Rudolf Steiner: Azi urmează să încercăm un exercițiu menit să confere respirației un suflu prelung.
Exercițiu de vorbire:
Erfüllung geht
Durch Hoffnung
Geht durch Sehnen
Durch Wollen
Wollen weht
Im Webenden
Weht im Bebenden
Webt bebend
Webend bindend
Im Finden
Findend windend
Kündend.
Veți realiza ceea ce trebuie să realizați aici, numai dacă veți despărți bine versurile. În acest caz, veți ritmiza așa cum trebuie respirația. Prin acest exercițiu, noi facem cu vocea gimnastică, pentru a ne regla respirația.
În cuvinte precum: „Erfüllung”, „Wollen”, trebuie rostite ambele consoane l. Nu e voie să introducem în primul l un h, ci trebuie să rostim una lângă alta cele două consoane l. Apoi, mai trebuie să ne străduim să nu rostim tărăgănat, ci să facem să intre sonoritate în vocea noastră, să vorbim mai din adâncul pieptului, să rostim vocalele cât mai plin, ca să iasă în evidență sonoritatea metalică. ‒ Toți austriecii au ceva metalic în glas. Mai mult aer rotunjit, sferic.
Înainte de fiecare dintre versurile de mai sus, respirația trebuie să se ordoneze în mod conștient. Cuvintele așezate împreună trebuie rostite împreună.
Dvs. știți că de obicei se fac următoarele exerciții de vorbire:
Barbara saß straks Abhang.
sau: Barbara saß nah am Abhang.
sau: Abraham a Sancta Klara kam an.
Lectura unei fabule de Lessing.
Calul și taurul
Pe un cal focos zbura un băiat mândru și îndrăzneț. Atunci, un taur sălbatic i-a strigat calului: „Rușine! Nu m-aș lăsa comandat de un băiețaș!” „Ba eu da”, răspunse calul, „căci ce onoare ar fi pentru mine să arunc jos un copil?”
Rudolf Steiner (după ce toți au făcut citirea-model a fabulei): După ce ați auzit-o de atâtea ori, veți fi având sentimentul că ea e scrisă așa cum se scriau fabulele și multe alte lucruri în secolul al XVIII-lea. Ai sentimentul că n-au fost chiar terminate, după cum pe atunci unele lucruri nu erau terminate.
Rudolf Steiner dă citire fabulei încă o dată și spune apoi: Acum, în secolul XX, fabula ar putea fi continuată în felul următor:
Onoare de taur! Și dacă eu aș căuta onoarea, rămânând îndărătnic, asta n-ar fi o onoare de cal, ci o onoare de măgar.
Așa s-ar face acest lucru în epoca actuală. Atunci copiii ar observa imediat că onoarea este de trei feluri: onoare de taur, onoare de cal și onoare de măgar. Taurul te aruncă jos, calul îl duce mai departe pe băiat pentru că e cavaler, măgarul se oprește cu încăpățânare, pentru că în aceasta își vede el onoarea.
Rudolf Steiner: Acum, eu aș vrea să produc mai întâi material pentru ora didactică de mâine [Nota 19], dat fiind faptul că mâine urmează să ne ocupăm în special de studierea perioadelor de vârstă dintre șapte și paisprezece, cincisprezece ani. Astăzi, esențialul va fi să discutăm unele lucruri care vă pot sluji drept indicații. Și atunci nu va trebui să adăugați nimic altceva la ceea ce vă dau astăzi drept îndrumare, ci doar să luați în mână un manual obișnuit și să completați faptele particulare care țin de ceea ce discutăm noi astăzi. Astăzi, va fi mai puțin important să adunăm la un loc cunoștințele noastre concrete; va trebui mai mult să avem grijă să cultivăm în noi spiritul unui învățământ care să poarte în el germenii viitorului. Veți vedea că ceea ce vom discuta noi astăzi intră în discuție pentru școlarii cei mai mari.
Așa că aș vrea să discut cu dvs. ceea ce are legătură cu dezvoltarea civilizației și culturii în Europa între secolele XI-XVII. Nu trebuie să pierdeți din vedere faptul că tratarea unor teme de istorie cu copiii și, la urma urmelor, mai mult sau mai puțin, și cu adulții, e necesar să conțină întotdeauna un element subiectiv. E ușor să spui că la prezentarea faptelor istorice nu trebuie să introducem păreri și idei subiective. De cerut, se poate cere așa ceva, dar de făcut, nu se poate face. Căci veți examina o parte a istoriei, de pe anumite teritorii; dvs. va trebui cel puțin să grupați faptele, fie că le veți grupa dvs. înșivă, fie, dacă țin de un trecut mai îndepărtat, ele vor fi deja grupate, le-au grupat alții.
