Pe cât a fost posibil în câteva ore, am încercat să prezint trecerea omului prin lumea suprasensibilă. Căci lumea suprasensibilă este aceea în care se află omul, în mod direct, în viaţa dintre moarte şi o nouă naştere. Tot lumea suprasensibilă este însă şi aceea în care pătrund forţele omului, deşi conştienţa obişnuită nu sesizează acest fapt, când omul se află prin corporalitatea sa fizică şi eterică aici pe Pământ, în lumea fizică. În timp ce omul se află în această lume fizică, el simte existenţa sa suprasensibilă mai mult sau mai putin ca pe o enigmă care îi stă în faţă – o enigmă fără a cărei dezlegare, cel puţin parţială, sufletul său nu poate ajunge la o armonie lăuntrică, la o siguranţă lăuntrică, şi nici la o viaţă meritorie şi la o adevărată iubire de oameni.
Tocmai atunci când analizăm omul pe Pământ se evidenţiază o caracteristică a acestuia în raport cu omul suprasensibil, care aruncă o astfel de lumină asupra acestuia din urmă, încât prin această iluminare putem vedea de ce, într-o oarecare măsură, lumile spirituale-divine l-au trimis pe om jos, în această lume fizică senzorială. În primul rând, omului trebuie să i se vorbească despre cunoaşterea lumii suprasensibile aici, în lumea fizică sensibilă. Căci s-ar manifesta o cu totul altă comportare faţă de enigmele vieţii suprasensibile, dacă s-ar vorbi morţilor, ca să zic aşa, adică oamenilor aflaţi în intervalul dintre moarte şi o nouă naştere. De aceea considerăm că este potrivit să ducem astăzi la îndeplinire această analiză prin aceea că lăsăm să lumineze, încă o dată, în sufletul nostru tot ceea ce a pătruns în noi în mod schematic privind tainele lumii suprasensibile, în legătură cu timpul petrecut de om pe Pământ.
Să privim omul, să ne privim pe noi înşine, aşa cum suntem aici, în viaţa de pe Pământ. Noi avem, în primul rând, simţurile noastre, aceste simţuri care ne informează despre tot ce este în jurul nostru în viaţa pământească; prin ele primim în primul rând bucuriile, fericirile noastre pământeşti, dar şi durerile, suferinţele noastre pământeşti. Noi, oamenii, nu ne gândim întotdeauna la ce însemnătate au pentru noi aceste impresii, aceste trăiri ale simţurilor noastre. Şi tocmai consideraţii de felul celor făcute aici zilele acestea ne duc dincolo de viaţa senzorială, ne duc în regiuni spirituale. S-ar părea că o asemenea ştiinţă spirituală antroposofică l-ar duce pe om la o subapreciere a vieţii senzoriale, ba l-ar face chiar să spună: Vai! la ce nivel inferior este această viaţă senzorială; omul ar trebui să fugă de ea în viaţa pământească. Dar consideraţiile ştiinţei spirituale nu se opresc la această impresie. Această impresie ne poate spune doar că valoarea şi demnitatea omului nu pot merge mână în mână cu o viaţă senzorială de calitate inferioară, că trebuie să existe o cale de a pierde într-un anumit sens acea viaţă senzorială care i se înfăţişează omului într-o oarecare măsură ca o viaţă senzorială de nivel inferior, pentru a o redobândi, în sens mai profund, de la un nivel superior, de la nivelul de observaţie suprasensibil. Altfel am ajunge să ne temem de abordarea spirituală, dacă ar trebui să ne spunem că toată frumuseţea care ne pătrunde în suflet privind minunata lume vegetală, lumea de flori şi fructe fremătând de viaţă, că tot ce pătrunde în noi prin frumuseţea naturii, prin măreţia cerului cu stele etc. ar însemna de fapt atât de puţin pentru viaţa omenească, încât ar trebui părăsite ca fiind mult „mai prejos” decât cunoaşterea ştiinţei spirituale.
Dar nu este deloc aşa. Dacă vă întoarceţi înapoi în timp, urmărind în evoluţia omenirii cele dezvăluite de către iniţiaţi, de marii maeştri din diferite epoci cu privire la desăvârşirea vieţii omeneşti, veţi vedea din cuvintele spuse odinioară de aceşti iniţiaii că ei nu subapreciau niciodată frumuseţea, splendoarea, măreţia vieţii pământeşti-senzoriale. Cât de minunate sunt adesea expresiile poetice, artistice, lirice pe care le-au folosit tocmai iniţiaţii referindu-se la suprasensibilul cel mai înalt! Gândiţi-vă la imagini ca floarea de lotus şi la altele de acest fel şi veţi vedea că iniţiaţii nu au subapreciat niciodată posibilitatea de a exprima dezvoltarea vieţii spirituale prin imagini senzoriale, şi că prin urmare ei considerau în mod cert că în contemplarea lumii senzoriale ar exista ceva, sau cel puţin ar putea fi găsit ceva care să-l înalţe pe om spre sublim. Dar omul nu poate fi mulţumit de felul cum percepe lumea senzorială cu conştienţa obişnuită, mai ales din cauză că ceea ce pătrunde prin ochii săi, prin urechile sale şi prin celelalte organe de simţ, deşi este în legătură cu Eul său, cu întreaga evoluţie a Eului, cu deplina viaţă a Eului, nu îi oferă, totuşi, nimic pentru siguranţa lăuntrică a acestui Eu. Noi ne îndreptăm ochii în afară, către frumuseţea luxuriantă a florilor; găsim aici o infinită diversitate; apoi ne întoarcem privirea în interior, către Eul nostru şi, mai întâi, pentru conştienţa obişnuită pare că acest Eu ar trebui să ne scape. El ni se arată în sinea noastră ca un punct spiritual care nu ne spune altceva decât cuvântul lipsit de conţinut „Eu”. Dar nici nu este de mirare. Gândiţi-vă că pentru ca ochiul să poată vedea el trebuie să se nege pe sine. Simţurile trebuie să se dăruiască cu totul lumii pentru a fi mijlocitori buni între om şi lume. Ochiul trebuie să fie transparent pentru ca, prin el, să apară splendoarea, măreţia şi frumuseţea lumii senzoriale exterioare, în toată strălucirea sa şi în lumină colorată. Şi tot aşa şi celelalte simţuri.
