Am prezentat ieri, într-o anumită legătură, două ramuri ale științei, care după concepția noastră actuală sunt foarte îndepărtate, cel puțin aparent, una de alta. Am vrut să arăt, de fapt, că știința astronomiei trebuie să ne ofere niște cunoștințe care să poată fi utilizate într-o cu totul altă ramură științifică, unde modul acesta de abordare, care ia în considerare realități astronomice, este exclus cu desăvârșire; cu alte cuvinte, am arătat că astronomia trebuie să fie legată cu embriologia; că fenomenele de dezvoltare ale celulei, în special ale celulei sexuale, nu pot fi înțelese fără a apela la realități din astronomie, aparent atât de îndepărtate de embriologie.
Am arătat că în cadrul vieții noastre științifice va trebui să survină o adevărată regrupare, deoarece astăzi ne aflăm în situația în care omul, care parcurge un anumit proces de instruire, se trezește pur și simplu intrat în sfera categoriilor strict delimitate ale științelor actuale, iar după aceea nu are posibilitatea ca cele explicate în cadrul domeniilor delimitate rigid ale științelor actuale să le aplice la domenii care, din punct de vedere al obiectului studiat, sunt apropiate [Nota 12], dar de care nu ia cunoștință decât din acele puncte de vedere din care ele nu își dezvăluie întreaga lor înfățișare. Dacă pur și simplu este adevărat, așa cum se va arăta pe parcursul acestor conferințe, că nu putem înțelege stadiile succesive ale dezvoltării embrionare ale omului dacă nu înțelegem imaginea lor polară – fenomenele cerești, dacă acest lucru este adevărat – și chiar se va arăta că este adevărat – atunci nu vom putea profesa embriologia fără să practicăm astronomia. Pe de altă parte, nu vom putea practica astronomia fără a deschide anumite perspective spre realitățile embriologice. Studiind astronomia vom studia de fapt ceva care își arată cea mai importantă acțiune a sa în dezvoltarea embrionului uman. Și cum să ne lămurim asupra rostului și justeței realităților astronomice, dacă nu facem în nici un fel legătura dintre ele și celelalte realități, în care tocmai își arată acest rost și această justețe.
Vedeți cât de necesar este să ajungem astăzi la o concepție rațională despre lume în tot acest haos în care ne aflăm, mai ales în viața științifică. Dacă însă nu luăm decât aspectele cele mai comune, de zi cu zi, va fi extraordinar de greu ca cineva să conceapă, fie și numai sub formă foarte generală la început, ceea ce am caracterizat eu ieri. Căci însuși mersul istoriei a adus cu sine un mod matematico-mecanic de a înțelege realitățile astronomice, iar în ceea ce privește realitățile embriologice un fel de a le înregistra care face complet abstracție de orice este matematică și mecanică, sau dacă se face o legătură oarecare cu elementul matematico-mecanic atunci ea se realizează într-un mod pur exterior, fără a lua în considerare unde își are originea acel ceva ce s-ar putea exprima și sub formă matematico-mecanică în dezvoltarea embriologică.
Să mai indicăm acum o maximă, pe care Goethe [Nota 13] a enunțat-o dintr-un anumit simțământ, simțământ al cunoașterii l-aș numi eu, care în fond face trimitere la ceva deosebit de important. Referitor la aceasta puteți citi Maxime în proză a lui Goethe și comentariile pe care le-am adăugat la ediția apărută în „Deutsche National Literatur”, unde vorbesc pe larg despre acel pasaj. Goethe spune acolo că fenomenele naturii sunt privite atât de rupt de om, încât se tinde din ce în ce mai mult ca atunci când se tratează fenomenele naturii să nu se mai ia în considerare absolut deloc omul. El însă, dimpotrivă, era de părere că fenomenele naturii își arată adevărata lor importanță abia atunci când sunt privite, fără excepție, în legătură cu omul, cu întreaga organizare omenească. Prin aceasta Goethe a făcut trimitere la un mod de cercetare care astăzi este în mare parte dezavuat. A fi obiectiv astăzi înseamnă să cercetezi natura făcând complet abstracție de om. Se vede aceasta cât se poate de clar la unele ramuri ale științei, cum ar fi de exemplu astronomia. Aici deja s-a ajuns să nu se mai țină deloc seama de om. Ba dimpotrivă, suntem mândri că realitățile așa-zis obiective au scos la iveală faptul că omul nu este decât un fel de fir de praf pe Pământul redus la o planetă care se deplasează în spațiu, mai întâi în jurul Soarelui și apoi odată cu Soarele sau altcumva; că nu este nevoie să se țină seama de acest fir de praf care se plimbă aici pe Pământ; că nu trebuie să se țină seama decât de ceea ce este extraomenesc, mai ales atunci când avem în față fenomenele cerești mari. Întrebarea este dacă în felul acesta se pot într-adevăr obține rezultate reale.
Aș dori să mai atrag încă o dată atenția asupra felului cum va trebui să decurgă analiza chiar în cadrul acestor conferințe: ceea ce veți considera a fi dovezi va rezulta abia pe parcursul conferințelor. Astăzi va trebui să folosim puțin gândirea conceptuală, pentru a defini mai întâi anumite noțiuni. Va trebui mai întâi să construim anumite noțiuni, după care să trecem la verificarea lor.
