Din timp în timp, dragii mei prieteni, apare câte un om care şi vede ceea ce, de secole, mulţi percep în inimă, simt în suflet. Numai acela care trăieşte împreună cu adevărurile pe care noi le cucerim, în epoca modernă, prin cunoaşterea ocult-ştiinţifică ştie că văzătorii pot contempla oricând aceste lucruri, simţite de mii şi mii de oameni, că ei pot vedea ceea ce a avut loc ca urmare a Evenimentului de pe Golgota – a acelui Eveniment care proiectează lumină asupra întregii noastre evoluţii.
Prin ceea ce a avut loc pe Golgota, s-a schimbat întreaga sferă spirituală a globului nostru pământesc. Iar de atunci încoace, dacă ochiul său lăuntric a fost deschis de către acele sentimente care ne pot uni cu Evenimentul de pe Golgota, văzătorul vede urmarea acestui eveniment: prezenţa permanentă a Puterii christice, care din acea vreme a fost integrată ambianţei spirituale a Pământului. Ceilalţi oameni simt forţa şi măreţia acestui fapt, dacă reuşesc să înţeleagă marile adevăruri şi grandioasele impulsuri pe care le poate da relatarea Evenimentului de pe Golgota. Ei simt că, de atunci încoace, inima omului poate trăi altceva decât înainte de acest Eveniment; ei ştiu că există ceva care înainte nu putea fi simţit în acelaşi fel. Iar văzătorul vede acest ceva.
Un asemenea văzător, chemat ca prin harul unor puteri spiritual-divine, ca printr-o minune, am putea spune, să devină văzător, a fost poetul german, care a murit foarte tânăr, Novalis. Printr-un eveniment care l-a zguduit profund, care i-a arătat dintr-o dată, ca prin atingerea unei baghete magice, legătura dintre viaţă şi moarte, ochiul său spiritual s-a deschis şi, pe lângă marea retrospectivă a erelor trecute din evoluţia Pământului şi a Cosmosului, în faţa acestui ochi spiritual a apărut şi Entitatea lui Christos. Novalis a putut să spună despre sine, în legătură cu această Entitate a lui Christos, că se numără printre aceia care au văzut ei înşişi, cu ochiul lor spiritual, ce se dezvăluie atunci când „piatra se ridică” şi devine vizibilă acea entitate care a adus pentru existenţa noastră pământească dovada că viaţa în spirit iese întotdeauna învingătoare asupra morţii.
Nu putem spune, de fapt – aşa cum s-a şi întâmplat deja –, că Novalis este un om care a avut o viaţă; el a avut un fel de amintire a unei vieţi anterioare. Datorită iniţierii care i-a fost dăruită ca printr-un har de sus, lui i s-a revelat în acelaşi timp tot ceea ce-şi cucerise în alte încarnări; i s-a oferit, propriu-zis, numai un mare dar, pentru ca el să poată sintetiza nişte lucruri cunoscute dintr-o viaţă anterioară. Pentru că avusese retrospectiva acelor vremuri şi pentru că vedea cu ochiul spiritual, el a putut spune că, în viaţa lui, nimic nu se compară cu marele eveniment prin care a descoperit în sine însuşi ce este Christos. – O asemenea trăire este ca o repetare a evenimentului de la Damasc, când apostolul Pavel, care până atunci îi prigonise pe adepţii lui Iisus Christos şi nu dăduse ascultare soliei lor, a primit, prin clarviziune, dovada nemijlocită a faptului că El este aici şi trăieşte, că prin Evenimentul de pe Golgota a avut loc ceva de o importanţă fără egal pentru întreaga evoluţie a omenirii. Aşadar, oamenii al căror ochi spiritual s-a deschis pot vedea în mod repetat acest eveniment. Christos nu a fost prezent doar în trupul în care a sălăşluit. El a rămas unit cu Pământul: prin el, forţa solară s-a unit cu Pământul.
De aceea, Novalis numeşte „unică” revelaţia pe care a primit-o şi spune că, în fond, numai acei oameni sunt cu adevărat oameni, care vor să ia parte cu întreg sufletul lor la acest eveniment. El consideră, pe bună dreptate, că şi vechea Indie, cu splendoarea ei spirituală, l-ar urma pe Christos, dacă l-ar cunoaşte cu adevărat. Şi el spune, pe baza cunoaşterii sale, nu pe baza unei presimţiri, nu dintr-o credinţă oarbă, ci pe baza cunoaşterii sale, că acel Christos pe care el l-a văzut în spirit este acelaşi care pătrunde, ca forţă, toate fiinţele. Iar ochiul ajunge să cunoască această forţă, dacă această forţă lucrează în el. Ochiul care îl vede pe Christos e plăsmuit de Forţa christică. Forţa christică din ochi îl vede pe Christosul din afara ochiului!
Un cuvânt minunat, mare şi puternic! – Novalis ne spune că, de la Evenimentul de pe Golgota, ceea ce noi desemnăm prin numele de Christos este spiritul planetar al Pământului, este Spiritul Pământului, care va transforma tot mai mult trupul Pământului. Şi lui Novalis i se deschide o minunată perspectivă a viitorului: el vede Pământul transformat; vede Pământul actual, care conţine încă vestigiile unor vremuri vechi, transformat în Trup al lui Christos; vede toate lichidele care curg prin Pământ, pătrunse în întregime de sângele lui Christos, şi vede toate stâncile care există în Pământ drept carnea lui Christos. El vede cum trupul Pământului se transformă treptat în Trupul lui Christos. Şi, într-o minunată interacţiune, i se înfăţişează contopirea desăvârşită a tot ceea ce sunt Pământul şi Christos: Pământul, în viitor, un mare organism, în sânul căruia va fi cuibărit omul şi al cărui suflet este Christos.
