Înainte de toate, iubiţii mei prieteni, îngăduiţi-mi să-mi exprim bucuria cordială în privința faptului că ne putem regăsi astăzi în această ramură a Societăţii antroposofice. Îmi amintesc cu acest prilej frumosul ecou al întâlnirii noastre de anul trecut [Nota 1], şi la fel de sincer şi de cordial pe cât a fost acest ecou, la fel de sincer şi de cordial este salutul cu care doresc să încep consideraţiile noastre actuale.
Aş dori să vorbesc astăzi despre un subiect care este legat profund lăuntric de nervul fundamental al Mişcării noastre antroposofice. Tot ceea ce putem expune în cadrul Mişcării noastre spirituale se bazează pe acele cercetări care pot fi numite cercetări clarvăzătoare. Şi chiar dacă trebuie să accentuăm mereu că de adevărurile antroposofice sunt atinse cu predilecție inimile, sufletele noastre, nu ne este îngăduit să trecem cu vederea faptul că ceea ce trebuie să acţioneze asupra inimilor, a sufletelor noastre în cadrul acestei Mişcări, îşi are bazele în această cercetare clarvăzătoare. „Cercetare clarvăzătoare” este expresia unei stări diferite a vieţii sufletului omenesc decât cea care domină viața de zi cu zi. Aparent, ea ne duce pentru început departe de ceea ce este atât de aproape de noi ca oameni în viaţa cotidiană. Dar în realitate această cercetare ne duce chiar în punctul central al adevăratei vieţi omeneşti. Acum, nu aş dori să vorbesc astăzi despre căile spre cercetarea clarvăzătoare, care sunt deja indicate în cartea Cum se dobândesc cunoştinţe despre lumile superioare?, ci aş vrea să vorbesc despre particularităţile acelei stări sufleteşti, a acelei dispoziţii a sufletului omenesc care trebuie să ia naştere sub impresia cercetării clarvăzătoare. Trebuie să reţinem că în realitate căile înspre cercetarea spirituală duc la faptul că omul se simte înăuntrul lor realmente ca o cu totul altă fiinţă decât se simte el de obicei în viață. Dacă vrem să comparăm ceea ce este în jurul sufletului omenesc atunci când acest suflet omenesc devine clarvăzător, cu un fenomen din viaţa obişnuită, atunci o putem face cel mult cu fenomenul visului, care este însă ca un surogat al clarvederii. Ne amintim că în vis trăim și urzim într-o lume de imagini, care se prezintă în aşa fel încât în ea, dacă o privim îndeaproape, nu ne poate apărea nimic din ceea ce numim „sentimentul de atingere cu un obiect exterior” şi că în primul rând în cazurile obişnuite de vis, nu apare nimic pe care să-l putem compara cu conştienţa noastră obişnuită a Eului. Dacă în vis ne apare, totuşi, ceva din Eul nostru, el ne apare ca fiind separat de noi, ca o fiinţă exterioară. Ne întâlnim cu Eul nostru ca şi cu o altă fiinţă, astfel încât putem vorbi de o dedublare a Eului, la care însă în vis percepem numai Eul ieşit în afară, nu Eul subiectiv. Tot ceea ce pare să contrazică cele tocmai spuse, provine de acolo că majoritatea oamenilor nu ştiu despre vis decât din amintire, şi în amintire nu pot reţine exact faptul că în visarea reală Eul subiectiv este stins.
Aceleaşi însuşiri care iau naştere prin aceea că în vis sunt stinse sentimentul de atingere şi Eul subiectiv, aceleaşi însuşiri le are în primul rând câmpul de imagini al cercetării spirituale. Atunci când clarvăzătorul îşi amintește experienţele clarvederii, el trebuie ca în amintire să aibă sentimentul că realităţile clarvederii sunt permeabile, că le poţi penetra, că ele nu opun rezistenţă ca un obiect fizic. Şi în ceea ce privește sentimentul de Eu: În lumea fizică, noi avem sentimentul de Eu prin aceea că ştim: Eu stau aici, obiectul este în afara mea. – În domeniul observării clarvăzătoare suntem în interiorul obiectului, nu ne separăm, nu ne diferenţiem de obiectele câmpului observaţiei clarvăzătoare. Această particularitate a câmpului observaţiei clarvăzătoare are consecinţa foarte precisă că obiectele individuale nu stau pe loc, ca obiectele delimitate ale domeniului fizic, ci se află într-o continuă mişcare şi transformare. Obiectele câmpului fizic sunt ferme prin aceea că le putem atinge, că ele ne pun graniţe. Obiectele câmpului observaţiei clarvăzătoare nu ne pun astfel de graniţe. Ceea ce face ca Eul nostru să se contopească cu obiectele în domeniul clarvăzător, face ca tot ceea ce ne întâmpină ca Eu pe planul fizic, adică omul însuşi, când ne apare pe terenul observaţiei clarvăzătoare, să necesite o precauţie extraordinară în observare. Voi considera mai întâi cazul cel mai semnificativ, când pe terenul observaţiei clarvăzătoare, datorită capacităţilor clarvăzătoare dezvoltate, întâlnim o persoană decedată. Atunci când întâlnim un om care a murit, aceasta se poate întâmpla astfel încât la început să ne întâmpine în câmpul clarvăzut înfățișarea omului care a murit, ca o imagine de vis plină de viaţă, aşa cum ni-l reprezentăm sau trebuia să ni-l reprezentăm pe când el mai trăia încă. Însă acesta nu este cazul obişnuit, ci cazul cel mai de excepţie. Se poate întâmpla să se apropie de noi în câmpul observaţiei clarvăzătoare un decedat, şi ca acest decedat să preia o înfăţişare a unui om viu sau a unui alt decedat, care nu este înfăţişarea sa. Înfăţişarea în care ne întâmpină o persoană decedată nu este deloc determinantă pentru identificarea respectivului decedat. Se poate întâmpla ca un decedat să se apropie de noi, iar noi să fi îndrăgit în mod deosebit o altă persoană care a decedat, sau să ne aflăm într-o relaţie deosebită de prietenie cu un om viu; atunci decedatul care ne întâmpină poate prelua înfăţişarea acelui decedat sau a acelui viu. Din acest punct de vedere ne lipsesc pentru început toate mijloacele prin care realizăm pe planul fizic identificarea unui Eu cu o înfăţişare. Ceea ce ne poate ajuta să ne descurcăm într-adevăr este ca mai întâi să presupunem că această înfăţişare nu este deloc determinantă, ci că în această sau în acea înfăţişare ne poate apărea orice fiinţă, şi apoi să observăm ce face această fiinţă, ce acţiuni îndeplineşte ea. Şi dacă ne dăruim cu toată liniştea acestei imagini, consecinţa va fi că, după tot ce ştim despre persoană care are acea înfăţişare, ea nu poate acţiona aşa cum acţionează înfățișarea respectivă pe terenul clarvăzut. Vom întâlni foarte des o contradicţie între înfăţişare şi modul de a acţiona. Şi dacă mergem pe îmbinarea simţirii noastre cu modul de acţiune, total neinfluenţaţi de impresia pe care ne-o face înfăţişarea, atunci, din adâncul sufletului nostru se ridică un sentiment care ne oferă un indiciu ce duce spre fiinţa despre care este de fapt vorba. Să reţinem că cel care ne călăuzește este un sentiment care urcă la suprafaţă din adâncurile sufletului, întrucât acest lucru este extraordinar de important. Ceea ce ne apare în domeniul clarvederii ca înfăţişare care ar putea fi asemănătoare unei înfăţişări fizice, poate fi atât de neasemănător cu fiinţa care apare în mod real, pe cât de neasemănătoare sunt semnele care stau pe o foaie de hârtie pentru cuvântul „casă” cu casa reală. Dar la fel cum, atunci când vedem pe hârtie semnele care alcătuiesc cuvântul „casă”, nu ne îndreptăm atenţia asupra semnelor şi nu descriem forma literelor, ci prin forma literelor, prin faptul că ştim să citim, ajungem la reprezentarea formei casei, tot aşa, pe adevărata cale spre clarvedere, învățăm să trecem de la înfăţişare la adevărata fiinţă. Din acest motiv vorbim în adevăratul sens al cuvântului despre scrierea ocultă, adică despre trecerea lăuntrică vie de la ceea ce este viziunea la ceea ce exprimă viziunea, dar exprimă în mod real, aşa cum scrisul exprimă realitatea.