De unde am putea dobândi, de fapt, ceva real în privința fenomenelor cerești? Această întrebare trebuie să ne preocupe în primul rând. Putem dobândi ceva despre fenomenele cerești prin simpla folosire a matematicii aplicată acestora? Dacă nu ne situăm pe o poziție de superioritate – cum că iată „ce grozav de departe am ajuns” [Nota 14] noi astăzi și tot ce s-a făcut mai înainte era ceva copilăresc – evoluția gândirii omenești ne poate dezvălui deja că punctele de vedere pot suferi mutații.
Plecând de la anumite puncte de vedere ajungem să avem o mare venerație pentru ceea ce au făcut de exemplu vechii caldeeni pentru observarea cerului. Vechii caldeeni aveau observații [Nota 15] deosebit de exacte asupra legăturii existente între sistemul de cronometrare omenesc și fenomenele cerești. Ei aveau o știință calendaristică extraordinar de importantă, iar multe dintre cele care ni se par a fi evident apanajul științei actuale conduc de fapt la origine până la caldeeni. Și cu toate acestea caldeenii se mulțumeau cu reprezentarea matematică că Pământul ar fi un disc plat, deasupra căruia se arcuiește semisfera bolții cerești, pe care sunt prinse stelele fixe, față de care se mișcă planetele – printre planete ei considerau și Soarele. Calculele pe care le-au efectuat ei au avut la bază acest tablou – lucru pe care bineînțeles știința actuală îl poate cataloga ca o eroare fundamentală, ca ceva copilăresc. Și cu toate acestea calculele lor erau în mare măsură corecte.
Știința, sau mai bine spus direcția pe care a luat-o știința a progresat. Putem arăta că a existat o etapă în care se credea că Pământul ar fi de fapt fix, că Venus și Mercur se mișcă în jurul Soarelui, deci că Soarele indică oarecum centrul de rotație pentru mișcarea lui Venus și Mercur, că celelalte planete – Marte, Jupiter, Saturn – se deplasează tot în jurul Pământului și nu în jurul Soarelui și că cerul stelelor fixe se rotește, de asemenea, în jurul Pământului.
Vedem apoi cum s-a progresat spre o concepție care face ca și Marte, Jupiter și Saturn să se rotească în jurul Soarelui, Pământul rămânând fix iar Soarele, împreună cu planetele care se rotesc în jurul lui, continuând să se miște în jurul Pământului, tot așa precum și cerul cu stele. În mare, aceasta era și concepția lui Tycho Brahe [Nota 16] pe timpul când contemporanul acestuia, Copernic, a impus apoi cealaltă concepție, că Soarele ar trebui considerat fix, că Pământul se numără și el printre celelalte planete și se rotește împreună cu ele în jurul Soarelui. Pe vremea lui Copernic s-au ciocnit puternic între ele [Nota 17] o concepție, care exista și în vremea Egiptului antic, care susține că Pământul este fix, că celelalte planete se mișcă în jurul Soarelui, concepție pe care și Tycho Brahe încă o susținea, și concepția lui Copernic, care a rupt-o radical cu considerarea centrului de coordonate în centrul Pământului, mutând pur și simplu centrul de coordonate în centrul Soarelui. Căci, în fond, toată schimbarea pe care a făcut-o Copernic nu a constat în altceva decât că a mutat centrul de coordonate din centrul Pământului în centrul Soarelui.
În ce a constat de fapt întrebarea pe care și-a pus-o Copernic? Aceasta era: Cum s-ar putea reduce această mișcare planetară – care apare așa complicată, căci așa apare ea văzută de pe Pământ – la niște traiectorii mai simple? Dacă privim planetele de pe Pământ, în analizarea traiectoriilor lor trebuie să pornim de la tot felul de linii în formă de buclă, de genul celor din figura 1.
Dacă avem în vedere deci centrul de coordonate în centrul Pământului, este necesar să considerăm pentru planete niște traiectorii extraordinar de complicate. Copernic și-a spus cam în felul următor: Mut, deocamdată cu titlu experimental, centrul întregului sistem de coordonate în centrul Soarelui și traiectoriile complicate ale planetelor se vor reduce la niște traiectorii circulare simple sau, cum s-a spus mai târziu, la niște traiectorii în formă de elipsă. Totul nu era decât un demers de construire a unui sistem cosmic, care să poată înfățișa traiectoriile planetare sub forma unor curbe cât mai simple. Astăzi vedem că există o situație foarte ciudată. Acest sistem copernican, dacă îl utilizăm ca sistem pur matematic, permite desigur aplicarea calculelor la realitate la fel de bine ca oricare altul anterior. Putem calcula eclipsele de Lună și de Soare cu vechiul sistem caldeean, egiptean, tychonian, copernican. Putem deci prevedea procesele exterioare de pe cer, care sunt bazate pe mecanică, pe matematică. Orice sistem este la fel de potrivit în acest scop ca oricare altul dintre ele. Ceea ce diferă este doar faptul că prin intermediul sistemului copernican ne putem face reprezentările cele mai simple. Există însă o ciudățenie, și anume aceea că în astronomia practică nu se operează de fapt cu sistemul copernican. În mod surprinzător, pentru a afla de exemplu datele necesare științei calendaristice se apelează la sistemul tychonian! Astăzi de fapt situația este următoarea: se calculează cu ajutorul sistemului tychonian și este valabil sistemul copernican. Chiar de aici se poate vedea cât de puțin riguros principial, de fapt cât de puțin esențial este ceea ce se ia în considerare [Nota 18] în cadrul acestor descrieri care merg pe linie pur matematică și pun la bază forțe mecanice.