Din această perspectivă, Novalis îl numeşte pe Christos, pe baza unui adânc sentiment a ceea ce este cunoaşterea prin ştiinţa spiritului, Fiul Omului. Aşa cum, într-un anumit sens, oamenii sunt fiii zeilor, adică fiii vechilor zei care au făurit planeta noastră, de-a lungul a milioane şi milioane de ani, care ne-au clădit casele în care locuim şi solul pe care umblăm, tot astfel omul va trebui să clădească din el însuşi, învingând pământescul, un Pământ care va fi trupul zeului celui nou, al Dumnezeului viitor. Iar dacă oamenii din vremurile vechi îşi întorceau privirile în trecut, spre străvechii zei sfinţi, dacă ei voiau să fie uniţi prin moarte cu aceştia, Novalis îl cunoaşte pe zeul care va avea cândva, adunat în el, ca trup al său, tot ceea ce este mai bun în noi, tot ceea ce noi putem jertfi ca să formeze Trupul lui Christos. El recunoaşte în Christos pe cel căruia omenirea i se jertfeşte, pentru ca el să aibă un trup. Novalis îl recunoaşte, în sensul cosmologic superior al cuvântului, pe „Fiul Omului” şi îl numeşte pe Christos „Zeul viitorului”.
Toate acestea sunt sentimente atât de importante, încât, fără îndoială, sunt apte să transpună sufletele noastre în dispoziţia de Crăciun potrivită. Să-l lăsăm, deci, pe acela care a trăit la sfârşitul secolului al XVIII-lea o viaţă scurtă, care a murit la 29 de ani, să-l lăsăm să ne descrie sentimentele sale, aşa cum au izvorât ele, în viaţa sa, din cel mai mare eveniment al vieţii sale: marea şi unica privire aruncată în interiorul Entităţii christice.
Aici Marie Steiner a recitat poezia De te-ar trăda cu toţii, din Cântece duhovniceşti.
Nu este multă vreme de când pomul de Crăciun a devenit simbolul sărbătorii creştine a Crăciunului. Încă nu vom găsi o poezie închinată pomului de Crăciun la un poet cum este Schiller, care ar fi simţit cu siguranţă poezia pomului de Crăciun, dacă acesta ar fl existat pe atunci, şi căruia nu i-ar fi fost greu să scrie o poezie închinată pomului de Crăciun. Pe atunci pomul de Crăciun, în forma sa de astăzi, nu exista încă. El este o creaţie a vremurilor mai noi. Înainte oamenii celebrau această sărbătoare în alt fel; şi, oricât de departe ne-am întoarce pe firul vremurilor, vom găsi pretutindeni, câtă vreme avem în vedere oameni în forma actuală sau pe cale de a lua forma actuală, ceva de felul sărbătorii Crăciunului. O vom găsi pretutindeni în sânul maselor largi ale poporului, şi până sus, pe treptele cele mai înalte ale Misteriilor, în forme mereu noi. Tocmai faptul că sărbătoarea Crăciunului este străveche şi că simbolul ei contemporan este atât de nou ne arată că de această sărbătoare se leagă ceva veşnic, dar care este de aşa natură încât dă naştere din sânul său unor forme mereu noi. Cu adevărat, pe cât de veche este omenirea pe Pământ, tot pe atât de veche este sărbătoarea Crăciunului, pe atât de vechi sunt sentimentele simbolizate prin această sărbătoare. Dar omenirea va avea mereu forţa de a găsi pentru această sărbătoare o expresie exterioară în simboluri mereu noi, reîntinerite, adecvate epocilor respective. La fel cum natura întinereşte în fiecare an, la fel cum forţele ei veşnice ţâşnesc din ea forme mereu noi, tot aşa întineresc mereu şi simbolurile pentru evlavia de Crăciun şi ele arată tocmai prin aceasta veşnicia şi permanenţa acestei sărbători. Fie, deci, ca şi astăzi, în acest ceas de sărbătoare a Crăciunului, în faţa sufletelor noastre să stea ceea ce ni se poate revela, dacă parcurgem drumul care este în măsură să ne arate ce simţeau oamenii în perioada pe care noi o sărbătorim astăzi drept perioadă a Crăciunului.
În calitate de discipoli ai ştiinţei spiritului, ne putem întoarce departe, departe în vremuri trecute, străvechi. Ne vom întoarce azi, pentru început, în acele vremuri în care sufletele erau încarnate în vechile trupuri atlanteene, în trupuri care nu mai semănau aproape deloc cu trupurile noastre actuale. Existau pe atunci mari învăţători ai omenirii, care erau, totodată, conducătorii acestei omeniri. Altfel privea pe atunci omul în lume. Nu exista Soarele luminos al zilei, care să-i redea în contururi precise, în linii clar desenate, formele obiectelor exterioare aparţinând regnurilor din natură. Tot ceea ce exista în jurul omului parcă era cufundat în ceaţă – nu numai din cauză că o mare parte din lumea atlanteană era şi din punct de vedere exterior acoperită de mase ceţoase şi lumina solară încă nu le putea străpunge cum va face mai târziu, ci şi pentru că facultatea de percepţie a omului încă nu se dezvoltase atât de mult încât să poată vedea obiectele exterioare în contururi clare. Când omul se trezea dimineaţa şi voia să perceapă lumea exterioară, natura lui Dumnezeu din jurul său, el vedea lucrurile confuz, cu margini colorate, şi totul părea cufundat în ceaţă. Iar când adormea seara, el intra într-o lume spirituală. În jurul omului nu se aşternea uitarea de sine şi inconştienţa, aşa cum se întâmplă astăzi, când omul adoarme.
