Biblioteca antroposofică


AŞA CUM L-AU VǍZUT…

Fragment din:

RUDOLF STEINER
O EPOPEE A SPIRITULUI ÎN SECOLUL XX

de SIMMONE RIHOUET-COROZE

Ediţia a treia prescurtata


Traducere de ADRIANA ONOFREI


Traducere din limba franceză după
Simone Rihouet-Coroze,
Qui etait Rudolf Steiner? Une épopée de l'esprit au 20e siècle,
Triades-Editions, Paris, 1992

©2002 Toate drepturile pentru traducerea în limba română sunt rezervate
Editurii UNIVERS ENCICLOPEDIC

AŞA CUM L-AU VǍZUT…


Cum discipolii lui de astăzi sunt prietenii de ieri, nimeni nu are prilejul să noteze schimbările care apar, fizic, în el. Fotografiile – rare – reflectă unele transformări profunde; trăsăturile fine, sublimate, controlul atitudinii, avântul staturii – s-ar spune că a crescut – şi, peste toate acestea, ochii, aceşti ochi care vibrează atât de puternic încât par străbătuţi de raze de soare; fixaţi asupra interlocutorului, radiază bunătate. Ascultă cu calm şi răbdare; afabil şi curtenitor până în cele mai mici detalii. „De altfel – scria mai târziu Marie de Sivers –, el considera politeţea, ca şi formele exterioare, o virtute indispensabilă în relaţiile sociale. Lipsa de corectitudine însemna pentru el o lipsă de disciplină interioară. La el într-adevăr corectitudinea se confunda cu bunăvoinţa firească; bunătatea inimii năştea formele. Dar acolo unde lipsea delicateţea sentimentelor cerea cu atât mai mult respectul formelor, pentru a evita vulgaritatea şi grosolăniile care le-ar fi înlocuit repede... La începutul relaţiilor noastre, l-am întâlnit în cercuri literare; totdeauna era o apariţie cu totul deosebită de cei care se aflau în jurul lui. Era ca un prinţ al spiritului în mijlocul unor trunchiuri nefinisate şi, deşi se găseau acolo personalităţi marcante, se deosebea de ceilalţi aşa cum se deosebeşte un oţel fin de minereurile brute. Rar a fost mai asemănător un portret al lui Rudolf Steiner – în perioada în care chipul lui încă nu purta ridurile adânci pe care le dau grija, amărăciunea, cugetarea neîntreruptă şi veghea nocturnă – ca tabloul lui Rembrandt: Omul în armură.

Putea rămâne gânditor timp îndelungat atunci când se întorcea de la conferinţele ţinute sau atunci când lăsa jos pana cu care tocmai umpluse pagini după pagini, cu această scriere, pe care îmi plăcea să o numesc stelară.“


Să ascultăm câţiva martori oculari ai anilor 1904-1908.

Un tânăr student care asistase în 1904 pentru prima dată la o conferinţă ne-a oferit această imagine despre Rudolf Steiner: „Doctorul Steiner intră în sală. Nu poţi să uiţi vreodată această ţinută, această privire. Îmi imaginasem că voi vedea un fel de Brahman cu barbă neagră şi cu manta lungă, aşa cum erau reprezentaţi acei Mahatma, ale căror portrete le văzusem. A apărut însă un om care amintea mai curând de umanişti ca Erasmus din Rotterdam. Nu era foarte înalt, dar dădea impresia că este. Chipul lui fără barbă degaja acea distincţie cunoscută care îl anunţă pe gânditor; nasul foarte drept, întreaga lui fiinţă respira nobleţe. Părul negru şi destul de lung era dat pe spate, o şuviţă având mereu tendinţa să alunece în stânga frunţii. Purta atunci o lavalieră. Era acum în sală şi îşi plimba privirile peste mulţimea ascultătorilor care se înghesuiau.