Este firesc acum faptul că trebuie să ne întrebăm: Prin ce ne însuşim această capacitate de a trece dincolo de înfăţişare, dincolo de viziunea directă? Ne însuşim această capacitate mai ales prin aceea că luăm în considerație noi reprezentări, noi concepte, de care avem nevoie dacă vrem să înţelegem domeniul observării clarvăzătoare, noi reprezentări faţă de reprezentările pe care le avem pentru domeniul fizic. În domeniul fizic, acolo se află un obiect sau o fiinţă şi, percepând-o, spunem cu bună dreptate: Percep fiinţa, percep obiectul, le percep. – Aşa percepem fiinţele regnului vegetal, mineral şi animal, ale regnului omenesc fizic, aşa percepem nori, munţi, fluvii, stele, Soarele şi Luna. Acest sentiment, care este exprimat în cuvintele: eu percep –, află o modificare, o transformare atunci când intrăm pe terenul clarvăzut.
Vreau să încerc să clarific printr-o comparaţie, care vă poate suna cam grosieră, ce anume am în vedere prin cele spuse acum. Să ne transpunem în fiinţa unei plante şi în relaţia ei cu noi, atunci când noi percepem planta. Dacă planta ar putea să vorbească conştient, ar trebui să spună: Eu sunt privită de oameni, sunt percepută de oameni. – Noi spunem: Eu percep planta. – Planta ar trebui să spună din conştienţa ei: Eu sunt percepută de oameni. – Şi acest sentiment de a fi perceput, de a fi privit, acest sentiment trebuie să ni-l însuşim în privința fiinţelor terenului observaţiei clarvăzătoare. Atunci când vorbim despre entităţile celei dintâi ierarhii aflate deasupra noastră, a ierarhiei Îngerilor, trebuie să ne fie clar că, vorbind exact, nu este corect să spunem: Eu percep un Înger –, ci trebuie să spunem: Simţim că un Înger ne percepe, sau mă percepe. – Aşa cum spunem: Soarele răsare şi se deplasează pe cer, deşi, situându-ne în cadrul viziunii copernicane asupra lumii, suntem convinşi că Soarele stă pe loc, că nu se mişcă, aşa cum contrazicem prin aceste cuvinte ale noastre ceea ce gândim, tot aşa putem desigur să spunem în limbajul obişnuit: Văd un Înger. – În realitate, nu este corect. În realitate trebuie să spunem: Mă simt văzut sau privit de un Înger. – Expresia: Fiinţa unui Înger sau fiinţa unui mort se odihneşte asupra mea, într-un mod pe care îl simt –, este o expresie corectă din punctul de vedere al clarvăzătorului. Poate că lucrurile se înţeleg cel mai uşor prin exemple. De aceea expun aici un exemplu din observaţia clarvăzătoare.
La începutul activităţii noastre spiritual-ştiinţifice – cu mai bine de un deceniu în urmă – a lucrat pentru scurt timp împreună cu noi o persoană foarte dragă nouă, foarte prietenoasă şi devotată nouă [Nota 2]. Această persoană nu era dotată numai cu un interior entuziast faţă de ceea ce i-am putut noi oferi atunci, la începutul Mişcării spiritual-ştiinţifice, ci şi cu un sentiment şi o simţire profund artistice şi o capacitate de înțelegere artistică semnificativă. Aş spune că nu puteai să nu îndrăgeşti această persoană, cu o iubire ce poate fi numită obiectivă, datorită însuşirilor pe care le-am caracterizat. Ea a părăsit apoi planul fizic, după ce a lucrat un timp relativ scurt împreună cu noi şi şi-a însuşit o parte cu adevărat mare a rezultatelor noastre spiritual-ştiinţifice de atunci. Nu este necesar să vorbesc acum referitor la primii patru-cinci ani după moartea respectivei persoane, ci voi trece direct la ceea ce s-a întâmplat după ce s-au scurs patru-cinci ani după moartea fizică a respectivei persoane. A venit anul 1909, în care am început la München cu dramele noastre misterii, pe care le-am putut începe, spre marea noastră bucurie, cu «Copiii lui Lucifer» a mult stimatului nostru Edouard Schurè [Nota 3]. Oricum aţi gândi, de bine sau de rău, relativ la modul cum am reprezentat noi dramele-misterii pe atunci şi de-a lungul anilor, noi a trebuit să le reprezentăm chiar aşa cum le-am reprezentat. Dar ceea ce pot spune este că în condiţiile în care au trebuit realizate reprezentaţiile, aveam nevoie de un impuls din lumea spirituală, inclusiv pentru elementul artistic, pe care voiam să-l îmbinăm cu reprezentaţiile. Acum, eu vă pot asigura clar că deja de atunci, din 1909, dar din ce în ce mai semnificativ în anii care au urmat, eu am simţit mereu un anumit impuls spiritual, atunci când am procedat la punerea în scenă şi la întreaga organizare a respectivelor reprezentaţii. Pentru o mai bună înţelegere să considerăm şi următoarele. Atunci când avem ceva de făcut pe planul fizic, nu avem nevoie pentru aceasta numai de forţa spirituală, de talente, ci avem nevoie şi de muşchii noştri pentru munca pe planul fizic. Aceşti muşchi sunt ceva care ne vine în ajutor în mod obiectiv, ceva care ne este dat, spre deosebire de forţele spirituale, de lumea fizică în interiorul cărora trăim noi înşine. Deci aşa cum avem nevoie de forţa fizică musculară pentru acţiunea fizică, acolo unde vine în considerare spiritualul, avem nevoie de forţe spirituale, care provin din lumea spirituală şi se unesc cu propriile noastre forţe. În cazul pe care l-am expus, a fost aşa că o dată cu trecerea anilor, pentru organizarea artistică a dramelor-misterii de la München s-a revărsat tot mai mult în ceea ce aveam de făcut eu însumi, ceea ce aveam de făcut pentru colaboratorii mei, impulsul ce pornea de la individualitatea menţionată anterior, care din anul 1904 părăsise planul fizic. Ca să exprim corect cele despre care este vorba, ar fi trebuit să-mi spun: În intenţiile tale, în ceea lucrezi curge impulsul care vine de la această persoană din planul spiritual. Ea este Îngerul ocrotitor al activitaților despre care este vorba aici.