Noi nu ştim nimic despre simţurile noastre. Există oare o cale pentru a afla ceva despre aceste simţuri? Pentru aceasta trebuie să mergem iarăsi în lumea suprasensibilului. Chiar şi pentru a afla ceva despre simţuri trebuie să mergem în lumea suprasensibilului. Cunoaşteţi lucrările mele despre căile care duc în lumile superioare. Reprezentaţi-vă, în mod viu, în faţa ochiului sufletesc, ceea ce poate fi cunoaşterea imaginativă. Când ajungem la cunoaşterea imaginativă noi regresăm oarecum în ceea ce priveşte percepţia senzorială a lumii exterioare. Dar cel mai interesant lucru pe acest drum îl voi reda în cele ce urmează.
Când, prin meditaţie, vă apropiaţi de lumea imaginativă – în felul corespunzător exerciţiilor date în cartea respectivă –, când, prin urmare, începeţi să luptaţi pentru a scoate omul eteric din omul fizic, aşa încât acest om eteric – primul om suprasensibil din noi – să ajungă la un fel de conştienţă, atunci, într-o oarecare măsură, puteţi prinde clipa când treceţi de la contemplarea senzorială obişnuită la contemplarea imaginativă, când nu aţi cucerit încă contemplarea în esenţa ei, dar sunteţi pe cale s-o cuceriţi. Acum, să zicem că omul acesta care se găseşte pe drumul ce duce de la contemplarea senzorială obişnuită la contemplarea imaginativă călătoreşte printr-o regiune muntoasă bogată în roci străvechi, conţinând în cantităţi mari silicaţi. Când omul este în stadiul de dezvoltare a imaginaţiei, el este deosebit de înclinat să dezvolte capacităţi sufleteşti în regiunile muntilor înalţi unde se găsesc roci bogate în siliciu (cuarţ). Faptul că el a dezvoltat anumite capacităţi sufleteşti la primul elan al dezvoltării se datorează înainte de toate impresiei făcute asupra lui de toate lucrurile aflate în ambianţa sa fizică, terestră, de aceste roci cuarţitice din munţii înalţi. Roca cuarţitică din munţi este mai întâi numai în mică măsură transparentă, translucidă. Dar în clipa în care reuşim să pătrundem până la punctul de vedere despre care v-am vorbit, această rocă cuarţitică devine pe deplin transparentă. Urcăm pe munte şi roca cuarţitică ne apare ca o sticlă transparentă, dar în aşa fel încât avem simţământul că din noi izvorăşte ceva ce se uneşte cu această rocă. Tocmai în punctele cele mai ridicate ale suprafeţei Pământului, printr-un fel de firească dăruire a conştienţei noastre, ne facem una cu suprafaţa Pământului. În această clipă avem senzaţia că ochiul nostru însuşi ar trimite în afară curenţi care pătrund în roca cuarţitică şi, în aceeaşi clipă, începe să se înfiripe în noi un simţământ de aşa natură, încât ne simţim una cu întreaga existenţă pământească. Dar în timp ce ne contopim cu roca cuarţitică simţindu-ne, în acelaşi timp, una cu întregul Univers, cu întregul Cosmos, noi putem să ajungem cu adevărat la o primă unire cu Cosmosul, care să nu fie doar un vis, să nu fie doar o concepţie abstractă. În felul acesta se poate ajunge la o conştienţă intimă, într-un fel pe care aş vrea să îl exprim cu următoarele cuvinte: Pământule, tu nu eşti singur în Univers. Tu, Pământule, eşti una cu mine şi cu toate celelalte fiinţe care sunt pe Pământ, eşti una cu întregul Univers! În ceea ce se vieţuieşte prin această unificare cu roca cuarţitică, noi nu mai privim Pământul ca fiind ceva izolat de restul Universului, ci îl vedem ca pe o sferă eterică, plăsmuită din sfera eterică cosmică.
