În această conferință și în cele două care vor urma aș dori să ne ocupăm cu ceea ce – în conformitate cu propria expresie a lui Goethe – se poate numi Apocalipsa sa, sau taina sa relevată.
Noi am văzut înalta fraternitate din care făcea parte Goethe. Convingerea lui era că procesul cunoașterii nu este ceva fix, stabilit dintr-un punct de vedere omenesc, ci capacitatea de cunoaștere umană se poate dezvolta și această dezvoltare este supusă unei legități despre care, pentru început, omul nu trebuie să știe nimic, la fel cum planta nu cunoaște legile după care se dezvoltă. Învățătura teosofică generală despre dezvoltarea capacității de cunoaștere a sufletului omenesc concordă întru totul cu concepția despre lume a lui Goethe. Goethe a exprimat în mai multe feluri această concepție.
El a răspuns acum la o întrebare pe care s-a străduit să o rezolve într-un mod infinit de profund și care l-a preocupat de pe vremea când legătura de prietenie cu Schiller [Nota 68] se înnoda tot mai mult. Această legătură s-a întemeiat cu greutate, căci cele două personalități se situau pe terenuri total diferite. Abia prin anul 1795 s-au recunoscut pentru totdeauna și au început să se completeze reciproc. Atunci Schiller l-a invitat pe Goethe să conlucreze la Hore, o revistă prin care urmau să fie făcute accesibile publicului cele mai frumoase produse ale vieții spirituale. Goethe a răspuns afirmativ la această propunere de colaborare, și ca primă contribuție la această revistă a fost Apocalipsa sa, «Taina sa revelată»: Basmul despre șarpele cel verde și frumoasa Floare-de-Crin (1794/95).
Acolo este vorba despre marea corelație dintre trupesc și sufletesc, dintre pământesc și suprasensibil, pe care voia să le expună acolo, ca și despre calea pe care trebuie să o abordeze omul prin capacitățile sale de cunoaștere aflate în dezvoltare, dacă e să se înalțe de la terestru la spiritual.
Aceasta este o problemă pe care omul trebuie să și-o pună mereu. Schiller a expus această problemă într-un mod ingenios în «Scrisori despre educația estetică a omului». Acest tratat, prea puțin cunoscut și studiat, constituie o sursă de referință pentru acela care abordează această enigmă. Goethe s-a simțit stimulat să se exprime despre această problemă și a făcut-o în «Basmul despre șarpele cel verde și frumoasa Floare-de-Crin», pe care l-a adăugat ulterior la «Convorbiri cu emigranții germani».
Acest basm ne conduce adânc în teosofie. Și teosofia afirmă cum conținutul de cunoaștere al sufletelor noastre este întotdeauna dependent de capacitatea noastră de cunoaștere, și că noi, ca oameni, putem să ne dezvoltăm tot mai mult această capacitate de cunoaștere, astfel încât să putem ajunge treptat să nu mai viețuim în sufletul nostru conținutul cunoașterii ca pe ceva subiectiv, ci să putem viețui în sufletul nostru un conținut obiectiv al lumii. «Basmul despre șarpele cel verde și frumoasa Floare-de-Crin» ne arată dezvoltarea sufletului omenesc înspre o înțelegere tot mai înaltă, prin aceea că toate facultățile sufletului omenesc se pot dezvolta, nu numai capacitatea umană de a gândi. Toate forțele sufletești, și simțirea, și voința, pot pătrunde în tainele obiective ale lumii. Dar ele trebuie să învețe să elimine orice element personal.
Acest basm este atât de profund, încât merită să ne găsim timp pentru o contemplare mai intimă a lui. El ne conduce în profunzimile concepției despre lume a lui Goethe. Goethe însuși i-a spus lui Riemer [Nota 69] despre acest basm că el va fi la fel ca Apocalipsa lui Ioan, în sensul că puțini vor descoperi adevărul din el. Goethe a pus în el cele mai profunde lucruri pe care le știa despre destinul omenesc. El a fost mereu reținut în această privință; el s-a exprimat în sensul că dacă s-ar găsi o sută de oameni care să îl poată înțelege corect, l-ar explica. Dar până la sfârșitul vieții sale nu s-au găsit cei o sută de oameni, și explicația nu a fost dată. După moartea lui Goethe s-a dat un mare număr de încercări de explicare a Basmului [Nota 70], care au fost reunite de Meyer von Waldeck. Ca pietre de construcție, ele sunt valoroase, dar nu pot întemeia sensul profund al basmului.