A urcat la pupitru şi a început să vorbească. Privirea îndreptată la început către auditoriu părea că se întoarce treptat spre înăuntru. Vorbea din ceea ce contempla lăuntric. Frazele se construiau pe măsură ce gândea. Cuvintele aveau o mare putere şi modul lui de a vorbi avea în el un fel de dar de a trezi ceva ce era adormit în inimi. Vieţuiai în mod direct o parte a forţei care modelase aceste expresii. Simţeai cum se precizează şi creşte în tine legătura care te uneşte cu realitatea unei lumi mai mari, mai vaste, mai bogate, aceea care îl inspira. Cuvântul lui mergea la inimă pentru că venea dintr-o inimă care avea în ea multă ştiinţă şi iubire. Un colorit austriac de netăgăduit îi dădea limbajului ceva ce mirosea a natură, a pământ, a sevă, şi care avea un farmec propriu. Dacă la începutul conferinţei vorbea lent, aproape ezitant şi parcă puţin visător, spre sfârşitul discursului urca, se înălţa în crescendo, ca într-o simfonie, iar în ultimele fraze lua o cadenţă triumfală. Încheiase conferinţa lansând fraza lui Goethe: «Numai cel care se poate depăşi se eliberează de puterea care înlănţuie toate fiinţele».

Spusă de el, această frază a lui Goethe răsuna în mod cert ca o chemare lansată de către toate forţele binelui către sufletul uman angajat în luptă“.

În intimitatea unei conversaţii, modul lui de a-l asculta pe interlocutor, de a-l invita să vorbească, nu avea niciodată nimic constrângător. Aveai impresia că îşi voala în mod voit puterea, care se degaja din el chiar în repaus, pentru a nu te tulbura şi a te lăsa cu totul ţie însuţi.

Este caracteristic un fapt foarte simplu din această epocă: părinţii unui tânăr student erau neliniştiţi de interesul crescând pe care fiul lor îl arăta teosofiei. Tânărul era înflăcărat de ideile lui Steiner, îşi petrecea tot timpul citind în loc să studieze, organiza conferinţe pentru Steiner şi în cele din urmă l-a determinat să vină în oraşul său. Soseşte ziua conferinţei şi tânărul Kleeberg îl roagă pe Rudolf Steiner să potolească nemulţumirea părinţilor, să-i viziteze; ei sunt oameni foarte simpli: tatăl este ceasornicar. Când Steiner se află în faţa lor, vorbind cu bunătate şi înţelegere, tânărul iese un moment din cameră şi ei îi mărturisesc neliniştea; îl întreabă dacă a fi teosof nu poate dăuna carierei unui student. Răspunsul plin de bun simţ îi linişteşte. Un tânăr are nevoie să dobândească o concepţie înaltă despre viaţă, toleranţă, să se achite de îndatoririle sale, coordonându-şi progresiv acţiunile după gândurile sale. Altă dată, unui student tânăr care îl întreabă ce lecturi filosofice să citească, el îi recomandă: Descartes – Discurs asupra metodei, Principiile filosofiei şi Fichte – Destinul savantului.

Se exprima atât de natural, în fraze scurte, în cuvinte simple, răspunzând întrebărilor prin cunoştinţe atât de precise încât puteai crede că subiectul abordat era în centrul preocupărilor sale şi că nu avea un interes mai mare decât să îl discute cu tine, fără cea mai mică pedanterie, ca să te ajute să îţi rezolvi problemele. Trecea cu aceeaşi uşurinţă de la o explicaţie logică sau de la o revelaţie istorică la un detaliu al vieţii supranaturale dobândit prin clarvedere. Şi acest mod firesc de a se comporta oprea brusc nevoia pe care ai fi simţit-o de a-ţi mărturisi stupoarea sau admiraţia. Îţi spuneai: „Acest om ştie tot ce se poate şti pe pământ, dar asta este nimic pe lângă puterea spirituală pe care o stăpâneşte şi pentru care nu mai sunt cuvinte“.


