Voi începe azi prin a vă prezenta, atât cât se poate cu mijloacele noastre limitate, experimentul despre care am vorbit ieri. Vă spuneam că dacă un corp solid incandescent își răspândește lumina și trimitem această lumină printr-o prismă, atunci obținem o imagine luminoasă, un spectru asemănător celui de la soare. Iar atunci când lăsăm un gaz incandescent să radieze lumină obținem o imagine luminoasă, dar numai dintr-o zonă a spectrului (sau, pentru diferite alte substanțe, în mai multe zone), formându-se linii izolate sau mici benzi. Restul spectrului este în acest caz nedezvoltat. Prin experimente laborioase am putea percb epe faptul că pentru fiecare sursă luminoasă există un spectru complet, ce se întinde de la roșu la violet. Dacă producem de pildă un spectru cu ajutorul Natriului incandescent, obținem un spectru extrem de slab și, într-o zonă a acestuia, o linie mai intensă galbenă, care, prin acțiunea ei contrastantă atenuează tot restul. De aceea se spune că Natriul oferă în principal doar această linie galbenă. Iar un lucru deosebit (bine cunoscut de altfel de mai mult timp și reactualizat prin experiența din 1859 a lui Kirchoff-Bunsen [Nota 23]) se produce atunci când lăsăm să acționeze simultan o sursă luminoasă ce emite un spectru continuu și o sursă luminoasă cum este linia de Na; atunci această linie a Natriului acționează ca un corp netransparent, se opune calității de culoare din acea zonă (în cazul nostru a galbenului), o stinge, astfel că, în loc de galben acolo apare o linie neagră. Rămânând în interiorul faptelor putem spune că pentru galbenul din spectru se dezvoltă un alt galben ce trebuie să aibă în zona respectivă cel puțin aceeași intensitate și care acționează ca un corp netransparent. Veți vedea că deja din elementele pe care le asociem vom putea găsi o bază pentru înțelegerea fenomenului. Important este să respectăm faptele concrete. Vom vedea în continuare, dacă lucrurile merg bine, că producând Natriu incandescent apare o linie neagră în spectru. Deoarece nu putem face experimentul prin proiectarea spectrului pe un ecran, vom privi spectrul în mod direct prin proiectarea lui în ochi. Și în acest caz se vedea spectrul, numai că, în loc să fie deviat în sus, va fi invers, el va fi deviat în jos, iar culorile sunt și ele inversate. Am discutat deja despre cauza apariției culorilor în acest fel, în cazul când privim direct prin prismă (v. Fig. 4.3). Noi producem cilindrul de lumină cu ajutorul acestui aparat, îl lăsăm să treacă pe aici și privim la cilindrul refractat, văzând simultan și linia neagră a Natriului. Sper că veți reuși să o vedeți; dar trebuie să veniți și să priviți într-o desăvârșită ordine militărească – ceea ce în Germania de azi nu-i prea greu de realizat –. (Experimentul este prezentat fiecăruia).
Și acum vom folosi și puținul timp ce ne-a mai rămas la dispoziție. Vom trece la tratarea legăturii dintre culori și corpuri. Pentru a putea trece la căutarea raporturilor dintre culori și așa-numitele corpuri, trebuie să vă mai arăt ceva. Priviți, aici pe ecran este captat spectrul complet. Voi așeza în calea cilindrului de lumină un vas ce are în el sulfură de Carbon în care este dizolvat puțin Iod, și vă rog să observați modificarea spectrului. O dată avem un spectru clar, iar când pun în calea cilindrului de lumină soluția de Iod în sulfura de carbon, aceasta stinge complet zona luminoasă. Acum vedeți în mod clar spectrul despărțit în două părți, partea din mijloc fiind stinsă. Astfel că vedeți numai violetul de o parte, iar de cealaltă roșul-gălbui. Deci dacă las lumina să treacă prin soluția de Iod în sulfura de Carbon, spectrul complet îl vedeți despărțit în două părți, și vedeți numai cei doi poli.
