Noțiunile și ideile sunt deci acelea în care avem dat ceea ce ne duce în același timp dincolo de ceea ce este dat. Prin aceasta însă ni se oferă posibilitatea de a determina esența restului activității de cunoaștere.
Noi am separat, printr-un postulat, o parte din imaginea dată a lumii, pentru că în natura cunoașterii se află justificarea de a porni tocmai de la această parte dotată cu astfel de însușiri. Această separare a fost deci făcută numai cu scopul de a putea înțelege cunoașterea. Prin aceasta însă, trebuie să ne mai fie în același timp limpede faptul că noi am rupt în mod artificial unitatea imaginii lumii. Trebuie să recunoaștem că segmentul scos de noi din lumea dată ‒ făcând abstracție de pretenția noastră și de ceea ce e în afara ei ‒ stă într-o legătură necesară cu conținutul lumii. Prin aceasta s-a dat pasul următor al teoriei cunoașterii. El va consta în a restabili unitatea care a fost ruptă în vederea realizării cunoașterii. Această restabilire are loc în gândirea despre lumea dată. în considerarea gânditoare a lumii se realizează în mod faptic unirea celor două părți ale conținutului ei: a aceleia pe care o cuprindem cu privirea în orizontul trăirilor noastre, și a aceleia care, pentru a fi dată, trebuie produsă în actul de cunoaștere. Actul de cunoaștere este sinteza acestor două elemente. Şi anume, în fiecare act particular de cunoaștere apare unul și același element, drept ceva produs în actul însuși, drept ceva adăugat prin el lucrului doar dat. Elementul care, de altfel, este mereu produs, apare ca ceva dat, numai la începutul teoriei cunoașterii înseși.
A pătrunde lumea dată cu noțiuni și idei, înseamnă însă considerare gânditoare a lucrurilor. Astfel, gândirea este într-adevăr actul prin care se mijlocește cunoașterea. Cunoașterea se poate realiza numai când gândirea, pornind din sine însăși, ordonează conținutul imaginii lumii. Gândirea însăși este o faptă care în momentul cunoașterii produce un conținut propriu. Deci, în măsura în care conținutul cunoscut decurge exclusiv din gândire, cunoașterii nu i se oferă nici o dificultate. Aici trebuie doar să observăm; și ni se dă esența în mod direct. Descrierea gândirii este în același timp știința gândirii. De fapt nici logica n-a fost niciodată altceva decât o descriere a formelor gândirii, niciodată o știință demonstrativă. Dovada apare abia atunci când are loc o sinteză a celor gândite, cu diferitele conținuturi ale lumii. De aceea, Gideon Spicker [Nota 9] spune cu drept cuvânt în cartea sa „Concepția despre lume a lui Lessing” (pag. 5): „Că gândirea ar fi justă în sine, nu putem să experimentăm niciodată, nici empiric, nici logic”. Putem adăuga: în privința gândirii încetează orice dovedire. Căci dovada presupune deja gândirea. Putem dovedi foarte bine un fapt particular, dar nu putem dovedi dovedirea însăși. Putem doar descrie ce este o dovadă, în logică orice teorie nu e decât empirism; în această știință nu există decât observație. Dar dacă vrem să cunoaștem și altceva decât gândirea noastră, aceasta nu o putem face decât cu ajutorul gândirii, respectiv gândirea trebuie să abordeze un lucru dat și să-l aducă din legătura lui haotică într-o legătură sistematică cu imaginea lumii. Gândirea abordează deci, ca principiu formator, conținutul dat al lumii. Aici procesul este următorul: mai întâi sunt scoase în evidență în mod conceptual anumite particularități din totalitatea întregului lumii. Căci de fapt în lumea dată nu există nimic particular, ci totul este într-o legătură de continuitate. Acum gândirea, conform etalonului formelor produse de ea, raportează aceste particularități alese, una la alta, și determină până la urmă ceea ce rezultă din acest raport. Prin faptul că gândirea stabilește un raport între două părți despărțite ale conținutului lumii, ea nu a determinat nimic din sine despre aceste două părți. Ea așteaptă ceea ce rezultă de la sine în urma stabilirii raportului. Acest rezultat de-abia este o cunoaștere despre părțile respective ale conținutului lumii. Dacă ar sta în natura acestora din urmă de a nu exprima în general nimic despre sine prin acest raport, atunci tocmai investigația gândirii ar trebui să nu reușească și să apară una nouă în locul ei. Toate cunoștințele se bazează pe faptul că omul aduce două sau mai multe elemente ale realității în legătura justă și concepe ceea ce rezultă din aceasta.
Desigur că facem multe asemenea investigații zadarnice ale gândirii, nu numai în științe, unde istoria lor ne-o arată cu prisosință, ci și în viața obișnuită; doar că în cazurile simple, pe care le întâlnim totuși de cele mai multe ori, cea justă apare atât de rapid în locul celei false, încât despre aceasta din urmă nu suntem deloc, sau foarte rar, conștienți.