Presupuneți că prezentați spiritul vechilor germani; veți apela la „Germania” lui Tacitus [Nota 20]. Dar Tacitus a fost un spirit chiar foarte subiectiv, el a grupat chiar foarte mult lucrurile pe care le-a prezentat. Nu aveți voie să sperați că o veți scoate altfel la capăt, decât făcând dvs. înșivă o grupare subiectivă a faptelor sau preluând-o de la alții.
Nu e nevoie decât să vă lămuriți asupra acestui lucru cu ajutorul unor exemple. Iată câteva exemple din bibliografie.
Treitschke [Nota 21] a scris o „Istorie germană a secolului al XIX-lea” în mai multe volume. Ea a stârnit încântarea lui Herman Grimm, care era și el un observator capabil; ea a stârnit spaima multor apartenenți ai Antantei. Dar, dacă-l veți citi pe Treitschke, veți avea imediat sentimentul că tocmai calitățile lui au la bază un colorit puternic subiectiv în gruparea faptelor. În istorie, esențialul este să ai o părere despre forțele și puterile care mână istoria. Acum, la unul părerea este mai matură, la celălalt mai puțin matură, iar acesta n-ar trebui să aibă, de fapt, nici o părere, pentru că nu înțelege nimic în legătură cu forțele motrice ale istoriei. Celălalt, dacă are niște păreri subiective bune, va zugrăvi foarte bine progresul istoric.
Herman Grimm l-a zugrăvit pe Friedrich cel Mare, și Macaulay [Nota 22] l-a zugrăvit pe Friedrich cel Mare. Dar Macaulay ne transmite o cu totul imagine a lui Friedrich cel Mare. Herman Grimm și-a scris articolul chiar ca pe un fel de recenzie a articolului lui Macaulay și a spus, pe baza punctului său de vedere: „Friedrich cel Mare al lui Macaulay, este o figură înțepată de lord englez care prizează tutun.” Deosebirea constă numai în faptul că Herman Grimm este un german al secolului al XIX-lea, iar Macaulay un englez al secolului al XIX-lea. Iar acela care își dă cu părerea asupra amândoura, drept un al treilea, ar fi, de fapt, foarte meschin dacă ar găsi că o imagine e justă, iar cealaltă greșită.
Am putea alege, astfel, exemple mult mai radicale. Mulți dintre dvs. cunosc descrierea lui Martin Luther din cărțile de istorie obișnuite. Faceți o dată experiența de a citi același lucru în cărțile catolice de istorie [Nota 23]; veți face cunoștință cu un Luther pe care nu l-ați cunoscut până acum! După ce veți fi citit, veți fi în încurcătură, spunându-vă că deosebirea este alta decât aceea ce ar rezulta din puncte de vedere diferite. Numai că tocmai dăscălimea viitorului va trebui să depășească asemenea puncte de vedere, provenite din sânul elementului național sau confesional. De aceea, trebuie să ne străduim foarte mult, pentru a face în așa fel încât dascălii să fie oameni cu inimă și vederi largi, să aibă o concepție despre lume vastă, cuprinzătoare. De aici se va deschide o perspectivă liberă și asupra faptelor istorice și noi le vom grupa în așa fel încât să-i transmitem elevului misterele devenirii umane.
Dacă vreți să transmiteți elevilor dvs. ceva referitor la civilizația și cultura secolelor XI-XVII, veți descrie în primul rând evenimentele care au dus la cruciade. Veți descrie desfășurarea primei cruciade, a celei de-a doua, a celei de-a treia. Felul cum, treptat, cruciadele s-au împotmolit și n-au dus la ceea ce trebuia să se realizeze prin ele. Veți descrie spiritul ascetic care a străbătut în acea vreme o mare parte a Europei; cum pretutindeni, prin laicizarea Bisericii, sau, oricum, în legătură cu această laicizare a Bisericii, au apărut naturi umane de felul aceleia a lui Bernard de Clairvaux, plin de o caldă evlavie, de o evlavie care făcea asupra celor din jur impresia că săvârșește minuni. Veți căuta să faceți cunoștință dintr-un manual cu biografia unor asemenea personalități și să le zugrăviți în mod viu în fața elevilor dvs. și veți încerca să faceți să se înalțe acel spirit viu din care s-au dezvoltat călătoriile, grandioase pentru acea epocă, în Orient. Va trebui să descrieți cum au luat naștere pe atunci acele incursiuni sub influența lui Pierre d'Amiens și a lui Walter von Habenichts; apoi incursiunea lui Gottfried de Bouillon și a altor câtorva.
