Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

PIETRE FUNDAMENTALE PENTRU
CUNOAŞTEREA MISTERIULUI DE PE GOLGOTA

GA 175


CONFERINŢA a IV-a

Berlin, 12 aprilie 1917

Dacă ne ocupăm, în concepţia ştiinţei spiritului, după principiile care vă sunt cunoscute, de Misteriul de pe Golgota, ajungem să recunoastem că vremurile viitoare vor trebui să sondeze tot mai profund tainele acestui Misteriu; ele vor trebui să pătrundă tot mai adânc desfăşurare firească a evenimentelor. Cu referire la încă multe alte amănunte, se va constata că ceea ce a fost cuprins cu mintea până acum din Misteriul de pe Golgota, ba chiar şi ceea ce mai poate fi asimilat chiar şi astăzi din acest Misteriu este numai un fel de pregătire pentru ceea ce trebuie să fie înţeles şi mai cu seamă pentru ceea ce va trebui să fie trăit în legătură cu Misteriul de pe Golgota. Este neîndoielnic o certitudine că ceea ce suntem siliţi astăzi să expunem în cadrul mişcării spiritual-ştiinţifice încă într-un mod complicat sau „greu inteligibil“ – aşa cum poate spun unii – va putea fi transmis omenirii într-un mod simplu, oarecum „naiv“, în puţine cuvinte. Este ceva întru totul previzibil că se va întâmpla în acest fel. Însă procesul de dezvoltare a vieţii spirituale pretinde ca marile adevăruri ce urmează a fi cuprinse ulterior în numai câteva cuvinte să fie în prealabil cucerite, prelucrate; pentru că adevărurile cele mai profunde nu pot fi expuse de la bun început în cea mai simplă formulare a lor. De aceea trebuie să considerăm că este karma timpului nostru faptul că mai trebuie să strângem la un loc unele amănunte semnificative, pentru a putea prezenta sufletului nostru întreaga greutate şi întreaga importanţă a Misteriului de pe Golgota.

Aş dori să-mi încep prelegerea de astăzi – concepută şi ea într-un stil oarecum aforistic – spunând că, aşa cum am discutat ultima dată, este absolut necesar să privim reprezentarea noastră, respectiv opinia noastră despre noţiunea de „încredere“, de „credinţă“, ca pe ceva purtat de o forţă, ca pe ceva important.

Trebuie să ne lămurim că tendinţa concepţiei exterioare materialiste despre lume – dacă ne este îngăduit să o numim aşa – este de a exclude din privirea de ansamblu asupra lumii considerarea lucrurilor din punct de vedere moral. Am arătat deja de mai multe ori cum se străduieşte nu numai gândirea savantă, ci şi gândirea cea mai populară, mai simplă, să arunce afară elementul moral din concepţia asupra evoluţiei lumii. Oamenii îşi reprezintă evoluţia acordând atenţie numai modului în care, la începutul Pamântului, s-ar fi putut alcătui existenţa pământeană dintr-o nebuloasă cosmică prin oarecari legi fizico-chimice şi se străduiesc să înţeleagă cum aceleaşi legi fizico-chimice vor condiţiona cândva provocarea unui fel de sfârşit al Pământului. Reprezentările morale noi le dobândim oarecum în paralel cu aceste reprezentări fizice. Iar acestea – aşa cum am precizat deja – nu sunt destul de puternice pentru a putea cuprinde în ele realitate. La asta suntem noi condamnaţi în prezent. Iar dezvoltarea în cadrul unor astfel de reprezentări va evolua. Pentru omul care astăzi vrea să se situeze ferm pe terenul concepţiei naturalist-ştiinţifice pare a fi însă ceva de-a dreptul fantastic, superstiţios, faptul de a-ţi imagina că la originea existenţei noastre pământene s-ar afla o faptă sau o întâmplare care trebuie judecată din punct de vedere moral, după cum este cazul şi în relatarea biblică a căderii în păcatul originar. Iar reprezentarea pe care şi-o fac oamenii astăzi nu este suficientă pentru ca, pornind de la ea, să plasăm la sfârşitul existenţei Pământului o anumită evoluţie morală, astfel ca procesele fizico-chimice dinăuntrul existenţei noastre pământene să fie extrase şi ridicate prin ceva moral într-o altă existenţă planetară, într-o existenţă pe Jupiter. Reprezentarile naturalist-ştiinţifice despre cele fizice stau alături de reprezentările despre cele morale; ele nu se pot purta unele pe altele, ca să zicem aşa. Năzuinţa ştiinţelor naturii este de a înlătura elementul moral cu totul din modul lor de a gândi asupra lucrurilor, iar elementul moral începe să se împace cu gândul că nu cuprinde în sine nici un fel de forţe fizice. Chiar şi dogmatica anumitor confesiuni religioase încearcă să formuleze anumite reprezentări care încheie un fel de compromis cu ştiinţele naturii, în cadrul căruia naturalistul atrage atenţia că elementul moral trebuie despărţit cât se poate de net de ceea ce este fizic, chimic, geologic şi aşa mai departe.

Însă astăzi aş vrea să aleg drept punct de plecare ceva ce în aparenţă nu are nimic comun cu modul nostru de a cerceta, dar care totuşi ne va introduce direct în el. Aş dori în primul rând să atrag atenţia că nu toţi oamenii care s-au dedicat cercetării Universului au fost înclinaţi să excludă orice judecăţi morale în momentul când şi-au îndreptat atenţia asupra naturii exterioare şi asupra întâmplărilor din natură. Acest lucru este ceva extraordinar de interesant. Botanistului de astăzi nu-i va trece deloc prin cap să aplice principii morale când va vrea să studieze legile după care cresc plantele. Dimpotrivă, el va considera că este o copilărie să aplice reguli morale în explicarea vegetaţiei plantelor sau dacă ar investiga moralitatea plantelor. Gândiţi-vă numai cum ar fi privit cineva care doar ar avea aerul că procedează astfel! Însă nu toţi oamenii au fost întotdeauna aşa. Şi as vrea să vă dau exemplul unui om pe care mulţi semeni de-ai lui nu-l considerau creştin, dar care prin concepţia sa asupra lumii era un creştin mai bun decât mulţi alţii. Puteţi să deschideţi la întâmplare oricare lucrare – mai ales din cele catolice – despre Goethe şi veţi afla din ea – ce-i drept, din cauză că a fost o personalitate de oarecare talie, este tratat totuşi uneori cu anumite menajamente – că el nu prea a luat în serios creştinismul. Acest lucru este scos în evidenţă destul de apăsat mai cu seamă în scrierile catolice despre Goethe. Însă înăuntrul lui Goethe era ascunsă o simţire creştină, un sentiment cu mult mai profund creştin decât în mulţi dintre acei creştini care, după cum spune o vorbă cunoscută, una-două sunt cu „Doamne, Doamne!“ în gură. Ce-i drept, Goethe nu era tot timpul în gură cu „Doamne, Doamne!“, însă modul lui de a reflecta asupra lumii are o trăsătură de profund creştinism. Şi cu acest prilej aş vrea să atrag atenţia asupra unui amănunt cu privire la Goethe, amănunt care nu este amintit prea des în legătură cu el.

După cum se ştie, în Teoria metamorfozei Goethe a încercat să obţină unele reprezentări referitoare la dezvoltarea plantelor. Cred că vă amintiţi că am atras în repetate rânduri atenţia asupra unei discuţii avute de Goethe cu Schiller, referitor la această teorie a metamorfozelor [1], după ce amândoi audiaseră o prelegere a profesorului Batsch [2] din Jena. Lui Schiller nu-i prea plăcuse modul cum vorbise Batsch despre plante şi spunea că ar trebui să fie imaginat un cu totul alt mod de cercetare. Atunci Goethe a schiţat prin câteva trăsături ideea sa despre metamorfoza plantelor, pentru a arăta cum şi-ar putea reprezenta cineva o legătură spirituală, parcă, între apariţiile izolate ale plantelor. Însă, văzând schiţa, Schiller a spus: Aceasta nu este o experienţă, aceasta este o idee. Nu este o realitate bazată pe o experienţă exterioară, ci o idee. Goethe nu a înţeles corect această obiecţie şi a replicat: Îmi este foarte plăcut că, fără a şti, am idei şi că le pot chiar şi vedea cu ochii. Aşadar el nu putea înţelege cum poate fi o idee ceva care este totuşi preluat din realitate, precum un sunet sau o culoare. El susţinea că îşi vede propriile idei. Ceea ce dovedeşte că Goethe încerca să vadă elementul spiritual prezent, de pildă, în dezvoltarea platelor.