În scopul organizării sistematice a conținutului lumii, în a sa „unitatea sintetică a percepției”, Kant a suspendat această activitate a gândirii dedusă de noi. Dar cât de puțin a devenit acesta conștient de misiunea propriu-zisă a gândirii, rezultă din faptul că el crede să poată deduce, din regulile conform cărora are loc această sinteză, legile apriorice ale științelor pure ale naturii. Aici el nu s-a gândit că activitatea sintetică a gândirii nu este decât una care pregătește dobândirea legilor propriu-zise ale naturii. Să ne imaginăm că am desprinde din imaginea lumii un conținut a și, tot așa, un altul b. Dacă vrem să ajungem la cunoașterea unei legături legice între a și b, atunci gândirea trebuie să-l aducă mai întâi pe a într-un asemenea raport cu b, încât prin el să devină posibil ca dependența existentă să ni se prezinte ca ceva dat. Deci, conținutul propriu-zis al unei legi a naturii rezultă din ceea ce este dat, iar gândirii îi rămâne doar sarcina de a realiza ocazia prin care părțile imaginii lumii să fie aduse în asemenea raporturi încât legitatea lor să devină evidentă. Prin urmare, din simpla activitatea sintetică a gândirii nu rezultă nici un fel de legi obiective.
Trebuie să ne întrebăm care este partea ce revine gândirii la formarea imaginii noastre științifice despre lume, în opoziție cu imaginea numai dată despre lume? Din expunerea noastră rezultă că ea se preocupă de forma legității. Să presupunem că, în schema noastră de mai sus, a ar fi cauza, iar b efectul. Legătura cauzală dintre a și b nu ar putea fi niciodată cunoscută, dacă gândirea nu ar fi în stare de a forma noțiunea cauzalității. Dar pentru ca în cazul dat să-l recunoaștem pe a drept cauză, iar pe b drept efect, este necesar ca ambii să corespundă cu ceea ce se înțelege prin cauză și efect. Tot așa stau lucrurile cu celelalte categorii ale gândirii.
Ar fi util să ne referim aici, prin câteva cuvinte, la expunerile lui Hume despre noțiunea de cauzalitate [Nota 10 ]. Hume spune că noțiunile de cauză și efect își au originea exclusiv în obiceiurile noastre. Observăm de mai multe ori că după un anumit eveniment urmează un altul, și ne obișnuim să ni le imaginăm pe ambele într-o legătură cauzală, așa încât, atunci când îl observăm pe primul, așteptăm să intervină al doilea. Această concepție însă pleacă de la o reprezentare cu totul eronată despre raportul de cauzalitate. Dacă ieșind pe poarta locuinței mele voi întâlni zile de-a rândul mereu același om, până la urmă mă voi obișnui să aștept chiar succesiunea temporală a ambelor evenimente, dar nu-mi va trece deloc prin minte să constat aici vreo legătură cauzală între apariția mea și a celuilalt om în același loc. Pentru a explica succesiunea directă a faptelor relatate voi mai cerceta părți esențial diferite ale conținutului lumii. Noi tocmai că nu determinăm legătura cauzală absolut deloc conform succesiunii temporale, ci conform semnificației părților conținutului lumii, indicate drept cauză și efect.
Din faptul că, în privința făuririi imaginii noastre științifice despre lume, gândirea exercită numai o activitate formală, rezultă următoarele: conținutul fiecărei cunoștințe nu poate fi stabilit deloc a priori, înainte de observație (confruntarea gândirii cu lumea dată), ci trebuie să rezulte în întregime din ultima, în acest sens, toate cunoștințele noastre sunt empirice. Dar nici nu se poate înțelege cum ar trebui să fie altfel. Căci judecățile kantiene a priori, de fapt, nici nu sunt deloc cunoștințe, ci numai postulate, în sens kantian se poate întotdeauna spune doar: dacă un lucru trebuie să devină obiectul unei experiențe posibile, atunci el trebuie să se supună acestor legi. Prin urmare, acestea sunt prescripții pe care le face subiectul obiectelor, însă noi, totuși, credem că dacă vrem să ne împărtășim din cunoștințele lumii date, atunci ele trebuie să decurgă nu din subiectivitate, ci din obiectivitate.
Gândirea nu spune nimic a priori despre lumea dată, ci ea realizează acele forme pe baza cărora iese în evidență a posteriori legitatea fenomenelor.
Este limpede că această părere despre gradul de certitudine pe care o are o judecată de cunoaștere dobândită, nu poate realiza nimic a priori. Pentru că nici certitudinea nu poate fi dobândită din nimic altceva decât din însuși lucrul dat. Față de aceasta s-ar putea obiecta că observația nu ne-ar spune niciodată nimic altceva decât că odată are loc o oarecare legătură a fenomenelor, nu însă că ea trebuie să aibă loc și că, în aceleași cazuri, va avea loc întotdeauna. Dar și această ipoteză este eronată. Căci dacă eu recunosc o anumită legătură între părțile imaginii lumii, atunci ‒ în sensul nostru ‒, ea nu este altceva decât ceea ce rezultă de la sine din aceste părți, nu este nimic ce aș adăuga prin gândire acestor părți, ci este ceva ce aparține esențial acestor părți, deci ceva ce, în mod necesar, trebuie să fie prezent atunci când ele însele sunt prezente.
