Acum opt zile am vorbit despre structura omului și despre diferitele părți constitutive ale entității sale. Dacă faceți abstracție de subîmpărțirea mai subtilă pe care am făcut-o atunci, putem spune că entitatea umană se împarte în cele trei părți: trup, suflet și spirit. Dar cercetarea acestor trei mari părți din care e formată entitatea umană ne duce la marile legi ale vieții omenești, la niște legi ale sufletului și ale spiritului, exact la fel cum cercetarea lumii exterioare ne duce la legile vieții fizice. Știința noastră curentă nu cunoaște, de fapt, decât legile vieții fizice. Ea nu e în stare să spună nimic despre legile vieții sufletești și ale vieții spirituale, care acționează în sferele superioare. Dar în aceste sfere superioare există legi, exact ca și aici, și aceste legi ale vieții sufletești și spirituale sunt, fără îndoială, mai importante și mai esențiale pentru om decât ceea ce se petrece din punct de vedere exterior, în spațiul fizic. Dar înalta menire a omului, destinul nostru, motivul pentru care ne aflăm în acest trup, sensul acestei vieți – răspunsul la toate aceste întrebări nu poate fi găsit decât numai și numai în regiunile superioare ale vieții spirituale.
O examinare a vieții sufletești ne revelează marea lege fundamentală a acesteia, legea evoluției, care acționează pe tărâm sufletesc, legea reîncarnării. Iar o examinare a vieții spirituale ne revelează legea cauzei și efectului, care acționează în lumea spirituală, acea lege pe care în lumea fizică o cunoaștem cu precizie, potrivit căreia orice lucru are o cauză. Orice act al vieții spirituale își are cauza sa și trebuie să aibă cauza sa, iar această lege a vieții spirituale se numește legea karmei. Legea reîncarnării sau reîntrupării constă în faptul că omul nu trăiește o singură dată, ci că viața omului se desfășoară sub forma unui mare număr de repetări, care, în orice caz, au avut odată un început și care se vor încheia cândva. Așa cum vom mai vedea în alte conferințe, omul a intrat sub stăpânirea acestei legi a reîncarnării pornind de la alte condiții de viață și mai târziu el va depăși din nou această lege, pentru a trece la alte faze ale evoluției sale. Legea karmei spune că destinul nostru, ceea ce i se întâmplă în viață, nu este lipsit de o cauză, că faptele noastre, experiențele noastre, suferințele și bucuriile uneia dintre viețile noastre depind de viețile anterioare, că în cursul vieților trecute ne-am făurit noi înșine destinul de acum. Iar prin felul cum trăim acum, creăm cauzele destinului pe care-l vom avea atunci când ne vom fi reîncarnat iarăși.
Să ne ocupăm acum ceva mai exact de aceste reprezentări, de aceea a evoluției sufletești și de aceea a cauzalității spirituale. Legea reîncarnării sau reîntrupării face ca sufletul uman să nu apară și să trăiască o singură dată pe acest Pământ, ci de multe ori. Această lege, în realitatea ei nemijlocită, poate fi pe deplin înțeleasă, desigur, numai de acela care se dezvoltă prin metodele mistice, teosofice, atât de mult încât ajunge în stare să facă observații în regiunile sufletești ale existenței, exact la fel cum omul obișnuit e în stare să facă observații în regiunile exterioare ale existenței sensibile și ale faptelor sensibile. Legea reîncarnării va fi pentru el o realitate numai atunci când evenimentele superioare se vor arăta ochilor săi sufletești așa cum se arată evenimentele lumii fizice în fața simțurilor fizice ale omului concret-sensibil. Mai există multe alte lucruri pe care omul nu le înțelege încă în zilele noastre, în esența lor propriu-zisă, dar el poate vedea efectele lor și, de aceea, crede că ele există. Reîncarnarea e un lucru pe care majoritatea oamenilor nu îl pot vedea ca fapt real, și pe care ei nici nu s-au obișnuit să-l privească drept efect exterior, și, de aceea, nu cred în existența ei. Fenomenele electricității sunt și ele de așa natură încât orice fizician va spune că esența propriu-zisă a electricității ne este necunoscută; dar oamenii nu se îndoiesc de faptul că există o asemenea entitate, electricitatea. Ei văd efectele electricității, lumina și mișcarea. Dacă oamenii ar putea vedea acționând în fața ochilor lor fizici amintirea, ca efect exterior, ei nu s-ar mai putea îndoi că există reîncarnare. Amintirea încă mai poate fi cunoscută cumva. Dar omul trebuie să se familiarizeze cu ceea ce, din reîncarnare, se manifestă pe plan exterior, pentru a se obișnui treptat cu acest gând, pentru a ajunge să vadă în mod just ceea ce teosofia numește reîncarnare.
Aș vrea, de aceea, să examinez mai întâi din punct de vedere exterior niște fapte care sunt accesibile oricui, dar pe care omul nu e obișnuit să le privească din punctele de vedere potrivite. Dar dacă s-ar deprinde să privească aceste fapte din punctele de vedere potrivite, el și-ar spune: Încă nu cunosc reîncarnarea ca fapt real, dar, la fel ca și în cazul electricității, pot presupune că așa ceva există. Cel care vrea să vadă în adevărata lor lumină realitățile fizice exterioare trebuie să urmărească atent legea evoluției, pe care, de la cercetările științifice ale secolului al XIX-lea încoace, o percepem pretutindeni în lumea exterioară. El trebuie să se întrebe: Ce se petrece în fața ochilor noștri în lumea vie? Remarc de la bun început că nu vreau să ating aceste lucruri decât în treacăt, în general, fiindcă în următoarele conferințe voi vorbi despre darwinism și teosofie. Toate întrebările care se pot naște în jurul acestei părți a conferinței de azi pornesc de la îndoielile și de la gândul că s-ar putea ca teosofia să fie infirmată de darwinismul modern. Răspunsul la aceste întrebări îl veți primi în conferința pe care o voi ține peste opt zile.