Astfel, noi simţim corect şi faţă de o persoană moartă, dacă suntem conştienţi: Privirea sa spirituală – îngăduiţi-mi această expresie –, puterile ei se odihnesc asupra noastră, curg în puterile noastre, ea ne privește, acţionează în noi. – Pentru a trăi un asemenea fapt spiritual în mod corect este necesar înainte de toate un anumit gen de altruism şi capacitate de iubire. De aceea am subliniat că respectiva persoană putea fi iubită cumva obiectiv datorită însuşirilor sale, că trebuia să o îndrăgeşti, pentru că era aşa cum era. O iubire subiectivă, o iubire ce provine din nevoile personale şi care poate ușor să fie egoistă, o asemenea iubire ne poate împiedica în anumite circumstanţe să găsim raportul corect cu o asemenea persoană decedată. Şi deosebirea între iubiriea corectă, iubirea altruistă pe care o nutrim față de asemenea fiinţe decedate, și iubirea egoistă, devine în mod real evidentă în experienţa clarvăzătoare.
Să presupunem că o astfel de persoană ar fi să ne ajute după moartea ei şi noi nu am putea să-i dăruim o iubire cu adevărat altruistă; atunci curentul care porneşte de la ea, prin aceea că ea îşi îndreaptă privirea spirituală şi voinţa sa spirituală asupra noastră ar fi ca şi cum ar arde, ea ne-ar produce în suflet o senzație de arsură, de înţepătură. Dacă putem dezvolta şi menţine o iubire cu adevărat altruistă pe care să o nutrim față de un decedat, atunci curentul, oarecum privirea spirituală care porneşte de la o asemenea persoană vine ca o blândeţe caldă asupra sufletului nostru, şi blândeţea caldă se varsă în ceea ce gândim, în ceea ce ne reprezentăm, simţim şi voim. Şi în această simţire recunoaştem noi individualitatea decedată, nu din înfăţişarea nemijlocită, căci ea poate prelua o înfăţişare care ne este familiară, apropiată, şi să se exprime prin această înfăţişare. Înfăţişarea sub care ne apar fiinţele lumii superioare – şi un om este, după moarte, exact o fiinţă a lumii superioare, spirituale –, această înfăţişare depinde de structura noastre subiectivă, de ceea ce suntem obişnuiţi să vedem, să gândim, să simţim. Modul cum simţim față de fiinţa care se exprimă într-o înfăţişare, modul în care primim ceea ce emană de la acea fiinţă, aceasta este realitatea. În orice fel ar fi vorbit Fecioara din Orleans [Nota 4] despre chipurile în care îi apăreau ei fiinţele lumii superioare, ocultistul care este în măsură să cerceteze lucrurile ştie că în spatele acestor înfățișări s-a aflat întotdeauna geniul naţiunii franceze.
V-am descris modul în care învăţăm să simţim cum se odihnește privirea fiinţelor spirituale pe cineva, cum se revarsă voinţa lor în sufletele noastre. Învăţând acest lucru, învăţăm ceea ce este pentru clarvăzător analog învăţării fizice a cititului. Cineva care nu ar vrea altceva decât să-şi descrie viziunile ar fi ca un om care ar descrie forma literelor de pe hârtie şi nu ar indica ceea ce citeşte el prin intermediul literelor şi al cuvintelor. Vedeţi de aici cât de infinit de uşor este ca omul să fie plin de prejudecăţi faţă de experienţele din domeniul clarvederii. Căci cel mai ușor, firește, este ca omul să acorde valoare principală descrierii formei viziunii, în timp ce în realitate important este ceea ce se află dincolo de vălul viziunilor şi se exprimă prin imaginile viziunilor. Astfel, este necesar să ne reprezentăm că evoluând ocult, sufletul se cufundă în dispoziţii lăuntrice cu totul specifice, în stări interioare care se deosebesc de dispoziţiile lăuntrice şi stările vieţii obişnuite. Putem spune: În clipa în care, prin exerciţiile noastre oculte, suntem atât de departe încât atingerea, care este caracteristică pentru planul fizic, încetează, şi încetează să fie caracteristică înfăţişarea pentru Eul fiinţei respective, în clipa aceea suntem în lumea în care devenim capabili să percepem ierarhia Îngerilor şi ierarhia – putem spune chiar şi ierarhiile – oamenilor decedaţi. Se produce o modificare a gândirii noastre, a vieţii noastre în gânduri atunci când încetează simțirea atingerii şi identificarea Eului cu înfăţişarea. Atunci nu mai avem gânduri în sensul în care le avem aici, în lumea fizică. Fiecare gând preia în acea lume forma unei entităţi elementale, devine entitate. În lumea fizică gândurile se contrazic sau sunt în acord unul cu altul. În lumea în care intrăm acolo, gândurile se combat ca adevărate entităţi. Se iubesc unul pe altul sau se urăsc unul pe altul. Începem să trăim imediat într-o lume a multor fiinţe-gând. Şi acel lucru pentru care suntem obişnuiţi să folosim cuvântul „viaţă”, îl simţim cu adevărat în interiorul gândurilor vii, care sunt vietăți. Viaţa şi gândurile s-au unit între ele, în timp ce în lumea fizică viaţa şi gândurile sunt complet separate între ele. Atunci când vorbeşti ca om fizic, împărtăşind cuiva gândurile tale, ai sentimentul: Gândurile tale vin din sufletul tău, tu trebuie să-ţi aminteşti pe moment gândurile tale. Atunci când vorbeşti ca ocultist, când vorbeşti realmente ca ocultist, nu împărtăşeşti din amintire ceea ce ai trăit, așa că trebuie să ai sentimentul: Gândurile tale vin ca fiinţe vii, şi trebuie să fii bucuros dacă eşti binecuvântat la momentul potrivit, încât gândul se apropie de tine ca o fiinţă reală.