Mai există acum și altceva foarte curios, la care astăzi, pentru început, aș face doar aluzie și în felul acesta putem să ne punem de acord în privința țelului conferințelor noastre. Curiozitatea constă în aceea că, după aprecierile sale, Copernic pune la baza sistemului cosmic trei principii. Primul principiu este acela că Pământul se rotește în jurul propriei lui axe nord-sud în 24 de ore. Al doilea principiu, pe care Copernic îl așază la baza imaginii cerești, este acela că Pământul se rotește în jurul Soarelui, că deci există o mișcare de revoluție a Pământului în jurul Soarelui, că aceasta se face prin rotirea într-un anumit mod a Pământului. Această rotire nu se face însă în jurul axei nord-sud a Pământului, care indică mereu Polul Nord, ci în jurul axei eclipticii, care formează cu axa propriu-zisă a Pământului un unghi. Deci Pământul face oarecum o rotație în jurul axei nord-sud pe durata unei zile de 24 de ore, la care se mai adaugă încă o rotație, rotația anuală, în timpul căreia face aproximativ 365 astfel de rotații zilnice – prin aceasta indicându-se rotația în jurul Soarelui. Fiindcă, nu-i așa, dacă el se rotește mereu în felul acesta și apoi se mai rotește o dată în jurul Soarelui, este la fel cum se rotește Luna în jurul Pământului, care îndreaptă spre noi aceeași față. La fel face și Pământul când se rotește în jurul Soarelui, numai că el nu face această rotație în jurul axei față de care se rotește pe durata unei zile. El se rotește deci în jurul altei axe în această zi de un an, care se suprapune peste zilele de numai 24 de ore.
Al treilea principiu pe care îl pune în evidență Copernic este acela că Pământul nu execută numai aceste rotații, în jurul axei nord-sud și în jurul axei eclipticii, ci execută și o a treia rotație, care se prezintă ca o mișcare retrogradă a axei nord-sud în jurul axei eclipticii însăși. Prin aceasta, rotația în jurul axei eclipticii se anulează într-un anume sens. Prin aceasta axa Pământului indică mereu Polul Nord (Steaua Polară). În timp ce prin rotația în jurul Soarelui ea ar trebui să descrie un cerc, respectiv o elipsă în jurul polului eclipticii, prin rotația proprie, care este în sens opus, ea indică mereu Polul Nord: de fiecare dată când Pământul merge un pic mai departe, axa lui se rotește înapoi. Copernic a presupus acest al treilea principiu, și anume că această orientare spre Polul Nord se face prin faptul că axa Pământului însăși, datorită unei rotații în sine, a unui fel de înclinații, anulează continuu cealaltă rotație. Deci această rotație, anulându-se continuu, nu are nici o însemnătate pe parcursul anului.
În astronomia mai nouă, care a clădit pe baza celor descrise de Copernic, a intervenit ceva bizar [Nota 19], și anume faptul că se admit primele două principii, iar al treilea este ignorat; peste această ignorare a celui de al treilea principiu se trece, aș zice, fără nici un fel de ezitare, spunându-se că stelele sunt atât de departe, încât chiar dacă axa Pământului ar rămâne continuu paralelă cu ea însăși ea tot spre același punct va arăta mereu. Se spune deci: Axa nord-sud a Pământului rămâne prin această rotație în jurul Soarelui mereu paralelă cu ea însăși. Copernic nu a presupus așa ceva, ci a presupus o rotație permanentă a axei Pământului. Nu ne situăm deci pe poziția sistemului copernican, ci – fiindcă i-a fost cuiva mai comod – s-au luat primele două legi de bază ale lui Copernic, a treia s-a lăsat deoparte [Nota 20], în speranța deșartă că axa Pământului nu ar trebui să se deplaseze pentru ca să arate mereu spre același punct, că punctul ar fi atât de departe încât, chiar dacă axa se deplasează, ea totuși arată spre același punct. Fiecare poate să-și dea seama că aceasta nu este decât o amăgire. Așa se face că astăzi avem un sistem copernican care de fapt omite un element extrem de important.
Istoria dezvoltării astronomiei moderne este prezentată în așa fel încât nimeni nu observă că se omite un lucru important. Doar așa este posibil să prezinți istoria atât de frumos, ca atunci când spui: Aici se află Soarele, Pământul se rotește în jurul lui după o elipsă, în unul dintre focarele ei stă Soarele (fig. 2).