Spuneam, deci, că această evoluție trebuie înțeleasă în mod just. În secolul al XIX-lea, marele naturalist Linné încă mai spunea că există și azi tot atâtea specii de plante și animale câte au fost create inițial. Această idee n-o mai împărtășește nici un naturalist. Viețuitoarele mai perfecte – așa se presupune acum – s-au dezvoltat din organisme mai puțin perfecte. În acest fel, științele naturii au transformat ceea ce înainte putea fi studiat numai sincronic, viețuitoarele care trăiesc la un moment dat unele alături de altele, în ceva ce poate fi studiat diacronic, ca succedare în timp. Dacă ne întrebăm acum: Datorită cărui fapt e posibilă evoluția, datorită cărui fapt e posibil ca de-a lungul succedării diferitelor specii și genuri în lumea animală și cea vegetală să existe un fir evolutiv care le leagă între ele? – vom ajunge la o lege care, ce-i drept, e cam obscură pentru științele naturii din zilele noastre, ea fiind legată, totuși, de legea dezvoltării fizice. Și acesta e acel fapt care se manifestă sub forma așa-numitei eredități. După cum se știe, urmașul unui organism nu e deosebit de înaintașul său. Ne întâmpină, deci, asemănarea dintre strămoș și urmaș. Și prin faptul că, pe măsura trecerii timpului, acestei asemănări i se adaugă deosebirile, apare varietatea, diversitatea. Ea este, ca să zicem așa, rezultatul a doi factori: acele însușiri prin care urmașul seamănă cu părinții săi și acelea prin care el se dovedește a fi diferit de aceștia. În acest fel apare și diversitatea formelor animale și vegetale, de la cea mai imperfectă până la cea mai perfectă. N-am înțelege niciodată de ce există diversitate, dacă n-ar exista legea eredității. Și n-ar fi de înțeles nici din ce cauză urmașul e diferit, în așa fel încât această diversitate apare alături de asemănare. Această asociere dintre asemănare și diversitate ne dă noțiunea de dezvoltare fizică. O găsiți în viața plantelor, animalelor, oamenilor. Dar dacă vă întrebați: Ce se dezvoltă în planul fizic, ce se dezvoltă în viața plantei, ce se dezvoltă în viața animalului și ce se dezvoltă în viața omului? – vom găsi o deosebire profundă între viața omului și viața animală. Trebuie să ne clarificăm noi înșine care este această deosebire, trebuie s-o pătrundem cu mintea până în ultimele ei consecințe, și atunci nu ne vom mai opri acolo unde se oprește cercetătorul materialist. Ci ne vom simți obligați să mergem mai departe, va trebuie să extindem în mod esențial ideea de evoluție. Numai faptul că rămân atașați de vechile obișnuințe de gândire îi oprește pe oameni să ajungă pe treptele mai înalte ale evoluției.
Aș vrea să explic numai în cazul omului și al animalului care este această deosebire. Ea devine evidentă într-un fapt care nu poate fi contestat, dar căruia nu i se acordă suficientă atenție. Dacă am înțeles însă despre ce e vorba, acest fapt va aduce multă lumină și ne va lămuri extraordinar de bine. Acest fapt poate fi cuprins în aforismul: Omul are o biografie, animalul nu are biografie. Orice om care posedă un câine, cai, maimuțe, va obiecta, desigur, spunând că un animal are înclinații specifice, individuale, și că el are, dintr-un anumit punct de vedere, o existență individuală, și că, de aceea, e posibil să se scrie biografia unui câine, a unui cal sau a unei maimuțe. Nu vreau să pun la îndoială acest lucru. Dar în același sens se poate scrie și biografia unei pene de scris! Nimeni nu va nega însă faptul că nu e același lucru cu relatarea unei biografii umane. Pretutindeni sunt numai treceri, deosebiri de grad și, de aceea, în sens figurat, ceea ce e valabil mai ales pentru om, e valabil și pentru ființele inferioare lui, ba poate fi aplicat chiar și lucrurilor. De ce n-am putea descrie și însușirile unei călimări de cerneală? Veți constata, totuși, că există o deosebire radicală între biografia unui om și biografia unui animal. Dacă vrem să ne referim la ceea ce, în cazul unui animal, ne interesează la fel de mult cum ne interesează în cazul omului individual biografia lui, atunci trebuie să dăm descrierea speciei. Când descriem un câine, un leu, ceea ce descriem e valabil pentru toți câinii, pentru toți leii. Și nu trebuie să ne gândim acum la biografia unor oameni de seamă. Putem scrie biografia unui oarecare domn Lehmann sau Schulze. Totuși, ea se deosebește în mod esențial de orice biografie de animal, și ea prezintă în cazul omului același interes pe care-l prezintă, la animal, descrierea speciei.