Pentru a clarifica lucrurile, vreau să expun două aspecte. Atunci când vorbeşti ca om fizic, din gândurile tale, atunci, de exemplu când în calitate de conferenţiar ai de ţinut o conferinţă pentru a treizecea oară, vorbeşti mai uşor decât ai vorbit când ai ţinut-o pentru prima oară. Atunci când vorbeşti ca ocultist, gândurile trebuie realmente să vină la tine mereu, şi ele te părăsesc apoi din nou. Şi exact aşa cum un om care ne vizitează pentru a treizecea oară a trebuit să facă de treizeci de ori acelaşi lucru, să parcurgă drumul spre noi de treizeci de ori, tot aşa gândul pe care îl împărtăşim pentru a treizecea oară ca gând viu, a trebuit să vină de treizeci de ori la noi, să vină de fiecare dată exact ca prima dată, şi memoria nu ne foloseşte aici câtuşi de puţin în această treabă.
Atunci când îţi exprimi gândurile ca om fizic, şi printre ascultători se află într-un colţ cineva care gândeşte: Nu-mi place nonsensul pe care-l spune acum, îl urăsc –, aceasta nu-l va încurca în mod deosebit pe omul fizic. Omul şi-a pregătit probabil gândurile şi le exprimă indiferent dacă într-un colţ oarecare stă cineva cu gânduri bune sau rele. Dar ca ocultist, atunci când laşi să se apropie de tine gândurile tale, se poate prea bine ca un gând să fie reţinut de cineva care îl urăşte, sau de cineva care îl urăşte pe vorbitor. Şi atunci trebuie învinse mai întâi forţele cu care este oprit gândul, de exemplu în încăperea respectivă, pentru că avem de a face cu o fiinţă vie şi nu cu un gând abstract.
Expun aceste două aspecte pentru a arăta cum ne cufundăm imediat, atunci când intrăm pe terenul clarvederii, într-o viaţă şi urzire vie a gândurilor. Gândurile sunt ca ieşite afară din sfera subiectivului, şi noi înşine suntem ca ieşiţi afară şi trăim afară, aş spune, în lumea largă. În măsura în care trăim în această lume de gânduri vii şi mobile, suntem în lumea ierarhiei Îngerilor şi am putea spune: Aşa cum lumea noastră fizică este peste tot umplută cu aer oriunde am merge, tot aşa este umplută această lume a ierarhiei Îngerilor pretutindeni cu acea căldură blândă, care a fost menţionată mai devreme şi care este radiată din fiinţele ierarhiei Îngerilor. Atunci când, prin evoluţia noastră interioară de acest fel, ne înălţăm la posibilitatea de a trăi în atmosfera spirituală de blândeţe radiantă, putem spune că simţim odihnindu-se pe sufletul nostru privirea spirituală a ierarhiei Îngerilor.
Să încercăm să mai caracterizăm acelaşi lucru şi dintr-o altă perspectivă. În viaţa fizică avem idealuri. Noi gândim aceste idealuri în abstracţiuni. Prin faptul că le gândim, ne simţim îndatoraţi să le urmăm. De îndată ce intrăm în sfera observării clarvăzătoare, nu mai există idealuri abstracte. Idealurile abstracte sunt acolo fiinţe vii, fiinţe ale ierarhiei Îngerilor. Aceste idealuri curg, aş spune, privindu-ne cu căldură prin spaţiul spiritual sub forma unei fiinţe din ierarhia Îngerilor.
În lumea fizică putem avea un ideal, putem ști de el, dar se poate să nu ne folosim de această cunoaştere, ci să fim poate determinaţi prin pasiuni, prin sentiment să ocolim idealul, să ne eschivăm de la el. În lumea câmpului clarvăzut este altfel. Atunci când nu dăm atenţie unui ideal despre care putem ști, simţim: O privire spirituală care se odihnește asupra noastră, a unei fiinţe din ierarhia Îngerilor ne face un reproş, iar reproşul arde. Astfel, nerespectarea unui ideal este în lumea spirituală un fapt real, faptul că o fiinţă spirituală din ierarhia Îngerilor ne face un reproş. Şi particularitatea lumii despre care am vorbit acum este că prin odihnirea privirii spirituale a unei astfel de fiinţe din ierarhia Îngerilor asupra noastră, noi simţim reproşul. Fiind priviţi de fiinţă, noi simţim reproşul. Faptul de a fi privit este totodată simţirea reproşului. Vedeţi de aici că o cale de a ajunge în lumea ierarhiei Îngerilor poate fi aceea de a învăţa să simțim în mod real față de idealuri. Dacă ne limităm conştienţa numai pe planul fizic, vom gândi în modul următor: Găsesc că acesta este un ideal, l-am recunoscut, dar sunt prea comod pentru a-l urma. Dacă nu îl urmez, nu se întâmplă nimic. – Să presupunem că învăţăm să simţim altfel, să simţim că dacă știm de un ideal și fără să intervină vreo altă consecinţă, ci doar faptul că nu l-am urmat, ne spunem: Neurmând acest ideal, lumea a devenit altfel după ce nu l-ai urmat, decât ar fi fost dacă l-ai fi urmat. – Dacă ne obişnuim să vedem ceva real în neurmărirea idealurilor noastre şi transformăm asta într-un sentiment real, atunci suntem pe calea care duce în interiorul ierarhiei Îngerilor. Astfel, în posibilitatea transformării simţirii noastre, a vivifierii simţirii noastre, ni se arată posibilitatea de a creşte cu sufletul nostru în lumile superioare.
Continuându-ne efortul nostru de practică, exersare esoterică, putem creşte înspre o lume şi mai înaltă, în lumea ierarhiei Arhanghelilor. Faţă de Înger simţim, dacă nu îl urmăm, reproşul său; faţă de Arhanghel simţim nu numai reproşul său, ci simţim pornind de la el o reală acţiune asupra propriei noastre fiinţe. Putem spune realmente: Prin faptul că noi înşine trăim cu gândurile şi sentimentele noastre în lumea care aparţine ierarhiei Arhanghelilor, prin fiinţa noastră acţionează puterea, forţa Arhanghelilor. – Vreau să încerc să vă fac mai ușor de înțeles acest caz tot printr-un exemplu.