Însă lui Goethe i-a fost mereu limpede că ceea ce avea de fapt de spus semenilor săi putea să le facă acestora cunoscut numai într-o oarecare măsură; că pentru anumite lucruri timpul său nu era suficient de maturizat. S-a vădit apoi că puteau fi stimulaţi şi alţii, care erau cercetători specializaţi ai naturii. Bunăoară Schelver, botanistul, şi Henschel [3] au putut fi inspiraţi de teoria lui Goethe asupra metamorfozei. Iar Schelver şi Henschel au scris lucruri remarcabile despre dezvoltarea plantelor; lucruri cu totul remarcabile care au fost luate de Goethe cu multă plăcere la cunoştinţă. Pentru botanistul de astăzi, întreaga temă dezbătută atunci între Goethe, Schiller şi Henschel pare a fi cea mai pură nebunie. Însă cu astfel de ocazii trebuie să ne amintim cuvintele apostolului Pavel, că nebunia oamenilor poate fi cea mai mare înţelepciune în faţa lui Dumnezeu. Iar Goethe şi-n notat atunci câteva lucruri aforistice care exprimau impresiile sale în legătură cu modul de prezentare al lui Schelver [4].

Este necesar să prezint în câteva cuvinte ce voia de fapt Schelver. El era contrariat de modul în care erau tratate plantele de oameni, de botanisti. Şi spunea cam aşa: Vedeţi, oamenii îşi imaginează dezvoltarea plantelor cam în felul urmutor: plantele îşi formează în inflorescenţa lor pe de o parte pistilul, iar pe de altă parte stamina. Iar pistilul, după părerea oamenilor, este fecundat de sţamină şi astfel se naşte o plantă nouă. Această concepţie nu i se părea absolut corectă lui Schelver, şi spunea: O astfel de idee nu este cuprinsă în sensul, în natura regnului vegetal, ci adevărul constă în aceea că fiecare plantă, prin simplul fapt că este plantă, poate să producă alte plante asemănătoare ei. Iar faptul că trebuie să aibă loc o fecundare el îl considera a fi mai mult un fenomen secundar, un fenomen care reprezenta o greşeală, o eroare a naturii. Schelver ar fi considerat corect ca fiecare plantă să poată naşte din ea însăşi o plantă nouă, fără nici o fecundare suplimentară, fără a mai fi nevoie ca polenul din anteră să fie dus de vânt pe pistil şi ca urmare întregul regn vegetal să se dezvolte mai departe.

Goethe, care îşi îndrepta atenţia asupra acelor procese în decursul cărora frunza se transformă în floare, credea că este cu totul firesc ca, prin metamorfoză, planta întreagă să poată produce o plantă nouă. De aceea ideea lui Schelver i-a plăcut. Şi iată că Goethe a scris un aforism foarte interesant, conceput de el cu toată seriozitatea, aforism care pentru botanistul de astăzi pare a fi cea mai gogonată inepţie. În articolul privitor la Schelver, Goethe a scris printre altele următoarele: „Această teorie nouă a polenizării ar fi bine venită şi decentă în nişte prelegeri ţinute în faţa unor tineri şi femei tinere; căci cel ce până acum învăţa în particular se afla într-o încurcătură nemaipomenită. Când astfel de suflete nevinovate, pentru a-şi continua studiul individual, luau în mâinile lor manualele de botanică, nu puteau ascunde faptul că simţul lor moral era insultat; veşnicele ceremonii nupţiale de care nu se poate scăpa şi în decursul cărora monogamia – pe care sunt întemeiate obiceiurile, legea şi religia – se vede desfiinţată în mlaştina unei vagi lascivităţi rămân lucruri cu totul insuportabile pentru mintea omenească pură“.

Gândiţi-vă aşadar: Goethe îşi aruncă privirea asupra regnului vegetal şi găseste insuportabil ca acolo să fie sărbătorite veşnicele nunţi, ca acolo să aibă loc veşnice fecundări, sau socoteşte – după cum se exprimă el cu deosebită graţie – că ar fi mai decent dacă n-ar mai fi nevoie să se vorbească despre acestea, ci s-ar putea afirma că planta produce din propria ei forţă alte plante asemănătoare ei. Şi Goethe dezvoltă acest gând mai departe, spunând: „Adeseori li s-a reproşat unor lingvişti savanţi, şi nu cu totul nejustificat, că, pentru a compensa neplăcuta ariditate a eforturilor depuse de ei, se ocupă cu plăcere şi mai mult decât s-ar cuveni de anumite pasaje frivole şi indecente din textele unor autori mai vechi. În acelaşi fel au putut fi surprinşi şi cercetători ai naturii observând pe furiş goliciunea vreunei bune mame, aflându-şi extrem de dubioasa lor plăcere în a o privi, ca în cazul cu bătrâna Baubo. Ne mai amintim că am văzut şi arabescuri pe care relaţiile sexuale din caliciul florilor erau prezentate, în manieră antică, într-un mod cât se poate de intuitiv“.

Aşadar, Coethe considera ca o idee cât se poate de necesară îndepărtarea consideraţiilor sexuale cu privire la lumea plantelor. Se înţelege că şi pentru timpul său o astfel de idee era o nebunie; iar astăzi, în epoca psihanalizei, când se tinde să se explice totul pe cât posibil prin sexualitate, este o nebunie şi mai mare dacă cineva spune cât de frumoasă ar fi contemplarea naturii dacă nu ar exista această intervenţie imorală a principiului sexualităţii. Goethe spune expres: „Aşa cum avem astăzi pretutindeni ultraliberali, ca şi ultraregalişti, aşa era şi Schelver un ultraadept al teoriei metamorfozei; el a înlăturat şi ultimul obstacol care o ţinea prizonieră în cercul trasat anterior“; însă el nu spune că i-ar displăcea în vreun fel această teorie, ci, dimpotrivă, îi salută cu bucurie apariţia.

Va trebui să privim însă ceva mai adânc în sufletul lui Goethe, în sufletul creştinesc al lui Goethe, pentru a recunoaste ce se află de fapt la temelia lui. Imaginaii-vă: cel ce examinează natura aşa cum este ea, cu mentalitatea caracteristică a ştiinţelor contemporane ale naturii, acela fireşte că nu poate face absolut nimic cu astfel de reprezentări, căci pentru generarea unor astfel de reprezentări sunt necesare anumite premise. Ideea de bază este că plantele, asa cum sunt ele acum, contrazic de fapt construcţia lor originară, încât pentru cel ce se adânceste cu adevărat în lumea plantelor rezultă nevoia de a spune: Da, când mă gândesc la predispoziţia iniţială a dezvoltării plantelor, modul în care polenul florilor zboară în aer pentru a ajunge să fecundeze nu corespunde cu înclinaţia primordială a regnului vegetal. Ar trebui să fie altfel! În acest caz nu există altă posibilitate decât să facem cunoştinţă cu faptul că, în orice caz, întregul regn vegetal, aşa cum se află el răspândit în jurul nostru, a coborât de la forma sa originară, diferită de cea prezentă, la forma pe care o are acum, precum şi că o examinare a naturii cum a fost cea a lui Goethe mai ajungea să intuiască cum a fost regnul vegetal înainte de, să spunem, căderea în păcatul originar – ca să folosim această expresie simbolică. Şi într-adevăr învăţătura goetheană a metamorfozei nu este înţeleasă dacă nu este desluşit caracterul ei copilăresc, nevinovat; dacă nu se înţelege că Goethe voia să spună prin teoria sa a metamorfozei: „Vedeţi, ceea ce se petrece în regnul vegetal nu i-a fost predestinat primordial, ci a ajuns la actuala lui stare numai după ce evoluţia Pământului a căzut dintr-o anumită sferă în cea de acum“.