Numai o părere care pornește din concepția că orice îndeletnicire științifică ar consta numai în aceea de a lega între ele faptele experienței conform maximelor subiective care sunt în afara ei, poate să creadă că a și b pot fi legate între ele conform unei legi azi, mâine conform alteia. (J. St. Mill). Aceluia însă care recunoaște că legile naturii izvorăsc din lucrurile date, și că astfel ele sunt acelea care realizează și determină legătura fenomenelor, aceluia nici prin gând nu-i va trece să vorbească despre o simplă generalitate comparativă a legilor dobândite prin observație. Bineînțeles că prin aceasta nu vrem să afirmăm că legile naturii, pe care le-am acceptat odată drept juste, trebuie neapărat să fie și valabile. Dar dacă un caz ulterior infirmă o lege stabilită, aceasta nu provine din faptul că ea n-a putut fi dedusă prima oară decât prin generalitate comparativă, ci datorită faptului că ea n-a fost dedusă nici atunci în mod cu desăvârșire just. O lege adevărată a naturii nu este nimic altceva decât exprimarea unei legături în imaginea dată a lumii, și ea este tot atât de puțin prezentă fără faptele pe care le reglementează, pe cât sunt acestea de prezente fără acea lege.
Mai sus am determinat drept natură a actului de cunoaștere faptul că imaginea dată a lumii devine prin gândire străbătută de noțiuni și idei. Ce rezultă din acest fapt? Dacă lumea dată direct ar conține o totalitate încheiată, atunci o asemenea prelucrare a ei prin cunoaștere ar fi imposibilă și de asemenea inutilă. Atunci am accepta pur și simplu lumea dată așa cum este și am fi mulțumiți de ea în această formă. Actul de cunoaștere este posibil numai dacă în lumea dată se află ceva ascuns, ce încă nu apare ‒ când o abordăm în nemijlocirea ei ‒ ci apare abia cu ajutorul ordinei introduse de gândire. Ceea ce în lumea dată se află înainte de prelucrarea conceptuală, nu este totalitatea deplină a acesteia.
Acest lucru va deveni imediat și mai limpede dacă privim mai îndeaproape factorii care trebuie luați în considerare în actul de cunoaștere. Primul factor este lucrul dat (das Gegebene). Faptul de a fi dat nu este deloc o însușire a lucrului dat, nu este decât o exprimare a raportului acestuia față de al doilea factor al actului de cunoaștere. Ceea ce este lucrul dat conform naturii sale proprii, rămâne deci, prin această determinare, cu totul în întuneric, în actul de cunoaștere, gândirea consideră al doilea factor ‒ conținutul conceptual al lucrului dat ‒ legat în mod necesar cu lucrul dat. Acum ne punem întrebările: 1. Unde are loc despărțirea dintre lucrul dat și noțiune? 2. Unde se află unirea acestora? Răspunsul la aceste două întrebări a fost dat, fără îndoială, în cercetările noastre anterioare. Despărțirea are loc exclusiv în actul de cunoaștere, unirea se află în lucrul dat. De aici rezultă cu necesitate că conținutul conceptual este numai o parte a lucrului dat, și că actul de cunoaștere constă în faptul de a uni una cu alta părțile componente ale imaginii lumii care, pentru el, sunt date mai întâi despărțite. Astfel, imaginea dată a lumii devine integrală abia prin acel mod indirect al existenței date, care este adăugat prin gândire. Prin forma sa nemijlocită, imaginea lumii ni se arată mai întâi într-o configurație cu totul parțială.
Dacă în conținutul lumii, conținutul conceptual ar fi unit din capul locului cu lucrul dat, atunci n-ar exista nici o cunoaștere. Deoarece nu s-ar putea naște nicăieri dorința de a depăși ceea ce este dat. Dacă însă am produce cu gândirea, și în ea, întregul conținut al lumii, atunci ar exista tot atât de puțin o cunoaștere. Căci nu avem nevoie să cunoaștem ceea ce producem noi înșine. Cunoașterea se bazează deci pe faptul că conținutul lumii ne este dat inițial într-o formă care este parțială, care nu conține integral acest conținut, ci care, în afară de ceea ce ne oferă direct, mai are o a doua latură esențială. Această a doua latură a conținutului lumii, care nu ne este dată la început, este dezvăluită prin cunoaștere. Ceea ce ne apare în gândire despărțit, nu sunt deci forme goale, ci o sumă de determinări (categorii), care însă pentru restul conținutului lumii sunt formă. Abia configurația conținutului lumii, dobândită prin cunoaștere, în care ambele fețe arătate ale acesteia sunt unite, poate fi numită realitate.