Acesta este un prim simţământ. Multe cântări vechi, multe mituri vechi, cu minunate incluziuni despre cutare sau cutare lucru răsună din vechea literatură a clarvederii instinctive a omenirii. În ziua de azi oamenii le citesc, ei îşi închipuie, desigur, şi că acestea le trezesc simţăminte nobile; dar ei nu pot ajunge la partea de adevăr care se găseşte în ele. Nu putem să receptăm în suflet, în adevărata lor semnificaţie, opere ca de pildă Bhagavad Gita sau alte bucăţi din literatura indiană sau din alte literaturi orientale, dacă nu am ajuns să ştim, prin cunoaştere spirituală, câte ceva despre faptul că omul poate, aşa cum am arătat mai înainte, să devină una cu Pământul şi, prin aceasta, una cu Cosmosul. Căci multe dintre cele despre care se vorbeşte în aceste vechi cântări au izvorât dintr-o contopire cu Cosmosul, dintr-o contopire care este ca o comuniune de conştientă cu lumina, cu acea lumină care străbate prin cuarţul cel dur şi care, prin faptul că străbate cuarţul laolaltă cu însuşi sufletul omenesc, îl transformă într-un ochi al lumii cu ajutorul căruia omul poate să privească în largul Universului.
Şi aşa, putem spune că dacă începem să descriem în mod real cunoaşterea omului suprasensibil ajungem să nu mai putem folosi expresii abstracte, explicaţii teoretice; în mod firesc, ne vedem împinşi să vorbim într-un fel care ne uneşte ideile cu întregul conţinut de simţăminte ale sufletului omenesc. Tocmai aceasta trebuie să ne impresioneze atât de mult ori de câte ori analizăm omul suprasensibil, şi anume faptul că nu se poate exprima cunoaşterea suprasensibilului fără a lega de ea omul întreg, fără a uni voinţa şi simţirea cu gândirea şi ideile. Fireşte că viaţa trebuie să fie suportată; dar ceea ce este cel mai greu de suportat de către acela care cunoaşte întreaga latură omenească a cunoaşterii suprasensibile este faptul că anumiţi oameni toarnă această cunoaştere suprasensibilă în formule pur teoretice. În fond, atunci când se vorbeşte în mod teoretic despre lumea suprasensibilă avem o senzaţie dureroasă, ca şi când ne-am băga degetul într-o flacără. Când cineva vrea să descrie omul suprasensibil, trebuie să descrie şi asemenea lucruri.
După ce omul a progresat în cunoaşterea suprasensibilă, şi-a însuşit partea imaginativă şi a învăţat, prin ea, ce există suprasensibil în om între naştere şi moarte, el îşi poate însuşi în cadrul cunoaşterii suprasensibile şi ceea ce corespunde cu Inspiraţia, prin care poate să vadă ce a fost omul înainte de naştere, înainte de a coborî în existenţa pământească, şi ce va fi după ce va trece prin poarta mortii. El poate privi în tot ce v-am descris zilele acestea ca fiind trecerea prin diferitele domenii de alcătuire a fizionomiei omeneşti, de transformare a omului de la o viaţă pământească anterioară la cea următoare. Putem privi tot ceea ce v-am descris ca fiind trecerea prin diferitele lumi stelare.
Însă cunoaşterea aceasta prin care noi pătrundem în sinea noastră capătă o nuantă deosebită când este realizată în aşa fel încât ne putem spune: Ceea ce poate fi descris ca trecerea prin viaţa dintre moarte şi o nouă naştere trăieşte în noi şi atunci când ne găsim pe acest Pământ fizic. Trăieşte în noi atunci când ne aflăm pe Pământ, în corpul nostru fizic, în propria noastră piele, ca fii ai acestei lumi în care ocupăm un loc insignifiant, trăieşte în noi toată măreţia cosmică care trebuie descrisă atunci când se înfăţişează esenţa adevărată a omului, întrucât el aparţine lumilor stelare şi chiar unor lumi mai înalte: lumile ierarhiilor superioare. Dar atunci când pătrundem prin cunoaştere în ceea ce trăieşte in noi ca o rămăşiţă pământească a ceea ce a fost propria noastră entitate între moarte şi o nouă naştere, în aceeaşi măsură în care pătrundem acolo putem să facem încă ceva chiar pe planeta noastră. Putem să pătrundem in adâncurile ei, acolo unde se găsesc filoanele de metal, să pătrundem până la minereurile de plumb, argint, cupru, la tot ce trăieşte în rocă prin metal.
Dacă abordăm cu simţurile obişnuite aceste metale din Pământ, ele nu spun nimic altceva decât că este vorba de un tip sau altul de rocă. Dar dacă pătrundem în Pământ cu privirea spirituală devenită pătrunzătoare prin care se manifestă partea suprasensibilă din om, atunci din tot ce este metalic în interiorul Pământului ia fiinţă ceva foarte deosebit. Atunci tot ce este cupru, argint, aur în interiorul acestuia începe să vorbească o limbă tainică foarte bogată. Atunci, printr-o abordare suprasensibilă, ni se înfăţisează ceva ce, ca oameni de pe Pământ, ne înrudeşte atât de mult cu întreaga fiinţă vie-sufletească a Pământului însuşi ! Minereurile metalifere ne spun ceva, ele devin pentru noi amintiri cosmice. Într-adevăr, aşa stau lucrurile. Gândiţi-vă, la voi înşivă: când cultivaţi liniştea lăuntrică a sufletului, liniştea lăuntrică activă a sufletului, când lăsaţi să se ridice în voi amintiri vechi care vă aduc diferite impresii în suflet, atunci vă găsiţi din nou în tovărăşia unui eveniment prin care aţi trecut, vă găsiţi din nou laolaltă cu oameni pe care i-aţi îndrăgit în decursul vieţii, poate cu oameni care au dispărut de mult. Vă simţiţi răpiţi din clipa prezentă, vă simţiţi uniţi strâns cu suferinţele şi bucuriile clipelor trecute, din viaţa voastră pământească.