Am spus prin aceasta oricărui om care gândește în mod precis: pentru om, biografia înseamnă ceea ce pentru animal înseamnă descrierea speciei. Iată de ce în lumea animală se vorbește despre evoluție a genurilor sau a speciilor, pe când în cazul omului trebuie să pornim de la individ. Omul e o specie în sine, nu în sens fizic, în măsura în care omul se află pe treapta cea mai de sus a animalității, fiindcă în ceea ce privește caracterele speciei, la om lucrurile stau la fel ca și la animal: Dacă descriem omul ca specie, îl descriem la fel cum am face cu specia leilor sau cu specia tigrilor, a felinelor. Dar esențial diferită e descrierea individualului din om. Ceea ce e individual în om, e o specie în sine. Această propoziție, dacă o pătrundem bine cu mintea, ne va duce la un mod superior de a descrie evoluția din cadrul regnului uman. Dacă vreți să vă informați în legătură cu caracterele speciei umane, cu forma exterioară – fiindcă aici avem caracterele comune ale speciei umane –, veți recurge, exact ca și în cazul evoluției animale, la noțiunea de ereditate, și veți ști din ce cauză Schiller a avut un nas de o anumită formă, o fizionomie aparte, atunci veți deduce înfățișarea lui Schiller, cu mai mult sau mai puțin succes, din aceea a strămoșilor săi. Dar biografia omului e mai presus de toate acestea. De-abia aici e vorba de ceea ce îl deosebește pe un om în mod radical de toți ceilalți. Dintre aceste două domenii, pentru noțiunea de reîncarnare caracterele speciei n-au nici o importanță. Ceea ce ne interesează aici e celălalt domeniu, pe care-l distingem drept entitate sufletească propriu-zisă, drept viață interioară a omului, acel ceva care-l deosebește pe un om de toți ceilalți.
Știți cu toții că fiecare din noi avem o viață sufletească absolut deosebită de a celorlalți și că ea se exprimă în simpatiile și antipatiile noastre propriu-zise, în caracterul nostru, în firea noastră proprie, în felul cum ne manifestăm din punct de vedere sufletesc. La fel cum însușirea prin care leii realizează ceva poartă amprenta specifică a leilor, a speciei leilor, tot așa activitatea specifică a unui oarecare domn Müller sau Lehmann poartă amprenta specifică a acestor suflete individuale. Simpatia, antipatia, înclinațiile, obiceiurile, într-un cuvânt, tot ceea ce numim temperament al unui om sau caracter al său – dorințele, pornirile, pasiunile sale, intensitatea cu care dorește –, toate acestea le putem considera individuale numai când le întâlnim la om. Căci deja în regnul animal întâlnim pretutindeni ceea ce am spus că e la omul viu specific al sufletului său. Și acolo întâlnim simpatii și antipatii, înclinații, porniri, ba chiar și un caracter anume. În general, făcând iarăși abstracție de diferențele mai fine, noi numim suma apucăturilor pe care le observăm la un animal manifestare a instinctelor animale. Ei bine, știința secolului al XIX-lea a încercat să explice și acest instinct, această viață sufletească din animal, așa cum explică forma exterioară, și anume prin ereditate. S-a afirmat că animalele desfășoară anumite activități, ele se întipăresc în natura lor, devenind astfel obișnuință, și că apoi ele apar la urmași ca instincte moștenite, de exemplu, deprinderea anumitor câini de a alerga repede, pentru a fi folosiți la vânătoare. Exercitându-se astfel deprinderea de a alerga repede, urmașii acestor câini se vor naște, fără îndoială, cu acest instinct de a alerga repede, drept câini buni pentru vânătoare prin însăși natura lor. În acest fel caută Lamarck să explice instinctele animalelor; ele sunt, în concepția lui, deprinderi dobândite prin exercițiu și transmise pe cale ereditară.
O reflecție adevărată ne va arăta însă foarte curând că tocmai instinctele complicate nu pot fi în nici un caz moștenite și nici nu pot avea legătură cu niște deprinderi dobândite prin exercițiu și transmise pe cale ereditară. Tocmai acele instincte care sunt cele mai complicate îi arată observatorului, prin simpla lor natură, că în nici un caz nu se poate spune că ele au apărut pe cale ereditară. Gândiți-vă la o muscă, care zboară de îndată ce ne apropiem de ea. Aceasta este o manifestare instinctivă. Cum va fi dobândit musca acest instinct? Potrivit teoriei de mai sus, strămoșii ei n-au avut acest instinct. Ei au aflat, pe cale conștientă sau inconștientă, că în anumite împrejurări e rău dacă rămân pe loc, și astfel s-au deprins să zboare de acolo, pentru a scăpa de pericol. Cine-și dă cu adevărat seama de toată această situație, nu va putea spune că un număr de insecte, aflând că vor fi omorâte, s-au deprins s-o ia din loc, pentru a scăpa de moarte. Ca să fi transmis urmașilor din experiența lor, ar fi trebuit să rămână în viață. Vedeți, așadar, că e imposibil să vorbești în acest fel de ereditate, fără a te încurca în cele mai mari contradicții. Am putea aduce sute și mii de exemple de lucruri pe care le fac o singură dată. Gândiți-vă la formarea crisalidei de fluture: Acest lucru e făcut o singură dată în viață, și de aici reiese în mod convingător că în acest caz nu se poate vorbi de ereditate, așa cum facem în cazul vieții corporale. Și astfel, naturalistul renunță cu totul la ideea că instinctele ar fi însușiri dobândite prin exercițiu și transmise pe cale ereditară. Aici nu e vorba de transmiterea unor experiențe nemijlocite făcute în viața fizică, ci de o influență a lumii sufletelor animale. În conferințele următoare vom vorbi în mod ceva mai precis despre această lume a sufletelor animale. Azi ne putem mulțumi cu constatarea că e imposibil să vorbim de o transmitere a însușirilor sufletești de la părinți asupra urmașilor, așa cum vorbim de ereditate în cazul corporalității fizice. Totuși, dacă vrea să vadă că lumea are un sens și o rațiune a ei, omul trebuie să introducă în lume o anumită legătură între lucruri; el trebuie să fie în stare să deducă orice efect din cauza lui. Ceea ce apare ca viață sufletească individuală, ceea ce se manifestă la diferiții indivizi umani drept simpatii și antipatii, drept manifestări ale temperamentului și caracterului, trebuie să poată fi deduse, așadar, din anumite cauze.