S-ar putea pune întrebarea: De ce și-a pus Goethe propria taină a vieții într-un astfel de basm? – El însuși a spus că într-o asemenea problemă se poate exprima numai în imagini. El a procedat astfel la fel ca toți marii învățători ai lumii, care nu voiau să-și predea învățătura în cuvinte abstracte, și care tratau cele mai importante probleme în imagini, în mod simbolic.
Chiar până la întemeierea Societății Teosofice [Nota 71] nu a fost posibil ca marile adevăruri să se dea altfel decât în formă imaginativă. Iar în felul acesta se creează ceea ce Schopenhauer [Nota 72] a numit atât de frumos «Corul spiritelor», dacă se aprinde scânteia în cei care le înțeleg, trecând prin aspectul hieroglific. Acolo unde concepția despre lume a lui Goethe devine foarte personală, foarte intimă, el nu se poate exprima decât în această formă. De două ori găsim [Nota 73] câteva indicii importante în această privință în «Convorbirile cu Eckermann».
Ulterior, Goethe s-a exprimat într-un mod și mai intim în alte două basme, în «Noua Melusine» [Nota 74] (1807), și apoi în «Noul Paris» [Nota 75] (1810). Aceste trei basme în versuri constituie cea mai profundă expresie a concepției despre lume a lui Goethe. În «Noul Paris», el spune în încheiere: „Dacă vă voi putea povesti ceea ce se întâmplă în continuare, sau dacă acest lucru îmi va fi interzis cu strictețe, încă nu o știu”. Acesta este un indiciu relativ la izvoarele din care provin aceste basme.
Aceste basme sunt revelații ale celei mai intime concepții despre viață și lume a lui Goethe. «Noul Paris» indică limpede izvorul din care provine. El începe așa: Toate hainele cad de pe trupul băiatului – tot ceea ce și-a însușit omul în cadrul culturii în care trăiește cade, se detașează de la el. Un bărbat tânăr și frumos se apropie de băiat. Acesta se bucură de venirea lui. Bărbatul îl întreabă: Mă cunoști? – Băiatul răspunde: Tu ești Mercur. – Într-adevăr, așa este, și eu sunt trimis de zei la tine cu o misiune importantă!
Să considerăm deci aceste trei basme drept cea mai profundă revelație a lui Goethe. Pentru început să abordăm basmul despre «Șarpele cel verde și frumoasa Floare-de-Crin». Basmul începe într-un mod plin de taină. Ne sunt prezentate trei ținuturi, unul de aici, unul de dincolo, având între ele un fluviu. Basmul ne prezintă lumile trupului, sufletului și spiritului, și drumul omului în lumea suprasensibilă. Malul de aici este lumea fizică. Malul de dincolo este țara frumoasei Floare-de-Crin, este lumea spiritului; între ele se află fluviul, lumea astrală, lumea dorințelor.
Teosofia vorbește despre viața sufletului în lumea fizică, în lumea de aici, apoi despre Devachan, în care viețuiește sufletul după moarte, dar și aici în lumea fizică, dacă el s-a eliberat printr-o evoluție ocultă de tot ceea ce este personal. Atunci el poate urca în lumea de dincolo, în împărăția frumoasei Floare-de-Crin; atunci el găsește calea spre celălalt mal, spre locul înspre care omul se străduiește încontinuu să ajungă, găsește calea spre patria sufletului și spiritului său. Fluviul care se află între aceste două lumi, lumea astrală, fluviul poftelor și pasiunilor, care îl despart pe om de lumea spirituală, trebuie trecut, trebuie depășit.
Se construiește o punte peste fluviu, și omul ajunge în împărăția frumoasei Floare-de-Crin. Acesta este țelul înspre care tinde omul. Goethe știa cu exactitate ce însemna Crinul în mistica Evului mediu. El s-a lăsat practic inițiat în tainele concepției mistice despre lume, și era familiarizat cu strădaniile alchimiste ale Evului mediu. Iar după ce a cunoscut pe de o parte profunzimile misticii, a întâlnit apoi și reflexul trivial al acesteia în imaginile deformate din literatură.
În prima parte a lui «Faust» el ne arată, încă în mod umoristic, faptul că îl preocupa problema legăturii dintre om și frumoasa Floare-de-Crin. În timpul plimbării de Paști – înainte de a face cunoștință cu Mefistofel – se spune relativ la strădaniile omului, în cadrul unei alchimii deformate:
Tata a fost un om ciudat,
Spre tainele naturii și circuitele ei sfinte,
Loial, și totuși în felul său, s-a aplecat
Cu-o râvnă capricioasă reflectând;
…Un roșu leu unea, brav pețitor,
Cu Crina albă în călâie baie.