Și apoi, desigur, nu s-a mai putut rămâne la punctul de vedere copernican inițial, după care Soarele ar fi fix. Se atribuie Soarelui o mișcare, dar se rămâne pe poziția că Soarele avansează cu întreaga elipsă, că ia naștere ceva, elipse noi, una după alta (fig. 3). Fiind nevoiți să introducă o mișcare a Soarelui, se adaugă pur și simplu ceva nou la ceea ce există deja, obținând de asemenea o descriere matematică, foarte comodă ce-i drept, dar punându-se foarte puțin problema realului, a posibilităților de situare în realitate. Vom vedea că după această metodă nu poți determina modul cum se mișcă Pământul decât după stele, după poziția aparentă a stelelor, și că are o mare importanță dacă se admite sau nu o mișcare, pe care trebuie să o presupunem în mod necesar, respectiv înclinația axei Pământului care anulează continuu rotația anuală. Căci prin compunerea mișcărilor individuale se obțin totuși mișcări rezultante. Dacă o omitem pe una dintre ele, deja întreg ansamblul nu mai este corect. De aceea întreaga teorie după care Pământul se rotește în jurul Soarelui după o elipsă poate fi pusă sub semnul întrebării.
Din acest fapt puteți vedea ușor că în aparent cea mai sigură dintre științe – pentru că este și cea mai matematică –, respectiv în astronomie, există astăzi întrebări arzătoare, care rezultă în primul rând pe cale istorică. Și de aici ia naștere întrebarea: Da, dar atunci prin ce anume viețuim această nesiguranță față de ceea ce este propriu-zis știința astronomiei? Iar aici trebuie să continuăm să ne întrebăm, trebuie să îndreptăm întrebarea într-o altă direcție: Printr-o abordare pur matematică ajungem oare să dobândim o siguranță reală? Gândiți-vă totuși că atunci când analizați matematic ceva analiza este sustrasă oricărui contact cu realitatea exterioară. Elementul matematic este ceva care urcă din interiorul nostru [Nota 21]. Se sustrage contactului cu oricare realitate exterioară. De aceea, din capul locului trebuie înțeles faptul că atunci când ne apropiem de realitatea exterioară cu un fel de a privi care se sustrage oricărei realități uneori nu avem practic cum să ajungem decât la ceva relativ.
Vreau să fac anticipat câteva considerații. Să revenim acum la realitate. Se poate întâmpla ca atunci când analizăm ceva din punct de vedere pur matematic și această considerare matematică nu o saturăm destul de mult cu realitate în analiza noastră să nu răzbată la suprafață suficient de energic realitatea, încât să ne putem apropia în mod just de fenomenele lumii exterioare. Aceasta ne impune atunci să aducem eventual mai aproape de om fenomenele cerești, să nu le considerăm a fi complet separate de om. Atunci când spuneam că ceea ce se întâmplă afară, pe cerul înstelat, trebuie văzut prin amprenta pe care o lasă în realitățile embrionare, este doar un caz particular al acestei apropieri a fenomenelor cerești de om. Dar să privim mai întâi chestiunea mai superficial. Să vedem dacă nu găsim poate o altă cale decât cea care urmărește doar aspectul matematic în tratarea fenomenelor ceresti.
Putem să aducem efectiv mai aproape de om fenomenele cerești, în ceea ce privește legătura lor cu viața pământească, în primul rând din punct de vedere calitativ. Astăzi nu ne vom sfii să luăm ca punct de pornire niște considerații aparent elementare, deoarece tocmai aceste considerații elementare sunt excluse din cele ce se iau astăzi ca bază în astronomie. Să ne întrebăm doar: Cum se prezintă oare lucrurile ce intervin și în cercetarea astronomică atunci când examinăm viața omului pe Pământ? Aici putem privi fenomenele exterioare, care se petrec în jurul omului, din trei puncte de vedere diferite. Putem să le privim din punctul de vedere pe care eu l-aș numi al vieții solare, al vieții Soarelui, al vieții lunare și al vieții terestre, telurice.
Să privim mai întâi în sens strict popular, pur și simplu elementar, cum se desfășoară aceste trei aspecte în jurul omului și în om. Astfel, ni se arată foarte clar că pe Pământ ceva se află într-o strânsă dependență de viața solară; de viața Soarelui, în cadrul căreia vom căuta apoi și acea parte de mișcare sau repaus ș.a.m.d. care este Soare. Dar la început vom face abstracție de aspectul cantitativ și ne vom ocupa de aspectul calitativ; vom încerca să deslușim în ce mod depinde, de exemplu, vegetația unei regiuni de pe Pământ de viața solară. În ceea ce privește vegetația, nu avem decât să evocăm în fața ochilor ceva ce este unanim cunoscut, diferența dintre stările de vegetație din primăvară, vară, toamnă și iarnă, și atunci vom putea spune: În vegetația însăși vedem de fapt amprenta vieții solare. Pământul se deschide pe întinsul unei anumite zone, unui ceva aflat în afara lui, în spațiul cosmic, iar această deschidere ni se arată în dezvoltarea vieții vegetative. Când el se închide din nou față de viața solară, vegetația dă înapoi.