Ei bine, în ceea ce privește însușirile lor, oamenii sunt diferiți. De aceea, e necesar să explicăm diversitatea indivizilor umani. Și n-o putem face altfel decât introducând și în sfera vieții sufletești aceeași noțiune de evoluție pe care o avem în sfera vieții fizice. Pe cât ar fi de absurd să credem că un leu desăvârșit, ca specie, a crescut dintr-o dată din pământ sau că un animal nedesăvârșit s-ar fi dezvoltat dintr-o dată, tot atât de imposibil e ca trăsăturile individuale ale unui om să se fi dezvoltat din nimic. Și trăsăturile individuale ale unui om trebuie să fie deduse întocmai cum deducem o specie evoluată din una mai puțin evoluată. Cineva care gândește cu adevărat nu va voi să explice însușirile sufletești ale unui om așa cum explică însușirile corporale, în mod pur și cinstit, prin ereditate. Ceea ce ține de corporalitate, ceea ce e legat de faptul că eu am mâini mai puțin puternice decât un altul, este ereditate fizică. Din cauză că am o constituție corporală mai debilă, și lipsa de forță a mâinilor va fi mai mare decât la un altul, care are o constituție corporală mai robustă. Tot ceea ce ține de corpul fizic poate fi înțeles, în privința dezvoltării sale, cu ajutorul cuvântului ereditate, dar nu și ceea ce ține de viața lăuntric-sufletească. Cine ar putea deduce felul de a fi al lui Schiller, talentul, temperamentul său etc., sau talentul lui Newton, din însușirile strămoșilor săi? Cine își închide ochii în fața realității, poate să facă acest lucru. Dar îi este imposibil să întreprindă o asemenea cercetare aceluia care nu se închide în acest fel. Dacă omul, ca ființă înzestrată cu suflet, e propria lui specie, înseamnă că acele însușiri sufletești complicate pe care le întâlnim la o ființă sau alta nu pot fi deduse din acelea ale strămoșilor săi fizici, ci trebuie deduse din alte cauze anterioare, care n-au existat în strămoși, ci altundeva. Și, deoarece cauzele respective îl ating numai pe acel individ uman, înseamnă că ele n-au legătură decât cu acel om. Și, după cum în cazul animalelor nu putem căuta originea leului în specia urșilor, tot așa, originea individualității nu poate fi căutată în vreun alt om, ci numai în omul respectiv, pentru că omul e individul propriei sale specii. De aceea, originea lui nu poate fi găsită decât în el însuși. Pentru că omul aduce cu sine anumite însușiri, care-l caracterizează exact la fel cum îl caracterizează pe leu specia lui, și ele trebuie deduse din individul însuși. Ajungem astfel la ideea lanțului de încarnări prin care omul individual trebuie să fi trecut deja, exact la fel cum s-a întâmplat cu specia leilor, cu specia luată în întregime. Acesta e modul exterior de a privi lucrurile. Dacă privim în jurul nostru, în lumea fizică, vom găsi că ea poate fi înțeleasă numai dacă suntem în stare să trecem de simpla ereditate și să concepem o lege a reîncarnării, care e legea naturală pe treapta sufletească.
Pentru cel care are facultatea de a face observații în lumea sufletească, aceasta nu e o ipoteză, ci o deducție. Ceea ce am spus nu e decât o deducție. Aceluia care, prin aplicarea metodelor misticii și teosofiei, a ajuns să se poată înălța la observația directă, reîncarnarea i se înfățișează ca un fapt real. Ultima dată am vrut să învățăm să facem, aș zice, studii teosofice microscopice. Azi vrem să ajungem la constatarea că teosofii au reușit să vadă în fața ochiului lor sufletesc, ca fapte reale, ceea ce numim simpatii și antipatii, pasiuni și dorințe, într-un cuvânt, tot ceea ce numim caracter, exact la fel cum în fața ochilor celui care face observații în planul fizic apare înfățișarea fizică exterioară. Și dacă așa stau lucrurile, înseamnă că cel înzestrat cu facultatea de a face observații în lumea sufletească se află în aceeași situație ca și cercetătorul pe plan exterior, în acest caz observatorul sufletesc are în fața lui aceleași realități, în acest caz el privește complicata structură, acea formă de lumină adăpostită în forma exterioară, tot ca realitate exterioară, exact la fel cum înfățișarea fizică e o realitate pentru observatorul care privește cu ochii fizici. Această formă aurică este pentru el, într-un caz, semnul că are în fața lui o ființă sufletească superioară, evoluată, cu o aură bine diferențiată, organizată, înzestrată cu organe, ca în cazul leului, să zicem; sau, în alt caz, semnul că are în fața lui o ființă mai primitivă, cum e melcul.