Pornind dc aici, vă veţi putea forma şi reprezentarea – pe care nu o voi formula acum mai amănunţit, însă toate aceste lucruri pot fi şi chiar vor fi formulate de noi în viitor – că la fel s-a întâmplat şi cu regnul mineral [5], care nici el nu este acum aşa cum a fost în starea primordială. Iar cel ce ia aceste lucruri în considerare în mod într-adevăr ştiinţific ajunge şi el să recunoască că ceea ce afirm acum este adevărat până şi în regnul animal, în măsura în care avem de-a face cu aşa-numitele animale cu sânge rece, numite şi animale cu sângele cu căldură variabilă, deci nu cu animalele care au sângele cald. Aşadar, regnul mineral, regnul vegetal şi regnul animalelor cu sânge rece, ce nu poaedă o căldură trupească interioară care să depăşească în permanenţă căldura din jurul lor, aceste regnuri nu mai sunt astăzi aşa cum au fost în starea primordială. Ele au coborât dintr-o sferă într-alta, devenind aşa cum sunt astăzi, când au ajuns în mod necesar să fie dominate înăuntrul lor de principiul sexualităţii. Se poate spune că aceste regnuri nu ajung să-şi dezvolte complet înclinaţiile lor lăuntrice, ci trebuie să li se vină în ajutor. Planta posedă în sinea ei predispoziţia originară – aşa cum este aceasta pentru sine însăşi – nu numai de a se metamorfoza din frunză în floare, ci şi de a produce din ea însăşi o plantă cu totul nouă. Însă îi lipsesc forţele prin care să realizeze acest lucru; din această cauză are nevoie de un impuls din exterior, datorită faptului că a părăsit acea regiune în care se afla iniţial regnul vegetal. La fel stau lucrurile, de altminteri, şi cu regnul mineral şi cu regnul animalelor cu sânge rece. Aceste fiinţe sunt condamnate într-o oarecare măsură să rămână la jumătatea drumului în evoluţia lor.

Să examinăm însă şi celălalt capăt al evoluţiei naturii, adică regnul animalelor cu sânge cald precum şi regnul vegetalelor care ajung cu evoluţia lor până la lignificare, aşadar copacii – căci plantele despre care am vorbit până acum şi care trec cu regularitate prin metamorfoză sunt cele care produc doar frunziş verde şi tulpini, adică nu se prefac în lemn – şi să ne îndreptăm privirea asupra animalelor cu sânge cald precum şi asupra speciei umane fizice. Am atras atenţia deja în penultima conferinţă că omul fizic, aşa cum se prezintă el astăzi, nu corespunde cu predispoziţia sa primordială, că de fapt el este predispus spre nemurirea trupului său. Însă această cunoaştere merge cu mult mai departe, căci nu numai omul fizic, care iniţial fusese creat spre a fi nemuritor, nu mai are în sine predispoziţia iniţială a nemuririi trupului său, ci şi celelalte fiinţe: plantele lemnoase şi animalele cu sânge cald poartă deja înăuntrul lor moartea. Ele nu mai sunt aşa cum erau iniţial; nu ar fi fost create spre a fi nemuritoare, căci ele au coborât într-o sferă inferioară. Însă prin aceasta pentru ele a intervenit o schimbare. Am apus că fiinţele regnului mineral, vegetal şi al animalelor cu sânge rece nu-şi pot duce la bun sfârsit predispoziţia lor primordială şi necesită o influenţă din exterior. Fiinţele regnului animalelor cu sânge cald şi regnul plantelor lemnoase – care formează scoarţă şi lemn – precum şi regnul omenesc prin forma în care vieţuiesc în prezent nu îşi dezvăluie originea, respectiv începutul fiinţării lor. Aşadar, fiinţele amintite nu merg cu evoluţia până la capăt; ele au nevoie în acest scop de o influenţă din afară. Iar fiinţele pe care le-am indicat ca făcând parte din grupa a doua (plantele lemnoase, animalele cu sânge cald şi oamenii fizici, în felul în care sunt astăzi), sub forma în care se află acum, îşi neagă începutul fiinţării lor, nu-şi dezvăluie însuşirile primordiale. Fiinţele din prima grupă nu-şi termină evoluţia şi ca atare se înfăţişează astăzi în aşa fel încât din întruchiparea lor actuală nu poate fi recunoscut în mod nemijlocit cum au fost ele la începutul fiinţării lor.

Dacă veţi lua în considerare acest lucru, veţi avea o orientare asupra direcţiei pe care trebuie să o ia în viitor cercetarea naturii. Ea va trebui să facă o distincţie exactă între organizarea primordială a fiinţelor şi ceea ce sunt ele în prezent.

Iată însă că se naşte întrebarea: Oare de unde au provenit toate acestea? Avem în jurul nostru aproximativ întreaga creaţie, care nici din punctul de vedere al ştiinţelor naturii nu este aşa cum ar trebui să fie. De unde provine de fapt toată această stare de fapt? Ce se află la originea ei? Cine este vinovat de toate acestea? Şi iată că primim şi răspunsul: De toate acestea este vinovat omul! Iar vina omului constă în căderea în ispita luciferică, aşa cum am prezentat-o în repetate rânduri, în ceea ce, la punctul de plecare al istorisirii biblice, este numit păcatul originar. Pentru ştiinţa spiritului, acesta este un fapt real şi adevărat care, e drept, a avut loc mai întâi în om, însă pe atunci omul era încă atât de puternic, încât el a tras cu sine şi întreg restul naturii. Omul a atras după sine evoluţia plantelor, astfel încât ele nu-şi pot desfăşura până la sfârşit evoluţia şi au nevoie în acest scop de un impuls exterior. Omul a făcut ca alături de animalele cu sânge rece să se afle şi cele cu sânge cald, adică acelea care pot pătimi aceeaşi durere ca şi omul. Aşadar, animalele cu sânge cald au fost atrase de om în sfera în care a fost atras şi el însuşi datorită faptului că a căzut în capcana ispitirii luciferice.

Omul de astăzi îşi închipuie că s-a aflat dintotdeauna în acelaşi raport cu lumea ca şi astăzi, că el, ca să spunem aşa, nu poate face nimic cu privire la restul naturii, că animalele şi plantele din jurul său se nasc aparent fără influenţa lui. Însă nu au fost întotdeauna aşa, ci înainte de a se fi instalat actuala ordine a naturii omul a fost o fiinţă puternică care în fapta numită ispitirea luciferică nu a activat singur, ci a atras după sine întreaga natură de pe Pământ, săvârşind ceea ce a culminat până la urmă în desprinderea totală a ordinii morale de ordinea naturii.

Dacă aceste lucruri sunt expuse astăzi, aşa cum fac eu acum, ele sunt foarte puţin inteligibile pentru cel ce gândeşte conform şablonului actualei ştiinţe naturale. Şi cu toate acestea vor trebui să devină inteligibile! Vor trebui să devină absolut inteligibile! Ştiinţa naturii de astăzi este numai un episod. În ciuda tuturor meritelor şi a marilor ei cuceriri, ea este totuşi numai un episod. Ea va fi înlocuită de alta, care va recunoaşte că există o concepţie superioară asupra lumii, în cadrul căreia elementul natural şi elementul moral sunt două elemente complementare ale aceleiaşi entităţi unice. Însă cu ajutorul confuziei panteiste nu se poate ajunge la o astfel de viziune; pentru aceasta trebuie să se vadă în mod concret în ce măsură demonstrează existenţa exterioară că avea odinioară alte predispoziţii lăuntrice decât cele ce se manifestă astăzi în ordinea obişnuită a naturii. Pentru aceasta trebuie să avem curajul să aplicăm criterii morale şi existenţei naturii exterioare. Concepţia asupra lumii care se numeşte astăzi monistă şi care îşi face un titlu de glorie din a exclude de pretutindeni elementul moral procedează aşa din laşitate, pentru că nu vrea să pătrundă profund până acolo unde, aşa cum a fost cazul cu Goethe – în limitele pe care le-am expus –, se constată într-adevăr necesitatea aplicării de reguli morale, tot aşa cum şi pentru cercetarea exterioară apare necesitatea de a aplica reguli ştiinţific naturale pur exterioare.