Veți descrie apoi cum s-au pus în mișcare aceste incursiuni cu destinația Orient și cum un număr uriaș de oameni a pierit, adeseori înainte să fi ajuns în Orient. Veți putea descrie foarte bine unor băieți și fete de treisprezece, paisprezece ani felul în care se adună aceste grupuri de oameni, cum se pun în mișcare și cum se mișcă dezordonat spre Orient, și cum mulți oameni pier din cauza împrejurărilor nefavorabile, dar și din cauza trecerii lor pe teritoriile unor popoare străine.
Va trebui să mai descrieți apoi cum cei care au ajuns în Orient realizează pentru început foarte puțin. Veți descrie succesele lui Gottfried de Bouillon, dar apoi veți arăta cum apare o opoziție între cruciații care au participat la cruciadele următoare și politica grecească. Veți arăta cum popoarele grecești sunt cuprinse de invidie în fața faptelor săvârșite de cruciați și veți arăta opoziția dintre ceea ce vor aceștia și ceea ce au de gând grecii cu Orientul; cum grecii, de fapt, vor să implice interesele Orientului în sfera propriilor lor interese, la fel cum cruciații vor să le implice în sfera intereselor lor. V-aș ruga să descrieți în modul cel mai sugestiv felul cum se naște opoziția dintre greci și voința cruciaților.
Apoi, aș fi de părere să arătați că în Orient cruciații combatanți se luptă între ei, în loc să se lupte cu popoarele orientale din Asia apuseană; că popoarele europene se hărțuiesc între ele, și anume, francii și popoarele vecine cu ei ajung să se lupte, din cauza pretențiilor pe care le ridică față de ceea ce fusese cucerit. Cruciadele au luat naștere dintr-un entuziasm înflăcărat, numai că spiritul dezbinării a pus stăpânire pe cruciați, și pe urmă s-a mai ivit și opoziția dintre greci și cruciați.
La toate acestea s-a adăugat opoziția, care s-a făcut din ce în ce mai mult simțită, dintre Biserică și puterile lumești, tocmai în perioada cruciadelor. Și poate că nu e inutil să-i facem deja pe copii să devină puțin conștienți de ceea ce este adevărat, dar a fost acoperit, în toate punctele sale esențiale, de către istoriografia tendențioasă. Gottfried de Bouillon, conducătorul primei cruciade, avea, de fapt, intenția să cucerească Ierusalimul cu gândul de a ridica o contrapondere în fața Romei. El și însoțitorii săi n-au spus acest lucru celorlalți în mod public; dar ei purtau în inimă strigătul de luptă: „Ierusalimul împotriva Romei!” Ei își spuneau: Să facem să se ridice Ierusalimul, pentru ca el să poată deveni centrul Creștinismului, pentru ca Roma să nu mai fie ea acest centru. ‒ Dvs. le veți comunica într-un mod plin de tact copiilor această dispoziție fundamentală a primilor conducători cruciați, acest lucru va fi important.
Ceea ce își propuseseră cruciații erau sarcini mari și erau mari și acele sarcini care au rezultat treptat pentru cruciați din sânul condițiilor existente. Iar, cu timpul, oamenii au devenit prea mici pentru a vedea, fără să fie afectați, cum aceste sarcini cad asupra lor. Aceasta a făcut ca printre cruciați să izbucnească, treptat, în cursul luptelor celor mai violente, imoralitatea și purtările rele.
Luați în mână un manual oarecare, pentru a situa faptele, ca și cum ați ilustra ceva, în mersul general al evenimentelor. Veți observa că eu astăzi, într-adevăr, când grupez, nu descriu în mod tendențios. Voi căuta și în continuare să descriu cele ce s-au petrecut în Europa între secolele XI-XVII numai din punctul de vedere al istoriei culturii și civilizației.