Și dacă privim sufletul, aura unui sălbatic neevoluat, ea va fi relativ simplă, va apărea în culori simple, ea ni se va înfățișa sub o asemenea formă, încât vom putea opune, în ceea ce privește gradul ei de perfecțiune, această aură simplă, această aură nediferențiată și săracă în culori a sălbaticului, aurei complicate a unui european cultivat, la fel cum am opus un melc neevoluat sau o amibă unui leu evoluat. Și apoi urmărim evoluția de pe tărâmul sufletesc, ca și aura. Și constatăm că, dacă ne întoarcem în trecut, aura era mai imperfectă. Și acest lucru îi dă aceluia care face observații pe acest tărâm posibilitatea de a observa în mod nemijlocit viața sufletească însăși.
Dacă ne înălțăm acum în sfera vieții spirituale, legea fizică a cauzei și efectului ne va întâmpina în viața spirituală drept lege a karmei. Această lege a karmei spune referitor la spirit exact ceea ce spune, referitor la fenomenele exterioare, fizice, legea cauzei și a efectului, legea cauzalității. Dacă în lumea fizică exterioară vedeți un fenomen oarecare, dacă vedeți o piatră căzând la pământ, vă veți întreba: de ce cade piatra? Și nu vă veți găsi liniștea până ce nu veți fi stabilit care e cauza. Dacă vă ies în întâmpinare niște fenomene spirituale, trebuie, exact la fel, să căutați cauzele spirituale. Și cât de la îndemână ne stau faptele spirituale! Unul e un om pe care-l socotim fericit, un altul e condamnat pentru întreaga lui viață la nefericire. Ceea ce numim destin uman e cuprins în întrebarea: De ce se întâmplă un lucru sau altul? În fața acestui „De ce?” întreaga știință exterioară stă cu totul dezarmată, fiindcă nu știe să aplice la fenomenele spirituale legea binecunoscută a cauzei și a efectului. Dacă aveți o bilă de metal și o aruncați în apă, se va întâmpla un lucru foarte precis. Se va întâmpla însă un cu totul alt lucru dacă dumneavoastră ați adus mai întâi bila de metal în stare de incandescență. Dumneavoastră veți căuta să vă explicați diferitele fenomene potrivit cu legea cauzei și a efectului. Tot așa trebuie să vă întrebați și în cazul vieții spirituale: De ce unui om îi reușește un lucru, altuia nu? De ce mie îmi reușește un lucru, altul nu? Toate acestea ne fac să ne dăm seama cum se face că un anumit fapt are în realitate o caracteristică anume, foarte precisă. Acea clocotire a apei apare din cauză că eu am înfierbântat bila de metal. Nu de apă depinde acest fenomen, ci modificarea suferită în prealabil de către bila de metal provoacă soarta pe care o are bila de metal când o aruncăm în apă. Așadar soarta bilei de metal depinde de stările prin care a trecut ea înainte; de ele depinde ce fel de fenomen se apropie de această bilă în cazul următoarei „trăiri” a ei – ca să rămânem la acest exemplu.
Trebuie, deci, să spunem: Orice faptă pe care o săvârșesc influențează omul spiritual din mine, transformă omul spiritual din mine, la fel cum bila de metal s-a transformat pentru că am încălzit-o. Aici e necesară o gândire încă și mai subtilă decât pe tărâm sufletesc. Aici trebuie să ajungem, cu liniște și răbdare, să înțelegem că omul spiritual e transformat de către o faptă a noastră. Dacă azi cineva comite un furt, aceasta e o faptă care lasă asupra omului spiritual amprenta unei însușiri inferioare, în comparație cu situația în care am ajutat un om. Nu e totuna dacă eu săvârșesc o acțiune morală sau una fizică. Ceea ce este pentru apă bila de metal înfierbântată, este amprenta morală pentru om. Pe cât de puțin va rămâne fără efect în viitor un fapt fizic, tot pe atât de puțin va rămâne fără efect pentru viitor acea amprentă morală. Nici în spiritual nu există cauze fără efectele corespunzătoare. De aici rezultă marea lege conform căreia orice faptă trebuie să aibă în mod necesar un efect, să existe un efect asupra ființei spirituale respective. În ființa spirituală însăși, în soarta ființei spirituale respective, trebuie să-și găsească expresia amprenta morală a faptei sale.
Această lege, potrivit căreia amprenta morală a unei fapte trebuie să-și facă neapărat efectul, e legea karmei. Am făcut astfel cunoștință cu noțiunile de reîncarnare și karmă. Împotriva acestor noțiuni se ridică destule obiecții; dar un om care gândește cu adevărat nu poate obiecta nimic împotriva caracterului lor general. Viața omenească ne arată în toate fenomenele ei – și faptele exterioare o dovedesc, de asemenea – că există evoluție în sfera vieții spirituale, că și în viața spirituală există cauză și efect. Și unii dintre aceia care nu se situează pe pozițiile teosofiei au încercat să caute cauze și efecte pe tărâmul spiritualului, de exemplu, un filosof al epocii moderne, Paul Rée [Nota 18], prietenul lui Friedrich Nietzsche. El a căutat să explice un fenomen spiritual pe cale exterioară, apelând la noțiunea de evoluție. El pune întrebarea: Oare a existat întotdeauna în cursul evoluției conștiința? Și el arată apoi că există oameni care nu au ceea ce, pe treapta noastră de evoluție, se numește conștiință. Existau vremuri când în sufletul uman nu se dezvoltase încă ceea ce numim conștiință. Pe atunci, oamenii au trecut prin diverse experiențe. Ei au constatat că, dacă săvârșesc anumite fapte, aceste fapte atrag asupra lor o pedeapsă, că societatea se răzbună pe aceia care-i dăunează. Și astfel, în sufletul uman s-a dezvoltat simțul a ceea ce trebuie sau nu trebuie să facă. Cu timpul, acesta s-a transformat într-un fel de însușire ereditară și astăzi oamenii se nasc deja cu acel simț care-și găsește expresia sub forma de glas al conștiinței și care le spune dacă e bine sau nu să facă un anumit lucru. În acest fel s-a dezvoltat, în general, în omenire, după cum crede Rée, conștiința. Rée a arătat aici foarte frumos că noțiunea de evoluție poate fi aplicată însușirilor sufletești, deci și conștiinței. Dacă ar fi făcut doar un pas mai departe, el ar fi ajuns pe tărâmul teosofiei.