Ceva cu totul asemănător, dar transpus la scară mare, are loc când pătrunsi lăuntric de cunoaşterea spirituală, de o cunoaştere spirituală simţită, vă faceţi una cu vinele de metal ale Pământuhti. Atunci nu se întâmplă ca in cazul rocilor cuarţitice, când pătrundeţi cu privirile în largul Universului; atunci vă contopiţi in oarecare măsură cu corpul planetar terestru. Auzind înăuntrul vostru limbajul minunat al filoanelor de metal, vă spuneţi: Acum eu sunt una cu pulsaţia cea mai lăuntrică a sufletului şi a inimii Pământului însuşi, acum eu aud amintiri ce nu sunt ale mele; în mine răsună amintirile pe care le are chiar Pământul din epoci terestre anterioare, când el nu era încă Pământul nostru, când el nu avea încă la suprafaţa sa şi în sânul său lumea animală şi vegetală de azi, nici lumea minerală de azi. Împreună cu Pământul, eu îmi aduc aminte de acele vechi epoci pământene când Pământul era la un loc cu celelalte planete ale sisternului nostru planetar; îmi amintesc acele vremi când nu se putea vorbi despre Pământ ca despre ceva aparte, pentru că el nu era atât de dens cum este azi. Îmi amintesc vremurile în care întregul sistem planetar era un organism viu, insufleţit, şi oamenii, într-o formă cu totul diferită de cea de astăzi, trăiau în acest organisrn viu. În felul acesta elementul metalic al Pământului ne duce la amintirile Pământului însuşi, Dar după ce avem această vieţuire lăuntrică ştim limpede pentru ce am fost de fapt trimişi jos pe Pământ de entităţile divine-spirituale ale orânduirii cosmice. Deci doar atunci când trăim în amintirea Pământului însuşi noi simţim în mod adecvat propria noastră gândire. Noi simţim cum gândirea noastră este legată de Pământ deoarece am dobândit amintirea Pământului. Şi în clipa în care amintirea Pământului devine amintirea noastră proprie avem în jurul nostru entităţile ierarhiei a doua, Kyriotetes, Exusiai şi Dynamis. Aceasta este calea pe care trebuie să o urmăm, pentru ca în viaţa de pe Pământ să avem în jurul nostru entităţile pe care le avem atunci când între moarte şi o nouă naştere trăim în epoca pe care v-am descris-o. Şi ajungem la convingerea că intrăm în contact cu entităţile din ierarhia a doua când ne aflăm ca oameni întrupaţi între naştere şi moarte. Dar aceste entităţi nu au numai menirea de a lucra cu noi la transformarea omului în intervalul dintre moarte şi o nouă naştere, ele mai au şi o misiune legată de întreaga alcătuire a Cosmosului. Vedem acum că aceste entităţi din ierarhia a doua au primit misiunea, de la orânduirea cosmică superioară, de a efectua, în interiorul Pământului, tot ce vine prin impulsurile filoanelor de metal.
Şi acum putem din nou să privim înapoi. Nu vom fi înţeles chiar de la început ceea ce vreau să menţionez acum, prin urcarea în regiunea cu roci cuarţifere, căci acestea nu vorbesc încă în mod destul de ciar. În mod clar ne vorbeşte abia ascultarea minunată a amintirilor Pământului care vin din filoanele de metal. Dar acum ne putem întoarce din nou şi putem înţelege ceva ce, poate, nu am înţeles la început. Acum conştientizăm că atunci când ne contopim cu Universul întreg, prin pătrunderea luminii prin cuarţit, avem în jurul nostru entităţile din ierarhia a treia, Îngerii, Arhanghelii şi Arhaii. Şi atunci aflăm ceva cu totul deosebit: aflăm că, de fapt, nu este adevărat ceea ce ne spune observarea obişnuită prin intermediul simţurilor când ne ducem la munte; că nu este adevărat ceea ce spune observarea obişnuită prin intermediul simţurilor când coborâm în adâncurile Pământului, la filoanele de minereu. Învăţăm să cunoaştem, când ne urcăm în munţi, în regiunile cu roci cuarţitice, un lucru minunat: că aici vârfurile stâncoase sunt îmbrăţişate şi pătrunse de entităţile din ierarhia a treia: Îngerii, Arhanghelii şi Arhaii. Şi când coborâm la vinele de metal ale Pământului, descoperim că ele sunt străbătute, pe parcursul lor, de entităţile ierarhiei a doua. Şi ne spunem: De fapt, şi în timpul existenţei noastre pe Pământ ne găsim în compania entităţilor care sunt în legătură cu propria noastră natură lăuntrică, când ne aflăm în intervalul dintre moarte şi o nouă naştere.