Aceasta este o expresie tehnică alchimistă: Crinul înseamnă Mercur. În sensul concepției teosofice despre lume, Mercur este simbolul înțelepciunii, înspre care tinde omul, iar Crinul acea stare de conștiență în care se află omul când a atins supremul pe care îl poate atinge când s-a găsit pe sine. Aici este reprezentată unirea dintre masculin și feminin în sufletul omenesc. „În călâie baie” înseamnă, în sensul alchimiei, „eliberat de focul poftelor”. În teosofie, noi vorbim despre Ahamkara, strădania Eului omenesc care vrea să cuprindă cel mai înalt principiu. Acest principiu uman care se străduiește pentru început în individualitatea sa, este reprezentat în alchimie drept Leu, care s-a eliberat de egoitate, de pofte și pasiuni, și căruia îi este îngăduit să se unească cu Crinul. Chiar dacă în Evul Mediu nu se mai știau prea multe din adevărata alchimie, denumirile s-au păstrat totuși. Toate adevărurile superioare se află în strălucire eterică în fața noastră atunci când ne apropiem de ele eliberați de poftele pustiitoare, de leul poftelor răcorite în baia călâie. Atunci spiritul omenesc poate găsi Crinul, etern-femininul ce ne înalță în tării, și el se poate uni cu aceste adevăruri ale lumii spirituale. Aceasta este o cale pe care sufletele au pășit întotdeauna în cea mai deplină claritate. Mistic este acela care se străduiește spre claritatea, măreția și puritatea concepțiilor.
Pentru înțelepciune nu trebuie să existe simpatie și antipatie, ci numai o cufundare neegoistă în ele. Pentru că în cazul adevărurilor matematice nu se mai resimte nici o pasiune, nu este posibilă cearta în privința lor; dacă ar fi luate în considerație sentimentele umane, s-ar putea ajunge și la controversa dacă 2 ori 2 fac 4. Toate adevărurile superioare stau înaintea noastră în aceeași strălucire eterică dacă reușim să exprimăm această dispoziție interioară purificată. Și această limpezire a toate era ceea ce numea Pythagoras [Nota 76] katarsis, purificare. Toată această cale, cu tainele ei intime, a fost descrisă de Goethe în Basmul său, pentru că limbajul nostru uzual într-adevăr nu este capabil să exprime aceste lucruri. Abia atunci când reușim să descriem în imagini de culori ceea ce trăiește în sufletul misticului, găsim și din punctul de vedere al limbajului calea spre cea mai înaltă formă a conștienței omenești, spre Crin.
Oamenii se complac în a-și reprezenta mistica drept ceva neclar. Dar neclară este ea numai pentru acela care nu găsește calea spre înalturi. Spre neprețuita claritate a conceptelor se străduiește misticul în înălțimile eterice pure, eliberat de realitatea brută nemijlocită. Este nevoie să ne însușim mai întâi conceptele care ne duc în acest ținut al limpezimii. Goethe a căutat acest ținut al limpezimii, el și-a însușit cunoștințe matematice. În cele rămase de la Goethe s-a găsit cu cincizeci de ani în urmă un caiet care mi-a confirmat faptul că Goethe s-a preocupat, chiar și în ultimii ani ai vieții, cu studiile matematice, abordând chiar și probleme de matematici superioare. El și-a organizat și studiile asupra naturii, și asupra sufletului omenesc, în sensul unui adevărat gnostic. Prin spiritul său intuitiv a ajuns, de exemplu, până la contemplarea plantei primordiale.
Dar pe cât de greu a putut fi înțeles în privința plantei primordiale și a animalului primordial, cu atât mai puțin a fost înțeles în privința vieții sufletești. Amintesc aici convorbirea sa cu Schiller [Nota 77], de la Jena, în 1794. Goethe s-a exprimat față de Schiller în sensul că s-ar putea găsi un mod de observare a lumii și a conținuturilor ei care să nu descompună lucrurile așa cum procedează știința, ci să dovedească legătura unitară aflată la baza tuturor, și care să indice spre ceva superior, ceva unitar, aflat dincolo de lumea sensibilă. Și Goethe și-a desenat planta primordială, o formațiune care deși era asemănătoare unei plante, nu putea fi percepută cu simțurile exterioare, ca o plantă obișnuită, și el i-a spus lui Schiller că aceasta ar fi planta, planta primordială, ceea unește toate plantele; dar că această primordială nu trăiește într-o singură plantă individuală, ci în toate ființele vegetale. Că ea ar constitui aspectul obiectiv al tuturor plantelor. – La obiecția lui Schiller că ceea ce a desemnat el drept plantă primordială ar fi o idee, Goethe a răspuns: „Dacă aceasta este o idee, atunci eu îmi văd ideile cu ochii”. Atunci Goethe a arătat modul în care se raportează el la spirit, faptul că pentru el există o plantă văzută intuitiv, care trăiește în fiecare ființă vegetală. Numai vederea intuitivă poate percepe ceea ce este obiectiv dincolo de toate lucrurile sensibile, numai gândirea eliberată de sensibil poate ajunge la ea. Iar modul în care se poate înălța gândirea până la o asemenea obiectivitate ne este prezentat de luminițele rătăcitoare din Basm. Cel care nu se poate înălța până la concepția lui Goethe, nu înțelege ce vrea el să spună; nici chiar Schiller nu a înțeles atunci prea bine ce voia Goethe să spună, dar el și-a dat toată osteneala să pătrundă în concepția despre lume a lui Goethe. Apoi a sosit scrisoarea din 23 august 1794. Aceasta a însemnat spargerea gheții dintre cele două spirite.