Însă ceea ce vă spun acum, adică posibilitatea de a gândi din nou lumea străbătută de moralitate, această posibilitate ar fi fost pierdută de omenire cu totul, dacă la începutul cronologiei noastre nu ar fi intervenit Misteriul de pe Golgota. Am văzut că, în fond, tot ceea ce este ordine naturală este într-o anumită măsură corupt, ca rezultat al faptului că a coborât dintr-o altă regiune în cea în care se află acum, astfel că este la un nivel de viziune asupra lumii de pe care trebuie să se înalţe iarăşi. Concepţia noastră asupra lumii se află actualmente pe o treaptă de pe care va trebui să se înalţe din nou. De lucrurile conforme cu natura aparţine şi însăşi gândirea noastră. Iar atunci când adepţii de azi ai lui Du Bois Reymond [6] şi alţii afirmă că gândirea noaatră nu poate pătrunde realitatea, luând în braţe principiul ignorării lucrurilor ce nu pot fi cunoscute, afirmaţia aceasta devine într-un anumit sena adevărată. Însă de ce? Ei bine, pentru că şi gândirea noastră a fost expulzată din regiunea predispoziţiei sale originare, şi trebuie acum să-şi regăsească calea de întoarcere de unde a fost expulzată. Totul se află sub influenţa declinului gândirii. Astfel că se poate spune: Desigur că voi, cei care afirmaţi că gândirea nu poate pătrunde realitatea, aveţi într-o anumită măsură dreptate; însă şi gândirea a fost coruptă împreună cu toate celelalte entităţi, iar ea trebuie să se înalţe din nou pe treapta de pe care a căzut. Iar impulsul în vederea acestei reînălţări a gândirii se află în Misteriul de pe Golgota, adică în ceea ce a pătruns în omenire prin acest Misteriu. Chiar şi gândirea noastră a fost coruptă într-o oarecare măsură de păcatul originar, de care trebuie să fie mai întâi purificată, pentru a putea pătrunde din nou realitatea. Iar ştiinţa noastră a naturii, aşa cum se prezintă ea astăzi, cu necesitatea ei lipsită de morală, nu este altceva decât produsul gândirii umane corupte şi decăzute. Dacă nu vom avea curajul de a recunoaşte acest lucru, atunci nu ne vom afla deloc în interiorul realităţii, ci în afara ei.

Ceea ce se află în Misteriul de pe Golgota, pentru ca ce a coborât dintr-o regiune mai elevată într-una inferioară să fie reînălţat, ne devine clar mai cu seamă dacă ne îndreptăm privirea asupra unor lucruri concrete, dacă ne întrebăm: Ce s-ar fi întâmplat cu evoluţia Pământului, împinsă în jos prin om, în ordinea naturii? Nu spun toate acestea din dorinţa de a tăia firul în patru, ci pentru că este vorba de un rezultat al cercetării spiritual-ştiinţifice la fel de firesc cum sunt şi faptele determinate de ştiinţa naturii: Ce s-ar fi întâmplat deci cu evoluţia Pământului, după ce a decăzut datorită omului, dacă Misteriul de pe Golgota nu ar fi oferit un nou impuls? Aşa cum o plantă nu se poate dezvolta dacă i se smulge pistilul, nici Pământul nu şi-ar fi putut urma evoluţia dacă n-ar fi existat Misteriul de pe Golgota!

Ne aflăm astăzi abia în cea de a cincea perioadă postatlanteană. În cea de-a patra, în prima ei treime, a avut loc Misteriul de pe Golgota. Unul dintre curentele evoluţiei Pământului, cel descendent, este prezent în plenitudinea lui, iar cine nu este orb poate aprecia cum se cuvine existenţa acestui curent descendent. Or, curentul acesta, prin gândirea capabilă de a pătrunde în profunzimile esenţei lucrurilor, a apucat-o cu totul pe calea declinului! Poate fi sesizată clar decăderea ce are loc în gândirea, în intuirea esenţei lucrurilor, care merge până în profunzimi. Concepţia copernicană asupra lumii şi alte lucruri asemănătoare sunt desigur realizări măreţe în cadrul cunoaşterii superficiale a evenimentelor, însă nu pătrund în adâncime, ele au luat naştere tocmai datorită faptului că un anumit timp omenirea nu a mai pătruns în profunzime. Această ne-mai-pătrundere-în-profunzime şi-ar continua calea mai departe. Pot fi amintite astăzi anumite lucruri concrete – chiar dacă datorită indicării lor s-ar spune că suntem nişte fantaşti – la care ar fi trebuit să se ajungă dacă direcţia oarecum predestinată pe care s-a pornit ar fi continuat neîntrerupt, direcţie la care până la urmă va trebui să se renunţe pentru că impulsul emanat din Misteriul de pe Golgota devine tot mai puternic.

Vă rog să priviţi câteva clipe împreună cu mine ca printr-o fereastră la posibilităţile de evoluţie viitoare, şi, în timp ce priviţi prin această fereastră, uitaţi pentru lumea de afară ceea ce v-am spus, pentru ca nu cumva prin expunerea de către dumneavoastră a vreunui anumit fapt să deveniţi ţintă a râsului. Pentru că, atunci când sunt expuse în public anumite lucruri, izbucnesc în mod firesc hohotele de râs batjocoritor ale Infernului. Dacă mentalitatea care domină astăzi bunăoară în domeniul ştiinţei universitare pure a naturii va evolua la fel, dacă se va răspândi, respectiv dacă această mentalitate va deveni tot mai intensivă – căci trăim în perioada a cincea postatlanteană, şi anume abia la începutul ei, şi vor mai urma o a şasea şi o a şaptea –, atunci, în cazul în care Misteriul de pe Golgota nu va afla o interpretare aprofundată, anumite lucruri ar putea lua forme cu totul ciudate. Însă astăzi, dacă cineva care vorbeste, aşa cum s-a întâmplat aici, despre o concepţie ştiinţifică nouă asupra păcatului originar s-ar adresa unui cerc de auditori care nu şi-a însuşit de-a lungul anilor reprezentări care să-l facă capabil să înţeleagă că lucrurile respective pot fi dovedite ştiinţific, atunci, la începutul celei de a cincea perioade postatlanteene, un astfel de om ar fi considerat nebun, fireste; el ar fi batjocorit şi s-ar râde de el copios. Dacă în lumea exterioară, materialistă, s-ar observa că respectivul este adeptul unor astfel de idei, cu siguranţă că nu i s-ar acorda o prea mare încredere, în lumea care se află în afara creştinismului. Însă în cea de-a sasea perioadă postatlanteană lucrurile vor lua o cu totul altă întorsătură; se vor schimba atunci lucrurile şi în privinţa vieţuirii unei părţi a omenirii; se vor dezlănţui lupte înverşunate în vederea ducerii la capăt a Impulsului christic.

Tendinţa generală de astăzi este ca cel ce încearcă să spună adevărul pe baza cunoştinţelor dobândite din ştiinţa spiritului să fie întâmpinat cu biciul sarcasmului, al batjocurii, sau – aşa cum se spune adesea – cu nuiaua educativă a criticii. Însă în cea de-a sasea perioadă postatlanteană se va trece la tratarea medicală a acestor oameni – da, la tratarea medicală a lor! Adică până atunci se vor inventa medicamente care le vor fi administrate cu forţa celor care vor vorbi despre existenţa unei norme a binelui şi a răului, că binele şi răul sunt altceva decât o lege umană. Va veni un timp în care se va spune: Cum vorbiţi voi despre bine şi rău? Statul este cel ce stabileşte ce este bine şi ce este rău. Ceea ce este stabilit în legi că este bine este bine; iar de la ce le este dictat în legi oamenilor să se abţină este rău. Dacă vorbiţi despre existenţa unui bine şi rău moral, sunteţi bolnavi! Şi, în vederea tratării lor, li se vor administra anumite medicamente. Aceasta este tendinţa. Nu este o exagerare, ci numai o fereastră prin care aş dori să vă las să priviţi în viitor. În această direcţie se deplasează timpul. Iar ceea ce va urma în cea de-a şaptea perioadă postatlanteană – prin această fereastră deocamdată aş prefera să nu vă pun să priviţi. Însă este totuşi adevărul pur. Va veni un timp în care – pentru că ceea ce este sădit în natura omului nu poate fi întors înapoi – se va ajunge fără îndoială, treptat, să se considere că, în conformitate cu noţiunile concepţiei naturalist-ştiinţifice asupra lumii, oamenii cu anumite păreri vor putea fi consideraţi bolnavi, şi ca atare se va încerca aplicarea asupra lor a tratamentului necesar. Nu este fantezie ce spun. Despre ce se vorbeşte aici rezultă tocmai din examinarea cea mai imparţială a realităţii. Iar cine are ochi de văzut şi urechi de auzit va sesiza pretutindeni începutul acestei stări a lucrurilor.