Să presupunem ‒ aceasta este o ipoteză, dar uneori ne putem lămuri tocmai cu ajutorul ipotezelor cu privire la mersul istoriei ‒, să presupunem că francii ar fi cucerit Siria și ar fi înălțat aici o dominație francă, s-ar fi înțeles cu grecii, le-ar fi lăsat grecilor spațiu liber și le-ar fi acordat dominația mai mult în partea anterioară a Asiei Mici. În acest caz, s-ar fi împlinit ceea ce spun niște vechi tradiții grecești, Africa de Nord s-ar fi grecizat. Ar fi fost creată o contrapondere împotriva a ceea ce s-a întâmplat mai târziu. Grecii ar fi exercitat o dominație asupra Africii de Nord, francii ‒ asupra Siriei. Astfel, ei n-ar fi ajuns toți la conflict între ei și n-ar fi pierdut din această cauză dominația. Apoi, tocmai popoarele asiatice cele mai rele, mongolii, mamelucii și osmanii turci, ar fi fost împiedicate să înainteze. Din cauza imoralității și a faptului că, în ultimă instanță, cruciații n-au fost la înălțimea misiunii lor, mongolii, mamelucii și osmanii s-au răspândit tocmai în regiunile pe care cruciații căutau să le europenizeze. Și vedem astfel că marele entuziasm care a cuprins vaste teritorii ale unor popoare și care a dus la formarea cruciadelor a fost urmat de contralovitura din direcția opusă: înaintarea musulman-mongolă, care înființează statele militare-despotice, rămânând multă vreme spaima Europei și umbra întunecată a perioadei cruciadelor.
În timp ce zugrăviți asemenea lucruri, procurându-vă din diferite manuale imaginile de care aveți nevoie, dvs. faceți să se nască în copiii înșiși imagini din evoluția culturii și civilizației, imagini care li se imprimă pentru totdeauna. Iar esențialul este tocmai ca omul să primească imagini la vârsta copilăriei. Ei vor primi imagini, la început, prin descrierile sugestive. Dacă veți reuși mai apoi să oferiți unele descrieri remarcabile ale unor lucrări de pictură ale epocii, prezentându-le și sub formă de opere artistice, veți sprijini prin aceasta cuvântul rostit.
Așadar, pentru început, le-ați arătat copiilor ce anume s-a întâmplat în cadrul cruciadelor. I-ați făcut pe copii să preia în lăuntrul lor imagini ale acestor cruciade. Acum, va fi bine să prezentați pe lângă imaginea-umbră a spaimei mongolic-mahomedane, și reversul, binele care s-a dezvoltat în această perioadă.
Încercați să descrieți în mod expresiv cum pelerinii care au plecat în Orient au făcut cunoștință cu multe lucruri noi. Pe atunci, în Europa agricultura era cu mulți pași rămasă în urmă. În Orient puteai cunoaște o gospodărire mult mai bună a terenurilor agricole. Pelerinii care s-au dus în Orient și s-au întors apoi în Europa ‒ mulți s-au întors în Europa ‒ au adus cu ei o cunoaștere lărgită a practicii agricole și a avut loc, într-adevăr, un avânt al activității agricole de producție. Europenii datorează acest avânt experiențelor pe care pelerinii le-au adus cu ei din călătoriile lor în Orient.
Descrieți în mod atât de sugestiv, încât copiii să vadă totul cu adevărat în fața ochilor, cum înainte de cruciade grâul și cerealele au crescut mai prost, că erau mai scunde, mai rare, nu atât de pline, și cum după cruciade au devenit mai pline ‒ toate acestea în imagini! Descrieți apoi cum pelerinii au aflat cu adevărat și despre industria care era prezentă pe atunci în Orient și pe care Europa încă n-o avea. Occidentul era în multe privințe în urma Orientului. Ceea ce s-a dezvoltat mai târziu atât de frumos, ca activitate industrială, în orașele Italiei și în orașele situate mai în nord, s-a datorat cruciadelor. Cruciadelor li se datorează mult și în ceea ce privește arta. Așadar, puteți face să se nască imagini ale progresului spiritual al culturii și civilizației din această epocă.
Dar le puteți descrie copiilor și le puteți spune: „Vedeți, copii, europenii i-au cunoscut mai întâi pe greci; aceștia s-au despărțit de Roma deja din primul mileniu, dar au rămas creștini. În toate ținuturile apusene s-a crezut că nu poți fi deloc creștin dacă nu-ți înalți privirile spre papă drept capul suprem al Bisericii.” Acum, arătați-le copiilor cum cruciații au aflat, spre marea lor surprindere și ca învățătură pentru ei, că există și creștini care nu-l recunosc pe papa de la Roma. Această disociere dintre latura spirituală a creștinismului și organizarea lumească a Bisericii era pe atunci ceva cu totul nou. Faceți-i pe copii să înțeleagă acest lucru.
Pe urmă, explicați-le faptul că printre musulmani, care erau niște cetățeni ai Pământului mai puțin simpatici, existau, totuși, și oameni nobili, generoși, viteji. Și astfel, pelerinii au cunoscut și oameni care puteau fi viteji și generoși chiar fără să fie creștini. Se putea, deci, ca cineva să fie un om bun, viteaz, fără a fi creștin. Aceasta a fost o învățătură importantă, pentru oamenii din acele vremuri, care a fost adusă de cruciați în Europa.