Când dormea, omul din epoca atlanteană vedea fiinţele divin-spirituale, care erau tovarăşele lui. De jur împrejurul lui el percepea toate acele fiinţe care odinioară erau pentru om realităţi cunoscute din proprie trăire. El vedea, de asemenea, toate acele fiinţe care s-au păstrat în amintire, în cele mai diferite ţinuturi ale Pământului, sub cele mai diverse nume: Wotan, Thor, Baldur ş.a.m.d., în Europa Centrală; Zeus, Palas Atena, Ares ş.a.m.d. erau pentru vechii greci acele fiinţe divin-spirituale pe care sufletele lor le vedeau odinioară în vechea Atlantidă. Dar în epoca atlanteană lumile divine nu mai erau lumile divine creatoare cele mai înalte, din sânul cărora omul ieşise odinioară, în era lemuriană. Sufletele noastre s-au înălţat cândva din sânul unor fiinţe divine a căror splendoare şi măreţie omul actual le poate doar presimţi. Aceleaşi fiinţe divine care au dat naştere corpurilor cereşti şi tuturor forţelor care există de jur împrejurul nostru l-au făcut şi pe om să apară din sânul lor. Omul se afla în cadrul unor entităţi divine, a căror expresie exterioară îşi revarsă lumina în jos, spre noi, din corpurile cereşti, el trăia în sânul acelor fiinţe pe care le vedem în zigzagul fulgerului, în bubuitul tunetului, a căror expresie sunt plantele şi animalele şi pentru care cristalele sunt nişte organe de simţ. Tot ceea ce se apropie de noi sub formă de căldură, toate forţele care se află în jurul nostru, sunt trupul unor entităii divin-spirituale, iar omul s-a născut din sânul acestor entităţi.
Cu cât omul a coborât mai mult pe Pământul nostru, cu cât s-a unit mai mult cu substanţele materiale, cu cât şi-a integrat mai mult materia Pământului, cu atât mai mult a scăzut facultatea prin care-i putea vedea pe zeii cei mari. Dacă în vremurile originare, când în om nu exista încă nici o posibilitate de cunoaştere senzorială, când încă nu putea vedea cu ochii şi nici auzi cu urechile, când în sufletul lui se tălăzuiau în sus şi în jos imagini, care nu erau imagini ale mineralelor, animalelor şi plantelor, ci ale unor entităţi divin-spirituale mai înalte decât el, mai târziu omul a ieşit tot mai mult în afară, pe planul fizic, a făcut tot mai mult cunoştinţă, prin organele de simţ exterioare, cu planul fizic. În era atlanteană exista un fel de alternanţă între vederea pe planul fizic şi o veche clarvedere, rămasă de la vechea splendoare spirituală în care trăise omul cândva. În afară de zeii foarte mari, acum inaccesibili, erau zeii inferiori, pe care omul îi mai putea percepe încă pe planul astral, atunci când, noaptea, gusta nespusa fericire de a fi o fiinţă spirituală printre alte fiinţe spirituale.
Cu cât planul fizic s-a luminat mai mult, cu atât mai puţin putea omul să vadă în planul spiritual. Dar în vechea eră atlanteană omul avea iniţiaţi. Aceşti iniţiaţi ai vechii Atlantide puteau vesti, pe lângă profundele învăţături despre vechii zei din sânul cărora se născuse omul, şi unele profeţii. Ei le puteau profeţi oamenilor că în lume există ceva care trebuie privit în aşa fel încât ţi-l puteai lămuri prin comparaţia următoare: „Priveşte germenele unei plante; uită-te cum acest germene se dezvoltă, devenind o plantă. El creşte, dă frunze, petale, floare şi fruct. Cine stă în acest fel dinaintea plantei poate spune: Eu privesc înapoi, la germenele plantei; el este creatorul frunzelor şi al florii pe care le am în faţa mea, iar această floare ascunde în ea ceva: această floare ascunde în ea germenele unei noi plante, floarea ia forma unui nou germene”. Putem privi şi în viitor. „Înapoi, aşa le puteau vorbi marii iniţiaţi atlanteeni discipolilor lor şi, prin discipoli, întregului popor, voi puteţi privi înapoi spre germenii-zei din lume, din sânul cărora au ieşit oamenii. Ceea ce vedeţi, în jurul vostru, realităţi spirituale sau fizice, toate acestea sunt frunzele care au răsărit din vechii germeni divini. Priviţi în ele forţele acestor vechi germeni divini, la fel cum în frunzele plantei puteţi vedea forţa germenului din care s-a născut planta. Dar noi putem atrage atenţia şi asupra unui alt lucru: în viitor, în jurul omului se va aşterne ceva care va fi ca şi floarea plantei, ceva care, în orice caz, provine de la vechii zei, dar care conţine un germene – după cum floarea conţine şi maturizează un germene –, un germene care dezvoltă în el Divinitatea cea nouă.”
Că lumea s-a născut din zei, aceasta era vechea învăţătură; că lumea va da naştere unui zeu, marelui zeu al viitorului, aceasta era marea profeţie făcută discipolilor de iniţiaţii atlanteeni – şi, prin aceasta, şi popoarelor. Căci acesta era specificul iniţiaţilor atlanteeni, că ei, ca toţi iniţiaţii, vedeau marile evenimente ale viitorului. Ei vedeau dincolo de marele eveniment care a transformat ţările Pămăntului. Vedeau dincolo de era atlanteană toate culturile care aveau să înflorească mai târziu; ei priveau spre ţara sfinţilor Rishi, spre ţara lui Zarathustra, spre cultura vechiului Egipt, întemeiată de Hermes, spre profeţia lui Moise; priveau spre fericita Grecie, spre puternica Romă, până în epoca noastră – şi mai departe în viitor. Şi ceea ce insuflau ei discipolilor lor intimi era speranţă. Ei le puteau spune: „E adevărat că trebuie să părăsiţi toate tărămurile ţării spirituale în care vă aflaţi acum. E adevărat că trebuie să vă împletiţi în materie, să vă îmbrăcaţi cu totul şi cu totul în hainele care sunt luate din substanţa fizică. Va veni o vreme când va trebui să munciţi pe planul fizic, când vechii zei sfinţi vor fi ca şi dispăruţi pentru voi. Dar ia priviţi într-acolo, unde va răsări pentru voi steaua cea nouă, unde poate încolţi germenele cel nou, zeul viitorului, care s-a păstrat de-a lungul vremurilor, ca să apară la timpul potrivit în omenire!” Iar dacă iniţiaţii atlanteeni voiau să le spună discipolilor lor, şi prin aceasta întregului popor, de ce coborau în valea pământească, atunci îi făceau atenţi asupra faptului că, odată şi odată, toate sufletele îl vor trăi şi vedea pe El, cel care va veni, pe care acum încă nu-l puteau vedea, pentru că se afla într-o regiune atât de înaltă încât ochiul nu-l putea ajunge – nu-l putea percepe ochiul fizic, dar nu-l mai putea percepe nici ochiul spiritual, care-l văzuse odinioară, pe când omul odihnea încă în sânul zeilor.