Goethe a intercalat în acest Basm multe din înaltele contemplări spirituale care trăiau în el. Să încercăm acum să pătrundem în Basm.
Ni se spune că la miezul nopții, două luminițe rătăcitoare îl trezesc pe bătrânul luntraș, care dormea pe celălalt mal – așadar în lumea spirituală –, căci vor să fie trecute fluviul. El le trece peste apă, din împărăția Florii-de-Crin, peste fluviul biciuit de furtună. Ele se comportă foarte nemanierat, dansează în barcă în așa fel încât luntrașul trebuie să le spună că barca se va răsturna. În fine, după ce au ajuns cu mare osteneală la celălalt mal, ele vor să îl plătească cu multe bucăți de aur, care cad din ele, scuturându-se. Luntrașul le refuză, spunând mâhnit: Bine că nu le-ați aruncat în râu, pentru că acesta nu poate suporta aurul, și s-ar fi înspumat sălbatic și v-ar fi înghițit. Eu va trebui să îngrop acum aurul. Eu însumi pot fi plătit numai cu roadele pământului. Și el nu le lasă să plece, înainte ca ele să-i promită că-i vor aduce trei verze, trei anghinare și trei cepe. Luntrașul ascunde apoi aurul în crăpăturile pământului, acolo unde locuiește șarpele cel verde. Acesta consumă aurul, devenind datorită lui mai luminos, dinăuntru spre afară. Acum el poate merge în propria sa lumină, și poate vedea cum totul se luminează în preajma lui de la această lumină. Luminițele rătăcitoare întâlnesc șarpele, și îi spun: Dumneavoastră sunteți muma noastră, pe linie orizontală. – Luminițele rătăcitoare sunt verii șarpelui pe linie verticală. Vertical și orizontal, sunt expresii străvechi care apar mereu în mistică pentru a exprima anumite stări sufletești.
Cum ajungem la frumoasa Floare-de-Crin? – întreabă acum luminițele rătăcitoare. Oh, ea locuiește pe celălalt mal, le răspunde șarpele. – O, ce păcat, acolo am fost deja, de acolo venim doar! – Șarpele le explică faptul că luntrașul aduce pe oricine încoace, dar că lui nu-i este îngăduit să ducă pe nimeni dincolo. – Nu există alte căi? – Ba da, la amiază formez eu însumi o punte –, spune șarpele cel verde. Dar luminițelor rătăcitoare nu le place acest timp, și șarpele le indică atunci umbra uriașului, care este el însuși lipsit de putere, dar prin umbra sa poate face orice. La răsăritul și apusul Soarelui, umbra se extinde peste fluviu ca un pod.
Șarpele încearcă, după îndepărtarea luminițelor rătăcitoare, să-și potolească o curiozitate care îl chinuia de mult. În călătoriile sale prin crăpăturile stâncilor, descoperise prin simțire pereți netezi și figuri asemănătoare oamenilor, pe care spera să le recunoască acum, prin noua sa lumină.
El se strecoară printre stânci, și găsește o încăpere în care se aflau statuile a patru regi. Primul rege este de aur, având o coroană de frunze de stejar. Regele îl întrebă pe șarpe de unde vine. Acesta răspunse: Din adâncurile în care locuiește aurul! – Ce este mai minunat decât aurul? – întrebă regele. Lumina – răspunse șarpele. Ce este mai înviorător decât lumina? – Conversația, răspunse șarpele. Apoi îi contemplă pe ceilalți regi, dintre care al doilea era de argint, împodobit cu o coroană, al treilea era din aramă, și avea o cunună de laur, pe când cel de-al patrulea avea o statură nedefinită, compus din toate aceste metale.