Între teluricul pur și solar vom găsi însă o anumită interacțiune. Să ne referim la deosebirea care apare chiar în cadrul vieții solare, atunci când viața telurică devine alta. Trebuie să adunăm faptele elementare. Veți vedea după aceea cum ne conduce aceasta mai departe. Să luăm de exemplu Egiptul și Peru, două regiuni aflate în zona tropicală, Egiptul o depresiune joasă și Peru un platou înalt. Comparați acum vegetația și veți vedea cum intervine teluricul, deci depărtarea față de centrul Pământului, în viața solară. Nu trebuie deci decât să urmăriți aspectul vegetației de pe Pământ, să nu considerați Pământul doar ca pe ceva mineral, ci să observați în plus și vegetația în raport cu Pământul; în tabloul pe care îl prezintă vegetația veți avea atunci un punct de referință al raporturilor pământescului cu cerescul. Cel mai clar însă vom obține acest tablou dacă ne îndreptăm atenția asupra factorului uman.
Aici, pe Pământ, avem în primul rând două aspecte opuse: cel polar și cel tropical. Efectul acestei opoziții se arată clar în viața omenească. După cum știți, viața polară provoacă în om o anumită stare spiritual-apatică. Contrastul brusc dintre iarna lungă și vara la fel de lungă, care au aproape semnificația de zi și noapte, provoacă în om o anumită apatie, astfel încât putem spune că omul trăiește aici într-un mediu natural care îl face apatic. În regiunea tropicală omul trăiește de asemenea într-un mediu natural care îl face apatic. La baza apatiei regiunilor polare stă însă o vegetație exterioară sărăcăcioasă, care, în mod curios, chiar acolo unde se dezvoltă este firavă și sărăcăcioasă. La baza apatiei de la tropice a omului stă o vegetație bogată, luxuriantă. Din tot acest aspect al mediului putem spune următoarele: Apatia care îl cuprinde pe om în regiunile polare este alta decât aceea care îl cuprinde în regiunile tropicale. În ambele regiuni el devine apatic, dar apatia rezultă oarecum din motive diferite. În zona temperată există o egalizare. Aici facultățile umane se dezvoltă, aș putea spune, într-un anumit echilibru.
Nimeni nu se îndoiește acum că aceasta are întru câtva de-a face cu viața solară. Dar cum arată această legătură cu viața solară? Dacă mergem în profunzimea lucrurilor – cum am mai spus, aș vrea mai întâi să expun unele lucruri într-un mod conceptual, pentru a putea în felul acesta să ajungem la noțiuni – găsim că viața polară acționează asupra omului în așa fel încât inițial viața solară se dezvoltă aici foarte puternic. Pământul se sustrage aici influenței vieții solare, nu lasă ca acțiunile Soarelui să urce în sus, în vegetație. Expus propriu-zis vieții solare este omul – nu trebuie să căutați viața Soarelui doar în căldură –, și că așa se întâmplă o confirmă aspectul vegetației.
Deci în zona polară avem o preponderență a influenței solare. Ce fel de viață predomină în zona tropicală? Acolo predomină viața telurică, a Pământului. Ea irumpe în vegetație, care este luxuriantă, bogată. Aceasta îi răpește de asemenea omului echilibrul facultăților sale, însă dinspre o altă direcție în nord față de sud. În regiunile polare lumina Soarelui reprimă dezvoltarea interioară a omului; în regiunile tropicale, ceea ce izbucnește din Pământ înăbușe facultățile sale interioare. Și putem vedea un anumit contrast, acela care se arată în predominarea vieții solare în jurul polilor și a vieții telurice în regiunile tropicale, în apropierea Ecuatorului.
Dacă privim omul evocând în minte forma lui, vom putea spune: În cadrul vieții din zona polară, acea parte din conformația sa exterioară care reproduce forma de sferă a cosmosului – capul – este expusă mai mult spațiului extrapământesc. În zona tropicală sistemul metabolic și sistemul-membre sunt expuse mai mult vieții terestre. Ajungem astfel să vedem că există o relație specială între capul omului și viața extrapământească și între sistemul metabolic membre și viața terestră. Vedem deci că omul este astfel situat în univers încât cu partea cap, cu organizarea lui neurosenzorială se raportează mai mult la spațiul extraterestru, cu organizarea metabolică mai mult la viața terestră, iar în zona temperată va trebui să găsim un fel de echilibrare permanentă între sistemul cap și sistemul metabolic. În zona temperată va trebui să înțelegem formându-se în special sistemul ritmic al omului.
Vedeți acum că există o anumită legătură între această tripartiție a omului – sistem neurosenzorial, sistem ritmic,–sistem metabolic – și lumea exterioară. Vedeți că sistemul cap este subordonat mai mult mediului înconjurător, că sistemul ritmic este un echilibru între mediul înconjurător și lumea terestră, iar sistemul metabolic este subordonat lumii terestre.