Așadar, cruciații și-au cucerit o întreagă serie de lucruri în Orient, pe care le-au adus în Europa, în folosul culturii spirituale.
Îi facem pe copii să înțeleagă: „Vedeți, europenii nu aveau nici măcar stambă, nici măcar nu aveau cuvântul pentru aceasta; nu aveau nici muselină; și acesta este un cuvânt oriental. Ei nu se puteau așeza, nu se puteau tolăni pe o sofa, căci de-abia cruciații au adus cu ei sofaua, o dată cu cuvântul „sofa”. Ei nu aveau nici saltea, și „saltea” este un cuvânt oriental. Și bazarul intră în această categorie, el, care indică o cu totul altă mentalitate în ceea ce privește punerea la vedere a produselor, care face să apară expunerea în stil mare a produselor. Conform cu mentalitatea lor, orientalii au făcut bazare în stil mare. În Europa nu exista înainte nimic asemănător, înainte ca europenii să organizeze cruciadele. Nici chiar cuvântul magazin nu e unul european, oricât de mult ar avea de-a face cu activitatea comercială ș.a.m.d. Europenii au preluat de la orientali acest obicei de a deschide magazine din cauza volumului mare al activității comerciale. ‒ „Ne putem imagina”, le spunem copiilor, „ce limitată era viața în Europa, dacă ei nu aveau nici măcar magazine. Tot de la ei vine și cuvântul „arsenal”. Dar, vedeți, europenii au mai învățat și altceva de la orientali, acest lucru l-au adus cu ei în cuvântul „tarif”. A plăti taxe, așa ceva popoarele europene n-au cunoscut decât foarte puțin până în secolul al XIII-lea. A plăti taxe conform unui tarif, a plăti tot felul de dări, acest lucru a fost introdus în Europa de-abia când cruciații au făcut cunoștință cu el la orientali.
Așadar, vedem deja că, sub influența cruciadelor, multe, foarte multe lucruri s-au schimbat în Europa. Din ceea ce au vrut cruciații, nu s-a împlinit prea mult. În schimb, s-au petrecut multe alte lucruri care au schimbat fața Europei, prin ceea ce a fost preluat din Orient. Toate acestea s-au unit apoi cu concepția orientală despre stat, căci statul s-a dezvoltat în Orient mult mai devreme decât în Europa. În Europa, formațiunile administrative erau mult mai labile înainte de cruciade, decât au fost după acestea. Faptul că mai târziu vaste teritorii au fost concentrate și subsumate unor viziuni statale, acest lucru s-a întâmplat, în cele din urmă, tot datorită cruciadelor.
Dar acum ‒ eu pornesc întotdeauna de la premisa că suntem în fața unor copii care au vârsta de care am vorbit ‒ le putem face cunoștință copiilor cu următorul lucru: „Vedeți, copii, voi ați aflat mai înainte, din povestirile cu conținut istoric, că odinioară romanii și-au extins stăpânirea. Pe atunci, în vremea când romanii și-au extins stăpânirea, pe la începutul erei creștine, Europa a devenit săracă, tot mai săracă. Din ce cauză? Oamenii erau nevoiți să-și dea banii altor oameni. Europa Centrală va deveni acum iarăși săracă, deoarece trebuie să-și dea altora banii. Odinioară, europenii erau nevoiți să-și dea banii asiaticilor. Grămezile de bani se duceau spre granițele Imperiului Roman. Datorită acestui lucru, s-a dezvoltat din ce în ce mai mult economia naturală. Acesta este un lucru care s-ar putea întâmpla din nou, oricât de trist ar fi, dacă oamenii nu vor face efortul de a se înălța spre spiritual. În orice caz, în cadrul acestei sărăcii, aici s-a dezvoltat spiritul ascetic, plin de dăruire, al cruciadelor.
Acum însă, prin cruciade, europenii au făcut cunoștință dincolo, în Asia, cu tot felul de lucruri noi, cu producția industrială, cu agricultura. Și astfel au putut produce, la rândul lor, lucruri pe care să le cumpere de la ei asiaticii. Banii s-au întors la ei. Europa a devenit din ce în ce mai bogată tocmai în perioada cruciadelor. Această îmbogățire a Europei a avut loc datorită faptului că ea și-a sporit producția proprie. Aceasta este o altă consecință. Cruciadele sunt niște adevărate migrații ale popoarelor spre Asia. Înapoi, în Europa, au venit anumite cunoștințe și facultăți. Numai prin acestea a devenit posibilă înflorirea Florenței și dezvoltarea ei de mai târziu. Numai prin aceasta a fost posibil să apară figuri precum Dante și alții.”