Deodată se răspândi în încăpere o lumină, un bătrân cu o lampă apărând înăuntru.
Pentru ce vii, nu vezi că avem lumină? – întrebă regele de aur. – Știți că nu-mi este îngăduit să luminez întunericul. – Se sfârșește împărăția mea? – întrebă regele de argint. Târziu, sau niciodată – replică bătrânul. Regele de aramă întrebă: Când mă voi scula? – Curând – răspunse bătrânul. Cu cine să mă însoțesc? – Cu frații tăi mai vârstnici – răspunse bătrânul. Ce se va întâmpla cu cel mai tânăr? – Se va așeza.
În timpul acestei discuții, șarpele privea templul din jurul său. Apoi, regele de aur îl întrebă pe bătrân: Câte taine cunoști? – Trei, răspuns bătrânul. – Care este cea mai importantă? – întrebă regele de argint. – Cea evidentă –, răspunse bătrânul. Vrei să ne-o dezvălui și nouă? – întrebă regele de aramă. De îndată ce o voi ști pe a patra –, spuse bătrânul. Ce mă privește – murmură regele compozit. Eu o cunosc pe a patra –, spuse șarpele, se apropie de bătrân și îi șuieră ceva la ureche. Sosit-a timpul! – strigă bătrânul cu o voce puternică. Ecoul templului îi răspunse, coloanele metalice ale statuilor răsunară și în clipa aceea bătrânul se cufundă spre Soare-apune, șarpele spre Soare-răsare, fiecare dintre ei trecând cu cea mai mare repeziciune prin despicăturile stâncilor.
Deocamdată doar atât, referitor la conținutul basmului. „Publicul va mai afla câte ceva, căci dezlegarea se află în însuși basmul”, scrie Schiller lui Cotta [Nota 78]. Ne aflăm într-un punct în care vrem să începem dezlegarea. Pentru a nu merge prea departe, vrem să ne clarificăm pentru început câteva expresii străvechi ale învățăturilor tainice, pentru a înțelege imaginile. Flăcările însemnau pentru mistic ceva absolut deosebit. Ce a avut Goethe în vedere prin flăcări, prin luminițele rătăcitoare. Flăcările, care sunt luminițe rătăcitoare, din punct de vedere simbolic reprezintă focul pasiunilor, al dorințelor senzoriale, al impulsurilor și instinctelor. Este focul care trăiește numai în animalele cu sânge cald, și în oameni. Cândva a existat un timp în care omul încă nu avea statura sa de astăzi. Acest foc încă nu exista înainte de rasa lemuriană; înainte ca el să se încarneze în corpurile omenești, nu existau pofte și impulsuri de acest tip. Omul a devenit o ființă cu pofte și dorințe abia prin pătrunderea sa cu sângele cald, un Kamamanas. Peștii și reptilele fac parte dintre animalele heteroterme. Mistica face de aceea diferența, mai mult decât științele naturii, între ființele cu sânge rece și ființele cu sânge cald.
Pe atunci, pe la mijlocul perioadei lemuriene, a intervenit un moment în care omul și-a început dezvoltarea de la stadiul inferior la cel superior. Acest moment este desemnat în mituri, în legenda lui Prometeu, drept aducerea focului pe Pământ. Despre Prometeu se povestește că el ar fi adus focul din cer, și că a fost înlănțuit de stânci – de trupul omenesc fizic, mineral.
Totalitatea impulsurilor, sentimentelor, instinctelor și pasiunilor constituie focul, care îl impulsionează pe om înspre noi fapte. În teosofie, flacăra este numită izvor al conștienței omenești de sine, capacitatea omului de a-și spune „eu”. Dacă omul nu ar fi ajuns să devină flacără, el nu și-ar fi putut dezvolta conștiența de sine, și nu s-ar fi putut înălța la cunoașterea divinului. Există o conștiență de Eu inferioară, conștiența de sine, și o conștiență superioară. Natura inferioară a impulsurilor este unită în om cu conștiența superioară. Omul fizic s-a format prin pătrunderea sinei sale cu sângele, cu flacăra. Formațiunile de flacără ale luminițelor rătăcitoare indică izvorârea conștienței de sine în cadrul impulsurilor, poftelor și pasiunilor. Acesta este Kamamanas, cum spunem noi în teosofie. Cu acestea trăiește omul, pentru început, în lumea fizică, dincoace de fluviu.