Mai urmează să includem acum și celălalt aspect, cel care ne prezintă viața solară într-o altă relație față de om. Legătura dintre viața omului și viața solară nu o putem raporta în cele din urmă decât la ceea ce se întâmplă în decursul anului între viața terestră și viața extraterestră. Dar în definitiv și pe parcursul zilei avem de-a face cu un fel de repetare, sau cu ceva asemănător a ceea ce se întâmplă în decursul anului. Cursul anului este determinat de raportul Soarelui față de Pământ, cursul zilei este și el determinat la fel. Dacă privim lucrurile din punct de vedere matematico-astronomic, vom pomeni, când vorbim de cursul zilei, despre mișcarea de rotație a Pământului în jurul axei sale, iar când vorbim de cursul anului, despre mișcarea de revoluție a Pământului în jurul Soarelui. Dar atunci ne limităm dintru început la realități foarte simple. Nu avem în nici un caz dreptul să spunem că pornim de la ceva care într-adevăr ar fi un teren solid pentru a privi lucrurile, care să ne ofere date suficiente. Să examinăm acum cursul anului prin prisma a tot ceea ce am văzut până acum. Nu vreau să spun deocamdată: rotație a Pământului în jurul Soarelui, ci: cursul anului, modificările care au loc în cursul anului sunt în legătură cu tripartiția omului, și dacă acest curs al anului, datorită condițiilor terestre, se structurează în mod diferit la tropice, în zona temperată, la poli, de aici se vede că acest curs al anului are de-a face cu toată această alcătuire a omului, cu raportul celor trei mădulare ale omului tripartit. Dacă putem lua în considerare acest lucru, atunci vom obține o bază mai largă și probabil vom putea ajunge la cu totul altceva decât dacă măsurăm pur și simplu unghiul pe care îl face o direcție a telescopului cu o altă direcție. Se pune problema să câștigăm principii mai largi, ca să putem judeca faptele.
Iar atunci când vorbim de cursul zilei, vorbim – în sensul astronomiei – despre rotația Pământului în jurul axei sale. Aici însă ne apare, pentru început desigur, ceva diferit. Se observă o independență foarte mare a omului de acest curs al zilei. Dependența omenirii de cursul anului, respectiv de ceea ce este legat de cursul anului, organizarea structurii omenești în diferitele regiuni de pe Pământ, acest lucru ne arată o dependență foarte mare a omului de viața solară, de modificările care apar pe Pământ ca urmare a vieții solare. Cursul zilei ne arată mai puțin acest lucru. Fără îndoială putem spune: Și în ceea ce privește cursul zilei se manifestă poate ceva interesant, dar aceasta este relativ puțin important în contextul întregii vieți a omului.
Negreșit, există o mare deosebire dacă stăm să analizăm fiecare personalitate umană în parte. Goethe, care din punct de vedere strict omenesc poate fi considerat un tip de om normal, un tip de ființă normală, se simțea cel mai productiv în munca lui dimineața, Schiller mai mult noaptea. Asta arată că acest curs al zilei are totuși o anumită influență asupra unor lucruri mai delicate din nautra umană. Iar cine are un simț pentru astfel de lucruri va putea chiar confirma că a întâlnit mulți oameni în viață care i-au mărturisit că gândurile cu adevărat importante pe care le-au avut au fost concepute în amurg, cumva deci la o oră temperată a cursului zilei, nu la miezul zilei, nu la miezul nopții, ci la o oră moderată din cursul zilei. Un lucru este sigur, și anume acela că omul este într-un fel independent de mișcarea Soarelui în timpul zilei. Vom mai reveni asupra importanței acestei independențe și vom arăta [Nota 22] în ce constă totuși o anume dependență.
Un al doilea element este viața lunară, viața care este legată de Lună. Se poate întâmpla ca enorm de multe lucruri care s-au spus în cursul evoluției omenirii legat de acest subiect astăzi să se dovedească a fi doar niște fantasmagorii. Vedem însă că într-un anume fel viața terestră ca atare are fără îndoială de-a face, prin fenomenele de flux și reflux, cu mișcarea Lunii. Și nu trebuie trecut cu vederea nici faptul că în cele din urmă la femeie anumite funcții coincid cu fazele Lunii, dacă nu în ce privește simultaneitatea, cel puțin ca durată și ca mod de desfășurare a lor, că deci ceva esențial pentru dezvoltarea omului în ceea ce privește durata de timp [Nota 23] se arată a fi în legătură cu fazele Lunii. Și putem spune: Acest proces al funcțiilor femeiești s-a sustras cursului general al naturii, dar a rămas totuși o copie fidelă a lor. El are aceeași durată de timp.
De asemenea, nu trebuie neglijat nici faptul că viața de fantezie a omului are într-adevăr extraordinar de mult de-a face cu fazele Lunii – numai că, dacă sunt respinse din capul locului astfel de lucruri, nu se pot face observații corespunzătoare, exacte. Iar cine ar tine un calendar al creșterii si descreșterii vieții sale de fantezie ar putea observa cât de mult are de-a face aceasta cu mersul fazelor Lunii. Acest lucru însă, faptul că viața lunară are influență asupra unor organe subordonate ei, trebuie studiat chiar pe fenomenul de somnambulism. Iar aici se pot studia fenomene interesante, care în viața normală a omului sunt ocultate, dar care există totuși în adâncurile naturii umane și care în ansamblul lor arată că viața lunară este în legătură cu sistemul ritmic al omului, în aceeași măsură în care viața solară este legată de sistemul său neurosenzorial.