S-a pierdut mult timp și de aceea vă voi mai putea expune doar ceva principial. Privitor la relația culorilor cu corpurile ce le vedem în jur (și toate corpurile sunt colorate într-o anumită măsură), problema principală este de a explica modul în care corpurile din jurul nostru apar colorate, ele având o anumită legătură cu lumina și dezvoltând oarecum, prin ființa lor materială, o relație cu lumina. Un corp apare roșu, altul albastru, ș.a.m.d. Cel mai simplu este să spunem (în sensul fizicianului ce consideră lumina incoloră drept suma tuturor culorilor): când lumina soarelui cade pe un corp, roșul apare deoarece acest corp absoarbe toate celelalte culori, cu excepția roșului pe care-l reflectă. Tot așa simplu se poate explica de ce este un corp albastru: se absorb toate celelalte culori și se reflectă albastrul. Important este însă să renunțăm la un asemenea principiu speculativ de a da explicații, și să ne apropiem, pe baza faptelor, de procesul – evident complicat – al vederii așa-numitelor corpuri colorate; să asociem fenomenele între ele pentru a accede în acest fel la ceea ce se prezintă ca fenomenul cel mai complicat. Pe drumul nostru suntem ghidați de următoarele: Ne amintim că deja în secolul al XVII-lea, pe vremea când oamenii mai practicau alchimia, se vorbea de așa-numiții Fosfori, ca purtători de lumină. Pe vremea aceea, prin Fosfori se înțelegea următorul lucru. Să luăm un exemplu; un cizmar din Bologna [Nota 24] a făcut o experiență de alchimie cu un fel de Baritină, așa-numita piatră bologneză. El a expus-o la lumină și i-a apărut însușirea remarcabilă: un timp după aceea piatra încă mai lumina cu o anumită culoare. Această piatră din Bologna a căpătat o relație față de lumină, relație care a putut fi evidențiată prin faptul că după ce a fost expusă la lumină, și apoi lumina a fost îndepărtată, ea a continuat să lumineze. De aceea, după ce au fost cercetate în diferite feluri privitor la această însușire, mineralele respective au fost numite Fosfori. Când în literatura acelor timpuri întâlniți expresia Phosphor, nu trebuie sa vă gândiți la ea în sensul în care este înțeleasă astăzi, ci la corpuri fosforescente, purtătoare de lumină, la substanțe , fosforescente. Dar de fapt acest fenomen al persistenței luminii, al fosforescenței, nu este chiar așa de simplu; fenomenul simplu este un altul.
Dacă luați petrol obișnuit și priviți ceva luminos prin intermediul lui, vedeți petrolul colorat galben slab. Dar dacă vă așezați în așa fel ca lumina să străbată petrolul și îl priviți dinspre sursa luminoasă, acesta vă va apare albastru-luminos, dar numai cât timp lumina cade pe el. Putem experimenta aceasta cu diferite substanțe. Un caz deosebit de interesant constă în a dizolva clorofila, verdeața plantelor. Când privești în contralumină printr-o asemenea soluție, ea îți apare verde (v. Fig. 5.1); dar dacă te plasezi în spatele luminii în așa fel ca soluția să fie aici, iar aici lumina ce o străbate, și privești dinspre sursa luminoasă, atunci clorofila luminează înapoi roșiatic, roșu, așa cum petrolul luminează albastru.
Există o multitudine de substanțe care ne arată în acest fel că – datorită relației lor cu lumina –, într-un fel se comportă atunci când redau lumina din sine, și într-altul atunci când lumina le străbate ca pe niște corpuri transparente. Dacă privim clorofila dinspre sursa de lumină, vedem oarecum ceea ce a pus lumina în clorofilă, vedem relația dintre lumină și clorofilă. Acest fenomen al emisiunii luminoase a corpului ce este stimulat de sursa luminoasă, se numește fluorescență. Și putem spune: ce este fosforescența? Ea este o fluorescență ce persistă în timp. Fluorescență constă în aceea că de exemplu clorofila apare roșie numai atâta timp cât lumina acționează asupra ei; la fosforescență, îndepărtăm lumina iar Baritina de exemplu mai luminează un timp. Astfel că la ea această proprietate a radiației luminoase colorate se menține, pe când la clorofilă, nu. Acum aveți două trepte: una este fluorescență – facem ca un corp să ne apară colorat atât timp cât îl iluminăm –, iar a doua este fosforescența: facem ca un corp să mai lumineze un timp după aceea. Și acum, o a treia treaptă: corpul apare în permanență colorat în prezența luminii; avem deci fluorescență, fosforescența, și starea cromatică de durată a corpurilor.