Vedeți dvs., ar fi necesar să facem în așa fel încât descrierea realităților istorice să fie străbătută de asemenea impulsuri. Dacă în zilele noastre se spune că ar trebui să ne ocupăm mai mult de istoria culturii și civilizației, oamenii cred că trebuie să facă descrierile cele mai seci, felul cum un eveniment decurge dintr-altul. Dar, de fapt, chiar pe aceste trepte școlare inferioare, realitățile istorice ar trebui descrise în așa fel încât noi să fim prezenți în ele cu subiectivitatea noastră, să dezvoltăm imagini, astfel încât epocile să învie cu adevărat. Să facem să învie Europa cea săracă, acoperită doar de ogoare slab cultivate, unde nu existau orașe, unde oamenii își practicau agricultura, care era însă una sărăcăcioasă, să arătăm cum tocmai din această Europă săracă se naște entuziasmul față de cruciade, cum apoi acei oameni, totuși, nu fac față misiunii lor, cum ajung la dezbinare, cum imoralitatea se răspândește, cum ajung apoi ei înșiși la dezbinare în Europa. Cum nu se realizează tocmai ceea ce se intenționase cu cruciadele, cum, dimpotrivă, se creează un teren prielnic pentru musulmani. Cum însă europeanul a învățat mult în Orient, cum iau naștere orașe, orașe înfloritoare, iar în orașe o bogată cultură spirituală. Dar și cum începe să se dezvolte agricultura, cum ogoarele devin mai fertile, cum industria înflorește, cum începe să înflorească și cultura spirituală.
Încercați să puneți în fața copiilor în imagini sugestive toate aceste lucruri și să le arătați că înainte de cruciade oamenii nu se tolăneau pe sofale, că pe atunci filistinismul nu se putea face simțit în familii, pe sofalele din camerele de oaspeți. Dacă veți căuta să descrieți în mod sugestiv această istorie, veți oferi o istorie mai adevărată. Arătați-le cum Europa a devenit săracă până în epoca economiei naturale și cum ea a devenit iarăși bogată, datorită lucrurilor pe care oamenii le-au învățat. Aceste descrieri vor da viață modului de a prezenta istoria!
În zilele noastre ești întrebat adeseori: Ce să citim, ce manual de istorie este cel mai bun? ‒ Nu putem spune decât că: la urma urmelor, oricare este cel mai bun și oricare este cel mai rău; este, desigur, indiferent ce autor istoric luăm în mână. Nu citiți ceea ce stă scris în rândurile cărții, ci ceea ce este cuprins printre rânduri. Căutați să vă lăsați inspirați, pe bază de presimțire, în cunoașterea adevăratei desfășurări a evenimentelor. Căutați să dezvoltați în dvs. un simț fundamental care să vă spună ce este o descriere istorică. Din modul de prezentare vă veți putea da seama care istoric a pătruns în realitatea lucrurilor și care nu a făcut acest lucru.
Veți citi una sau alta la Ranke [Nota 24]. Dacă veți pătrunde ceea ce ați citit la Ranke cu ceea ce facem să trăiască în noi din spiritul realității, dvs. veți spune: Ranke e foarte harnic, totuși, el descrie caracterele de parcă ar fi numai umbre. Putem căuta oriunde; aceștia nu sunt oameni din carne și sânge. Și dvs. puteți spune: Eu nu vreau să mi se prezinte istoria doar ca un joc de umbre.
Unul dintre cursanți dă sfatul de a se apela la Lamprecht.
Rudolf Steiner: Dar aici putem avea, fără îndoială, sentimentul că Lamprecht [Nota 25] prezintă istoria culturii și civilizației, descriind nu oameni, ci niște figuri de carton vopsit, numai că le vopsește cu niște culori cât mai saturate. Aceștia nu sunt oameni; arată ca niște oameni în carne și oase, dar nu sunt decât figuri făcute din carton vopsit. Aici trebuie să spunem, cu siguranță: Poate că Treitschke o fi tendențios, totuși, personalitățile zugrăvite de Treitschke stau pe picioarele lor! El îi pune pe oameni cu amândouă picioarele pe pământ și ei sunt făcuți din carne și sânge. Ei nu sunt figuri de carton, ca cei din manualul lui Lamprecht și nu sunt niște simple umbre, ca la Ranke. Din păcate, nu avem de la Treitschke decât istoria secolului al XIX-lea.