Aș mai vrea să relatez un singur fenomen. Și anume, că putem indica în mod precis, în istoria culturii europene, momentul în care se vorbește pentru prima dată despre conștiință. Dacă treceți în revistă întreaga lume a antichității grecești și dacă urmăriți descrierile și relatările ei, nu veți găsi nicăieri, nici măcar în vechea limbă greacă, un cuvânt care să desemneze ceea ce numim conștiință. Nu există nici un cuvânt pentru această noțiune. Deosebit de izbitor poate fi ceea ce-l auzim pe Platon povestind despre Socrate. Din toate dialogurile socratice lipsește cuvântul care a apărut mai târziu – numai în ultimul secol de dinaintea nașterii lui Christos – în Grecia. Unii cred că celebrul daimon ar fi totuna cu conștiința. Dar această presupunere poate fi ușor infirmată și nu poate fi luată în considerare în mod serios. Conștiința n-o întâlnim decât în lumea creștină. Există o trilogie dramatică, «Orestia», a lui Eschil. Acolo, Oreste se află sub impresia nemijlocită a matricidului. El își omoară mama, pentru că aceasta îl omorâse pe tatăl său. Și ni se arată că Oreste este urmărit de Erinii, că el este judecat și declarat nevinovat. Nu apare nimic altceva, în afară de noțiunea unor zei care pedepsesc în mod exterior ceea ce se petrece, e teama de niște puteri din afară. Nimic din ceea ce cuprinde noțiunea de conștiință.
Urmează apoi Sofocle, și după el Euripide. La ei, Oreste apare cu totul altfel. Motivul pentru care el se simte vinovat – aici ne întâmpină într-un cu totul alt fel. La acești poeți, Oreste se simte vinovat fiindcă acum știe că a făcut ceva rău. Și de aici se dezvoltă în limba greacă, și la fel și în latină, cuvântul „conștiință”. A avea știință de propria-ți faptă, a te putea observa pe tine însuți, a fi cu adevărat de față când săvârșești o faptă – toate acestea trebuie, așadar, să se fi dezvoltat de-abia cu timpul. Dacă Paul Rée ar avea dreptate, și conștiința ar fi o urmare a evoluției omului în general, dacă ar fi adevărat că ea se dezvoltă prin constatările pe care omul le face atunci când e pedepsit pentru ceva ce dăunează semenilor, și, deci, își dăunează și lui însuși, dacă face un lucru care nu e pe linia unei ordini înțelepte a lumii – dacă aceasta ar fi cauza, fără îndoială, această conștiință ar fi trebuit să apară la scara întregii omeniri. Deoarece cauza exterioară apare mereu în mod asemănător, conștiința ar fi trebuit să apară la mase mai mari de oameni, ar fi trebuit să apară în același timp la un trib întreg, ar fi trebuit să se dezvolte așa cum se dezvoltă o însușire a speciei. Aici ar fi necesar să se studieze istoria lumii antice grecești, ca istorie a evoluției sufletești. Fiindcă pe atunci când în Grecia s-a dezvoltat în indivizi izolați acea noțiune pe care n-o întâlnim în Grecia unor vremuri mai vechi, a fost o epocă în care absența conștiinței era de-a dreptul la ordinea zilei. Citiți descrierile făcute perioadei războaielor dintre Atena și Sparta! Iată, deci, că despre conștiință nu putem spune că e o însușire caracteristică speciei, ca însușirile animalului.
Unii ridică și o altă obiecție. Dacă omul trăiește de multe ori pe Pământ, el și-ar aminti, desigur, viețile sale anterioare. Dar, de fapt, nu e chiar așa ușor de înțeles, din capul locului, din ce cauză nu și le amintește. Trebuie să știm mai întâi ce e amintirea și în ce fel ia naștere amintirea. Am arătat deja ultima dată că în actualul stadiu al evoluției omul trăiește, ce-i drept, în lumile sufletesc-astrală și spiritual-mentală, dar că el nu e conștient de existența acestor două lumi, ci e conștient numai de existența lumii fizice, că de-abia în viitor și când va fi atins trepte mai înalte de dezvoltare va dobândi ceea ce au dobândit încă de pe-acum unii indivizi izolați. Omul aflat pe o treaptă medie de evoluție va putea fi conștient în lumea sufletească și în cea spirituală mult mai târziu. Omul aflat pe o treaptă medie de evoluție e conștient în lumea fizică și trăiește în lumile sufletească și spirituală. Aceasta pentru că forța cu care el gândește propriu-zis, creierul, are nevoie de lumea fizică pentru a-și desfășura activitatea. A fi activ în lumea fizică înseamnă a fi conștient de tine în viața fizică. Când doarme, omul nu e conștient de sine. Cine se dezvoltă prin metodele mistice, își dezvoltă, de asemenea, și conștiența din timpul somnului și al unor stări superioare. Această conștiență îi dă posibilitatea de a-și aminti ceea ce a trăit în timpul vieții. Deoarece creierul său există în lumea fizică, el își amintește ceea ce i se întâmplă în fizic. Omul care nu lucrează numai cu creierul fizic, ci care se poate folosi și de material sufletesc, pentru a fi în suflet la fel de conștient cum e omul obișnuit în corp, va ajunge cu amintirea lui ceva mai departe. La fel cum animalul neevoluat nu posedă facultățile leului evoluat, dar va avea cândva aceste facultăți, tot așa și omul care nu posedă facultatea de a-și aminti viețile lui trecute va avea mai târziu această facultate.