Şi a venit Potopul, catastrofa atlanteană. Înfăţişarea Pământului s-a schimbat. După un timp, el arăta cu totul altfel. După marea migraţie a popoarelor de la vest la est au luat naştere marile culturi şi civilizaţii, mai întâi cea a sfintei Indii străvechi. Învăţătorii vechii Indii, cei şapte sfinţi Rishi, i-au învăţat pe discipolii lor şi, prin aceasta, întregul popor indian, că există o lume spirituală – căci poporul indian avea nevoie de învăţătura despre lumea spirituală. El fusese transpus cu totul în exterior, pe plan fizic, şi în timpul vieţii pe planul fizic ochii puteau vedea numai înfăţişarea exterioară a lumii fizice, ca expresie a spiritualului, dar nu spiritualul însuşi.
Totuşi, în sufletul fiecărui indian exista ceva care poate fi numit o amintire vagă a ceea ce sufletul trăise odinioară printre zei, în vechea Atlantidă. Această amintire trezea un dor, iar acest dor era atât de puternic încât sufletul indian n-a putut să-şi creeze o legătură intimă cu planul fizic; planul fizic îi apărea drept Maya, drept iluzie, drept ceva ireal, iar dorul său se îndrepta încă tot spre ceea ce pierduse. Sufletele n-ar fi rezistat pe plan fizic, dacă Rishi cei pătrunşi de spirit nu le-ar fi putut da învăţătura despre splendoarea vechii lumi pe care oamenii o pierduseră. Astfel, sfinţii Rishi au putut da învăţăturile despre Cosmos, care în zilele noastre nu mai sunt înţelese aproape deloc, învăţătura unei înţelepciuni a vremurilor trecute, pentru că ei erau iniţiaţi în trăirile prin care omul trecuse când se mai afla încă în sânul zeilor. Căci omul a fost de faţă atunci când zeii au separat Soarele de Pământ, când au trasat corpurilor cereşti drumurile lor – numai că el uitase toate acestea în cursul peregrinării sale de mai târziu pe Pământ.
Rishi le împărtăşeau oamenilor această înţelepciune, dar încă şi altceva: îi mai învăţau pe aceia care puteau dezvolta deja un simţ pentru aşa ceva – şi aceştia erau cei mai avansaţi – că, din această lume în care omul fusese transpus, care acum îi apărea drept iluzie şi Maya, va răsări Acela care acum încă nu poate fi văzut în această lume, pentru că sufletul omului încă nu a ajuns să dezvolte forţa prin care poate fi cunoscută această fiinţă, dar că El se va arăta, El, despre care Rishi spuneau că este „dincolo de ei”, „Vishva karman”. Aşa era numită fiinţa pe care vechii învăţători ai Indiei o vesteau drept marele spirit al viitorului. „Voi încă nu-l puteţi vedea”, aşa se spunea vechiului popor indian, „după cum în floare nu puteţi vedea germenele fructului. Dar pe cât de adevărat este că floarea conţine germenul fructului, putem spune că şi Maya dezvoltă în ea germenele a ceea ce va face ca viaţa lumii fizice să fie vrednică de a fi trăită”. Iar pe cel care mai târziu avea să fie numit „Christos”, învăţătorii indieni îl vesteau dinainte; ei erau modeştii lui profeţi. Ei îşi aveau privirile îndreptate în două direcţii: în trecut, spre lumea înţelepciunii străvechi, după al cărei plan a fost plăsmuită lumea; şi în viitor, vestind oamenilor obişnuiţi că va veni cândva Unul care va sălăşlui în inimile umane şi va pune în mişcare toate mâinile umane.
Nu a existat nici o epocă în care El să nu fi fost vestit, de când se poate vorbi de o civilizaţie umană şi de o înţelegere umană. Dacă cei de mai târziu au uitat profeţia, nu sunt de vină marii învăţători ai omenirii.
A venit apoi străvechea cultură persană, al cărei conducător a fost Zarathustra. Zarathustra putea să le spună discipolilor săi intimi şi, prin aceştia, poporului său, că în tot ceea ce-l înconjoară pe om, în ceea ce răzbate, ca forţă, de la Soare până la noi, în ceea ce ne vine de la celelalte astre ale sistemului nostru, în tot ceea ce umple spaţiul aerian trăieşte o entitate care acum nu i se arată omului decât ca o formă învăluită, ascunsă. Iniţiaţilor săi, Zarathustra le putea vorbi despre „marea Auroră solară”, despre „Ahura Mazda”, despre Dumnezeul cel bun. Şi el le spunea discipolilor săi un lucru pe care, iarăşi, l-am putea lămuri într-o oarecare măsură folosind următoarea comparaţie: „Ia priviţi planta. Ea apare din germene, dezvoltă în toate părţile frunze, dă la iveală o floare, dar este ca şi cum ceva misterios ar străbate întreaga plantă, apărând în mijlocul florii drept noul germene. Ceea ce se află de jur împrejur va pieri; dar forţa cea mai lăuntrică, pe care o puteţi vedea în interiorul florii, ea este aceea care vă face să presimţiţi că din vechea plantă s-ar putea naşte una nouă. Dacă priviţi atent forţa luminii solare, dacă simţiţi această lumină solară în aşa fel încât vedeţi în ea doar expresia fzică a unei realităţi spirituale şi dacă vă lăsaţi inspiraţi de forţa solară spirituală, atunci vi se va revela profeţia fructului divin care trebuie să se nască din Pământ!”