După ce trecem prin poarta morţii, noi ajungem, după un timp oarecare, în mod conştient în regiunea Îngerilor, a Arhanghelilor şi a Arhailor. Atunci, şi în stare destrupată, noi ne-am însuşit o stare de conştienţă prin care entităţile ierarhiei a treia sunt in jurul nostru aşa cum pe Pământ în jurul nostru sunt entităţile celor trei sau patru regnuri ale naturii. Dar când într-o conştienţă superioară ajungem să vedem Îngerii, Arhanghelii şi Arhaii, atunci a dispărut din faţa noastră ceea ce pot vedea simţurile; căci simţurile noastre au fost preluate de elementele Pământului o dată cu corpul nostru. Noi nu putem vedea, nu putem contempla nimic din ceea ce pot percepe simţurile, când ne aflăm între moarte şi o nouă naştere. Dar atunci Îngerii, Arhanghelii şi Arhaii „ne povestesc” ‒ mă pot folosi de această expresie, care redă pe deplin realitatea ‒, ne povestesc ce fac ei jos pe Pământ. Ei ne spun că lucrează nu numai în viaţa aceea în care se găsesc acum împreună cu noi, ci şoptesc sufletului nostru următoarele: Noi luăm parte, de asemenea, la activitatea Cosmosului, noi suntem fiinţele creatoare ale Cosmosului, iar privind în jos, spre existenţa terestră, relieful legat de rocile cuarţifere şi de alte roci înrudite puteţi vedea faptele noastre. Şi atunci omul înţelege tocmai în vremea când între moarte şi o nouă naştere se află între Îngeri, Arhangheli şi Arhai că trebuie să se întoarcă din nou jos, pe Pământ. Căci el ajunge să cunoască aceste entităţi ale ierarhiei a treia între moarte şi o nouă naştere; dar el află, de asemenea, cum vorbesc aceste entităţi în mod minunat despre faptele lor de pe Pământ. Şi el învaţă că nu poate contempla aceste fapte decât când coboară pe Pământ, se învăluie cu un corp omenesc fizic şi ajunge prin acest fapt să poată lua parte la perceperea senzorială. Da, tainele cele mai adânci ale perceperii senzoriale – nu numai cele referitoare la înălţimile muntoase, ci toate percepţiile senzoriale – ne sunt dezvăluite în aceste convorbiri minunate cu entităţile cu care ne aflăm împreună între moarte şi o nouă nastere. Deşi frumuseţile naturii fizice sunt atât de măreţe, de grandioase, conştienţa obişnuită nu le sesizează, încât ceea ce poate să răsară în sufletul omenesc ca amintire de pe Pământ după ce a trecut prin poarta morţii este luminat în mod corect abia atunci când omul vede cum descriu Îngerii, Arhanghelii şi Arhaii ceea ce ar fi trebuit să vadă ochii săi, să audă urechile sale şi ceea ce ar fi putut percepe celelalte simţuri ale sale pe Pământ.
Aceasta este legătura dintre ceea ce este fizic şi ceea ce este suprafizic. Şi astfel este legătura dintre viaţa fizică a omului şi viaţa sa suprafizică. Viaţa este plină de măreţie şi ceea ce contemplăm noi aici, în viaţa fizică-senzorială, ne poate bucura, ne poate înălţa. Dar adevăratele ei taine le aflăm după ce am trecut prin poarta morţii. Şi cu cât am învăţat mai mult să ne bucurăm de lumea fizică-sensibilă, cu cât am pătruns mai temeinic toate bucuriile pe care ni le poate da lumea fizică senzorială cu atât mai mult vom întâmpina lumea Îngerilor cu o înţelegere sporită, lume care vrea să ne povestească ceea ce noi nu înţelegem incă pe Pământ, ceea ce învăţăm să înţelegem abia când trecem dincolo în lumea suprafizică.
Ceva asemănător se petrece şi cu ierarhia a doua, cu entităţile Exusiai, Kyriotetes şi Dynamis, printre care ne aflăm de asemenea un timp oarecare între moarte şi o nouă naştere şi cu care intrăm în legătură în mod deosebit când ajungem până la amintirea Pământului, prin luminarea filoanelor de metal ale Pământului. Dar şi în această privinţă noi nu reuşim să înţelegem aşa cum se cuvine semnificaţia esenţială a ceea ce se petrece cu noi aici pe Pământ prin vieţuirea metalelor decât după ce ne ridicăm în domeniul celei de a doua ierarhii.
Vedeţi, printre cele mai frumoase lucruri din viaţă se numără posibilitatea de a experimenta diversele relaţii care există între metale şi sănătatea omului, iar eu nădăjduiesc că tocmai mişcarea antroposofică va fi cea care va scoate la iveală, cu deosebire, frumusetea acestui domeniu al cunoaşterii. Fiecare metal se află într-un anumit raport cu sănătatea omenească, şi tot aşa şi fiecare compus metalic. Trecând în viaţă prin perioade de sănătate şi de boală, omul are necontenit relaţii cu acele elemente care, de fapt, dau Pământului amintirea sa: metalele şi compuşii lor. Ar trebui să se vorbească nu numai într-un fel abstract-teoretic despre acţiunea curativă a plumbului şi a compuşilor săi, a cuprului şi a compuşilor săi, precum şi a altor metale, căci ele sunt mijloacele curative cele mai importante, dacă ştim să le preparăm aşa cum trebuie, ar trebui să se vorbească nu numai în mod teoretic-abstract despre aceste minunate legături dintre lumea metalelor şi om, care sunt încă abordate cu mare timiditate atunci când urmărim filoanele metalice în adâncul Pământului, ci ar trebui să se dobândească un simţământ profund faţă de această minunată legătură dintre metale şi om, care se dezvăluie abia atunci când o privim din punctul de vedere al omului sănătos şi bolnav.