În sferele și mai înalte e greu să ajungi în mod spiritual la înțelegerea legăturii dintre cauză și efect. Acest lucru e posibil numai în lumea mentală, dacă omul e în stare să gândească nu numai în corpul fizic și în corpul astral, ci și în viața pur spirituală. Dar în acest caz el e în stare, de asemenea, să arate, în legătură cu orice întâmplare, din ce cauză a survenit ea. Această sferă e atât de înaltă, încât e nevoie de multă răbdare pentru a-ți dezvolta acele însușiri care-ți dau posibilitatea să vezi cauza și efectul în viața spirituală. Omul care e conștient în lumea fizică și trăiește doar în lumile sufletească și spirituală, își va aminti numai ceea ce i s-a întâmplat între naștere și moarte. Cel care e conștient în lumea sufletească are facultatea de a-și aminti, până la un anumit punct, nașterea. Iar cine e conștient în lumea spirituală, vede legea cauzei și a efectului în contextul ei real.
O altă obiecție, ridicată uneori, e cuprinsă în întrebarea: Dar nu ajungem în acest fel la fatalism? Dacă totul e determinat cauzal, oare nu se află omul sub puterea fatumului, fiind obligat să-și spună mereu: Aceasta e karma mea și noi nu ne putem schimba destinul? Acest lucru poate fi afirmat la fel de puțin, pe cât de puțin se poate spune: Nu-mi pot ajuta aproapele, și sunt atât de dezolat că nu-l pot ajuta; aș ajunge la disperare dacă aș vrea să-l ajut să fie mai bun, fiindcă totul zace în karma lui. Cel care compară cât de cât legea vieții și legile naturii și știe ce este aceea o lege, nu va putea ajunge niciodată la o înțelegere atât de greșită a legii karmei. Felul cum se combină sulful, oxigenul și hidrogenul, pentru a da acidul sulfuric, e supus unei legi naturale imuabile. Dacă acționez împotriva acestei legi, care zace în însușirile celor trei substanțe, nu voi obține niciodată acid sulfuric. E necesară, pentru a-l obține, activitatea mea personală. Eu sunt liber să pun sau nu în aceeași retortă aceste substanțe. Deși legea e absolută, ea poate intra în acțiune numai prin fapta mea, la care m-am decis în libertate. Așa e și cu legea karmei. O faptă pe care am săvârșit-o în viețile anterioare va atrage după sine, în mod inevitabil, un efect în această viață. Dar eu sunt liber să acționez în sens invers acelui efect, să săvârșesc o altă faptă, care va anula în mod legic eventualele urmări rele ale faptei din trecut. După cum, conform unei legi imuabile, o bilă încinsă pusă pe masă, va arde masa, dar eu pot să răcesc bila și s-o pun numai după aceea pe masă. Ea nu va mai arde masa. Într-un caz, ca și în celălalt, eu am acționat potrivit legii. O faptă din trecut mă obligă la o altă faptă; efectul faptei din viața mea trecută nu poate fi înlăturat, dar eu pot întreprinde o altă acțiune și pot schimba în mod tot atât de legic efectul dăunător într-un efect folositor, numai că toate acestea se petrec conform cu legile cauzalității spirituale. Legea karmei poate fi comparată cu ceea ce a fost înscris într-un registru de conturi. În partea stângă și în partea dreaptă sunt scrise anumite cifre. Dacă facem adunarea coloanei din stânga și a coloanei din dreapta și scădem apoi o sumă din cealaltă, vom avea situația casei. Aceasta e o lege imuabilă. După cum mi-au mers afacerile până acum, situația casei va fi bună sau rea. Dar oricât de exact ar acționa această lege – eu pot încheia noi afaceri, și întreaga situație se va schimba, în mod tot atât de legic cum s-a schimbat și înainte. Eu sunt determinat într-un anumit fel prin karma mea, dar în orice moment registrul de conturi al vieții mele poate fi schimbat prin noi fapte înscrise în el. Dacă vreau să creez o situație nouă, trebuie mai întâi să fi făcut adunarea celor două coloane de cifre, pentru a vedea dacă am un surplus de casă, ori am datorii. Tot așa și cu evenimentele din registrul de conturi al vieții. Ele se adaugă vieții mele. Cel care poate pătrunde cauzalitatea vieții sale, își poate spune și el: contul meu se închide în mod activ sau pasiv, și eu trebuie să adaug cutare sau cutare faptă, pentru a anula părțile bune și părțile rele din viața mea, pentru a mă elibera treptat de tot ceea ce am adunat drept karmă a mea. Acesta e marele țel spre care tindem în viața umană, de a ne elibera, odată și odată, de karma apărută cândva. A găsi punctele finale în registrul de conturi ale vieții sale stă în puterea fiecărui om.
