Printre ceasurile cele mai sfinte pe care ne-a fost dat să le trăim în vremea fericită când Rudolf Steiner îşi desfăsura activitatea printre noi se numără şi sărbătorile anuale, pe care din străfundul inepuizabilei lui cunoaşteri esoterice le-a umplut cu viaţă nouă, cu lumina care, din lumi suprasensibile, a inspirat cândva aceste sărbători şi a făcut din ele nişte momente de trezire şi stimulare a omului spiritual. În vremurile noastre, sărbătorile au căzut pradă rutinei cotidiene; ba chiar ele se numără printre lucrurile care-l cufundă şi mai mult pe om în plasa banalităţilor, a mijloacelor de adormire sufletească şi a hărţuielilor vieţii materiale. Pentru ca această situaţie să se schimbe, Rudolf Steiner a dat impulsuri menite să ne trezească. El ne-a deschis posibilităţi de cunoaştere care înalţă trăirea sărbătorilor deasupra vieţii noastre somnolente obişnuite şi o transpun în marile contexte ale devenirii cosmice. Acestea îi arată omului căi de stele spre dezvoltarea celor mai înalte capacităţi, prin care el îşi va îndeplini cândva misiunea în Cosmos, în calitate de slujitor şi colaborator conştient al voinţei divine.
Sărbătorile şi trăirea lor conştientă ne indică drumul spre acest ţel suprem, îndemnând întreaga fiinţă umană să simtă, să cunoască, să voiască împreună cu ele. Simţirii îi e îngăduit să se manifeste în mod demn, cu înţelegere şi ardoare, dăruindu-se puterilor care o cuprind din şuvoaiele de foc spirituale ale Cosmosului, care o cheamă la activitate, la forţă creatoare şi la sfinţire. În acest fel, omul este ajutat să se înalţe deasupra sa, iar în partea deja moartă, vlăguită a fiinţei sale pătrund noii germeni de viaţă. Vitaesophia a fost numele dat de Rudolf Steiner primei conferinţe legate de o sărbătoare, pe care am editat-o: cugetări din înţelepciunea vieţii. Sophia este aceea care ne călăuzeşte spre înţelegerea noului şuvoi de viaţă, ea ne arată cum să ajungem la mângâietorul şi dătătorul de putere care aşteaptă să renască în noi.
De Novalis se leagă amintirile noastre cele mai frumoase din acele ceasuri sfinte de sărbătoare. Eu am avut deosebita fericire de a recita poeziile sale în cadrul conferinţelor pe care Rudolf Steiner le-a ţinut cu asemenea prilejuri. Novalis ne duce dincolo de vieţuitoarele umane, acolo unde lumea cotidiană dispare, unde elementul personal, unde faţa pură a iubirii ce venerează vrea să-şi găsească expresia, eliberată de ceea ce este greoi şi tulbure în om, dar arzând în focul dăruirii către Divinitate, aşa cum transpare ea, într-un mod unic în felul său, din cuvintele acestui om care cunoştea asemenea lucruri prin proprie trăire. Numai forţele pure ale artei modelării cuvântului, ale sentimentului transformat în mişcare curgătoare a cuvintelor, ale imaginativităţii plastic-muzicale pot da expresie acestor lucruri. Un ţel – desigur prea înalt pentru slabele noastre puteri, totuşi clar şi captivant. Novalis, ca educator, pe drumul ce duce spre forţele creatoare ale cuvântului, care la el iau în stăpânire stânca şi vor s-o dizolve, transformând-o în carne, care prefac apa în sânge şi-l conduc astfel, într-o comuniune trăită prin trup şi sânge, pe omul ce participă la toate acestea, spre principiul divin-uman care tălăzuieşte prin Cosmos; Novalis, ca preot care a făcut din artă expresia cea mai înaltă a străduinţei umane de a se apropia de Divinitate; Novalis, ca vestitor al egoităţii christificate, ca vestitor al misiunii lui Christos, ca sol al lui Christos în lumea interioară. Niciodată această forţă a iubirii ce se dăruieşte nu va mai putea fi adusă în faţa noastră, sub formă poetică, cu aceeaşi ardenţă şi cu acelaşi jar al trăirii în adâncurile sufletului pe care le întâlnim în opera lui Novalis. Să-l lăsăm să vorbească, aşa cum o făceam în acele seri în care şi Rudolf Steiner pătrundea în sufletele noastre cu cuvântul său aducător de lumină, care risipeşte întunericul, cuvântul său purtat de spirit şi sentiment, cuvânt al luminării şi al forţei de trezire a iubirii.
MARIE STEINER
(Dornach, 1930)
