Conform tuturor celor arătate, la începutul cercetărilor de teorie a cunoașterii trebuie respins ceea ce aparține deja domeniului însuși al cunoașterii. Cunoașterea este ceva adus în realizare de către om, ceva ce a luat naștere prin activitatea sa. Dacă teoria cunoașterii trebuie să se extindă ‒ explicând cu adevărat ‒ asupra întregului domeniu al cunoașterii, atunci ea trebuie să ia drept punct de plecare ceva ce este cu totul neatins de activitatea de cunoaștere, ceva de la care aceasta își primește mai degrabă, ea însăși întâi, impulsul. Acel ceva cu ce trebuie început stă în afara cunoașterii, el însuși nu poate fi o cunoaștere. Dar noi trebuie să-l căutăm nemijlocit înaintea cunoașterii, așa încât următorul pas pe care omul îl întreprinde pornind de la el, este o activitate de cunoaștere. Modul cum acest prim absolut trebuie determinat, trebuie să fie de așa natură încât în el să nu se infiltreze nimic ce ar proveni deja dintr-o cunoaștere.
Un asemenea început însă nu poate fi făcut decât cu imaginea lumii dată în mod nemijlocit, respectiv, cu acea imagine a lumii care se află în fața omului, înainte ca el să o fi supus în vreun fel oarecare procesului de cunoaștere, înainte ca el să fi făcut despre ea chiar cea mai mică afirmație, înainte ca el să fi întreprins asupra ei chiar și cea mai mică determinare gânditoare. Ceea ce ne întâmpină, și ceea ce întâmpinăm, această imagine a lumii incoerentă și totuși încă nediferențiată în particularități individuale1, în care nimic nu pare diferit unul de altul, nimic nu se referă unul la altul, nimic nu pare determinat printr-un altul: aceasta este ceea ce ne este dat direct. Pe această treaptă a existenței ‒ dacă ne este îngăduit să ne folosim de această expresie ‒ nici un obiect, nici o întâmplare nu este mai important decât altul, respectiv mai importantă decât alta. Cel mai rudimentar organ al animalului, care pentru o treaptă ulterioară de existență, deja luminată prin cunoaștere, poate că nu are nici o importanță pentru evoluție și viață, stă în fața atenției noastre cu aceeași pretenție, ca și partea cea mai nobilă, mai necesară a organismului, înaintea oricărei activități de cunoaștere, în imaginea lumii nu se prezintă nimic drept substanță, nimic drept accidental, nimic drept cauză sau efect; contrastele dintre materie și spirit, dintre trup și suflet, încă nu sunt create. Dar, de imaginea lumii stabilită pe această treaptă trebuie să menținem la distanță chiar și orice alt predicat. Ea nu poate fi concepută nici ca realitate și nici ca aparență, nici ca subiectivă și nici ca obiectivă, nici ca întâmplătoare și nici ca necesară; pe această treaptă nu se poate hotărî deloc dacă ea este „lucru în sine” sau simplă reprezentare. Căci am văzut deja că nu ne este îngăduit să punem în fruntea teoriei cunoașterii cunoștințele fizicii și ale fiziologiei care duc la subordonarea imaginii lumii date sub una din categoriile de mai sus.