În acest fel am comparat fenomenele între ele. Să încercăm acum să ne apropiem într-un mod obiectiv de fenomene cu ajutorul reprezentărilor noastre. Pentru aceasta este necesar să vă mai însușiți o anumită reprezentare, pe care în ora următoare, o vom prelucra în cadrul contextului global.
Să ne îndreptăm atenția într-o altă direcție, și vă rog să mă urmăriți cât mai exact și precis: să ne reamintim formula (deja pomenită) privitoare la viteza v. O viteză oarecare a ceva ce se află în mișcare continuă, se exprimă, după cum știți, prin aceea că s, traseul parcurs de acest ceva, este împărțit prin timpul t, formula fiind v = s/t. Și ia naștere părerea, că undeva în natură există un traseu spațial parcurs s, un timp în care este parcurs spațiul respectiv, spațiul fiind apoi împărțit la timpul real t; și astfel se obține viteza, ea nefiind considerată ca ceva real, ci mai mult o funcție matematică, un rezultat al calculului. Dar în natură nu este așa. Dintre aceste trei mărimi: viteză, spațiu și timp, singura cu adevărat reală este viteza. Ceea ce există în afara noastră, este viteza; pe celelalte două – s și t – le obținem numai descompunând prin diviziune pe v – care este ceva unitar și de sine stătător – în două lucruri abstracte, deduse pe baza vitezei existente. Noi procedăm în felul următor: vedem un corp zburând prin spațiu cu o anumită viteză. Faptul că el are o viteză, este singurul lucru real. Dar în loc să considerăm totalitatea fenomenului cinematic, a acestui corp ce zboară rapid, noi gândim folosind două abstracțiuni, descompunem pentru noi în două abstracțiuni, ceea ce constituie în fond o unitate. Prin faptul că există o viteză, ia naștere un spațiu parcurs. Noi îl luăm în seamă mai întâi pe acesta din urmă. Apoi, ca un al doilea element, ținem cont de timpul în care este parcursă traiectoria respectivă; iar din viteza – care este ceva unitar și de sine stătător –, se deduc în mod rațional spațiul și timpul. Dar noi avem acest spațiu numai pentru că el a fost creat de către viteză, iar privitor la timp, lucrurile stau la fel. Raportate la acest ceva real pe care-l notăm cu v, spațiul și timpul nu sunt niște realități, ci produse ale unui proces de abstractizare, pe care le formăm pornind tocmai de la viteză. Și ajungem în concordanță cu realitatea exterioară numai dacă ne este clar că abia în cadrul procesului nostru de interpretare am creat această dualitate – spațiu și timp –, că în afara noastră avem ca reală doar viteza, iar spațiul și timpul au fost create în mod convențional cu ajutorul a două abstracțiuni în care am putut dezmembra viteza. Căci de viteză ne putem lipsi, dar de spațiu și timp nu ne putem despărți; ele sunt în percepția noastră, în lăuntrul activității noastre de percepere noi suntem una cu spațiul și timpul. Ceea ce spun acum este încărcat de consecințe: noi suntem una cu spațiul și timpul. Reflectați profund asupra acestui lucru! Afară în lume noi nu ne unim cu viteza, ci cu spațiul și timpul. Dar ceea ce este unit în mod intim cu noi nu trebuie atribuit în mod global corpurilor exterioare, ci trebuie doar folosit pentru a se obține o reprezentare corespunzătoare despre aceste corpuri. Ar trebui să spunem: noi învățăm să cunoaștem viteza cu ajutorul spațiului și timpului, de care suntem intim