De aceea este necesar să se recunoască în întreaga sa profunzime şi să se transpună în viaţă adevărul că în primul rând ceea ce este corpul eteric uman – în fond, este vorba tocmai de acesta, pentru că din el decurge tot restul concluziilor – nu mai este aşa cum a foat destinat iniţial pentru om. Pentru că acest corp eteric uman, dintre diferitele esenţe eterice pe care le-a conţinut iniţial – şi el conţinea iniţial toate esenţele eterice în deplina lor vivacitate –, mai deţine astăzi doar căldura. Acesta este motivul pentru care omul are în comun cu animalele pe care le-a tras după sine în „căderea“ lui sângele cald. De aceea el are posibilitatea de a prelucra eterul căldurii într-un mod special. Însă cu eterul luminii deja lucrurile nu se mai prezintă la fel. Ce-i drept, eterul luminii este absorbit de om, însă el îl re-radiază în afară, în aşa fel încât numai o anumită clarvedere de rang inferior ajunge să vadă în aura omului culorile sale eterice. Aceste eteruri sunt prezente. Însă în afară de aceasta omul fusese organizat şi pentru a avea un ton propriu, în armonia completă a sferelor cu propriul său ton şi cu viaţa sa iniţială, astfel încât corpul eteric ar fi avut permanent posibilitatea să menţină corpul său fizic nemuritor, dacă acest corp eteric şi-ar fi păstrat vivacitatea iniţială. Altceva nu s-ar mai fi întâmplat. Căci dacă acest corp eteric s-ar fi menţinut în forma lui originară, atunci omul ar fi rămas în acea regiune superioară din care a coborât în cea inferioară. Atunci omul nu ar fi căzut pradă ispitirii luciferice. În acea regiune superioară ar fi existat cu totul alte relaţii. Acestea însă au fost cândva. Iar spirite precum Saint-Martin mai aveau încă o anumită conştienţă a faptului că au existat odată, demult, asemenea relaţii. De aceea vorbesc ele despre aceste relaţii ca despre o realitate de odinioară.

Să evocăm în faţa sufletului nostru numai una din aceste relaţii ancestrale. Aşa cum vorbeşte astăzi omul, n-ar fi putut nicicând să vorbească, pentru că el nu şi-ar fi plămădit nicicând cuvântul său în aşa fel încât limba să fie diferenţiată în diferite alte limbi. Căci limba s-a diferenţiat în mai multe limbi diferite datorită faptului că ea a devenit ceva durabil. Însă în forma ei de atunci limba nu fusese predestinată spre a deveni ceva durabil, ci era predispusă iniţial pentru a îndeplini cu totul altă funcţie. Trebuie numai să vă imaginaţi în mod viu scopul în vederea căruia omul fusese înzestrat cu darurile sale. Dacă vreo scânteie a concepţiei goetheene despre lume – nu mă refer numai la cea teoretică, ci la cea ruptă din sufletul său – se va afla vreodată în sufletul omenirii, atunci se înţelege la ce se referă afirmaţia de mai sus, chiar şi numai pe baza concepţiei lui Goethe asupra lumii. Imaginaţi-vă că omul ar avea organizarea cu care a fost gândit la origini. Atunci el ar privi la ceea ce poate face din exterior vreo impresie asupra lui. Însă de el s-ar apropia nu numai culori şi sunete, nu numai ceea ce sunt impresiile din afară, ci de pretutindeni din lucruri s-ar scurge şi spirit: cu culoarea roşie, în acelaşi timp şi spiritul roşului; cu culoarea verdelui, şi spiritul verdelui şi aşa mai departe. Peste tot ar fi întâmpinat de spirit, lucru intuit de Goethe când spunea [7]: „Da, dacă această plantă ar fi să fie numai o idee, atunci eu îmi văd ideile, atunci ele se află afară ca nişte culori“. Aceasta este o idee plină de presimţiri. Vă rog să vă imaginaţi acest lucru în realitatea concretă, pe deplin substanţială: faptul că  este spiritul care se apropie cu adevărat în mod viu. Însă dacă impresiile exterioare s-ar fi apropiat atât de vii – iar ceea ce vieţuieşte în respiraţia noastră se întâlneste întotdeauna cu ceea ce intră în noi prin capul nostru, prin simţurile noastre – atunci procesul respirator s-ar întâlni cu fiecare impresie exterioară. De pildă un roşu: impresia intră din afară; dinăuntru este întâmpinată de respiraţie, care ar fi însă sunet. La fiecare impresie, din om ar izvorî sunet. O limbă vorbită care să rămână în timp nu ar exista, ci fiecărui obiect, fiecărei impresii i s-ar răspunde nemijlocit dinăuntru cu un gest sonor. Omul s-ar afla cu cuvântul cufundat cu totul în fiinţa exterioară. Ceea ce s-a format apoi ca limbă vorbită din această limbă viu curgătoare este numai proiecţia pământească, ceea ce a căzut, ceea ce s-a scuturat jos. Iar expresia astăzi aşa de puţin înţeleasă despre „cuvântul pierdut“ se referă tocmai la limbajul primordial, care era vorbit de lumea întreagă. Însă de acest spirit primordial – când omul nu avea numai ochi pentru a vedea, ci avea ochi şi pentru a percepe spiritul şi atunci când, la perceperea de către ochi, în interiorul procesului său respirator el răspundea cu gestul sub formă de sunet ce răsuna –, de această existenţă într-o stare de contopire vie cu spiritul amintesc vorbele: „La început a fost Cuvântul, şi Cuvântul era la Dumnezeu, şi Dumnezeu era Cuvântul“. De această vieţuire în sânul Divinităţii vorbeşte începutul Evangheliei lui Ioan.

Da, acesta este un aspect. Celălalt aspect este următorul: prin procesul respirator – în măsura în care acest proces se continuă în sus, înspre cap –, în timp ce inspirăm şi expirăm, nu se desfăşoară ceva numai în relaţia alternativă cu lumea exterioară, ci ia naştere şi o pulsaţie a întregului nostru organism. Procesul respirator se întâlneşte în cap cu impresiile pe care le primim din afară. Însă şi în organismul inferior procesul respirator se întâlneste cu metabolismul. Dacă omul ar mai avea încă vitalitatea primordială a corpului său eteric, de procesul respirator s-ar mai lega şi altceva decât ceea ce este conectat cu el astăzi. Pentru că procesul metabolic nu este chiar cu totul independent de procesul respirator, numai că dependenţa aceasta se află dincolo de culisele existenţei, în domeniul ocult. Însă ea ar fi situată într-un cu totul alt plan dacă omul şi-ar fi păstrat corpul eteric cu vitalitatea sa primordială, dacă viaţa sa nu ar fi fost întru câtva atenuată, ceea ce cauzează chiar moartea, nu numai prin corpul fizic din exterior, ci şi dinăuntru înspre afară. Dacă omul şi-ar fi păstrat predispoziţia iniţială, atunci el ar avea un metabolism care ar fi produs ceva asemănător cu o substanţă. Iar această substanţă ar constitui unul dintre poli. Prin metabolismul său, omul nu ar produce numai reziduuri eliminate, ci şi ceva substanţă. Acesta ar fi unul dintre poli, în timp ce celălalt dintre poli ar fi aerul expirat de om, care însă ar avea în sine forţe plăsmuitoare. Substanţele produse de om ar fi luate în stăpânire de forţele plăsmuitoare din aerul expirat. Acesta ar produce în jurul său ceea ce ar fi trebuit să devină în mod primordial regnul animalelor. Căci regnul animalelor este o secreţie a omului, ar trebui să fie o secreţie, pentru ca omul să extindă dincolo de el însuşi dominaţia existenţei sale. Animalele trebuie gândite exclusiv în acest fel. Acest lucru reiese, cred, din toate lămuririle pe care vi le-am dat până acum.

La aceasta, de altfel, se mai adaugă astăzi şi stiinţa naturii – aşa cum am amintit deja – care constată că animalele erau odinioară mult mai înrudite cu omul. Deci nu aşa cum îşi reprezintă darwinismul grosolan materialist, prin faptul că omul s-ar fi înălţat prin evoluţie, ci prin faptul că animalele au coborât. Din mulţimea de interconexiuni ale omului cu regnul animal, astăzi nu mai poate fi dedus spiritul iniţial. Aşa cum nici lumea plantelor nu-şi încheie evoluţia, nici lumea animalelor nu-şi mai dezvăluie astăzi originea. Animalele stau pe lângă om. Cercetătorii naturii meditează asupra modului în care s-au putut dezvolta animalele. Cauzele pentru care animalele stau pe lângă oameni se află în regiunea din care a coborât omul. De aceea nu pot fi găsite animalele acolo unde sunt căutate de Darwin şi de cercetătorii săi materialişti. Originea lor se află în marile întâmplări derulate în preistorie.