Iar când aceşti discipoli progresau şi mai mult, atunci, fireşte, în anumite perioade li se puteau împărtăşi învăţături mai tainice, mai adânci, şi într-un ceas solemn Zarathustra putea contura în faţa lor imaginea Aceluia care avea să vină, atunci când oamenii vor evolua atât de mult încât vor fi în stare să-l primească în mijlocul lor cu înţelegere pe acest Unul. Zarathustra aşază în faţa discipolilor săi nişte imagini grandioase ale acestui viitor. Unuia el îi putea arăta imaginea, iar unui al doilea un fel de reflex al acesteia; ceilalţi nu puteau primi decât sub forma unei imagini generale vaste ceea ce avea să se întâmple în viitor. – Aşa se petreceau lucrurile, deci, şi în cadrul vechii culturi persane, în cadrul culturii lui Zarathustra: era prevestit acela care mai târziu avea să fie numit Christos. Şi tot aşa în cadrul culturii egiptene. Şi Hermes l-a vestit, într-un anumit fel, iniţiaţilor săi egipteni şi, prin aceasta, întregului popor egiptean, pe Christos. Un reflex al acestei profeţii despre Christos ne apare în legenda lui Osiris. Ce se explica oare oamenilor prin legenda lui Osiris? Ştim că legenda lui Osiris povesteşte următoarele:
Odinioară, în vremuri străvechi, în ţara Egiptului domnea, spre fericirea poporului său, Osiris, unit cu soţia lui, Isis. Dar fratele lui rău Set, sau Typhon, şi-a pus în gând să-l piardă pe Osiris. El a făcut în acest scop o ladă în care l-a închis pe Osiris, căreia i-a dat drumul în largul mării. Isis a găsit, ce-i drept, lada, dar n-a reuşit să-l facă pe Osiris să se întoarcă pe Pământ. El fusese dus în ţinuturi mai înalte, şi oamenii nu-l mai puteau vedea decât după ce treceau prin poarta morţii. – Fiecărui egiptean i se explica acest lucru: După moarte, vei putea fi unit cu Osiris, aşa cum mâna ta este unită cu sufletul tău. Tu poţi deveni cândva o parte din Osiris, îl vei putea numi Eul tău superior, dar numai dacă vei fi meritat pe planul fizic. Vei putea fi unit după moarte cu cel pe care-l numeşti zeul tău suprem!
Iniţiatului i se mai putea arăta şi altceva: după ce trecuse prin toate încercările şi probele, după ce-şi însuşise toate învăţăturile necesare pentru a putea ajunge să privească în lumile superioare, iniţiatului i se arăta deja în timpul vieţii fizice, chiar în viaţa dintre naştere şi moarte, imaginea lui Osiris. Ceea ce-i ieşea în întâmpinare omului obişnuit, după ce trecea prin poarta morţii, şi cu care trebuia să se simtă unit, discipolului ocult al iniţiatului egiptean îi apărea atunci când el se afla în afara trupului, după ce corpul lui eteric, corpul lui astral şi eul lui fuseseră scoase din corpul fizic. Pe urmă, cel care văzuse acest lucru, care-l văzuse pe Osiris deja în timpul vieţii, le putea vesti celorlalţi că Osiris trăieşte. Dar niciodată nu s-a putut propovădui în vechiul Egipt: „Osiris trăieşte printre noi!” Acest lucru a fost exprimat în legendă prin faptul că se spunea: Osiris este un rege care n-a fost văzut niciodată pe Pământ. – Căci „lada” nu este altceva decât corpul fizic. În momentul în care Osiris este aşezat în corpul fizic, forţele vrăjmaşe ale lumii fizice, care nu are încă maturitatea de a-l primi în sine pe zeu, se fac atât de puternic simţite încât îl distrug. Lumea fizică nu are încă maturitatea necesară pentru a-l primi în ea pe zeul cu care omul trebuie să devină una. „Dar când vă spunem, aşa grăiau aceia care puteau aduce personal mărturie despre faptul că Osiris trăieşte, cel cu care omul trebuie să devină una conform cu entitatea lui interioară, când vă spunem că zeul trăieşte aceasta înseamnă că de văzut îl poate vedea numai iniţiatul, când părăseşte lumea fizică. Zeul cu care omul are să devină una cândva trăieşte, dar numai în lumea spirituală. Numai acela care părăseşte lumea fizică poate fi unit cu zeul!”
Între timp, omul a îndrăgit din ce în ce mai mult lumea fizică; fiindcă aceasta era misiunea lui, de a acţiona în lumea fizică şi de a face ca aici să apară culturi şi civilizaţii una după alta. În aceeaşi măsură în care ochii puteau privi mai clar în afară, iar mintea putea înţelege mai bine ceea ce se întâmplă în lumea fizică, în aceeaşi măsură în care omul a fost în stare să ştie tot mai multe şi a făcut descoperiri şi invenţii în lumea fizică, prin care şi-a uşurat viaţa fizică, în aceeaşi măsură i-a devenit tot mai greu, în perioada dintre naştere şi moarte, să privească dincolo, în lumea spirituală. Aşa că el putea auzi, ce-i drept, de la iniţiaţi, că zeul trăieşte, că acela cu care el se va uni e viu, totuşi el putea lua prea puţin cu sine din această lume, din ceea ce l-ar fi putut face să înţeleagă cum va trăi împreună cu Osiris în cealaltă lume. Tot mai mult s-a întunecat viaţa în cealaltă lume, acolo unde omul trebuia să presupună că trăieşte zeul cu care el avea să devină una.