Spuneam că ar fi de dorit ca tocmai prin mişcarea antroposofică să se răspândească, să ajungă în inimile oamenilor multe cunoştinţe din acest domeniu, care este foarte important. În vremurile trecute nu era atât de important, pentru că oamenii aveau încă un simţământ instinctiv despre toate acestea, pentru că ştiau: cutare sau cutare parte din capul omenesc este legată de procesul plumbului, cutare parte de procesul argintului. Oamenii vremurilor vechi vorbeau mult despre acest lucru. Oamenii epocii moderne mai citesc asemenea lucruri, dar nu înţeleg nimic din ele, pentru că în ziua de azi, în sensul ştiinţei noastre curente, vorbim despre toate acestea ca despre abstracţii răsuflate, himerice. Dar dacă prin cunoaşterea antroposofică se ajunge ca omul să poată dobândi din nou acea profunzime sufletească care se poate căpăta atunci când se vorbeşte despre această minunată legătură a metalului din lumea pământească cu sănătatea şi boala omului, atunci prin poarta morţii omul va duce sus, în lumea spirituală, ceva ce îi va servi să înţeleagă, într-un fel cu totul deosebit, graiul ierarhiei a doua. Atunci omului i se vor putea dezvălui cele mai mari taine ale lumii tocmai pentru faptul că, prin ele, el aduce cu sine înţelegerea necesară printr-o asemenea pregătire pe Pământ. Căci învăţăm ceea ce trebuie să învăţăm prin cunoaşterea spirituală antroposofică nu numai pentru a satisface o curiozitate omenească, ci pentru ca această învăţătură să aducă roade după ce omul a trecut prin poarta morţii, deoarece tocmai prin ceea ce a acumulat datorită ştiinţei spirituale omul reuşeşte, în intervalul dintre moarte şi o nouă naştere, să ajungă la relaţii adecvate cu acele entităţi cu care va trebui apoi să se afle în legătură, cu întreaga sa făptură omenească, pentru că ele formează atunci ambianţa noastră cosmică necesară.
În felul acesta putem să descriem în mod concret cum intrăm în legătură cu aceste entităţi ale ierarhiilor superioare între moarte şi o nouă naştere. Dar mai este încă ceva care se leagă de acest lucru. Atunci când trecem prin aceste domenii, pentru înţelegerea cărora cele indicate mai sus sunt o bună pregătire, mai aflăm încă ceva. Când putem înţelege bine această relaţie dintre metale şi omul sănătos şi bolnav, atunci ni se dezvăluie anumite taine ale naturii, dar în aceste taine ale naturii mai trăieşte şi altceva. Mai întâi noi auzim fiinţele din ierarhia a doua vorbind despre natura diferitelor metale, a aurului, a argintului, a plumbului, a cuprului etc. Dar, în raport cu marea lume spirituală, aceasta s-ar putea compara cu senzaţia pe care o avem aici, pe Pământ, atunci când începem să învăţăm să citim şi ne dăm seama că, învăţând să citim, dobândim capacitatea de a pătrunde în multe taine ale Cosmosului, care nu pot fi pătrunse decât dacă avem această deprindere. Dar acestea nu sunt fenomene deosebite pe Pământ ‒ şi eu nu le folosesc decât pentru comparaţie ‒, căci graiul pe care îl învăţăm în lumea de dincolo şi prin care ne străduim să înţelegem entităţile ierarhiei a doua într-o anumită regiune a drumului pe care îl parcurgem în viaţa dintre moarte şi o nouă naştere, acest grai care vorbeşte despre metale şi relaţia lor cu omul sănătos şi bolnav putem, într-o oarecare măsură, să-l ridicăm în Cosrnosul spiritual de la proză la poezia cosmică, sau, mai bine-zis, ne putem ridica noi înşine la poezia cosmică. La început ascultăm toate acestea aşa cum ar asculta cineva care nu are nici un fel de cunoştinţe literare recitarea unei poezii. Dar cum, dacă nu suntem total lipsiţi de înţelegere, reuşim să învăţăm în domeniul literar ce semnificaţie are versificaţia, structura ritmică, întreaga alcătuire artistică a unei poezii şi astfel ajungem să înţelegem în ce constă creaţia poetică, tot aşa, atunci când ne ridicăm de la platitudinea prozaică la poezia lumii de dincolo, trecem de la limbajul ierarhiei a doua, care se referă la raporturile dintre metale şi omul sănătos sau bolnav, la înţelegerea tainelor existenţei morale în Univers, ale acelei existenţe morale care cuprinde sufletele omeneşti, dar şi sufletele divine din toate ierarhiile. Iar tainele sufletului ni se dezvăluie în mod cu totul deosebit tocmai în această regiune. După aceasta putem face un pas mai departe. Ceea ce v-am relatat se poate afla dacă mergem în munţi şi coborâm în sânul Pământului, unde la început totul zace în nemişcare, dacă privim filoanele metalifere imobile, rocile dispuse în straturi imobile. Dar dacă mergem mai departe şi încercăm să pătrundem în aceste lucruri nu numai cu privirea raţională a omului practic (nu vreau să subapreciez această privire raţională a omului practic, căci trebuie să fim cu picioarele pe Pământ atunci când vrem să pătrundem în lumea spirituală sănătoşi din punct de vedere fizic şi sufletese-spiritual), dacă nu ne oprim la ceea ce ni se arată sub acest aspect când vedem cum se topesc metalele la temperaturi înalte, cum trec ele din starea solidă în cea lichidă – câte lucruri ni se dezvăluie atunci! –, când mergem în uzine, unde fierul curge incandescent, fiind adus în stare lichidă în furnale şi mai ales când luăm parte la procesul prin care minereuri metalice, minereuri de antimoniu sunt aduse din starea solidă în cea lichidă, şi apoi, în mod treptat, în alte stări, când lăsăm să acţioneze asupra noastră această soartă a metalului în foc, atunci pătrunde ceva cu totul deosebit în cunoaşterea noastră, în cunoaşterea spirituală care trăieşte în noi. Atunci ni se deschide o perspectivă extraordinar de profundă asupra tainelor propriei noastre existenţe.