legați, dar nu ar trebui să spunem: corpul parcurge o traiectorie, ci numai: corpul are o viteză. De asemeni, nu ar trebui să spunem: corpul are nevoie de un timp, ci numai: corpul are o viteză. Noi măsurăm viteza prin intermediul spațiului și timpului. Timpul și spațiul sunt instrumentele noastre iar lucrul important este că ele sunt unite cu noi. Prin aceasta vedeți încă o dată clar conturată limita dintre așa-numitul aspect subiectiv privitor la spațiu și timp, și caracterul obiectiv al vitezei. Va fi foarte bine să vă clarificați cât mai pe deplin cu privire la acest aspect, căci va fi ca o iluminare lăuntrică; vă va deveni clar că v nu este doar raportul dintre s și t, că deși numărul v este exprimat prin catul dintre s și t, ceea ce exprim eu prin acest număr reprezintă faptic o realitate de sine stătătoare, a cărei esență constă în aceea că are o viteză. Iar ceea ce v-am prezentat acum privitor la spațiu și timp – faptul că ele nu pot fi separate de noi, că nu ne este permis să ne despărțim de ele –, acest aspect este valabil și pentru alte lucruri.
Mai este și astăzi încă foarte răspândit printre oameni königsbergianismul* – mă refer la kantianism –. Acest königsbergianism trebuie privit ca atare. Căci s-ar putea ca cineva să creadă că mai înainte aș fi vorbit în spirit königsbergian. Asta ar însemna: spațiul și timpul sunt în noi. Dar eu nu spun că spațiul și timpul sunt în noi, ci spun: atunci când percepem elementul obiectiv – viteza –, avem nevoie de spațiu și timp pentru percepție. Spațiul și timpul sunt simultan în noi și în afara noastră, dar noi cu spațiul și timpul ne unim, pe când cu viteza nu ne unim. Ea trece șuierând pe lângă noi. Și acest mod de abordare este esențial diferit de kantianismul königsbergian.
* Kant a trăit la Konigsberg (n.trad.)
Dar cele spuse despre spațiu și timp mai sunt valabile pentru încă ceva. Așa cum suntem uniți cu realitatea, cu obiectivitatea prin intermediul spațiului și timpului, iar viteza trebuie mai întâi să fie căutată, tot așa ne aflăm împreună cu așa-numitele corpuri în interiorul unui element comun, atunci când le privim în lumină. Putem vorbi despre o obiectivitate a luminii, tot așa de puțin pe cât putem vorbi despre o obiectivitate a spațiului și timpului. Noi înotăm în spațiu și timp, tot așa cum înoată și corpurile cu o anumită viteză în lăuntrul spațiului și timpului. Înotăm în lumină tot așa cum corpurile înoată în lumină. Lumina este un element comun între noi și acel ceva din afara noastră, numit de către noi corpuri. Vă puteți deci reprezenta că atunci când iluminați în mod treptat întunericul cu ajutorul luminii, spațiul se umple cu ceva – să-l numim x –, ceva în interiorul căruia vă aflați Dvs., și în interiorul căruia se află chiar și cele ce vă sunt exterioare. Un element comun în care Dvs. și elementele* înotați. Trebuie să ne întrebăm acum? cum se face că de fapt suntem cufundați în lumină? Noi nu putem înota cu așa-numitul nostru corp fizic în interiorul luminii, ci doar cu corpul nostru eteric. Ne aflăm cu corpul nostru eteric înlăuntrul luminii (spuneți-i dacă vreți: eterul luminii, nu acesta este lucrul esențial). Deci suntem cufundați cu corpul eteric în lăuntrul luminii.
* În sensul celor patru elemente din concepția anticilor: pământ, apă, aer și foc (n.trad.)