În ultimele luni am pierdut, prin plecarea sa de pe planul fizic, unul dintre prietenii noştri extrem de îndrăgiţi. Persoana respectivă, un poet profund [Nota 5], în decursul ultimului timp, de aproape cinci ani, și-a găsit repede drumul atât de departe în viziunea noastră antroposofică asupra lumii, încât într-un mod frumos în creaţiile sale poetice intime din ultimii ani a răsunat ecoul a ceea ce putea el simţi pornind de la concepţia noastră despre lume. El a luptat în tot acest timp, de când face parte din rândurile noastre, dar şi mai înainte, cu un corp suferind, care se ruina. Şi cu cât corpul său se deteriora tot mai mult, cu atât mai mult trăiau în sufletul său creaţiile poetice care erau în concordanță cu viziunea noastră asupra lumii. După plecarea sa de pe planul fizic, s-au arătat următoarele. Deoarece timpul care s-a scurs de când această persoană a părăsit planul fizic este scurt [Nota 6], nu putem vorbi, în fond, nici măcar despre o conştienţă clară existentă la această individualitate. Cu toate acestea, primele stadii ale evoluţiei sale pentru perioada dintre moarte şi o nouă naştere s-au manifestat într-un mod cu totul aparte. Trupul astral, care este scos din trupul fizic şi trăieşte acum în lumea spirituală, dezvăluie în sine cele mai minunate tablouri ale evoluţiei cosmice, aşa cum le putem cunoaşte prin ştiinţa spirituală. Din trupul fizic ruinat s-a eliberat un trup astral care curând după moarte, putem spune comparativ, în aşa fel lumina încât în câmpul clarvederii aveai dinaintea ta în el o imagine completă a evoluţiei cosmice. Pentru a face inteligibil la ce mă refer, aş dori să folosesc o comparaţie. Cineva poate fi un mare apreciator al naturii, poate admira tot ceea ce este desfăşurat în natură, în realitatea fizică exterioară din jurul nostru, şi totuşi să admire cu plăcere o pictură cu adevărat frumoasă, care recreează dintr-un alt suflet ceea ce vedem afară la scară mare în natura înconjurătoare. În mod similar, poţi avea câmpul clarvăzut în jurul tău cu toate tainele sale, şi totuşi să fii lăuntric înălţat prin aceea că vezi aprinzându-se încă o dată dintr-un suflet omenesc care a trecut prin poarta morţii, dintr-un trup astral omenesc, ca într-o lucrare de artă cosmică ceea ce contempli pe terenul clarvăzut. Dacă acum întrebăm: Prin ce s-a impregnat în acest caz trupul astral cu ceea ce ne arată el după moarte, încă inconştient sinei sale, dar ulterior devenindu-i conştient şi lui? – primim răspunsul: Prin aceea că, în timp ce şi-a parcurs propria sa dezvoltare antroposofică, în gândurile şi ideile sale antroposofice transfigurate poetic lucrau entităţile ierarhiei Arhanghelilor.
Putem să numim propriile noastre progrese, pe care le facem prin aceea că ne dezvoltăm ocult, progrese în mistică, căci aceste progrese sunt pentru început progrese interioare ale sufletului. Ne aducem din personalitatea noastră obişnuită în altă stare a individualităţii noastre, a întregii noastre fiinţe. Treptat, ne aducem într-o altă stare. Acest progres interior, această avansare tot mai departe a sufletului, îl putem numi progres mistic al sufletului, aşa cum apare el a fi trăit întâi lăuntric. Dar mistica lăuntrică nu este doar această mistică, ci în momentul în care ne-am dezvoltat până la a percepe blândeţea care priveşte în jos din lumea spirituală, în acel moment suntem obiectiv în interiorul lumii Îngerilor, ni se revelează lumea Îngerilor. Şi în momentul în care învăţăm să recunoaştem cum intră în noi acţiuni reale ale puterii, ale forței, în acel moment suntem în lumea Arhanghelilor. Astfel, fiecare treaptă a unui progres mistic interior înseamnă trecere într-o altă lume. Nu putem atinge o anumită treaptă a evoluţiei interioare în interior, fără a fi transpuşi într-o altă lume.
Numai că atunci când nu aducem în această lume ceea ce a fost desemnat drept altruism în acest sens, se petrece altceva. Să presupunem, de exemplu, că lucrăm cu noi înşine, că atingem treapta unei asemenea dezvoltări prin care putem trăi prin capacităţile noastre interioare în lumea Îngerilor. Dar suntem egoişti, am rămas oameni neiubitori; atunci purtăm sinea noastră destinată lumii fizice, în lumea Îngerilor. Şi în loc să simţim atunci odihnirea privirii blânde şi voinţei blânde a Îngerilor asupra noastră, noi simţim acele puteri care se pot ridica prin noi, care, în loc să ne privească din afară, prin noi devin libere de, să o numim sub-lumea lor, prin aceea că noi suntem înălţaţi într-o lume superioară. În loc să ne adumbrească, sau, mai bine zis, să ne ilumineze lumea Îngerilor, din noi iese lumea corespunzătoare a entităţilor luciferice. Şi dacă ne înălţăm în aceleaşi condiţii în lumea Arhanghelilor, astfel încât deşi am atins treapta evoluţiei mistice prin care putem sta în interiorul lumii Arhanghelilor, dar fără să fi dezvoltat sentimentul de a dori să primim prin har influenţele lumii spirituale, atunci ne purtăm iarăși sinea și în lumea Arhanghelilor. Şi atunci, în loc ca în această lume Arhanghelii să ne fortifice, să ne impregneze cu puterile lor, în loc de aceasta ies din noi şi sunt împrejurul nostru ființele lumii ahrimanice, lumea lui Ahriman.