Am spus de mai multe ori acest lucru, afirmând că trebuie să analizăm raportul dintre om şi animal. Comparând, din punct de vedere anatomic oasele, muşchii, chiar şi sângele omului cu cele ale animalelor, cum se obişnuieşte în epoca modernă, se va găsi o înrudire între ele. Însă superioritatea omului asupra animalului o descoperim abia atunci când înţelegem că lucrul principal constă în aceea că la animal coloana vertebrală este orientată paralel cu suprafaţa pământului, este orizontală, în timp ce la om ea este îndreptată în sus, este verticală şi când apoi trecem la darul minunat al vorbirii pe care îl are omul şi la care nu poate ajunge animalul, şi din care izvorăşte gândirea. Dacă observăm că la copil vorbirea, gândirea, întreaga orientare pentru viaţă se instalează o dată cu poziţia verticală a corpului, atunci sesizăm acele forţe minunate prin care în mod dinamic copilul se integrează în lume. Vedem că orientarea membrelor copilului trăieşte în melodia graiului articulat. Dacă luăm în considerare modul cum se formează, de fapt, omul în lumea senzorială, atunci vedem forţe care se plăsmuiesc pe îndelete. Este ceva minunat să observi luni în şir evoluţia unui copil în trecerea de la mersul de-a buşilea la mersul în picioare, felul cum prin întreaga orientare a corpului său şi a membrelor sale se integrează în dinamica universală, şi cum, apoi, din partea trupească se detaşează graiul, gândirea.
Când priveşti acest proces în toată minunăţia sa, observând pe de o parte calmul măreţ în care se desfăşoară şi care se oferă aceluia care-l priveşte cu acelaşi calm – şi, de fapt, acesta este
lucrul cel mai frumos ce poate fi văzut în cursul vieţii omului, felul în care evoluează copilul învăţând să meargă, să vorbească, să gândească –, dacă se obţine astfel o senzaţie de mulţumire
ce se desprinde din această parte atât de frumoasă a vieţii omeneşti iar, pe de altă parte, dacă avem posibilitatea de a vedea cum se topeşte metalul în foc, apare imaginea spirituală a ceea ce
îl determină pe copil să înveţe să meargă şi să vorbească. Imaginea spirituală a acestei forţe ne apare în aceea că flacăra cuprinde metalul, în aceea că metalul se topeşte, în aceea că metalul
devine lichid. Cu cât metalul devine mai lichid, mai fluid, cu atât mai mult se ridică, din devenirea arzătoare – lichidă – fluidă a metalului în foc, deprinderile de a umbla, a vorbi, a gândi
şi contemplăm strânsa înrudire dintre acest metal, care-şi trăieşte soarta, cu ceea ce apare emanat de către forţele de foc ale Cosmosului – în acest a învăţa să meargă, să vorbească şi să
gândească al copilului. Şi atunci ne spunem: Entităţile din prima ierarhie, Serafimii, Heruvimii şi Tronurile, acţionează în două feluri. Primul mod de acţiune este cel prin care ele ne pot
vorbi din lumea spirituală în care pătrundem la jumătatea intervalului dintre moarte şi o nouă naştere, când, prin ele, aflăm tainele activităţii planetare şi a altor activităţi cosmice, aşa cum
vi le-am descris zilele acestea; în celălalt fel ele acţionează în lumea vizibilă, pe de o parte, asupra copilului care învaţă să vorbească, să gândească şi să meargă, iar pe de altă parte,
asupra a tot ce stă la baza proceselor care au loc pe Pământ, prin care focul este părtaş, în sensul că în foc, metalele se topesc şi devin incandescente.
Globul pământesc s-a format doar în forţele aparţinând focului, prin topirea şi atingerea stării incandescente a metalelor. Privim în vremea de demult, în care s-a format globul pământesc. În metalul topit prin puterea focului vedem desfăşurarea faptelor Serafimilor, Heruvimilor şi Tronurilor în lumea pământească. Vedem cum aceste entităţi din ierarhia întâi străbat acest parcurs, fiind sprijinite îndeosebi de Tronuri. Privim înapoi, spre vechi epoci pământene, când această ardere şi lichefiere a metalelor în puterea focului a jucat un rol deosebit în evoluţia corpului pământesc. Pe atunci Tronurile au fost deosebit de active, iar Serafimii şi Heruvimii colaborau în linişte cu acestea. În schimb, în ceea ce îl face pe copil să înveţe să umble, să vorbească şi să gândească Heruvimii sunt cei care joacă rolul cel mai mare, rolul principal. Dar întotdeauna entităţile din ierarhia întâi lucrează în acord.
