Biblioteca antroposofică


Corecturi

Rudolf Steiner

CURSUL VIEŢII MELE

GA 28

POSTFAŢĂ


Aici se întrerupe brusc această autobiografie. La 30 martie 1925 Rudolf Steiner a murit.

Viaţa sa, închinată în întregime slujirii pline de abnegaţie a omenirii, a fost răsplătită cu infinită duşmănie; drumul cunoaşterii, pe care el a mers, a fost transformat într-un drum de spini. Dar el a mers până la capăt pe acest drum şi l-a cucerit pentru întreaga omenire. El a străpuns limitele cunoaşterii: ele nu mai există. Acest drum al cunoaşterii se întinde în faţa noastră în claritatea de cristal a gândurilor, claritate despre care depune mărturie şi cartea de faţă. El a ridicat puterea de înţelegere a omului până la spirit, a pătruns-o şi înfrăţit-o cu Fiinţa spirituală a Cosmosului. Prin aceasta el a săvârşit cea mai măreaţă faptă omenească. Ne-a ajutat să înţelegem cea mai măreaţă faptă a lui Dumnezeu. Cum să nu fi fost el urât cu toată puterea demonică de care iadul este în stare?

El însă a răspuns neînţelegerii cu care a fost întâmpinat, prin iubire.

El a murit – îndurând, conducând, împlinind,
într-o lume ce-n picioare l-a călcat
şi pe care el a avut puterea să o ducă-n sus.
El a înălţat-o, ei s-au pus împotrivă,
au scuipat ură, i-au închis drumurile,
au acoperit cu zgură ce era pe cale să se nască.

Şi-au dezlănţuit furia cu otravă şi flăcări,
acum jubilează, amintirea-i murdăresc.
„Acum e mort cel ce spre libertate vă ducea,
spre lumină, spre conştienţă, spre înţelegerea
divinului din sufletul uman,
spre Eu, spre Christos.

Să fi fost crimă această încercare?
El a făcut ce Prometeu deja a trebuit să ispăşească,
al lui Socrate paharul cu cucută i-a adus,
ba şi mai rău, drept vină a lui Baraba,
ce doar pe cruce îşi găseşte ispăşirea:
El viitorul l-a trăit în faţa voastră.

Noi, demonii, nu putem răbda aceasta,
noi hărţuim, noi îl gonim pe cel се-aşa ceva cutează,
cu toate sufletele ce ni s-au dat
cu toate forţele care ne sunt supuse.
Fiindcă a noastră-i răscrucea dintre vremuri
şi omenirea aceasta, fără Dumnezeu,
piere cu încetul, în slăbiciune, amăgire şi păcat.
Noi nu lăsăm prada să ne scape
îl sfâşiem pe cel ce-aceasta îndrăzneşte”.

El a-ndrăznit şi şi-a purtat destinul.
În iubire, răbdare, răbdând
nepriceperea, slăbiciunile umane,
care opera mereu i-au pus-o în pericol,
care cuvântul mereu i l-au răstălmăcit,
care-nţelegerea nu i-au recunoscut
şi în micimea lor l-au ignorat
fiindcă a sa măreţie era nemăsurată.

Aşa ne-a dus în spate – şi nouă respiraţia ni se tăia
urmându-i paşii, zborul
ce ne ducea ameţitor de sus.
a noastră slăbiciune îl împiedica la zbor,
ca plumbul i se atârna de picioare...

Acum e liber. Ajutând pe cei de sus,
să ia ce cucerise pe Pământ, spre a-şi atinge ţelurile lor.
Ei îl salută pe fiul omului
ce forţele creatoare
şi-a dezvoltat slujind a zeilor voinţă,
care celei mai învârtoşite ere intelectuale
celei mai seci epoci a maşinii
spiritul i-a întipărit şi l-a făcut din ea să iasă...

Ei nu i-au îngăduit-o.
Pământul urzeşte în umbră,
în spaţiul cosmic se plăsmuiesc forme,
conducătorul aşteaptă, cerul e deschis
cu veneraţie şi bucurie stau cetele.
Dar cenuşie noapte Pământul îl cuprinde.

Marie Steiner, 1925