Dar ținutul de obârșie al omului, în care zăbovește el înainte de a se naște, se află dincolo de fluviu, în lumea spirituală. Luntrașul îl conduce pe om din lumea spirituală peste fluviul lumii astrale, în existența corporală de aici. Sufletul căutător tinde însă neobosit înapoi, spre țara de dincolo de fluviu. Însă acolo luntrașul – natura – nu îl poate purta. Se spune: Chiar dacă îl întâlniți pe acest mal, el nu vă va lua cu sine, pentru că el are voie să aducă pe oricine încoace, dar nu îi este îngăduit să ducă pe nimeni încolo. Așa le spune șarpele luminițelor rătăcitoare. Forțele naturii au adus omul, prin naștere, în lumea fizică. Dacă omul vrea să se întoarcă în lumile superioare în timpul vieții sale, trebuie să o facă singur. Există o cale în acest sens. Eul poate aduna cunoștințe. În ocultism, cunoașterea a avut întotdeauna drept simbol aurul. Aurul și înțelepciunea – cunoașterea – își corespund. Aurul cunoașterii, reprezentat prin luminițele rătăcitoare, este posedat și de omenescul inferior, care devine luminiță rătăcitoare dacă nu găsește calea corectă. Există o înțelepciune inferioară pe care omul și-o însușește în cadrul lumii sensibile, prin observarea lucrurilor și entităților acestei lumi sensibile, prin faptul că își face reprezentări despre aceasta, pe care le combină prin gândirea sa. Însă aceasta este o simplă înțelepciune rațională. Luminițele rătăcitoare vor să-l plătească pe luntraș cu acest aur, pe care l-au dobândit cu ușurință și pe care îl risipesc cu ușurință. Dar luntrașul le respinge, pentru că înțelepciunea rațională nu satisface natura. Numai acele daruri pot acționa în natură, care sunt unite cu forțele vii ale naturii. Înțelepciunea nematurizată face fluviul astralului să se înspumeze, el nu o preia, o respinge. Luntrașul cere drept răsplată roade ale pământului. Dar luminițele rătăcitoare nu au gustat niciodată așa ceva; ele nu le posedă. Ele nu s-au străduit niciodată să pătrundă în profunzimile naturii, dar cu toate acestea ele trebuie să plătească naturii tributul său. Ele trebuie să promită că vor împlini cerința luntrașului. Iar cerința constă în roade ale pământului: trei verze, trei anghinare și trei cepe mari. Ce reprezintă aceste roade ale pământului? Goethe alege aceste roade, care au coji și frunze învăluitoare, ce reprezintă învelișurile omenești.
Omul are trei învelișuri, cele trei corpuri ale sale: corpul fizic, corpul eteric și corpul astral. Înăuntrul acestor învelișuri trăiește miezul ființial al omului, sinea sa. În aceste corpuri care o înconjoară ca niște învelișuri, sinea trebuie să adune roadele de la o încarnare la alta. Ea trebuie să adune roade ale Pământului. Aceste roade nu constau dintr-o cunoaștere rațională. Luntrașul cere aceste trei corpuri învăluitoare ca tribut al naturii. Goethe a introdus această învățătură în modul cel mai subtil în Basmul său.
Aurul ajunge la șarpe. Este aurul adevăratei înțelepciuni. Șarpele a fost dintotdeauna simbolul sinei, care nu rămâne în sine, ci poate prelua dumnezeirea în mod altruist, putându-se jertfi; care adună smerit, altruist, înțelepciunea Pământului, prin faptul că se cufundă în „adâncurile pământului” și urcă până la dumnezeire prin aceea că nu-și dezvoltă egoismul și vanitatea, ci prin aceea că încearcă să se facă pe sine asemănător dumnezeirii. Șarpele, în strădania sa altruistă, se pătrunde întru totul cu acest aur, devenind astfel luminos, lumină pe care o radiază dinăuntru spre afară. El devine luminos, așa cum devine sinea când s-a transformat, urcând până la treapta inspirației, pe care omul a devenit plin de lumină lăuntrică, și lumina se îndreaptă spre lumină. Șarpele observă că el a devenit transparent și luminos. Cu mult timp în urmă fusese asigurat că acest fenomen este posibil. Și dacă mai înainte era verde, acum a devenit luminos. Șarpele este verde pentru că se află în simpatie cu ființele dimprejurul său, cu întreaga natură. La ființele în care viețuiește această simpatie, aura apare în nuanțe de culoare verde deschis. Verdele este culoarea ce apare în aura omului care viețuiește preponderent altruist, având o strădanie plină de dăruire în suflet. Iar acum, când a devenit strălucitor dinăuntru spre afară, șarpele vede ceea ce mai înainte presimțea doar în strădaniile sale. Toate frunzele par a fi alcătuite din smarald, toate florile sunt luminate în modul cel mai minunat. El vede toate lucrurile într-o lumină nouă, limpezită. Lucrurile ne apar astfel într-o lumină de smarald atunci când spiritul din ele ne vine în întâmpinare, atunci când lumina se revarsă în întâmpinarea luminii.