Dacă vreți să vă dezvoltați un simț pentru sesizarea unui mod cu adevărat bun de a scrie istoria și a spiritului unui om care povestește istoria, citiți-l pe Tacitus. Dacă-l veți citi pe Tacitus, atunci totul va deveni absolut viu până la ultimul cuvânt, și Europa și oamenii și grupurile de oameni pe care-i descrie Tacitus ni se vor înfățișa, dacă lăsați ca totul să acționeze asupra simțului realității pe care-l aveți, ca viața însăși! Pornind de aici, căutați să aflați cum ne transpunem într-un alt mod de a descrie realitățile istorice.
Oricum, ceva cu totul perimat nu putem citi, altfel, înflăcăratul Rottek [Nota 26] ar mai fi încă ceva foarte bun. Dar el e perimat, nu numai în ceea ce privește faptele, ci și în ceea ce privește mentalitatea. Căci el privește cu sfințenie Constituția de atunci din Baden și liberalismul, el le implică și în interpretarea vieții din vechea Persie, din Egiptul sau din Grecia antică. Dar el face totul cu multă înflăcărare, astfel încât n-am putea decât să dorim ca și în epoca noastră să existe istorici ca Rottek.
Dacă încercați să citiți descrierile uzuale și faceți efortul de a vă îndrepta atenția spre ceea ce acolo este adeseori omis, veți ajunge să puteți pune în fața copiilor niște tablouri vii ale dezvoltării istorice din secolele XI-XVII. Și veți omite, la rândul dvs., multe dintre lucrurile care se povestesc despre Friedrich Barbarossa, despre Richard Inimă de Leu, despre Friedrich al II-lea. Unele lucruri sunt, desigur, interesante, dar nu prea importante pentru cunoașterea reală a istoriei. Mult mai important este să le facem cunoscute copiilor marile impulsuri ale istoriei.
Acum ne vom ocupa de sarcina pe care ne-am propus-o, de felul cum am trata o clasă în care un număr de elevi sau eleve manifestă o simpatie exaltată față de dascăl sau de dăscăliță.
Simpatiile exaltate cu adevărat periculoase încep, de fapt, abia pe la doisprezece-treisprezece ani. Ceea ce depășește în această privință vârsta școlară, este, fără îndoială, un caz grav. Înainte de acest moment, în asemenea situații e deosebit de important să nu luăm totul foarte în serios și să știm că multe vor trece iarăși, cu siguranță.
Urmează o discuție în cadrul căreia mulți participanți își exprimă părerea referitor la această temă.
Rudolf Steiner: Consider că blamarea deschisă în fața clasei este o sabie cu două tăișuri foarte ascuțite, pentru că doare prea tare și-l smulge pe elev din contextul clasei. Foarte greu se restabilește legătura unor asemenea copii pe care i-am blamat cu restul clasei. De obicei, copiii reușesc să-și impună voința de a fi retrași din școală.
F. amintește, printre alte lucruri pe care dascălul le poate face, și rugăciunea.
Rudolf Steiner: Foarte adevărat!
F.: trebuie să vorbim cu copilul respectiv și să-i abatem simpatia în altă direcție.
Rudolf Steiner sintetizează: Principiile sunt juste, e just să abatem în altă direcție puterea de a se entuziasma, puterea de dăruire.
Numai că nu veți realiza mult dacă stați mult de vorbă cu acești copii, pentru că lor aceasta le-ar conveni de minune. Dat fiind faptul că această simpatie exaltată are la bază într-o mult mai largă măsură sentimente și pasiuni, nu reprezentări, va fi extraordinar de greu să acționăm în mod eficient împotriva ei dacă venim în întâmpinarea pasiunii prin întâlniri frecvente.
E adevărat că simpatia exaltată provine din entuziasm și dintr-o putere de dăruire ajunse pe făgașuri greșite. La copiii înzestrați intră în considerare mai mult puterea de entuziasmare, la cei slabi, mai puțin dotați, puterea de dăruire.
Lucrul în sine nu e atât de important, dar el devine important din cauza urmărilor sale asupra participării la activitatea școlară, deoarece atunci când nutresc o asemenea simpatie, copiii învață mai puțin.
O simpatie exaltată generală, a tuturor copiilor, nu e prea primejdioasă, ea nu durează mult, trece foarte repede. În sânul clasei apar așteptări care nu se împlinesc. Aceasta duce la dezamăgiri și apoi se vindecă de la sine. Aici poate avea un efect foarte bun și o povestire umoristică prezentată în fața întregii clase. Pericolul apare abia atunci când grupuri de elevi încep să nutrească o asemenea simpatie exaltată.