Şi a venit lumea antichităţii greceşti; a venit Grecia cea fericită in ceea ce priveşte planul fizic, în care oamenii au încheiat pentru planul fizic acea minunată căsătorie dintre spirit şi materie. Privim splendidele opere de artă ale vechii Grecii; şi dacă facem ca în faţa sufletelor noastre să apară aceste opere de artă vom avea o imagine a felului cum omul se raporta la lumea spirituală în această perioadă în care avea să aibă loc Evenimentul de pe Golgota. Nu putem concepe acest lucru, totuşi este adevărat: momentului culminant din arhitectură, care este templul grec, îi corespunde punctul cel mai de jos al raporturilor omului cu lumea spirituâlă. Să ne imaginăm că în faţa noastră s-ar afla un templu grec. În formele sale, în unitatea şi desăvârşirea liniilor sale, el este expresia cea mai pură şi mai nobilă a spiritualului, astfel încât aici s-a putut spune că zeul însuşi locuieşte în templul grec. El era prezent acolo, în templu. Căci liniile care fuseseră transpuse în materie erau cu totul pe măsura planului spiritual al lumii şi a acelor linii care străbat ca direcţii spaţiale planul fizic. Nu există întrepătrundere mai pură, mai frumoasă, mai nobilă a spiritului uman şi a materiei fizice decât un templu grec. De aceea, pe plan fizic nu există nici o altă posibilitate de a impregna astfel lumea superioară a zeilor cu materia fizică, ca în cazul templului grec sau, în general, cu opera de artă a antichităţii greceşti. Prin felul cum şi-au creat operele de artă, grecii au reuşit marea performanţă de a-i face pe zeii vremurilor vechi să coboare până la ei. Şi chiar dacă grecii n-au văzut când Zeus ori Palas Atena au coborât pe Pământ, zeii erau totuşi ca ferecaţi prin vrajă în aceste opere artistice, zeii printre care oamenii trăiseră odinioară, în era atlanteană, şi pe care-i văzuseră. În vremurile vechi, oamenii le-au putut oferi vechilor zei o locuintă minunată.
Să încercăm acum să vedem ce reprezenta templul grec dintr-un alt punct de vedere. Imaginaţi-vă conştienţa clarvăzătoare aşezându-se în faţa unui templu grec. Ceea ce spun acum mai este valabil pentru ruinele sărăcăcioase care ne-au rămas de la lumea templelor greceşti. Imaginaţi-vă conştienţa clarvăzătoare aflată în faţa unei asemenea ruine, de pildă, cea de la templul din Paestum: putem simţi încântare şi beatitudine pentru viaţa corpului fizic sub influenţa liniilor armonioase care formează colonadele şi arhitravele acoperişului. Totul este de o asemenea perfecţiune încât în ceea ce este fizic ne putem reprezenta şi putem simţi ceva divin. Un asemenea sentiment avem dacă privim cu ochii corpului fizic această armonie a arhitecturii greceşti. Iar acum imaginaţi-vă conştienţa clarvăzătoare transpusă dincolo de toate acestea, în lumea spirituală. Ai impresia că un perete negru se aşază în faţa a ceea ce puteţi vedea în lumea fizică – şi ceea ce poate fi văzut pe planul fizic parcă s-a stins. Nimic din toate aceste minunăţii şi splendori ale planului fizic nu poate fi luat dincolo, în lumea spirituală. Lucrurile cele mai splendide ale planului fizic se şterg în lumea spirituală. Şi înţelegem atunci că nu este doar o legendă când ni se povesteşte că unul dintre aceia care s-au numărat printre oamenii de frunte ai Greciei a fost întâlnit în cealaltă lume de către un iniţiat şi că el a spus: Mai bine să fii un cerşetor în lumea de sus, decât un rege în lumea umbrelor. – Tocmai în vechea Grecie, unde puteai trăi asemenea încântări în lumea fizică, după ce oamenii ajungeau în lumea morţii sufletele lor intrau într-o împărăţie sumbră, întunecată, a umbrelor. Splendid era planul fizie, dar în aceeaşi măsură se pustiise lumea spirituală!
Să comparăm acum ceea ce putem simţi în faţa templului grec cu alte două lucruri: să ne reprezentăm tabloul lui Rafael Madonna di San Sisto sau Cina cea de taină a lui Leonardo da Vinci. Să ne reprezentăm acele opere ale artei plastice care au fost create după Evenimentul de pe Golgota şi în care au pătruns Misteriile Golgotei. Omul poate simţi o fericire nespusă în faţa acestor tablouri, îşi poate revărsa prin ele valuri de încântare în suflet. Şi acesta este şi cazul conştienţei clarvăzătoare, când priveşte cu ochii săi aceste tablouri în planul fizic. Iar dacă se transpune apoi în lumea spirituală, atunci el îşi spune, deşi, fizic, nu mai vede realitatea: Ceea ce iau cu mine dincolo, din trăirile pe care le am privind aceste tablouri, nu este doar un ecou al realităţii fizice, nu sunt doar încântările şi beatitudinea pe care le-am simtit când am văzut toate acestea, ci de-abia acum mi se revelează întreaga splendoare; aici, în lumea fizică, n-am făcut decât să pun germenele pentru ceea ce trăiesc în prezent într-o mare splendoare şi glorie! – În lumea fizică, dacă privim asemenea tablouri, în care au pătruns Misteriile Golgotei, nu facem decât să punem germenele unei înţelegeri mai înalte în lumea spirituală. Datorită cărui fapt se pot întâmpla toate acestea? Datorită faptului că acea putere spirituală care a fost profeţită atâta vreme a apărut în mod real pe Pământ – că omenirea a ajuns atât de departe încât să dezvolte o floare în sânul căreia putea să se maturizeze germenele zeului viitor. Prin Evenimentul de pe Golgota existenţei pământeşti i-a fost oferit ceva care nu numai că poate fi luat în lumea spirituală, ci care în lumile spirituale ni se revelează într-o glorie şi beatitudine mai înalte şi care este expresia cea mai importantă şi plină de sens tocmai a ceea ce ne-a fost îngăduit să mai caracterizăm o dată aici.