Pentru început, pare de-a dreptul groaznic, când spun: Lumea lui Lucifer apare pe planul Îngerilor, lumea lui Ahriman pe planul Arhanghelilor. Însă în realitate acest fapt nu este deloc groaznic. Lucifer şi Ahriman sunt în orice caz ființe mai înalte decât omul însuşi. Lucifer este o fiinţă pe care o putem denumi ca fiind un Arhanghel rămas pe o treaptă anterioară, Ahriman o ființă pe care o putem denumi un Spirit al Personalităţii rămas pe o treaptă anterioară. Groaznic nu este faptul că îi întâlnim pe Lucifer şi pe Ahriman, ci groaznic este dacă îi întâlnim şi nu îi recunoaştem. A-l întâlni pe Lucifer în lumea Îngerilor înseamnă realmente a-l întâlni pe Spiritul frumuseţii, Spiritul libertăţii. Dar totul depinde de faptul ca în momentul în care păşim în lumea Îngerilor să-l putem percepe într-adevăr pe Lucifer cu cetele sale. La fel stau lucrurile în lumea Arhanghelilor în privința lui Ahriman. Groaznică este scoaterea afară a lui Lucifer şi Ahriman numai atunci când nu îi recunoaştem în timp ce îi scoatem afară, aşadar dacă ei ne domină fără ca noi să fim conştienți că îi avem în fața noastă. Despre asta este vorba, ca noi să ne raportăm conştient la ei. Așadar părerea pe care altfel o putem avea cu uşurinţă despre Lucifer şi Ahriman se schimbă atunci când ne uităm la condițiile pe care le-am prezentat astăzi. Să presupunem acum că prin dezvoltarea noastră mistică am avansat până în sfera Îngerilor şi am devenit capabili să trăim într-adevăr în lumea Îngerilor. Dacă vrem să practicăm într-adevăr un ocultism rodnic pe tărâmul Îngerilor, în clipa în care ne aşteptăm ca Îngerii să se odihnească cu privirea lor spirituală asupra noastră trebuie să întrebăm: Unde este Lucifer? – El trebuie să fie aici! Căci dacă nu putem răspunde la întrebarea: Unde este Lucifer? – atunci este în noi. Dar el trebuie să fie în afara noastră pe acest tărâm, noi trebuie să stăm faţă în faţă cu el. Despre aceasta este vorba. Eu nu am explicat aceste lucruri numai pentru a evidenţia faptele pe care le-am evidenţiat în privinţa lui Lucifer şi a lui Ahriman, în privinţa Îngerilor şi Arhanghelilor, ci pentru a expune o particularitate în revelarea lumii superioare. Vorbind din punctul de vedere al planului fizic, omul poate fi uşor tentat să spună: Lucifer şi Ahriman sunt puteri rele. De îndată ce pătrundem în lumea superioară, aceste cuvinte: Lucifer şi Ahriman sunt puteri rele – nu mai au nicio semnificație. Lucifer şi Ahriman trebuie să fie acolo, pe tărâmul clarvăzut, aşa cum trebuie să fie acolo Îngerii şi Arhanghelii. Există însă realmente o anumită deosebire între a deveni conștienți de Îngeri şi Arhangheli şi a deveni conştienți de Lucifer şi Ahriman. Am spus: Pe Îngeri îi percepem prin faptul că nu considerăm înfăţişarea lor ca fiind determinantă pentru ei, ci blândeţea lor care curge în noi. Pe Arhangheli, la rândul lor, îi percepem prin faptul că nu le percepem înfăţişarea ca fiind determinantă, ci prin faptul că lăsăm puterea, forţa lor, să se reverse în sentimentul nostru, în voinţa noastră. Lucifer şi Ahriman sunt în lumea spirituală înfăţişări care sunt doar transpuse în spiritual, care nu ne fac posibilă o atingere, dar sunt înfăţişări care pot fi socotite ca repetări spiritualizate ale lumii fizice. Vedeţi de aici că este important să ne însuşim în dezvoltarea noastră mistică clarvăzătoare nu numai capacitatea de a vedea chipuri, personaje în lumea superioară, ci de a dezvolta conştienţa: Eşti privit, asupra ta odihnește o voinţă superioară. Această din urmă conştienţă trebuie să se adauge conştienţei de a vedea figuri în mod clarvăzător.
Vedeţi de aici că dezvoltarea superioară nu constă numai în însuşirea clarvederii, în însuşirea a ceea ce se numeşte adesea clarvedere, ci în însuşirea unei anumite stări sufleteşti, a unei anumite acordări interioare, a unei anumite relaţii cu fiinţele lumii superioare. Şi dezvoltarea capacităţilor vizionare trebuie să meargă întru totul în paralel cu cealaltă dezvoltare a sufletului indicată aici, dezvoltarea înspre o altă stare, înspre cealaltă acordare lăuntrică. Trebuie să vedem din aceasta că neapărat trebuie să învăţăm nu numai vederea în lumea superioară, ci şi citirea în lumea superioară, citirea nu considerată în mod pedant ca ceva care poate fi învăţat în mod elementar ci ceva cu care omul se deprinde trecând prin transformări ale sentimentelor şi senzaţiilor sale, aşa cum a fost indicat. De aceea este important să reţineţi că în momentul în care începe clarvederea şi omul se înalţă prin aceasta la revelarea lumilor superioare, are loc în mod real un fel de scindare a personalităţii. Omul lasă în urmă acea persoană care este el pe planul fizic. El este atunci o altă persoană, prin aceea că se înalţă într-o lume superioară. Şi aşa cum suntem priviţi în lumea superioară de entităţile ierarhiilor superioare, aşa cum suntem percepuţi de fiinţele ierarhiilor superioare, tot aşa ne uităm noi la personalitatea noastră obişnuită, din punctul nostru de vedere superior. Prin aceea că am ieşit cu fiinţa superioară din fiinţa inferioară, noi ca fiinţă superioară ne privim fiinţa noastră inferioară. Astfel încât facem bine atunci când vrem să exprimăm ceva valabil pentru lumile superioare, să aşteptăm până când ajungem în poziția să spunem: Acesta eşti tu, cel pe care îl vezi în câmpul tău clarvăzut, acesta eşti tu! – Acest „Acesta eşti tu” corespunde pe un plan superior lui „Acesta sunt eu” de pe planul fizic. Acest „Acesta sunt eu” se transformă pe planul superior în „Acesta eşti tu”. Prin cele tocmai rostite, se spune de fapt mai mult decât se crede de obicei. Transpuneţi-vă o dată în situaţia că aţi privi din punctul dumneavoastră de vedere actual înapoi la timpul când aveaţi 8 sau 13, sau 15 ani, şi aţi încerca să reconstruiţi din amintire o porţiune din viaţa dumneavoastră de la vârsta de 8, 13 sau 15 ani. Reprezentaţi-vă în mod viu această privire înapoi în propria dumneavoastră lume a gândurilor, prin aceea că vă reconstruiţi amintirile din lumea gândurilor. Acum, realizați sentimentul pe care îl aveţi dumneavoastră acum faţă de acest băiat sau această fetiţă de 8, 13 sau 15 ani, care eraţi dumneavoastră înşivă. Vizualizați în mod însuflețit sentimentul dumneavoastră actual faţă de aceste trăiri trecute. De îndată ce urcăm de pe planul fizic în lumea superioară, momentul prezent în care trăim acum nemijlocit devine o asemenea amintire precum cea caracterizată. Ne uităm la ceea ce suntem acum pe planul fizic, la ceea ce putem deveni mai departe în restul vieţii noastre fizice, la fel cum priviţi înapoi, din punctul dumneavoastră actual de vedere, la experiențele de la 8, 13, 15 ani. Este întru totul adevărat: Ceea ce simţim, ceea ce gândim, ceea ce ne reprezentăm, ceea ce facem pe planul fizic, tot ceea ce considerăm a fi parte din sinele nostru pe planul fizic, în momentul în care intrăm în lumea superioară devine o amintire. Privim în jos la planul fizic şi devenim o amintire pentru noi, de îndată ce trăim în lumea superioară. Şi aşa cum facem distincție între punctul nostru actual de vedere al trăirilor noastre și unul dintr-un timp demult trecut, tot aşa trebuie facem distincție între ceea ce trăim în lumile superioare și ceea ce trăim pe planul fizic. Imaginați-vă că cineva care are 40 de ani, şi-ar aminti în mod viu dispoziţia sufletească, însuşirile, capacităţile pe care le avea pe când era un copil de 8 ani. De exemplu, el ar citi o carte şi în timp ce citește ca om de 40 de ani, brusc la mijlocul cărții ar începe să se raporteze la carte ca şi cum ar avea 8 ani. S-ar produce o amestecătură, o încurcătură a celor două stări ale sufletului şi aveţi astfel o analogie pentru ceea ce ia naştere atunci când cineva îşi amestecă starea sufletească faţă de planul fizic cu ceea ce trebuie să fie starea sufletească faţă de cealaltă lume.