A fost necesar să reflectăm la întreaga problemă, pentru că ea poate juca un rol mai mult sau mai puțin important în activitatea școlară practică. Exaltarea în sine nu e chiar lucrul cel mai rău, dar o exaltare nesănătoasă îl slăbește pe om. Din cauza ei, copiii devin delăsători și letargici. Este vorba uneori de stări de slăbiciune îngrijorătoare ale copiilor.
Lucrurile stau pe muchie de cuțit, pentru că, dacă se iau măsurile cuvenite, simpatia se poate preschimba în contrariul ei, în ură.
Este, de asemenea, foarte bine să spunem: Te-ai încălzit prea tare, du-te pentru cinci minute afară - și așa mai departe. În general, într-un asemenea caz, esențialul este să individualizăm, nu numai în ceea ce-i privește pe copii, ci și în ceea ce privește modul de a-i trata. Trebuie să ne folosim de toate mijloacele care, la o examinare sănătoasă a situației, credem că ne pot fi de ajutor.
Dar de un lucru ar trebui să avem mare grijă, și anume ca elevii respectivi să nu-și dea seama că noi știm de simpatia lor exaltată. Ar trebui să desfășurăm o adevărată artă în a-i face să creadă că noi n-am observat nimic. Chiar în ceea ce privește măsurile pe care le luăm, copilul ar trebui să creadă că aceste lucruri le-am face oricum.
Să presupunem că un număr de copii nutrește o simpatie exaltată față de un dascăl care, acasă, are el însuși patru, cinci, șase copii. El are la dispoziție leacul cel mai simplu: îi invită, de pildă, pe copiii respectivi la o plimbare și-i aduce cu el și pe propriii săi copii. Așa ceva va fi de mare ajutor. Dar copiii nu trebuie să-și dea seama în ce scop i-a invitat. De asemenea lucruri concrete ar trebui să ne folosim din plin.
Esențialul, într-un asemenea, caz este doar să ne comportăm noi înșine corect și să nu-i tratăm pe copii respectivi altfel decât pe ceilalți. Să avem o grijă minuțioasă de a ne purta corect. Să nu ne lăsăm atinși de o asemenea simpatie exaltată; și atunci, după un timp, ea trece! Rămâne însă ceva care trebuie să ne dea de gândit, și anume faptul că în locul simpatiei exaltate apare o anumită antipatie. Pe aceasta o putem diminua dacă nu ne trădăm absolut deloc. Nu le dăm ocazia să observe că știm ceva, și atunci ura nu va fi atât de mare ca în cazul în care-i admonestăm prea tare sau îi blamăm în fața clasei. Povestim o scurtă istorioară în care această situație apare ca fiind caraghioasă. Dar trebuie să creăm aparența că o povestim din întâmplare. Nu putem scăpa de consecința că pe urmă ia naștere o anumită antipatie. Dacă vom lucra ani de zile cu copiii, ne vom putea câștiga iarăși o simpatie normală.
Nu putem împiedica nici apariția celei de a doua consecințe, și anume că, atunci când exaltarea ia o formă îngrijorătoare, copiii sunt slăbiți ulterior prin aceasta. După ce totul a trecut, noi trebuie să-i ajutăm să depășească această slăbiciune. E terapia cea mai bună la care putem recurge. Toate celelalte mijloace: Du-te pentru cinci minute afară, plimbare, ș.a.m.d. ‒ pot fi folosite; dar trebuie să ne situăm întotdeauna pe poziția ignorării sănătoase a situației. Copilul va fi întru câtva slăbit; ceea ce dascălul însuși poate face este să-l ajute pe urmă cu multă dragoste.
În cazul în care situația devine foarte îngrijorătoare, dascălul, dat fiind faptul că el însuși este obiectul, nu va putea face prea mult și atunci trebuie chemați în ajutor alți sfătuitori.
O sarcină cu un conținut mai mult didactic și mult mai puțin educativ: Fiecare să-și imagineze că un număr de copii din clasa lui nu prea ține pasul într-o privință oarecare, la socotit, de pildă, la limbi străine, la cunoștințe despre natură, la gimnastică sau la euritmie. În cel fel ați încerca să veniți în întâmpinarea unei asemenea calamități printr-un mod special de a trata facultățile umane ale unor asemenea copii, dacă ea apare la vârsta școlii primare timpurii? Cum le-ați acorda ajutor și prin intermediul celorlalte materii?