Adăugaţi la acestea ceea ce v-am spus recent: că pentru cel ce pătrunde lucrurile cu ajutorul ştiinţei spiritului devine evident că în mileniile al şaselea, al şaptelea omenirea considerată în sensul ei de acum va începe să devină sterilă. Spuneam că femeile vor deveni sterile. Omenirea nu se va mai putea înmulţi aşa cum se întâmplă în prezent. Ea va trebui să parcurgă o metamorfoză şi să găsească din nou legătura cu o lume superioară. Pentru ca acest lucru să poată avea loc, ca lumea să nu ajungă în acea decădere în care convingerile despre bine şi rău să fie „vindecate medical“, pentru ca binele şi răul, respectiv orice aderare la recunoaşterea principiului moral al binelui şi al răului să nu fie considerată pur şi simplu o lege de stat sau umană, pentru a evita ca actuala ordine a naturii în cadrul speciei umane să înceteze în mod necesar a mai menţine în viaţă neamul omenesc – căci cu aceeaşi necesitate cu care de la o vârstă anumită la femeie încetează capacitatea procreării, la fel încetează în decursul dezvoltării Pământului într-un anumit moment posibilitatea înmulţirii omului în modul actual –, pentru ca toate aceste lucruri să nu se întâmple, a venit Impulsul christic.

Aveţi astfel Impulsul christic pătruns în întreaga evoluţie a Pământului. Aş dori să-l cunosc pe acel om care poate crede că Impulsul christic pierde ceva din sublimul, din caracterul său elevat, dacă este introdus înăuntrul ordinii lumii, dacă, cu alte cuvinte, acestui Impuls christic îi este restituit cu adevărat rangul său cosmic, dacă gândim realmente că la începutul şi sfârşitul evoluţiei Pământului există o altfel de ordine decât ceea ce este astăzi ordinea naturii, adică există ordinea morală care nu conţine în sine nimic fizic. Însă pentru ca la finele evoluţiei Pământului să existe ceva demn de a se afla în contrapondere cu ceea ce a fost la începutul evoluţiei Pământului, pentru aceasta a trebuit să vină Impulsul christic. Iată cum se situează Impulsul christic în evoluţia generală a Pământului nostru. În acest fel însă el trebuie să fie şi recunoscut. Iar cine nu interpretează cuvintele Evangheliei numai după sensul lor exterior, ci descoperă în ele şi credinţa adevărată cerută de Christos, va putea afla încă din Evanghelii toate conjuncturile, toate predispoziţiile, capabile de a produce treptat tot mai mult o astfel de înţelegere a Impulsului christic, care să fie adecvată din nou examinării exterioare, putând lega din nou Impulsul christic cu întreaga ordine cosmică a lumii. Unele aspecte din Biblie pot fi înţelese numai dacă ne apropiem de ele deţinând rezultatele cercetării spiritual-ştiinţifice.

În Biblie stă scris: „Legea să nu fie modificată nici măcar cu o iotă sau o virgulă“. Unii exegeţi ai Bibliei tălmăcesc aceste cuvinte în senul că Chriatos ar fi vrut să lase totul întocmai cum era în iudaism, iar din partea Lui, să mai adauge numai câte ceva, şi că adevăratul sens al acestei fraze ar fi că Christos nu a vrut să se opună iudaismului, ci numai să-l îmbogăţească. Însă nu asta intenţionează să exprime acest pasaj al Evangheliei; şi nici nu trebuie să extragi din Evanghelie câte un pasaj din contextul său, ci trebuie căutată întotdeauna coerenţa din ea. Cine studiază această coerenţă – nu mă pot referi în această clipă la toate amănuntele care obligă la acceptarea a ceea ce vreau să spun acum –, deci cine studiază această coerenţă află următoarele: În locul acela în care vorbea deapre „iotă“ şi „virgulă“, Christos voia să spună: Odinioară, în timpurile mai vechi, când a fost concepută Legea, omenirea era înzestrată cu toate bunurile spirituale ale vechii înţelepciuni a Pământului şi încă nu coborâse până la treapta inferioară la care se află acum, când Împărăţia lui Dumnezeu este aproape, când trebuie să aibă loc o reîntoarcere la cele spirituale, o modificare a opiniilor. Pe atunci, în timpurile vechi, mai existau proroci, personalităii profetice, care puteau afla Legea din Duh. Însă voi, cei ce vieţuiţi acum în împărăţia lumii, nu mai sunteţi capabili să adăugaţi ceva la Lege, spre a o modifica. Dacă este ca Legea să rămână adevărată, pură, atunci nu este voie să se modifice din ea nici o iota sau o virgulă [8]. Căci a trecut timpul în care se mai puteau face pe această cale modificări ale Legii; ea trebuie să rămână aşa cum este. Dimpotrivă, trebuie să se încerce cu ajutorul noilor cuceriri ale spiritului să se cunoască sensul vechi. Voi sunteţi cunoscători ai scrisului, însă nu sunteţi capabili să recunoaşteţi totul din înţelesul scrierilor. Pentru că ar trebui să ajungeţi la spiritul în care au fost scrise iniţial. Vă aflaţi afară, în lume; acolo nu se nasc legi noi. Însă cei ce se află înăuntrul lumii spirituale sunt cei cărora li se dă impulsul, acel impuls al forţei vii despre care am spus ultima oară că a trebuit să fie dat în aşa fel încât să nu fie scris de Christos. Însă voi luaţi ceva ce nu trebuie să fie scris în Lege, ceva care trebuie să trăiască în mod nemijlocit, voi luaţi ceva cu totul diferit. Să începeţi prin a aprecia lumea cu totul altfel decât cum arată ea la prima vedere ca lume exterioară senzorială.

În acest fel a fost dat marele impuls de a judeca lumea altfel decât cum arată ea ca lume senzorială exterioară. Dar acest impuls se poate integra numai încet şi treptat. Uneori, un om simte o necesitate imperioasă de a vorbi în sens creştin; atunci semenii lui îşi bat joc de el. Schelling, Hegel – chiar dacă nu erau consideraţi creştini adevăraţi, mai cu seamă de catolici – s-au lăsat uneori ademeniţi să spună ceva cu adevărat creştinesc. Însă tocmai acest lucru le-a fost imputat în modul cel mai dur, căci li s-a obiectat: Da, însă ceea ce afirmaţi voi nu există astfel în natură! Şi atunci Schelling şi Hegel au fost ispitiţi să spună: Cu atât mai rău pentru natură! – E drept, acestea nu sunt spuse în sensul de astăzi al stiinţei naturii, însă ele sunt rostite totuşi creştineşte, la fel de creştineşte ca atunci când Christos Iisus însuşi afirmă: Oricât ar vorbi învăţaţii despre legi, vorbăria lor nu constituie Legea. Căci prin disputele lor nu se schimbă numai o iotă sau o virgulă din Lege, ci chiar foarte mult; pentru că ei vorbesc din lumea exterioară, şi nu din Împărăţia lui Dumnezeu. Cel ce grăieşte dinăuntrul Împărăţiei lui Dumnezeu, acela vorbeste despre o ordine a lumii din care ordinea naturii este numai o parte subordonată. – Deci la asemenea afirmaţii trebuie să replicăm: Cu atât mai rău pentru natură! Şi Goethe ar fi spus, dacă i s-ar fi obiectat: Afirmaţi că la temelia regnului vegetal nu s-ar afla sexualitatea, dar priviţi planta: cercetarea naturii arată clar că praful anterelor trebuie să fie dus de vânt şi depus pe pistil – el ar fi spus, dacă ar fi exprimat părerea lui cea mai intimă: Cu atât mai rău pentru lumea plantelor că s-a ajuns aşa de departe în ordinea naturii!

Însă, pe de altă parte, astfel de spirite vor sublinia mereu: Trebuie să se ivească din concepţia oamenilor, trebuie să se obişnuiască cu sensibilitatea umană, astfel ca oamenii să-l poată gândi, simţi şi trăi din nou, iar până în mileniile al şaselea, al şaptelea trebuie să poată deveni din nou realitate, astfel încât ceea ce rosteşte omul, cuvântul, să poată avea din nou o putere aşa de mare asupra lumii exterioare cum o are astăzi sămânţa. Cuvântul trebuie să dobândească din nou forţă; cuvântul, care astăzi este abstract, trebuie să dobândească forţă creatoare, să devină iar aşa cum era Cuvântul primordial. Iar cine nu îndrăzneşte ca pe bazele ştiinţei spiritului să completeze cuvintele Evangheliei lui Ioan, spunând nu numai „La început a fost Cuvântul şi Cuvzîntul era la Dumnezeu, iar Dumnezeu era Cuvântul“, ci adăugând: „Iar Cuvântul va fi cândva din nou!“, acela nu vorbeşte în sensul pe care l-a dat Christos Iisus. Pentru că însuşi Christos Iisus şi-a formulat în aşa fel cuvintele încât ele contraziceau chiar foarte puternic lumea exterioară. Însă, fireste, El a dat impulsul. Aş dori să spun că între timp planul înclinat al evoluţiei s-a aplecat şi mai mult în jos, iar Impulsul christic trebuie să folosească o forţă din ce în ce mai mare pentru a putea imprima Pământului o mişcare din nou ascendentă. Într-o anumită privinţă, după Misteriul de pe Golgota noi am evoluat un timp în sus, însă aceasta s-a întâmplat în cea mai mare parte fără contribuţia conştienţei gânditoare. Oamenii trebuie însă să înveţe şi să colaboreze în mod conştient la procesul cosmic. Ei trebuie să înveţe nu numai să creadă: Atunci când gândesc, în creierul meu se întâmplă ceva ..., ci şi să poată să recunoască: Atunci când gândeac, în Cosmos se întâmplă ceva! – Oamenii trebuie să înveţe să gândească în aşa fel încât gândirea lor să fie încredinţată Cosmosului; însăşi fiinţa omului este legată de Cosmos.