Acum, când a devenit luminos, când a preluat în sine natura divină superioară, el găsește și calea către templul subpământean.
Adânc ascunse erau lăcașurile în care erau învățate adevărurile în timpurile trecute; adânc ascunse în grotele și prăpăstiile Pământului se aflau templele de misterii. Acolo lumina vine în întâmpinarea luminii.
Până acum, șarpele fusese nevoit să se strecoare fără lumină prin aceste abisuri, dar el putea diferenția obiectele prin simțire. El percepuse obiectele prin simțire, obiecte care trădau intervenția mâinii modelatoare a omului, și în primul rând figurile omenești. Acum el se află în posesia luminii, și lumina îi vine în întâmpinare. El găsește templul și în templu pe cei patru regi, unde îi vine în întâmpinare și bătrânul cu lampa. Bătrânul cu lampa înseamnă înțelepciunea străveche, înțelepciunea străveche a omenirii, care este numai lumină și nu aruncă umbre, care conține ceva pe care științele moderne ale naturii nu-l pot înțelege. Dintr-un sens foarte profund afirmă Goethe că lampa luminează pentru sufletul omenesc numai atunci când i se aduce în întâmpinare o altă lumină, pe care sufletul trebuie să o producă în sine. Este aceeași concepție pe care o exprimă în maxima cu care el și-a precedat teoria culorilor, și despre care a afirmat că ar fi cuvintele unui vechi mistic:
De n-ar fi ochiul solar,
Cum am putea zări lumina?
De n-ar trăi în noi însăși puterea lui Dumnezeu,
Cum ne-ar putea încânta divinul?
Și deoarece ochiul șarpelui a devenit solar atunci când lumina divină s-a aprins în el, lumina înțelepciunii străvechi a lumii îi vine în întâmpinare.
Focul ca pasiune s-a transformat în lumină. Focul, care s-a transformat afară, în regnul pământesc, în lumină a înțelepciunii, poate lumina în întâmpinarea aducătorului înțelepciunii, „bătrânul cu lampa”.
În continuarea Basmului ne sunt prezentați cei patru regi.
Cei patru regi sunt priviți de șarpe cu uimire și venerație. Uimirea și venerația au constituit întotdeauna puterile sufletești care l-au dus pe om înainte, înălțându-l. Șarpele zărește pentru început regele de aur, care începe să vorbească: Regele îl întrebă pe șarpe: De unde vii? Acesta răspunse: Din adâncurile în care locuiește aurul! – Ce este mai minunat decât aurul? – întrebă regele. Lumina – răspunse șarpele. Ce este mai înviorător decât lumina? – Conversația, răspunse șarpele. În conversație, înțelepciunea apare într-un mod mai intim pentru om, ea este mai înviorătoare decât o mare revelație. – Și nu ne vin în gând dialogurile platonice în fața acestei convorbiri a regelui cu șarpele? Și aici și acolo sunt exprimate în câteva cuvinte, în câteva fraze, taine ale lumii. Goethe vrea să spună că prin ceea ce se află în templu și ceea ce se desfășoară acolo este vorba de cele mai înalte taine ale evoluției omenirii.
Ce alchimie este aceasta, prin care lucrurile se transformă astfel? Este inițierea. Chiar și teoria modernă a evoluționismului pornește de la continua transformare a lucrurilor. Templul trebuie să fie la început subpământean, adică inaccesibil pentru majoritatea oamenilor. Dar acum se apropie momentul în care el se va deschide tuturor oamenilor. El vrea să trimită de la un om la altul aurul înțelepciunii devenit lumină.
Cine este regele de aur, și cine sunt ceilalți trei regi, cel de argint, cel de aramă și cel din amestecul celor trei substanțe? – Regele de aur este Manas, înțelepciunea însăși, care până acum se putea dezvolta într-o măsură mai înaltă doar în templele de misterii. Este acea putere sufletească pe care și-o poate cuceri omul prin gândirea purificată, eliberată de sensibil. Regele de argint indică un element și mai înalt decât înțelepciunea: el este iubirea, Cuvântul creator al lumilor, Buddhi, Dumnezeul care radiază în iubire. Împărăția sa este numită împărăția strălucirii; cu aceasta se are în vedere ceea ce creștinismul desemnează drept Glorie (Gloria in excelsis). Se indică un moment temporal, care va putea fi atins abia ulterior; atunci Buddhi va domni asupra oamenilor. Regele de aramă, pe care șarpele nu îl zărește de la început, care aparent este mai puțin valoros, are o putere uriașă, și apare ca fiind măreț. El aduce mai degrabă cu o stâncă decât cu o formă umană. Regele acesta exprimă puterea sufletească volitivă, care este ascunsă în om. El reprezintă Atma, cu care omul ce se străduiește va fi dotat abia în final, principiul pe care îl descoperă la sfârșit.