Mai 1906:

Până la sfârşitul vieţii sale, Edouard Schuré nu a putut vorbi fără să se emoţioneze despre „comoţia“ pe care a resimţit-o când l-a văzut prima dată. În adevăr, în 1906 Steiner vine la Paris însoţit de Marie de Sivers.

„Desigur, după tot ce îmi fusese spus despre el, mă aşteptam să întâlnesc pe cineva care să îmi fie ca un frate de arme, dar de fapt îl aşteptam cu destulă indiferenţă.

Când apăru în cadrul uşii şi mă privi cu acei ochi plini de lumină care părea să ţâşnească din adâncurile cele mai tainice, cu faţa suptă, iradiind în acelaşi timp o bunătate şi o încredere fără margini, am fost tulburat şi, chiar înainte de a-mi fi vorbit, mi s-au impus două convingeri imediate:

Întâi, am fost sigur că mă aflu în prezenţa unui iniţiat. Trăisem mult timp în spirit cu iniţiaţii Antichităţii, a căror istorie şi doctrină o descrisesem, şi iată că în sfârşit întâlneam unul în lumea aceasta.

Pe de altă parte, în această clipă în care uitasem tot ce este în jur pentru a ne adânci unul în celălalt, presimţisem: Acest om care este aici, în faţa mea, va juca în viaţa mea un rol capital.“

Majoritatea viitorilor săi discipoli l-au văzut pentru prima dată cu prilejul unor conferinţe la care fuseseră invitaţi. Acest prim contact, chiar de la distanţă, le-a dat impulsul să imprime vieţii lor o orientare nouă. Poetul şi dramaturgul Albert Steffen a notat în jurnalul său, la prima întâlnire, impresia de reînnoire a propriei vieti pe care a simţit-o:


Primăvara, 1907:

„Vorbea despre etapele vieţii: ucenicul, camaradul, maestrul. Mi-am făcut un examen de conştiinţă şi mi-am spus cu o luciditate nemiloasă: Acolo este Maestrul şi aici ucenicul... Recunoşteai de la prima privire o călăuză a umanităţii: pe fruntea lui se afla înţelepciunea, în ochii lui era iubirea, conştienţa în cuvintele sale. Fiecare gest, liber în forma sa, era o expresie de armonie şi de artă... În timp ce vorbea, am luat hotărârea să fiu demn de această întâlnire şi să mă transform... M-am întors acasă în tăcere. Să lucrez asupra mea însămi deveni, mai mult ca oricând, deviza mea.“

Nu numai poeţii sau artiştii sunt sensibili la chemarea interioară; iată mărturiile unui om de afaceri, E. Leinhas, şi ale unui inginer, A. Strakosch.


Iarna, 1908:

„Sala mică era deja plină când am intrat. Cu faţa la public, Rudolf Steiner părea că vrea să-şi înceapă conferinţa. Mi s-a arătat un scaun rămas liber în centru. Rudolf Steiner şi-a pus din nou lornionul, şi-a plimbat o ultimă privire atentă peste rândurile asistenţei – gest pe care am avut prilejul să-l remarc şi după aceea. Se făcu o tăcere adâncă. Peste mica adunare plutea o atmosferă solemnă, de aşteptare şi de respect. Am avut însă timp să las să acţioneze asupra mea impresia dată de chipul lui Rudolf Steiner, care părea luminat dinlăuntru, şi iradierea a doi ochi pătrunzători. Trebuie să spun că nu-mi amintesc să fi avut vreodată în viaţă despre un om o impresie atât de puternică de la prima vedere şi care să antreneze o convingere atât de imediată... Mi-am spus dintr-o dată: Iată cel pe care-l căutam de mult! Conferinţa n-a făcut decât să-mi întărească această impresie. Niciodată nu resimţisem un astfel de curent de forţă şi de lumină, o astfel de intensitate în cuvintele care ajungeau să arunce o lumină ca de fulger asupra celor mai profunde probleme ale existenţei. Rudolf Steiner citi primele versete din Evanghelia Sfântului Ioan – în traducerea pe care o făcuse el însuşi – cu o voce care părea să răsune din adâncuri necunoscute. Eram stupefiat dar în acelaşi timp ameţit şi plin de încredere... După conferinţă, când m-am aflat din nou în noaptea de iarnă, lumea mi s-a părut schimbată. Am rămas sub impresia unui eveniment major şi hotărâtor pentru întreaga existenţă. Mă însufleţea un sentiment profund ţesut din calm interior şi dintr-o nouă încredere în viaţă.“