În aceeaşi clipă în care corpul fizic al lui Iisus Christos a murit pe Golgota, el şi-a făcut apariţia la cei care se aflau pe atunci între moarte şi o nouă naştere şi le-a putut vesti pentru întâia oară ceea ce nici unul dintre vechii iniţiaţi nu putuse spune, după ce fusese în lumea spirituală. Când vechii iniţiaţi – ai Misteriilor eleusine, să zicem – treceau din lumea de aici dincolo, la cei care se aflau între moarte şi o nouă naştere, ce le-ar fi putut spune celor aflaţi acolo? Ei le-ar fi povestit despre evenimentele din planul fizic; dar ar fi făcut să se nască în ei numai dor şi suferinţă amară. Căci oamenii deveniseră cu totul prizonierii planului fizic. Dar ei nu puteau găsi lucrurile lumii fizice dincolo, unde totul devenise sumbru şi întunecat, şi unde acela care în planul fizic era un om de seamă simţea în aşa fel încât trebuia să spună: Mai bine să fii un cerşetor în lumea de sus, decât un rege în lumea umbrelor! – Iniţiaţii, cei care le puteau dărui atât de mult oamenilor aflaţi în planul fizic, nu le ofereau nimic, absolut nimic acelora care se aflau în celălalt plan. Atunci a avut loc Evenimentul de pe Golgota – şi Christos şi-a făcut apariţia în faţa celor morţi. Pentru întâia oară în lumea spirituală a putut fi vestit un eveniment din lumea fizică, un eveniment care constituie începutul unei intervenţii a lumii fizice în lumea spirituală. Când Christos şi-a făcut apariţia în lumea de jos, a fost ca o rază de lumină care a străfulgerat în lumile spirituale. Căci acum era limpede: în lumea fizică fusese făcută dovada că spiritualul poate birui moartea!
În acest eveniment îşi are originea faptul că, de acum înainte, şi în lumea fizică omul poate trăi ceva care va fi dus în lumea spirituală. Ceea ce s-a spus în legătură cu alte lucruri care au fost influenţate prin Evenimentul de pe Golgota găsiţi în Evanghelia lui Ioan şi în alte scrieri legate de aceasta. Cine apreciază Evanghelia lui Ioan pe planul fizic, acela trăieşte nespusa fericire de a înţelege acest măreţ document pe planul fizic. Cine intră însă cu conştienţa clarvăzătoare în lumea spirituală, ştie că ceea ce a simţit sub influenţa Evangheliei lui Ioan a fost doar o pregustare a ceea ce poate sorbi acum. Acesta este lucrul covârşitor aici, că acum omul poate lua cu sine comori din planul fizic, pe care să le ducă în lumea spirituală.
Tot mai luminos a devenit de atunci planul spiritual. Tot ceea ce exista în lumea fizică se născuse din lumea spirituală. Dacă treceai din lumea fizică în lumea spirituală, puteai spune: Aici se află originile a tot ceea ce există dincolo în lumea fizică. Ceea ce s-a născut din lumea spirituală nu reprezintă decât efectele, reflexele din lumea spirituală. Dacă, după Evenimentul de pe Golgota, treci din lumea fizică în lumea spirituală, poţi spune: Şi în lumea fizică există cauze, şi ceea ce oamenii trăiesc în planul fizic sub influenţa Evenimentului de pe Golgota acţionează dincoace, în lumea spirituală.
Aşa va fi de acum înainte: tot ceea ce e vechi, tot ceea ce s-a născut prin lucrarea vechilor zei va pieri, iar ceea ce va înflori, ce va trece în viitor va exista prin lucrarea Dumnezeului viitorului. Toate acestea vor trece în lumea spirituală. Este ca şi cum am privi un nou germene vegetal şi am spune: El s-a născut, bineînţeles, dintr-o plantă veche. Vechile frunze şi flori au căzut şi au murit, iar acum avem în faţa noastră germenele cel nou, care se va dezvolta, devenind noua plantă şi noile flori. Tot aşa şi noi: trăim într-o lume în care dispar frunze şi flori şi în care există germenii divini. Tot mai mult se dezvoltă fructul cel nou, fructul christic – şi tot restul va pieri. Ceea ce a fost cucerit şi elaborat aici, în lumea fizică, va avea valoare pentru viitor în măsura în care va fi introdus în lumea spirituală; şi în faţa ochiului nostru spiritual se va deschide în viitor o lume care îşi va avea rădăcinile în realitatea fizică, la fel cum odinioară lumea noastră îşi avea rădăcinile în lumea spirituală. Aşa cum oamenii sunt fiii zeilor, tot astfel din trăirile pe care oamenii le au în lumea fizică, când se înalţă până la Evenimentul de pe Golgota, se va forma trupul zeilor viitorului, al căror conducător este Christos. Astfel, lumile vechi trec în cele noi, prin faptul că ceea ce este vechi piere cu totul şi cele noi încolţesc şi înmuguresc din cele vechi. Acest lucru s-a putut întâmpla numai datorită faptului că omenirea atinsese maturitatea de a da naştere din sânul ei la o floare pentru acea entitate spirituală care avea să devină Dumnezeul viitorului. Această floare, care s-a dezvoltat astfel, care a primit în ea germenele Dumnezeului viitor, nu putea fi decât un înveliş uman întreit – constând din corp fizic, corp eteric şi corp astral – care mai întâi a fost curăţat şi purificat pe Pământ prin tot ceea ce omul putea cuceri aici. Acest înveliş al lui Iisus din Nazaret, care s-a jertfit pe sine pentru a primi germenele christic, această floare a neamului omenesc reprezintă chintesenţa cea mai pură a tot ceea ce omenirea a putut produce în năzuinia ei de a evolua spiritual. Şi oamenii au putut spune: Germenele Dumnezeului celui nou a apărut de-abia atunci când Pământul devenise atât de matur încât să dea cea mai frumoasă floare – iar naşterea acestei flori este conţinută pentru noi în sărbătoarea Crăciunului. De Crăciun, noi sărbătorim naşterea acelei flori care avea să primească apoi în sine germenele lui Christos.