Așa a prezentat Goethe, într-o frumoasă imagine, dotarea omului cu cele trei virtuți superioare, care îi vor fi conferite cândva. Mai înainte, nimeni nu ajungea la inițiere fără să fi dobândit această maturitate.
Mai este prezent și un al patrulea rege, cu o statură greoaie; el constă dintr-un amestec de aur, argint și aramă, dar s-ar părea că metalele nu s-au contopit prea bine la turnare, neacordându-se întru totul unul cu celălalt. Este sufletul omului neevoluat, care încă nu tinde înspre o dezvoltare superioară, în care gândirea, simțirea și voința se intercalează haotic, și care oferă privirii „o imagine neplăcută”. Acest al patrulea rege reprezintă puterea gândirii care mai este încă întunecată de impresiile sensibile, focul sufletului care încă nu se desfășoară în iubire, ci trăiește în pofte și impulsuri, voința nedisciplinată a omului.
Să ne amintim convorbirea regelui cu bătrânul cu lampa. Regele de aur îl întreabă pe bătrân: Câte taine cunoști tu? – Trei – răspunse bătrânul. – Care este cel mai important? – întrebă regele de argint. Cea evidentă – răspunse bătrânul. Vrei să ne-o dezvălui și nouă? – întrebă regele de aramă. – De îndată ce o voi cunoaște pe cea de a patra – replică bătrânul. Eu o cunosc pe cea de-a patra – spuse șarpele, se apropie de bătrân și îi șuieră ceva în ureche. – Sosit-a timpul! – strigă bătrânul cu o voce puternică.
Există trei taine – și cea mai importantă este cea evidentă. După ce acestea au fost revelate, poate fi cunoscută și cea de a patra! Acestea sunt cuvintele cele mai importante din tot Basmul, și reprezintă totodată cheia sa – așa cum i-a spus Goethe lui Schiller într-o convorbire cu acesta [Nota 79]. Bătrânul cunoaște trei taine, care sunt tainele celor trei regnuri ale naturii. Regnurile naturii au devenit staționare în evoluția lor. Însă omul evoluează în continuare. El poate face aceasta deoarece în el viețuiește spiritul, sinea sa. Cele trei taine pe care le cunoaște bătrânul explică legile regnurilor mineral, vegetal și animal. Legea care trebuie să trăiască în sufletul omenesc, dacă acesta vrea să atingă maturitatea necesară inițierii, trebuie găsită de sufletul însuși, prin propriile sale puteri. – Șarpele a găsit-o. El i-o șuieră bătrânului în ureche. Ce i-a spus șarpele bătrânului la ureche? Că el are voința de a se jertfi! – Jertfa este legea lumii spirituale! – Pe calea spre cunoașterea superioară poate merge numai acela pentru care această cunoaștere nu este scop în sine, ci care o caută pentru a o pune în slujba omenirii. Toți misticii adevărați cunosc această cale a sufletului, căci toți au trecut prin această trăire a jertfei șarpelui. De îndată ce în templu răsună cuvintele: Eu vreau să mă jertfesc!, bătrânul spune: Acum a sosit timpul!
Cuvintele bătrânului indică un viitor îndepărtat, în care maturitatea va fi atinsă de întreaga omenire: Sosit-a timpul! – atunci va fi timpul în care templul se va înălța deasupra fluviului, astfel încât întreaga omenire să devină părtașă la înțelepciune, și să participe la inițiere, care altfel revenea doar câtorva, jos, în templul subpământean.
Aceluia care s-a preocupat, ca mine, de douăzeci de ani, cu acest basm, i se arată mereu o înțelepciune tot mai profundă, iar liniile directoare indică spre o temelie primordială tot mai profundă. Mai există multe fraze de o bogăție inestimabilă, pe care trebuie să le descoperim, și noi trebuie să le descoperim. Numai că trebuie să ne ferim ca Goethe să nu afirme și în privința noastră ceea ce caracterizează în «Faust», prin Mefistofel, astfel:
Cel care vrea să cunoască și să descrie ceva viu [Nota 80],
Încearcă pentru început să izgonească spiritul afară,
Apoi el are părțile în mână,
Și-i mai lipsește – din păcate! – doar legătura spirituală!
Haideți să căutăm această legătură spirituală în creațiile lui Goethe!