Avem cele două legi mari, legea vieții sufletești și legea vieții spirituale. Și azi deja se ivește întrebarea: ce ia naștere între cele două vieți, cum lucrează spiritul între moarte și următoarea naștere? Va trebui să examinăm soarta omului în răstimpul dintre două vieți și vom parcurge etapele pe care le străbate el între moarte și o nouă viață. Vom vedea atunci câtă credință și cunoaștere și religiozitate pot pătrunde în cunoașterea occidentală! Marile legi nu se adresează doar simțurilor, ci spiritualului și sufletescului, încât omul să poată vorbi de cauză și efect nu numai în lumea fizică, ci și în viața spirituală; fiindcă ceea ce au spus marile spirite se va împlini, se va arăta că noi înțelegem lumea numai parțial, dacă luăm seama numai la ceea ce auzim, vedem și pipăim. Pentru a înțelege lumea în întregime, trebuie să ne înălțăm mai sus și să cercetăm legile care se referă la toate simțurile omului, pentru a afla de unde vine omul și spre ce viitor se îndreaptă. Aceste legi trebuie găsite pe tărâmul spiritual și atunci vom înțelege următoarele versuri ale lui Goethe, care a fost un reprezentant al teosofiei, și ne vom da seama ce vrea să spună prin ele:
„Misterioasă-n plină zi [Nota
19],
Natura nu te lasă să-i scoți vălul
Și ce nu vrea s-arate spiritului tău
Tot n-ai să-i smulgi cu pârghii și șuruburi...”
Numai dacă omul trece dincolo de orizontul strict personal, dacă e conștient de supraponderea pe care o are individualitatea, adică personalitatea superioară din el, față de personalitatea lui, dacă el înțelege să devină impersonal, să trăiască impersonal, să lase ca în el să pulseze impersonalul, atunci iese din sfera culturii care e încâlcită în ițele formelor exterioare și se transpune într-o cultură plină de viață, aceea a viitorului. Chiar dacă nu acesta e idealul suprem spre care tinde teosofia, chiar dacă aceasta nu este ultima consecință pe care o tragem din teosofie, totuși, e un pas mai departe spre acel ideal în lumina căruia omul învață să trăiască numai dacă nu mai are în vedere ceea ce e de interes personal, ci ceea ce e veșnic și nepieritor. Acest ceva veșnic și nepieritor, buddhi, germenul înțelepciunii, care zace latent în suflet, va trebui să ia locul culturii bazate pe intelect. Și există multe dovezi care arată că teosofia are dreptate cu această concepție a ei despre viitorul evoluției omenirii. Cea mai importantă însă e aceea că în viața însăși se fac simțite deja niște forțe care cer să le cercetăm și să le înțelegem cu adevărat, pentru a ne umple apoi noi înșine cu idealul lor. Măreția lui Tolstoi constă tocmai în faptul că el vrea să-l scoată pe om din cercul îngust al gândurilor lui și să-i dea profunzime spirituală, că el nu vrea să-i arate idealurile noastre materiale, idealurile oarecare ale vieții noastre sociale, ci idealurile care nu pot țâșni decât din suflet. Dacă suntem teosofi adevărați, atunci vom recunoaște forțele care acționează în evoluția lumii și nu vom rămâne orbi și surzi la sensul care strălucește spre noi în epoca prezentă din direcția teosofiei, ci vom recunoaște aceste forțe despre care de obicei teosofia vorbește în mod profetic. Tocmai aceasta trebuie să-l caracterizeze pe un teosof, faptul că el învinge întunericul și eroarea, că învață să aprecieze și să cunoască în mod just viața și lumea. Un teosof care s-ar retrage din lume, care ar avea față de viață o atitudine rece și străină, ar fi un rău teosof, oricâte dogme teosofice ar ști să predice.
Teosofii care ne ajută să ne înălțăm din lumea fizică în lumile superioare, care privesc ei înșiși în lumile suprasensibile, trebuie să ne învețe, pe de altă parte, cum să observăm suprasensibilul în planul nostru fizic și să nu ne pierdem în lumea sensibilă. Noi cercetăm cauzele ce vin din spiritual, pentru a înțelege pe deplin lumea sensibilă, care e o creație a lumii spirituale. Lumea sensibilă n-o înțelegem dacă rămânem între limitele realităților senzoriale, deoarece cauzele vieții concret-sensibile vin din spiritual. Teosofia vrea să facă din noi niște clarvăzători în ceea ce privește realitățile lumii sensibile. De aceea vorbește ea de „străvechea înțelepciune”. Ea vrea să ne deschidă pentru spiritual. Ea vrea să-l transforme pe om, pentru ca el să poată privi în mod clarvăzător tainele superioare, suprasensibile ale existenței. Dar acest lucru nu trebuie plătit prin pierderea capacității de a înțelege ceea ce există în imediata noastră apropiere. Ar fi un rău clarvăzător acela care ar rămâne surd și orb la ceea ce se petrece în lumea sensibilă, la ceea ce sunt în stare să realizeze contemporanii săi, în imediata lui apropiere. Și, în afară de aceasta, el ar fi un rău clarvăzător dacă n-ar fi în stare să recunoască la o personalitate calitățile prin care, în epoca noastră, oamenii sunt conduși spre suprasensibil. La ce ne-ar folosi să devenim clarvăzători, dar să nu recunoaștem sarcina care ne revine în momentul de față și stă chiar sub ochii noștri?