Acum aveți deja o încrucișare. Am văzut că viața solară se dezvoltă pe Pământ în așa fel încât în zona temperată acționează asupra sistemului ritmic. Interferând cu această acțiune, viața lunară apare ca influențând direct sistemul ritmic.
Iar dacă privim viața terestră propriu-zisă, nu trebuie să pierdem din vedere că influența teluricului asupra omului se produce de fapt într-o zonă care de obicei nu este observată, dar influența asupra acestei zone se produce fără doar și poate. Vă rog să vă îndreptați puțin atenția asupra unui fenomen cum ar fi de exemplu dorul de casă. Putem minimaliza dorul de casă. Sigur că îl putem explica prin așa-numitele obișnuințe sufletești și altele de genul acesta. Dar vă rog să luați în considerare faptul că este foarte posibil ca în urma așa-numitului dor de casă să apară fenomene fiziologice. Dorul de casă îl poate face pe om să zacă în pat bolnav [Nota 24]. El se poate manifesta prin fenomene astmatice. Iar dacă se studiază complexul fenomenelor dorului de casă și al consecințelor lui, respectiv chiar fenomenele astmatice și epuizarea fizică generală, un fel de tuberculoză, sau oftică cum se spune popular, ajungem de asemenea să înțelegem că în cele din urmă dorul de casă, ca sentiment general, se bazează pe o schimbare a metabolismului, pe o modificare a sistemului metabolic; că acest dor de casă nu este decât reflexul în conștiență al modificărilor metabolismului și că aceste modificări provin exclusiv de la schimbarea care se petrece în noi atunci când ne mutăm dintr-un loc, cu influențele lui telurice, care vin de jos, în alt loc, cu alte influențe telurice ce vin de jos. Vă rog să analizați aceasta împreună cu alte lucruri, care unora, din păcate însă, nu le inspiră de obicei nici o reflecție științifică.
Goethe, am mai spus-o, se simțea deosebit de stimulat să compună poezii, să-și aștearnă pe hârtie producțiile sale, dimineața. Dacă însă avea nevoie de un stimulent, îl lua pe acela care, potrivit naturii sale, acționează cel mai puțin direct asupra metabolismului, dar îl excită din direcția sistemului ritmic, acest stimulent fiind vinul. Goethe se stimula cu vin. Sub acest aspect el era în special un om solar, adică lăsa să acționeze asupra sa influențele vieții solare. La Schiller sau la Byron se întâmpla invers. Schiller compunea cel mai bine poezii după ce Soarele apunea, deci atunci când viața solară era mai puțin activă, iar el folosea ca stimulent ceva care acționa puternic asupra metabolismului – punci cald – care are alt efect decât cel pe care îl avea vinul asupra lui Goethe. Punciul are o acțiune asupra întregului sistem metabolic. Pământul acționează asupra omului prin metabolism. Astfel, putem spune că Schiller a fost în esență un om teluric. Oamenii telurici acționează de asemenea mai mult prin elementul emoțional, volitiv, oamenii solari mai mult prin liniște, prin contemplație. Goethe a și devenit pentru oamenii care nu agreau solarul, ci numai teluricul – ce țintuiește de Pământ –, „magul bătrân și rece”, așa cum era numit la Weimar, „magul bătrân și rece cu gușuliță” [Nota 25]. Este numele care i se dădea lui Goethe la Weimar în secolul al XIX-lea.
Aș dori să vă mai atrag atenția și asupra altui lucru. Reflectați puțin, după ce am observat această situare a omului în contextul cosmic, la următorul aspect: Pământ, Soare, Lună – Soarele acționând mai mult asupra sistemului neurosenzorial, Luna acționând mai mult asupra sistemului ritmic; Pământul, prin faptul că îi dă omului substanțele sale pentru hrană, deci activează substanțele direct în el, acționează asupra sistemului metabolic, acționează teluric. În om putem găsi puncte de reper pentru explicația a ceea ce este extraomenesc, a cerescului, pe un fundament mai temeinic decât simpla reglare a unghiului lunetei sau ceva asemănător. Astfel de puncte de reper le găsim în special atunci când examinăm natura existentă în exteriorul omului, dar o facem astfel încât să vedem în ea mai mult decât o simplă înregistrare a faptelor una după alta. Analizați metamorfoza la insecte. În cursul anului există în mod cert ceva care oglindește viața solară, exterioară. Vreau să spun că pentru a urmări în om elementul solar, lunar și teluric trebuie să întreprindem cercetarea mai mult spre interior. În metamorfozele care apar în viața insectelor, noi vedem cursul anului exprimându-se direct în formele succesive pe care le ia insecta. Astfel, putem spune că probabil nu trebuie să procedăm doar cantitativ, ci trebuie să vedem și aspectul calitativ care ni se revelează în astfel de fenomene. De ce să întrebăm mereu doar cum se vede în obiectiv un fenomen oarecare din cosmos. De ce să nu întrebăm cum reacționează nu obiectivul lunetei, ci insecta? Cum reacționează natura umană? Cum ar putea acestea să dea în vileag ceva despre mersul fenomenelor cerești? Iar în cele din urmă ar trebui să ne întrebăm: Nu ni se oferă aici niște baze mai largi, încât să nu ni se întâmple ca în teorie, când, vrând să explicăm din punct de vedere filosofic imaginea despre lume, suntem copernicani, iar când facem calcule calendaristice sau de alt gen luăm de bună imaginea tychoniană despre lume, lucru pe care astronomia îl mai practică și astăzi; sau să fim chiar copernicani, însă să lăsăm pur și simplu deoparte ceea ce este mai important la Copernic, respectiv a treia teoremă fundamentală a sa? Nu am putea oare, lucrând pe o bază mai largă, să ne ridicăm și în acest domeniu de la cantitativ la calitativ, învingând nesiguranțele care fac ca problemele fundamentale ale astronomiei să fie în prezent dintre cele mai arzătoare?
