. – Desigur, Christos însuși aparţine fiinţelor superioare și a coborât pe planul fizic. Dar o prefigurare, un arhetip, aşa cum trebuie să o căutăm pentru toate celelalte evenimente istorice, nu există pentru ceea ce s-a împlinit pe Golgota. Acest eveniment s-a desfăşurat numai pe planul fizic.”

EVOLUȚIA ÎN LUMINA ADEVĂRULUI, GA 132, Conferința a V-a




„Nu este întotdeauna cea mai potrivită atitudine să zicem: „dacă cineva e bolnav, să-l trimitem la farmacie, acolo va primi tot ceea ce are nevoie”. Mai degrabă ar trebui să ne orânduim viaţa în aşa fel încât să devenim mai puţin vulnerabili la boli sau bolile să fie mai puţin supărătoare. Acest fapt poate fi realizat prin metode simple: prin fortificarea influenţei Eului asupra trupului astral, a trupului astral asupra trupului eteric şi a trupului eteric asupra trupului fizic. Convingerea noastră antroposofică fundamentală poate să dea astfel impulsuri autoeducaţiei şi să influenţeze educaţia.”

SUBSTRATUL OCULT AL NERVOZITĂȚII, GA 143




„La noi este aşa acum, că Îngerii locuiesc – ce-i drept, inconştient pentru noi – în percepţiile noastre senzoriale în viaţa dintre naştere şi moarte. Da, atunci când ne deschidem ochii şi privim afară, în lumea care ne înconjoară şi acţionează asupra simţurilor noastre, noi nu ştim deloc că în timp ce raza Soarelui pătrunde în ochii noştri şi face lucrurile să devină vizibile, pe raza Soarelui este de găsit locul unde locuieşte Îngerul nostru. Dar aşa este: În vibrațiile sunetului, în radiaţiile luminii şi culorilor, în celelalte percepţii senzoriale trăieşte ființa Îngerului. Numai că în timp ce omul trebuie să transforme percepțiile senzoriale în reprezentări, Îngerul nu penetrează în domeniul reprezentărilor, și omul nu știe că este înconjurat de ființa îngerului. În general, în conferinţele de ştiinţă spirituală spunem adesea că nu trebuie să ne imaginăm lumea spirituală într-un castel în nori, ci că trebuie să ne reprezentăm că lumea spirituală ne înconjură peste tot. Ea ne înconjoară realmente peste tot. 

[...] Să considerăm încă o dată omul de dinaintea Misteriului de pe Golgota; în intelectul său locuiau Îngerii, în special Îngerul său. Prin aceasta, viaţa sa senzorială era în mod deosebit accesibilă puterilor luciferice. Întreaga viaţă a conştienţei omului în vremurile vechi era de fapt accesibilă puterilor luciferice. Lucrurile s-au schimbat începând de la Misteriul de pe Golgota. În intelectul nostru nu pătrund, cum am descris, entităţile din ierarhia Îngerilor care merg pe vibrațiile luminii şi ale culorilor, pe aripile vibrațiilor sunetelor ş.a.m.d. Prin aceasta, în răstimpul dintre naştere şi moarte suntem împânziţi în intelectul nostru de atacurile puterilor ahrimanice. În timp ce, din acest punct de vedere, înaintea Misteriului de pe Golgota omul se vedea esenţialmente expus atacurilor lui Lucifer, după Misteriul de pe Golgota intelectul său este expus în mod deosebit influenţei puterilor ahrimanice.

[...] Procesul respirator este subconştient. Dar ceea ce am acum în vedere, această legătură a omului cu entitatea Îngerului, nu este nici ea în conştient; ea se află deasupra conştientului. Ceea ce se desfăşoară în respiraţia noastră se află dedesubtul conştientului nostru; ceea ce se desfăşoară în noi prin această colaborare a lumilor spirituale, colaborarea celei mai apropiate trepte a lumilor spirituale în modul pe care l-am descris eu acum, este supra-conştient. [...] Aşa cum forţa lui Iehova îşi are legătura sa cu procesul respirator omenesc, tot aşa are forța lui Christos, şi de fapt întregul Misteriu de pe Golgota, o legătură cu ceea ce tocmai am descris drept un proces supraconştient.

Procesul respirator a fost dezbrăcat de conştienţă pentru omul pământean; conştienţa s-a stins pentru omul pământean prin influenţa luciferică. În schimb urmează să i se dea posibilitatea unei trăiri în supraconştient, în acel supraconştient pe care tocmai l-am indicat: faptul de a fi împreună cu entităţile Îngerilor prin activitatea senzorială sau intelect. Oarecum ca o compensare pentru ceea ce i-a fost luat omului, adică procesul cognitiv al respiraţiei, urmează să i se dea procesul cognitiv al supraconştientului prin impulsul Misteriului de pe Golgota.

[...] în viaţa noastră de reprezentări – căci şi reprezentările născute din credință se află aici ca reprezentări – urmează să lumineze Misteriul de pe Golgota. Aici se intâlnește cu toate atacurile lui Ahriman. Intelectul nostru este câmpul de luptă pe care se confruntă impulsul lui Christos cu impulsurile ahrimanice.”