Am văzut pe parcursul acestor zile cum culorile iau naștere în cele mai diverse feluri, în prezența luminii. Culorile iau naștere în lumină în modurile cele mai diferite, ele apărând și ca cromatism al așa numitelor corpuri, atât cel determinat situațional cât și cel permanent, de durată. Noi într-un fel vedem fantomaticele culori, care se nasc și pier în lumină. Dacă eu proiectez încoace doar un spectru, el este ca o fantomă ce parcă se furișează grăbită prin spațiu. Astfel de culori putem vedea în lumină. Dar ce se întâmplă de fapt? Noi suntem cufundați în lumină cu corpul nostru eteric; cum ne comportăm față de culorile ce trec pe aici? Este vorba pur și simplu de faptul că noi ne aflăm în ea cu corpul nostru astral, noi suntem aici uniți cu culorile prin intermediul corpului nostru astral. Nu mai rămâne decât să admiteți, că acolo unde vedeți culori sunteți uniți cu ele prin propria astralitate. Pentru a dobândi o cunoaștere reală nu vă mai rămâne decât să vă spuneți: Pe când lumina de fapt rămâne invizibilă, noi înotăm în lăuntrul ei. Așa cum nu putem considera din punctul nostru de vedere spațiul și timpul ca elemente obiective, din cauză că suntem amplasați – împreună cu obiectele — în lăuntrul lor, tot așa trebui să considerăm lumina ca pe un element de asemeni comun, iar culorile ca pe ceva ce poate lua naștere numai deoarece intrăm într-o relație a corpului nostru astral cu ceea ce face lumina.
Să presupunem acum că am produs în acest spațiu A B C D un fenomen oarecare de culoare, un spectru sau ceva similar, în orice caz un fenomen ce se poate desfășura numai în lumină (Fig. 5.2). Atunci va trebui să recurgeți la o relație astrală cu lumina. Dar mai puteți de exemplu să colorați aici o suprafață, astfel ca A – C să vă apară ca un corp, să spunem de culoare roșie. Spunem că A – C este roșu. Atunci priviți suprafața corpului și vă faceți mai întâi o reprezentare grosieră că sub această suprafață a corpului, peste tot în profunzime, ar fi roșu. Vedeți Dvs., realitatea este puțin altfel. Și aici aveți o relație astrală, dar prin suprafața acestui corp sunteți separați de legătura astrală pe care o realizați prin intermediul culorii. Pătrundeți bine acest lucru! Când vedeți în lumină culorile, culorile spectrale*, aveți legături astrale directe cu ele, nu se interpune nimic între Dvs. și aceste culori. Când vedeți culorile corpurilor, (culorile corporale), se interpune ceva între ele și corpul Dvs. astral, iar prin acest ceva contractați totuși legături astrale cu culorile corpurilor. Vă rog să primiți precis cu înțelegerea și cu sentimentul aceste lucruri, reflectând profund asupra lor, întrucât ele sunt noțiuni de bază, importante, pe care le vom dezvolta în continuare. Numai cu ajutorul lor vom putea dobândi noțiunile fundamentale, necesare unei fizici ce stă în legătură nemijlocită cu realitatea.
* Este vorba de spectrul de culori dobândite la trecerea printr-o prismă transparentă, v. de ex. Fig. 4.3 (n. tr.).
În încheiere aș vrea să mai menționez faptul că – în cadrul acestor expuneri – mă străduiesc să vă prezint mai mult decât ceea ce puteți să aflați cu ușurință dacă vă cumpărați primul manual bun. De asemenea, nu vreau să vă prezint ceea ce puteți citi în „Tratatul despre culoare” al lui Goethe [Nota 25], ci ceea ce nu puteți găsi în nici unul dintre ele, dar vă permite să le studiați în mod spiritual. Dacă nu suntem „credincioși” ai fizicii, nu este nevoie să devenim nici „credincioși” al lui Goethe, căci Goethe a murit în 1832 și noi nu declarăm un goetheanism de anul 1832, ci unul de anul 1919, adică un goetheanism ce a evoluat în continuare. Vă rog să prelucrați și să aprofundați cele ce v-am spus astăzi privitor la relațiile astrale.