Ceea ce tocmai am spus nu are, desigur, absolut nimic de a face cu faptul că pentru orice om lipsit de prejudecăţi este inteligibil ceea ce este descris din lumile superioare, că nu trebuie pur şi simplu să credem în cele descrise, ci că ele ne pot fi de înţeles dacă ne apropiem de ele realmente fără prejudecăţi. Căci dacă cineva ar spune: Cum să se poată descrie lumile superioare cu termenii, cu gândurile și reprezentările planului fizic, când acestea sunt cu totul diferite de gândurile și reprezentările planului fizic? – O astfel de obiecție ar fi tot așa de valabilă ca atunci când cineva ar spune: Da, tu vrei să produci în mine o anumită reprezentare şi îmi scrii „casă”. Dar pornind de la aceasta eu nu pot să-mi reprezint nimic. Dacă vrei să-mi reprezint ceva, trebuie să-mi desenezi o casă. – Dar noi, de asemenea, caracterizăm un fapt fizic, un obiect fizic prin ceva care nu are câtuşi de puţin de a face cu respectivul fapt sau lucru. Tot aşa, noi caracterizăm pe deplin potrivit ceea ce constituie fapte ale planului spiritual, prin ceea ce putem înţelege pe planul fizic. Dar concluzia necesară a faptelor expuse în consideraţiile de astăzi este că trebuie să ne devină clar: Nu putem înţelege ceea ce există în lumea superioară, cu conceptele şi reprezentările pe care le avem în mod obişnuit ci trebuie să ne însuşim într-adevăr alte concepte, alte reprezentări. Trebuie să ne îmbogăţim viaţa de reprezentări dacă vrem să înţelegem lumile superioare. Este foarte important să fim atenți la faptul că de îndată ce ne este expusă în mod onest lumea superioară, cel care o expune trebuie să ne conducă într-adevăr capacitatea noastră de înţelegere a conceptelor dincolo de cotidian; trebuie ca el să ne dea alte concepte, dar concepte care sunt întru totul inteligibile pe planul fizic.
Vedeţi dumneavoastră, în aceasta constă dificultatea înţelegerii ştiinţei spirituale propriu-zise, a ocultismului avut cu adevărat serios în vedere, în faptul că oamenii atât de greu devin dispuși să-şi îmbogăţească capacitatea de înţelegere. Ei ar dori cu conceptele pe care le au deja, fără să creeze noi concepte, să înţeleagă lumea superioară sau ceea ce le este relevat din ea. Se întâmplă cu ușurință în epoca noastră materialistă ca cineva care vorbeşte despre lumile oculte, să trezească pur şi simplu reprezentarea că această lume ocultă ar face necesar doar ca omul să privească un teren spiritual, în care formele sunt ceva mai rarefiate, mai nebuloase decât în lumea fizică, dar totuşi asemănătoare acestora, numai că fluturând cețos și disipându-se în zare. Va apărea incomod multora că ocultistul care ia în serios lucrurile, le cere nu doar să preia o îndrumare de cum să percepem un Înger, ci să-şi schimbe modul de a gândi şi să folosească pentru Înger conceptul: Eşti privit de el, el se odihnește cu privirea sa spirituală asupra ta. – De aceea, pot spune: Dezvoltarea mistică, cea care înseamnă în mod obiectiv înălţarea în lumea superioară, este inseparabilă de o îmbogăţire, de o umplere cu conţinut a reprezentărilor, a sentimentelor noastre, a tuturor impulsurilor noastre sufleteşti. Nu ne este îngăduit să rămânem atât de săraci în viaţa noastră de reprezentare cum putem fi pentru planul fizic, dacă vrem să înţelegem lumile superioare.
Aş spune că pentru a crea un ajutor ocult în această direcţie a rezultat necesitatea de a ridica într-un stil complet nou clădirea modestă [Nota 7] pe care o putem construi la Dornach direcţiei noastre spirituale. Desigur că această clădire nu este deloc ceea ce am putea considera ca ideal al unei astfel de clădiri, ea este un început modest, pentru că ne stau la dispoziţie numai mijloace modeste, în ciuda faptului că prietenii noştri, un număr mic din prietenii noştri, au făcut tot ce puteau face cu puterile lor pentru această clădire.