KARMA MATERIALISMULUI, GA 176: Conferința a III-a




coperta cărții

„Acesta era un adevărat exerciţiu sufletesc pe care viaţa mi-l scosese în cale, şi care-mi era trimis de destin pentru ca să pot depăşi abstractul «ori-ori» al judecăţii intelectuale. Această judecată ridică pentru suflet nişte limite în faţa lumii suprasensibile. În lumea suprasensibilă nu există fiinţe sau fenomene care să dea ocazie la asemenea judecăţi exclusiviste. În faţa suprasensibilului trebuie să devii multilateral. Nu trebuie doar să înveţi teoretic, ci trebuie să încorporezi ca obișnuință în cele mai adânci porniri ale vieţii tale sufleteşti faptul de a privi totul din cele mai diferite puncte de vedere. Astfel de «puncte de vedere» cum sunt materialism, realism, idealism, spiritualism, aşa cum sunt ele elaborate în lumea fizică de către personalităţi de orientare abstractă ca teorii vaste, ca să însemne ceva în privința lucrurilor în sine, nu mai prezintă niciun interes pentru cunoscătorul suprasensibilului. El ştie, de exemplu, că materialismul nu poate fi altceva decât modul în care se vede lumea din acel punct de vedere în care ea se arată în formă materială.”

CURSUL VIEŢII MELE. O AUTOBIOGRAFIE NETERMINATĂ, GA 28: XIX


”Îmi mai spuneam: întreaga lume din afara omului este o enigmă, adevărata enigmă a lumii, iar omul însuşi este dezlegarea.

Şi astfel, puteam gândi: omul este în stare în orice clipă să spună ceva despre enigma lumii. Dar ceea ce el spune poate oferi doar atâta din conţinutul dezlegării enigmei cât a reuşit să afle şi să cunoască el, ca om despre sine însuşi.

În acest fel, şi cunoaşterea devine un proces în cadrul realităţii, în lume apar mereu întrebări; apar mereu răspunsuri ca realităţi, cunoaşterea în om este participarea sa la ceea ce au să-şi spună fiinţele şi procesele din lumea fizică şi cele din lumea spirituală.

Dădusem de înţeles toate acestea, ba în unele locuri le spusesem chiar foarte limpede, în scrierile mele care fuseseră tipărite deja în perioada descrisă. Numai că acum ele au devenit pentru mine trăiri sufleteşti dintre cele mai intense, care umpleau ceasurile în care căutam să văd pe cale meditativă temeiurile lumii. Şi ceea ce este principal: această trăire sufletească izvora cu intensitatea ei de atunci, din faptul că mă dăruiam în mod obiectiv observaţiei senzoriale pure, netulburate de nimic. În această observaţie mie mi se deschisese o lume nouă; pornind de la ceea ce eu cunoscusem până atunci în sufletul meu, trebuia să caut acum trăirea sufletească polară, pentru a stabili echilibrul cu noul în faţa căruia mă aflam.

De îndată ce nu gândeam întreaga realitate a lumii sensibile, ci o priveam prin simţuri, mi se înfăţişa o enigmă, drept realitate. Şi în omul însuşi e dezlegarea ei.

În întreaga mea fiinţă sufletească trăia entuziasmul pentru ceea ce am numit mai târziu «cunoaştere adecvată cu realitatea». Pentru mine era clar că omul care are o asemenea cunoaştere adecvată cu realitatea nu se poate izola într-un colţ oarecare de lume în timp ce în afara lui se desfăşoară existenţa şi devenirea. Cunoaşterea a devenit pentru mine ceva ce nu ţine numai de om, ci de existenţa şi devenirea lumii; după cum rădăcina şi tulpina unui pom nu sunt ceva îndeplinit până ce nu-şi continuă viaţa în floare, tot aşa fiinţarea şi devenirea lumii nu există cu adevărat dacă nu trăiesc mai departe drept conţinut al cunoaşterii. Având în vedere această convingere, repetam de fiecare dată când se ivea ocazia potrivită: omul nu este acea fiinţă care creează pentru sine conţinutul cunoaşterii, ci el îşi oferă sufletul drept scena pe care lumea îşi vieţuieşte de-abia acum, în parte, existenţa şi devenirea. Dacă n-ar exista cunoaşterea, lumea ar rămâne neterminată.

Într-o asemenea transpunere, prin cunoaştere, în realitatea lumii, am găsit tot mai mult posibilitatea de a proteja esenţa cunoaşterii umane de părerea că, în această privinţă, omul creează în cunoaştere o copie a lumii sau aşa ceva. În concepţia mea despre cunoaştere omul devine co-creator al lumii înseşi, şi nu o fiinţă care copiază ceva ce ar putea să şi lipsească din lume fără ca prin aceasta lumea să rămână neterminată.”

CURSUL VIEŢII MELE. O AUTOBIOGRAFIE NETERMINATĂ, GA 28: XXII




Copyright © 2004 - 2023 Biblioteca antroposofică