Martie 1908:

„Am mers la una din conferinţe. Vorbitorul ne-a oferit convingerea imediată că nici una din vorbele lui nu voia să producă efect. Ele veneau dintr-o sferă unde aceste lucruri nu mai contează. Nu putea fi vorba nici de un entuziasm antrenant, cum se întâmplă la unii oratori; îl simţeai însă în contact imediat cu lumile pe care le descria şi care, prin el, se revelau ascultătorilor. Oricât de straniu, de nemaiauzit ar fi fost ceea ce spunea, nu puteai să pui la îndoială aceste lucruri. Ochii negri, care îi iluminau chipul serios dar atât de mobil, se luminară în timp ce vorbea. Resimţeam cu toţii o impresie puternică, fără să fim totuşi atât de uimiţi şi surprinşi pe cât ar fi trebuit să fim, ascultându-l cum descrie Universul şi raporturile naturii umane cu stelele... Dacă astăzi mă gândesc la acea conferinţă, mi se pare că Rudolf Steiner s-a adresat atunci direct sufletelor noastre. A abordat direct toate problemele pe care ni le puneam în ce priveşte lumea şi omul în forul său lăuntric, subiecte de o importanţă esenţială pentru drumul nostru viitor. L-am ascultat cu o atenţie extremă şi cu sentimentul că tot ce spune este nou dar nu ne este străin, că omul acesta nu se află aici pentru el însuşi, ci pentru a sluji o forţă spirituală de care poate fi mândru. Când a terminat de vorbit, ne-am privit spunându-ne: «el este». Ne-am luat de mână şi ne-am îndreptat spre dânsul.“

În mărturisirile unui mare număr de auditori se găsesc trăsături comune: mergi din curiozitate, uneori sceptic, să asculţi o primă conferinţă. Îţi formulezi întrebări, obiecţii; ele te preocupă, îţi răpesc libertatea spiritului, ca un ecran care te împiedică să înţelegi pe deplin cuvintele percepute. Deodată, oricare ar fi subiectul tratat, problema de care te loveşti este abordată de vorbitor, explicată, rezolvată. Te simţi privit, ghicit, primit cu toate problemele tale.

Uneori, Rudolf Steiner privea cu atenţie pe unul dintre ascultători în momentul în care răspundea la problema pe care acesta şi-o punea. Pentru alţii, acest mod de a fi „ghicit“ se manifesta puţin altfel: în cuvintele pe care le auzeau, ei recunoşteau vorbele cele mai intime pe care şi le spuseseră ei înşişi în ceasurile grave ale existenţei lor: Acum li se părea că vorbele pe care urechea lor le percepea ies din propria lor inimă, ca şi cum vorbitorul le citise în ei.

Celor care-l ascultau, începea să li se impună convingerea că Rudolf Steiner era un maestru printre maeştri, deşi nimic din afirmaţiile sale nu contribuiau la acest lucru iar el se păzea să ofere astfel de motive. Dar nu putea evita ca, pe stradă, trecătorii să-şi întoarcă spre el capul, să se oprească pentru a-l privi, datorită impresiei pe care le-o făcea. „Trebuie să fie cineva extraordinar“..., îşi spuneau. Şi dacă, după un moment de nehotărâre, cei mai mulţi îşi reluau drumul, oare nu pe stradă l-au cunoscut unii dintre cei care urmau să devină elevii lui, care l-au abordat spontan, întorcându-se din drum, considerând această întâlnire drept cotitura existenţei lor?