Dacă vom considera stilurile arhitecturale care au apărut în a treia, a patra şi în cea a noastră de acum, a cincea epocă postatlanteană, ele se caracterizează prin faptul că au cumva în impulsurile lor spirituale ceea ce ar trebui să conducă omenirea în privinţa înţelegerii până la înțelegerea planului fizic. Stilul arhitectural egiptean a dat pentru început, prin forma sa geometrică, prin forma sa lapidară, primul impuls spre aducerea spiritului omenesc pe planul fizic. Stilul arhitectonic grecesc şi cel roman sunt ca o cununie a sufletului şi spiritului cu corpul eteric şi trupul fizic, ca ceva care, pe de o parte suflet şi spirit, pe de altă parte corp eteric şi trup fizic, se îmbină ca și cum ar fi pe deplin în echilibru. Stilul gotic este prima strădanie de reînălţare, prin ogivele, arcadele sale şi tot ceea ce ţine de ele, de pe planul fizic din nou în lumea spirituală. Următorul pas înainte care trebuie să rezulte dacă e ca ştiinţa spirituală să stea într-adevăr dinaintea noastră reprezentată arhitectonic, trebuie să constea în aceea ca noi să aducem la viață ceea ce am descris mai înainte ca forme de gânduri vii, mobile, care curg și inundă spaţiul în aşa fel încât să stăm față în faţă spaţial cu ceea ce imaginaţia, inspiraţia ne dă nemijlocit din lumea spirituală. De aceea, toate formele clădirii de la Dornach sunt în aşa fel încât nicăieri, la niciuna din ele nu te poţi întreba în mod materialist: Ce există în acestea ca simboluri pentru această lume sau pentru cealaltă? – ci trebuie să le iei ca atare, aşa cum sunt ele acolo, pentru că ele sunt trăiri spirituale nemijlocite, numai că turnate în spaţiu. Şi am încercat să dizolvăm într-adevăr în forma artistică tot ceea ce poate fi văzut şi simţit spiritual. Prin urmare, dacă întreabă cineva: Ce semnifică această formă sau aceea? – el nu înţelege clădirea, pentru că fiecare formă se semnifică doar pe sine însăşi, aşa cum mâna omenească sau capul omenesc nu se semnifică decât pe sine însele şi nimic altceva. Ar trebui să considerăm că este o neînţelegere totală a voinţei noastre privind atitudinea noastră faţă de ocultism, dacă ar apărea cineva cu o astfel de întrebare. Căci vom fi fericiţi când vom fi depăşit vechiul exces al teosofilor, care la fiecare basm, la fiecare chip, la fiecare mit, întreabă: Ce semnifică asta, ce semnifică cealaltă? – Formele noastre sunt toate reale în lumea spirituală, ele există cu adevărat în lumea spirituală şi de aceea ele înseamnă doar ele însele şi nimic altceva; ele nu sunt simboluri, ci realităţi spirituale. Dacă vă uitați peste tot în întreaga clădire, nu veţi găsi nicăieri vreo pentagramă, nu veţi avea nicăieri prilejul să întrebaţi: Ce înseamnă această formă sau cealaltă? Cel mult, indicat foarte subtil, ai putea într-un loc să vezi o pentagramă, dar numai cu acelaşi drept cu care puteţi vedea în orice plantă cu frunză compusă din 5 lobi o pentagramă. Şi dacă cineva ne-ar întreba ce înseamnă cele 14 coloane ale noastre – care nu sunt construite pe motivul pentagramei, ci au cinci muchii din motive estetice –, ce înseamnă ele, aceste coloane care susțin o cupolă mare, şi cele 12 coloane care susțin o cupolă mai mică, ce înseamnă aceste coloane? – Dacă cineva ne-ar întreba: Ce înseamnă acestea în afară de faptul că ele semnifică o proporţie spaţială perceptibilă ca atare în lumea spirituală? – atunci ar trebui să punem contra-întrebarea: În ce timp al materialismului trăim astăzi, încât chiar ceea ce este intenționat a fi spiritual, să trebuiască prezentat în veşmântul materialismului?
Clădirea noastră va fi înţeleasă dacă oameni binevoiesc să întrebe: Ce reprezintă ea?, – şi nu: Ce semnifică ea?; Ce este ea?, – şi nu: Ce simbolizează ea? – Şi clădirea noastră va fi înţeleasă numai dacă oamenii vor să ştie că cel mai bine este să nu se folosească nici unul dintre cuvintele obişnuite, ci pentru a ajuta puţin înţelegerea din timpurile noastre materialiste, să facem abstracţie de vechile imagini ale cuvintelor. Să ne fie limpede că ştiinţa spirituală poate fi cel mult o sinteză a altor religii. Vechile religii au construit temple, ştiinţa spirituală nu construieşte un templu, ci ceea ce rezultă din propria ei esenţă; pentru care cel mai bine este ca oamenii să-şi dezvolte treptat o înţelegere în loc să rămână la principiul de a întrebuinţa şi aici vechi cuvinte asupra acestui Nou.
Iubiţii mei prieteni, exprim aici o rugăminte. Ştim foarte bine că doar în modul cel mai modest, cel mai elementar şi primar putem atinge la Dornach ceea ce am dori. Însă un lucru vreau să vă rog: să încercaţi să înţelegeţi într-adevăr acest modest început al unui lucru totuşi nou din întregul caracter şi din sensul ştiinţei noastre spirituale – căci altfel aş spune, aproape mi se rupe inima –, să înţelegeţi totuşi ce anume ne străduim să facem cu sacrificii în acest modest început.
Prin cuvinte mari şi fraze pompoase s-au aruncat destule pe tărâmul a ceea ce este desemnat drept Mişcare ocultă. Noi dorim un singur lucru: ca oamenii să înveţe să spună – chiar dacă peste cincizeci de ani nu va exista nimic din aceste forme, în care exprimăm una sau alta –, am dori să spună despre Mişcarea noastră: Înspre aceasta a tins ea cu fiecare fibră a ei: să fie din temelie adevărată şi sinceră. – Şi cu cât va fi discutat cu mai multă modestie, mai simplu, dar poate că atunci cu atât mai obiectiv ceea ce intenţionăm noi, cu atât mai bine slujim cauzei noastre. Orice cuvânt şi orice termen de prisos sau de genul de a se reîntoarce în vechea formă conceptuală comodă, dăunează nespus de mult celor înspre care ne străduim în mod onest. Dacă suntem înţeleşi în acest mod, atunci se va instala probabil, într-o oarecare măsură, atitudinea de care avem nevoie pentru ca cel mai devreme în decembrie să ajungem într-adevăr în situaţia de a inaugura fără nicio pompă, fără orice atitudine şi vâlvă exterioară clădirea noastră modestă [Nota 8], căci atitudinea corespunzătoare se generează numai prin aceea că privim într-adevăr numai asupra a ceea ce vrem noi, chiar dacă aceasta nu provoacă nicio senzaţie în timpurile noastre materialiste.
Luaţi şi ultimele cuvinte pe care le-am spus ca fiind rostite din spiritul pe care îl avem în vedere cu seriozitate al Mişcării noastre spirituale, ca fiind ceea ce este necesar pentru sufletele noastre, dacă este ca această Mişcare spirituală să prindă într-adevăr rădăcini în timpul nostru. Şi este necesar ca o Mişcare spirituală onestă, care favorizează în mod real viaţa mistică a sufletului şi face posibile revelaţiile lumilor superioare, ca o asemenea Mişcare spirituală să se reverse în timpul nostru materialist. Atunci, dacă prietenii noştri înţeleg acest sens, această atitudine fundamentală a Mişcării noastre spirituale, numai şi numai atunci ne vom putea îndeplini sarcina care ne-a fost dată de individualităţile înţelepte, conducătoare ale lumii spirituale.
Clădind pe ceea ce am încercat să vă expun astăzi, îmi voi permite să vorbesc poimâine [Nota 9] despre progresul cunoaşterii lui Christos în decursul timpurilor şi despre poziția Mişcării noastre în privința lui Christos.