Ceea ce va trebui să se întâmple în viaţa exterioară pentru ca Impulsul christic să poată vieţui cu adevărat şi în existenţa socială exterioară este un lucru despre care cei ce ştiu deja câte ceva nu spun încă nimic în prezent, pentru că există anumite motive care îi fac să fie reţinuţi. Despre acest lucru se poate vorbi numai în anumite condiţii. În cel mai bun caz, aş spune, el poate fi numai caracterizat. Însă gândiţi-vă la acel timp viitor pe care am vrut să vi-l prezint privind ca printr-o fereastră, când oamenii care vor recunoaşte şi altceva decât este impus de către stat vor fi trataţi cu medicamente. Gândiţi-vă la acel timp! Însă până atunci va avea loc şi o contraacţiune. Tendinţa de mai sus va deveni o realitate pentru o anumită parte a omenirii, însă o altă parte a omenirii va introduce Impulsul christic în viitor, şi va avea loc o contraacţiune. Va avea loc o luptâ între împărăţia aflată în decadenţă şi împărăţia în curs de apariţie, astfel că Impulsul christic va rămâne viu. Când în secolul nostru va veni Christosul eteric [9], atunci, pornind de la acest eveniment, Impulsul christic va deveni atât de viu, încât va fi capabil să producă asemenea impulsuri în sufletele oamenilor încât treptat va deveni o imposibilitate ca la baza conducerii statelor să se mai afle ambiţia, înfumurarea, ba chiar şi prejudecăţile sau erorile. Există posibilitatea de a descoperi principii de conducere statală care să excludă înfumurarea orgolioasă, mania grandorii, prejudecăţile, şi chiar şi zăpăceala şi eroarea. Însă aşa ceva poate fi dobândit numai prin asimilarea concretă, corectă a Impulsului christic. Nu parlamentele vor putea hotărî instaurarea în lume a acestui impuls, ci el va veni pe altă cale. Însă tendinţa evoluţiei generale se îndreaptă în acest sens. Înspre acest ţel evoluează ceea ce am putea numi dorinţa aclimatizării lui Christos în evoluţia socială a omenirii, împreună cu înţelegerea lui Christos în evoluţia Universului. Însă pentru aceasta e nevoie de reorientarea gândirii în multe privinţe. Va fi nevoie şi de fortificare lăuntrică pentru a putea lua într-adevăr cu seriozitate în considerare ceva precum exemplul pe care l-am mai dat în legătură cu Christos. Deci când El a spus ce avea de apus, ceilalii s-au înfuriat atât de tare încât au vrut să-l arunce de pe vârful unui munte. Nu trebuie să ne facem o reprezentare prea superficială despre evoluţia Universului. Trebuie să ne fie limpede că atunci când cineva are de spus ceva corect despre anumite lucruri trebuie să fie pregătit să fie întâmpinat de o susceptibilitate colectivă, ca aceea cu care au reacţionat oamenii la cele spuse de Christos Iisus. când au vrut să-l arunce de pe munte.

În orice caz, atunci când oamenii gândesc: Nu cumva să spunem prea mult despre cutare sau cutare lucru! Nu cumva să socăm pe cineva! Nu cumva să se zvonească că am incita la rebeliune împotriva vreunei orânduiri! – într-o astfel de vreme se pregătesc aceste lucruri. Şi poate că există o justificare de ce tocmai într-o astfel de vreme. Lucrurile se pregătesc în subteranele conştienţei. Doar că la suprafaţă se poate observa prea puţin din acest proces. La suprafaţă domină principiul necreştin al oportunismului, acel principiu necreştin care nu se poate nicidecum înălţa până la însuşirea acuzaţiei creştine conform căreia „Împărăţia lui Dumnezeu nu este în nici un caz pentru voi, cărturarilor şi fariseilor!“ Numai că mai întâi trebuie să înţelegem ce se află astăzi în locul a ceea ce a indicat Christos atunci când li s-a adresat odinioară cărturarilor şi fariseilor. Desigur că există multe justificări pentru ce a spus Christos Iisus. Un predicator modern [10], în orice caz nu unul care activează într-o comunitate religioasă pozitivă, şi care a spus unele lucruri frumoase deapre Christos Iisus, până la urmă nu s-a putut totuşi stăpâni să nu afirme că, de fapt, El nu a fost un om practic, pentru că a recomandat bunăoară oamenilor să trăiască aşa cum trăiesc păsările în aer, care nu seamănă grâne, nu recoltează, nu strâng în hambare, or astfel nu s-ar putea ajunge prea departe în lumea de astăzi. Aceat predicator nu a depus prea mari eforturi pentru a înţelege cu adevărat impulsul aflat în Evanghelii. Uneori produce apreciabile dificultăţi citirea şi auzirea unor cuvinte ca acestea: „Dacă te pălmuieşte cineva pe un obraz, întoarce-i-l şi pe celălalt. Dacă-ţi ia cineva mantaua, dă-i şi haina. Dacă cineva vrea ceva de la tine, dă-i-1. Dacă îţi ia cineva ceva ce îţi aparţine, nu i-l mai cere înapoi“.

Ei bine, dacă citim toate acele păreri care au fost emise în vederea interpretării îngăduitoare a acestui pasaj nu prea agreat va trebui să spunem: Omenirea modernă a ajuns departe în ceea ce priveste scuzele aduse în favoarea lui Christos Iisus, care a spus uneori nişte cuvinte atât de ciudate. Câteodată s-au trecut cu vederea unele lucruri numai ca Evanghelia să poată fi păstrată în forma ei originară. Însă în legătură cu aceste lucruri este cu mult mai important ca ele să fie înţelese. Ceea ce iarăşi este greu, pentru că astfel de lucruri se află cuprinse în Evanghelie într-o deplină coerenţă; însă această coerenţă poate fi oarecum intuită citind ce se spune mai departe. După pasa jul „Dacă îţi ia cineva ceva ce îţi aparţine, nu i-l mai cere înapoi“, în Evanghelia după Luca urmează un cuvânt, iar în Evanghelia după Matei este şi mai clar [11]: „Aşa cum vreţi să fiţi trataţi de alţii, la fel trataţi-i şi voi pe ei“. Fireşte, acestea se aplică la cele apuse anterior. Christos pretinde aici forţa credinţei, încrederea în anumite lucruri.

Da, dacă Christos Iisus ar fi dezvoltat numai noţiunile care, în lumea exterioară, vieţuiesc nemijlocit la suprafaţă, atunci desigur el n-ar fi putut spune nicicând: „Dacă îţi ia cineva mantaua, dă-i şi haina“. Însă El nu vorbeşte despre ceea ce urmează să devină dominant în lumea exterioară, pentru că aceasta le este destinată cărturarilor, marilor preoţi, ci el se referă la Împărăţia Cerurilor, şi prin aceste cuvinte vrea să precizeze că acolo acţionează alte legi decât în lumea exterioară. Comparaţi pasajul acesta din Evanghelia după Luca cu varianta lui din Evanghelia după Matei – ar trebui de fapt ca acestea să fie traduse o dată şi într-un mod corect – şi veţi vedea că Christos Iisus vrea să spună ceva ce stimulează în om o anumită credinţă care face în primul rând inutile toate prevederile legale stabilite omeneste despre furtul hainei şi al mantalei. Căci prin faptul că cineva doar îi învaţă pe oameni „să nu furi“ – vrea să spună Christos-lisus – nu se rezolvă nimic. După cum ştiţi, El spune: din Lege să nu fie luată nici o iota, însă în versiunea originală nu mai există astăzi nici un impuls. Trebuie ca oamenii să dezvolte în ei într-adevăr forţa ca, eventual, atâta timp cât mai este în vigoare ordinea actuală, în care unul mai poate să-i ia altuia mantaua, să-i dea şi haina. Căci sub influenţa preceptului moral „În felul în care nu doreşti să fii tratat de aliţi, nu-i trata nici tu pe ei!“ – deci sub influenţa acestui precept moral, mai cu seamă dacă el este generalizat, nimeni nu-i va putea lua cuiva mantaua. Dar nimeni nu-i va lua altuia mantaua dacă cel căruia i s-ar lua mantaua ar poseda într-adevăr forţa concepţiei morale şi ar spune: De îndată ce mi se ia mantaua, dau şi haina de pe mine.