O asemenea cunoaştere leagă atunci efectiv moartea din viaţa pământească cu învierea din lumea de dincolo. Căci prin cunoaşterea care ne dezvăluie înrudirea puterii focului care cuprinde metalele cu puterile care îl fac pe om să fie om, atunci când ajungi să vezi legătura dintre ele lumea întreagă devine una. Atunci nu mai există nici o diferenţă între viaţa de pe Pământ şi viaţa de dincolo, între viaţa de la naştere până la moarte şi viaţa din lumea spirituală; atunci viaţa dintre moarte şi o nouă naştere este numai o transformare a vieţii de pe Pământ; atunci omul ştie că prin aşa ceva una trece în cealaltă, că una este numai o altă formă a celeilalte.
Şi apoi, când sufletul nostru se înalţă prin asemenea înţelegeri, la ele se mai adaugă şi altele. Da, aceste înţelegeri pot veni şi pe o altă cale.
Dacă vă aduceţi într-adevăr în faţa imaginaţiei lucrurile pe care vi le-am expus azi despre minunata înrudire a metalelor care se topesc şi se volatilizează prin puterile focului cu copilul care învaţă mersul, vorbirea şi gândirea, meditând apoi asupra acestui lucru, veţi putea apoi să vă adâncinţi sufletul prin aceasta. Astfel veţi putea aduce în faţa sufletului imagini sub influenţa cărora acesta poate fi cuprins de o forţă care vă îngăduie să dezlegaţi o mare enigmă a vieţii, care impulsionează şi dă rodnicie vieţii: acţiunea Karmei, acţiunea destinului asupra omului. Căci între copilul care învaţă să umble, să vorbească, să gândească şi lichefierea şi volatilizarea metalelor prin puterile focului, între licărirea sulfului şi fosforicului şi volatilizarea metalelor sub acţiunea focului, între această încercare prin care trec metalele prin foc şi trecerea adecvată a copilului de la starea animalică la cea omenească, prin faptul că el învaţă să umble, să vorbească, să gândească se află înţelegerea destinului omenesc, pătrunderea în tainele Karmei. Şi Karma este aceea care intră ca ceva suprasensibil direct în viaţa omenească activă. Dacă ne înălţăm astfel, prin meditaţie, noi facem cunoştinţă cu tainele destinului care întreţes viaţa noastră, prin faptul că, pe de o parte, avem imaginea devenirii metalului în foc, iar pe de altă parte vedem tabloul soartei omeneşti străvechi, când omul coboară pe Pământ, în acel a învăţa să umble, să vorbească şi să gândească. Astfel se dezvăluie ceea ce ne este necesar, din enigma destinului pentru viaţa omenească în genere.
În felul acesta vedem cum şi în problema destinului poate avea ecou omul suprasensibil în lumea în care trăieşte omul senzorial. Şi aceasta a fost ceea ce voiam să vă mai spun ca fiind un element care contribuie la înţelegerea omului suprasensibil.
Această analiză a omului suprasensibil nu se poate face prin teorii abstracte, ci ea trebuie să pătrundă, pretutindeni, în tainele naturii şi ale spiritului lumii pentru a înţelege omul: căci omul este strâns legat de toate tainele naturale şi spirituale ale lumii. El este realmente o mică lume. Numai că nu trebuie să ne închipuim că ceea ce este răspândit afară în lumea cea mare se petrece în acelaşi fel şi în microcosmos. Ceea ce străluceşte maiestuos în forţele focului când se topesc metalele radiază afară, până la hotarele Cosmosului, până la hotarele spaţiale ale Cosmosului, căci acestea există. Închipuiţi-vă puterile focului în care metalele se topesc şi se volatilizează. Ceea ce se volatilizează în metal radiază afară în depărtările cosmice, dar se reîntoarce în puterile luminii şi în razele de căldură şi lumină. Şi, întorcându-se din depărtările cosmice, ele fac din copilul care nu poate vorbi şi umbla, care încă trebuie să se târască, un copil care merge în picioare. Astfel aveţi curenţi orientaţi în sus, pe care îi puteţi vedea în metalele care se topesc; după ce au mers destul de departe în Cosmos, se reîntorc şi constituie acele puteri care îl fac pe copil să se ridice în picioare. Ceea ce aţi văzut într-unul din aspecte regăsiţi în celălalt aspect. În acest fel, aveţi imaginea forţelor cosmice în mişcarea lor de urcare şi coborâre, care acţionează în esenţa cosmică, imaginea metamorfozelor, a transformărilor acestor forţe cosmice.
Dar atunci ajungeţi să cunoaşteţi şi adevăratul sens a ceea ce, în vremurile vechi, se lega cu ştiinţa de pe atunci, şi anume vechile jertfe. În vechile jertfe, flacăra jertfitoare, împreună cu ceea ce ardea în ea, era ceea ce se trimitea în depărtările cosmice, la zei, pentru ca apoi să se întoarcă din nou pe Pământ pentru a acţiona în lumile omeneşti. Vechiul înţelept-preot stătea în faţa focului de jertfă, astfel orientat încât spunea: Ţie, flacără, îti dau ceea ce am aici, pe Pământ, pentru ca zeii să primească această ofrandă când se înaltă fumul. Fie ca ceea ce se dezvoltă în flacără să se transforme în binecuvântare divină dătătoare de putere creatoare şi rodnică, care să coboare din nou pe Pământ!
În felul acesta vedem că spusele vechilor preoţi de jertfă despre lumile suprasensibile sunt legate de tainele cosmice în miezul cărora se află omul.
Iată ce vroiam să vă spun despre natura suprasensibilă a omului, în măsura în care ea poate fi înţeleasă în mod antroposofic.