Ieri am încercat să arăt întâi legătura fenomenelor cerești cu fenomenele embrionare, iar astăzi legătura lor cu omul deja dezvoltat. Aici aveți o indicație pentru o reordonare a vieții științifice, așa cum este de dorit a fi făcută. Dar luați ceea ce de asemenea am menționat în cursul analizei de astăzi. V-am făcut atenți asupra legăturilor sistemului metabolic omenesc cu viața terestră. Am stabilit că în om facultatea de percepție se datorează sistemului neurosenzorial, care este oarecum în legătură cu viața solară, în special cu viața cerească; avem sistemul ritmic, care este legat de ceea ce există între cer și Pământ; avem sistemul metabolic, care este legat de Pământul însuși, așa încât dacă ne-am uita la omul metabolic propriu-zis probabil că am putea să ne apropiem prin el de ființialitatea teluricului. Ce facem noi astăzi când vrem să ne apropiem de teluric? Ne comportăm precum geologii [Nota 26]. Cercetăm lucrurile dinspre partea lor exterioară. Ele au însă și o latură interioară. Nu arată ele oare această latură, în adevărata ei înfățișare, abia atunci când trec prin om?
Astăzi a devenit un ideal să analizezi raportul dintre substanțe rupt de om și să te rezumi la a examina acțiunea reciprocă a substanțelor în laboratorul chimic, prin diverse manipulări, pentru ca să ajungi îndărătul ființei substanțelor. Dacă însă ar fi adevărat că substanțele își dezvăluie esența lor abia în natura umană, ar trebui să practicăm chimia în așa fel încât să ne apropiem de natura umană. Ar trebui să construim o legătură între chimia existentă și procesele chimice care au loc în om, așa cum vedem că există o legătură între astronomie și embriologie, între astronomie și structura de ansamblu a omului, acea natură tripartită a lui. Vedeți dumneavoastră, lucrurile se întrepătrund reciproc. Noi ne situăm în viața reală abia atunci când privim aceste lucruri în interacțiunea lor.
Pe de altă parte însă, întrucât Pământul se găsește în spațiul cosmic, va trebui să vedem din nou legătura dintre ceea ce este teluric și fenomenele astronomice. Acum avem o legătură între astronomie și substanțele de pe Pământ, o legătură între Pământ și metabolismul uman și mai avem o influență directă a fenomenelor solare, cerești, asupra omului însuși. Este ca și cum am avea o întâlnire în om a ceva ce vine din cer, atât direct cât și pe o cale ocolită, prin intermediul substanțelor Pământului. Substanțele Pământului acționează asupra metabolismului uman. Asupra omului ca atare mai acționează direct influențele care vin din cer. În om se întâlnesc deci influențele directe, pe care le datorăm vieții solare, cu acele influențe care îl străbat indirect, prin intermediul Pământului, deci care au suferit o modificare prin intermediul Pământului. Astfel putem spune următoarele: Interiorul omului îl putem explica și din punct de vedere fizic-anatomic drept o conlucrare a influențelor directe extrapământești cu acele acțiuni extrapământești care au suferit influențele Pământului înainte să aflueze în om, unde se întrepătrund (fig. 4).
Vedeți că atunci când analizăm omul în totalitatea sa ni se asociază întregul cosmos, iar pentru a ajunge să analizăm omul este necesar să ținem seama de această asociere. Ce a făcut, prin urmare, specializarea din cadrul științei? Ea ne-a abătut de la realitate. Ne-a introdus în domenii pur abstracte. Și am arătat în ce postură se găsește astronomia: deși trece drept știință sigură, susține, atunci când face calcule calendaristice, altceva decât în teorie; ea este copernicană, dar omite ceea ce este mai important la Copernic; vedem deci că pretutindeni intervine o nesiguranță și iese la iveală faptul că aici nu este conținut lucrul care ar trebui să ne preocupe: plăsmuirea omului din întregul cosmos.