Aşadar, Crăciunul este cu adevărat o sărbătoare prin care omul poate să privească în două direcţii: spre trecut şi spre viitor. Căci din sânul trecutului a răsărit acea floare din care se dezvoltă germenele viitorului. Vechiul Pământ a produs întreitul înveliş al lui Christos. Din lucrurile cele mai bune pe care le-au putut cuceri oamenii s-a urzit şi s-a născut acest înveliş al lui Christos. Nu există nici o descriere exterioară a vreunei taine care să poată face o impresie mai puternică asupra noastră, decât descrierea acesteia: cum cea mai frumoasă floare a neamului omenesc a putut să apară din potirul cel mai pur.
Faptul că omenirea s-a născut odinioară pe cale spirituală din sânul dumnezeirii, că era de natură divin-spirituală şi că s-a densificat apoi până la stadiul de materie, cum poţi descrie mai frumos acest lucru decât arătând cum spiritualul se densifică treptat, cum din întunericul nedeterminat al spiritualului s-a densificat treptat omul. Vechiul egiptean reprezintă acest lucru în mod profetic, prin zeiţa care odinioară avea cap de leu, care era cu totul spiritualizată, încă din vremea când omul este puţin densificat şi mai odihneşte sub formă eteric-spirituală în sânul dumnezeirii. Prefigurând-o pe Madonna di San Sisto de mai târziu, ne apare, în copie egipteană, un alt personaj feminin: Isis cu copilul Horus. Vedem cum ce se născuse din spiritual s-a densificat, transformându-se în potir, devenind ceea ce poate să-l reprezinte pe om în evoluţia sa spre viitor. Dar observăm cum această reprezentare, cunoscută deja şi celor vechi, trece în spiritualul pur în Madona christică, ţinându-l în braţe pe copilul Iisus.
Rafael a transpus cu minunată gingăşie şi puritate această taină în tabloul lui, dezvăluindu-ne cum din chipurile spirituale de îngeri se densifică Madona, care, la rândul ei, dă la iveală acea floare, pe Iisus din Nazaret, care urmează să primească în el germenele christic. Întreaga evoluţie a omenirii este conţinută în acest tablou cu Madona. Rafael a avut în legătură cu Madona amintirea cea mai frumoasă, cea mai minunată, din acea viaţă a cărei amintire a fost viaţa lui de acum, din care a lăsat să înmugurească în sufletul lui toate sentimentele frumoase, minunate, care se pot dezvolta din contemplarea acestei taine a omenirii transpusă într-o imagine picturală. Şi nu e de mirare că, pornind de aici, aceste sentimente ale sale au trecut apoi asupra Născătoarei de Christos înseşi, asupra acelei fiinţe care a dat la iveală potirul din care a ieşit floarea care a lăsat să se maturizeze în ea germenele Dumnezeului celui nou.
Şi vedem astfel cum în Novalis, tânărul poet atât de minunat înzestrat, vibrează nişte sentimente pure tocmai în legătură cu această taină sfântă care are loc în prima noapte de Crăciun şi care se repetă în fiecare noapte creştină a Crăciunului; acel Misteriu căruia vechii iniţiaţi, sub forma regilor-magi, îi aduc jertfă darurile lor şi care se duc acolo unde a apărut noul Misteriu. Şi ei, înţelepţii vremurilor vechi, împodobiţi cu înţelepciunea provenită din acele vremuri, aduc jertfă în faţa a ceea ce se îndreaptă spre viitor, în faţa a ceea ce urmează să adăpostească într-un om forţa care străbate toate lumile legate cu Pământul nostru.
Novalis a simţit Misteriul Christos, Misteriul Maria, în legătură cu Misteriul Cosmic. În sufletul său s-a făcut lumină, aşa cum s-a făcut lumină odinioară, în prima noapte creştină de Crăciun, când acele entităţi care nu coborâseră până în planul fizic au vestit legătura dintre o putere cosmică şi una pământească, şi despre ceea ce se poate petrece în inima umană şi în Cosmos, atunci când inima umană se uneşte cu Entitatea lui Christos. Căci în zilele noastre nu mai trebuie să se vestească ceea ce spuneau vechii egipteni: Zeul cu care urmează să vă uniţi trăieşte în acea lume în care ajungi numai dacă treci prin moarte. Acum Dumnezeul cu care omul urmează să se unească trăieşte printre noi, între naştere şi moarte; şi oamenii îl pot găsi dacă îşi unesc sufletele şi inimile cu el. Iată de ce glasul Crăciunului prinde să răsune, în prima noapte a Crăciunului creştin, astfel:
În încheiere, Marie de Sivers a recitat Cântece închinate Mariei de Novalis.