Această concepţie morală trebuie să devină o ordine socială. De îndată ce ea va deveni ordine socială, nu se va mai fura în lume. Iată lucrul pe care vrea să-l spună Christos, pentru că aceasta este Împărăţia lui Dumnezeu, faţă în faţă cu împărăţia lumii. În lumea în care domneste principiul fundamental: Îi dau haina celui ce-mi ia mantaua!, acolo nu se fură. Însă trebuie dezvoltată forţa credinţei, adică moralitatea trebuie să fie întemeiată pe forţa lăuntrică a credinţei, cu alte cuvinte, ea trebuie să fie o minune. Fiecare faptă morală trebuie să fie o minune; ea nu are voie să rămână un simplu fapt natural, ci trebuie să fie o minune. Omul trebuie să fie capabil să săvârsească minuni. Din cauză că ordinea iniţială a lumii a putut fi coborâtă din înălţimea ei într-o regiune inferioară, şi ordinii pur naturale trebuie să-i fie contrapusă o ordine morală supranaturală, care face mai mult decât să urmeze supusă ordinea naturală. Nu este de ajuns să respectaţi vechile porunci, care au fost date în alte condiţii, nici dacă le transformaţi, ci va trebui să vă transpuneţi în cealaltă ordine – cea morală – care nu este ordine naturală, astfel că, dacă cineva îmi va lua mantaua, să fiu hotărât să-i dau şi haina, fără a-l târî în faţa Justiţiei. În Evanghelia după Matei se exprimă intenţia lui Christos Iisus de a se desfiinţa judecătoriile. Însă n-ar avea nici un sens adăugarea la pasajul cu mantaua şi haina a cuvintelor: „Aşa cum vreţi să fiţi trataţi de alţii, la fel trataţi-i şi voi pe ei“ dacă nu s-ar face aluzie la o altă împărăţie, şi anume la aceea în care se întâmplă minuni. Semnele, minunile sale, Christos Iisus le-a săvârsit din marea sa, suprapământeasca sa forţă a credinţei. Nici o persoană care îl consideră pe om numai o fiinţă a naturii, care nu îşi adună foria necesară pen-tru a-l considera pe om altceva decât o simplă făptură a naturii nu poate face ce a făptuit Christos. Însă Christos pretinde o concepţie în care – cel puţin în domeniul moral – în reprezentare, în imaginaţie să vietuiască mai mult decât în realitatea exterioară. Căci în realitatea exterioară domneste principiul: Dacă îţi ia cineva mantaua, ia-o de la el înapoi! Însă cu un astfel de principiu fundamental nu poate fi întemeiată o ordine socială în sensul Impulsului christic. De aceea, trebuie ca în reprezentare, în imaginaţie să existe mai mult decât îi corespunde lumii exterioare. Căci altfel între aceste propoziţii singulare s-ar crea o legătură cât se poate de ciudată. Imaginaţi-vă, vă rog, că aţi duce treaba la capăt în felul următor: „Dacă te pălmuieste cineva pe un obraz, întinde-i-l şi pe celălalt. Dacă îţi ia cineva mantaua, dă-i şi haina. De va vrea cineva vreun lucru de la tine, dă-i-l. Dacă îţi va lua cineva ceva ce-i al tău, nu i-l cere înapoi“ – şi: „Aşa cum vreţi să fiţi trataţi de alţii, trataţi-i şi voi pe ei la fel!“; „Dacă îi tragi cuiva o palmă pe un obraz, pregăteşte-te să vezi că respectivul îşi va întoarce şi celălalt obraz, ca să-ţi satisfaci plăcere a de a-l pălmui şi pe acela; dacă îi vei lua cuiva mantaua, nu te mulţumi numai cu ea, ci ia-i şi haina; dacă vrei ceva de la cineva, ai grijă atunci ca să ţi-l şi dea“ şi aşa mai departe – ceea ce ar fi inversarea frazei de mai sus, sub influenţa concluziei: „Aşa cum vreţi să fiţi trataţi de alţii trataţi-i şi voi pe ei! “

Vorbind din punct de vedere pământesc, întregul pasaj nu are nici un sens. Toată această înşiruire de propoziţii este lipsită de sens. Se dobândeşte un sens numai dacă se presupune că cel ce ar participa la salvarea lumii – care urmează a fi iniţiată de Impulsul christic, prin care lumea urmează să fie ridicată iarăşi în sferele cele mai elevate – va trebui să pornească de la niste principii de bază care nu au pur şi simplu un conţinut identic cu cel al lumii exterioare; atunci se va întâmpla ceea ce poate da din nou forţă fizică ideilor morale, reprezentărilor morale.

Pentru înţelegerea Evangheliei în sensul Misteriului de pe Golgota, este nevoie în primul rând de un curaj lăuntric al sufletului pe care oamenii de astăzi trebuie să şi-l însuşească. Pentru aceasta este nevoie să se aibă în vedere mai ales acele lucruri prin care Christos Iisus opune împărăţiei care s-a format treptat sub influenţa curentului coborâtor – împărăţiei exterioare a lumii – Împărăţia Cerului. Da, cel care, în vremuri cum sunt cele de astăzi, vieţuieste Paştele în acest mod, poate avea dorinţa, dragii mei prieteni, de a înţelege Misteriul de pe Golgota, de a se contopi curajos cu Impulsul de pe Golgota. Pentru că Evanghelia grăieşte, cu fiecare parte a sa: Curaj! Evanghelia cuprinde în orice părticică a sa îndemnul de a nu urma nimic altceva decât impulsul pe care Christos Iisus îl impregnează cu adevărat evoluţiei Pământului.

Am vrut, printr-o asemenea descriere, să vă apropii astăzi într-o oarecare măsură de Misteriul de pe Golgota, subliniind tocmai acea latură a lui care ne arată cum trebuia să fie integrat din nou în întreaga ordine cosmică şi cum poate fi el înţeles numai dacă privim Evanghelia ca şi cum prin ea ar grăi o formă superioară a limbii şi nu cea obişnuită a oamenilor. Secolul al XIX-lea, prin dezvoltarea teologiei sale, acolo unde domneste teologia în forma ei academică, a încercat să coboare Evanghelia la nivelul limbajului omenesc obişnuit. Sarcina noastră este de a citi Evanghelia în lumina Cuvântului lui Dumnezeu. În această privinţă, ştiinţa spiritului va contribui la înţelegerea Evangheliei.


NOTE

1. Vezi Scrierile de ştiinţe naturale ale lui Goethe, vol. I., cap. „Formarea şi descompunerea naturilor organice. Despre morfologie, Eveniment norocos“, Dornach, I975. 

2. Aug. Joh. Georg Batsch, 1761–1802, profesor de istoria naturii la Jena.

3. Franz Joseph Schelver, 1778–1832, profesor de medicină la Jena si Heidelberg. Cunoscut datorita lucrărilor sale de botanică.
    Aug. Wilh. Ed. Theodor Henschel, 1790–1856, profesor la Breslau: ţinea prelegeri de botanică, anatomia şi fiziologia plantelor; elev al lui Schelver.

4. Vezi Scrierile de ştiinţe naturale ale lui Goethe, ibid. Pulverizare, evaporare.

5. Se pare că mai târziu această chestiune nu a fost discutată mai în detaliu.

6. Emil Du Bois-Reymond, 1818-1896. Conferinţa sa ţinută la Leipzig în 1872 Despre limitele cunoaşterii naturii cu declaraţia „Nu vom cunoaşte niciodată – Ignorabimus“ este amintită de Rudolf Steiner frecvent.

7. Vezi nota 1.

8. Matei 5, 18.

9. Vezi conferinţele lui Rudolf Steiner despre Apariţia lui Christos în lumea eterică, GA 118.

10. Nu s-a putut încă detecta despre cine este vorba aici.

11. Luca 6, 27 şi urm.; Matei 5, 39 şi urm.