Dacă ar fi creată dintr-odată, din nimic, o ființă cu o inteligență omenească deplin dezvoltată, și ea ar întâmpina lumea, atunci prima impresie pe care lumea ar face-o asupra simțurilor și gândirii sale, ar fi ceea ce numim imagine a lumii dată în mod nemijlocit. Intr-adevăr, această lume nu se află sub această formă în fața omului, în nici o clipă a vieții sale; în evoluția omului nu există nicăieri o graniță între dăruirea pură, pasivă către lumea dată nemijlocit și între cunoașterea gânditoare a acesteia. Această împrejurare ar putea trezi o bănuială față de poziția noastră cu privire la începutul teoriei cunoașterii. Astfel, spre exemplu, Ed. v. Hartmann spune: „Nu întrebăm care ar fi conținutul conștienței copilului care se trezește la conștiență sau a animalului care stă pe treapta cea mai de jos a ființelor vii, căci despre acestea omul ce filozofează nu are nici o experiență, iar concluziile prin care el caută să reconstruiască conținutul de conștiență al acestor trepte primitive biogenetice sau ontogenetice, trebuie totuși să se bazeze pe experiența sa personală. Deci trebuie mai întâi să stabilim care ar fi conținutul prezent al conștienței omului care filozofează, atunci când se află la începutul reflecției filosofice”2. Față de acestea trebuie să obiectăm că imaginea lumii, pe care o avem la începutul reflecției filosofice, poartă deja predicate care sunt mijlocite numai prin cunoaștere. Pe acestea nu ne este îngăduit să le acceptăm necritic, ci ele trebuie scoase la iveală cu grijă din imaginea lumii, pentru ca ea să apară cu totul purificată de orice adaos introdus prin cunoaștere. Contururile a ceea ce este dat și ceea ce este cunoscut nu vor coincide niciodată, în nici o clipă a evoluției omenești, iar granița trebuie trasată în mod artificial. Acest lucru însă poate fi făcut pe orice treaptă a evoluției, cu condiția numai ca sciziunea între ceea ce ne întâmpină înainte de cunoașterea fără determinare gânditoare, și ceea ce facem din imaginea lumii după această determinare, să fie făcută în mod just.
Acum însă ni se poate reproșa că noi, pentru a separa pretinsa imagine nemijlocită a lumii de prelucrarea conceptuală adăugată de către om, am îngrămădit deja o serie întreagă de determinări ale gândirii. Față de aceasta însă trebuie să spunem următoarele: ceea ce am adus drept gânduri, nu vrea nicidecum să caracterizeze respectiva imagine despre lume, nu vrea să indice nici o însușire a ei, în general nu vrea să exprime nimic despre ea, ci vrea să orienteze în așa fel considerarea noastră, încât ea să fie dusă până la acea limită unde cunoașterea își vede plasat începutul ei. De aceea nu poate fi nicăieri vorba despre adevăr sau eroare, despre justețea sau nejustețea acelor considerări care premerg, conform concepției noastre, clipei în care stăm la începutul teoriei cunoașterii. Acestea au doar misiunea de a ne călăuzi, conform scopului, la acest început. Nici unul dintre cei care sunt pe cale de a se ocupa cu problemele teoriei cunoașterii, nu se află, în același timp, și în punctul denumit ‒ pe drept cuvânt ‒ începutul cunoașterii, ci el are deja, până la o anumită treaptă, cunoștințe dezvoltate. A elimina din acestea tot ceea ce s-a dobândit prin munca de cunoaștere, și a stabili începutul care se află înaintea lor, nu se poate face decât prin reflecții conceptuale. Dar, pe această treaptă, conceptelor nu li se atribuie nici o valoare de cunoaștere, ele nu au decât misiunea pur negativă de a îndepărta totul din perspectiva care aparține cunoașterii, și de a ne călăuzi acolo unde aceasta abia se instalează. Aceste reflecții sunt indicatoarele spre acel început unde apare actul cunoașterii, dar încă nu-i aparțin lui. Deci, în tot ce teoreticianul cunoașterii are de spus înainte de stabilirea începutului, există doar utilitate sau neutilitate, și nu adevăr sau eroare. Dar chiar și în acest punct de începere însuși este exclusă orice eroare, căci aceasta nu poate apare decât abia prin cunoaștere, deci nu poate exista înainte de aceasta.
Nici o altă teorie nu are voie să se folosească de ultima propoziție decât teoria cunoașterii, care decurge din reflecțiile noastre. Acolo unde punctul de pornire se face de la un obiect (sau subiect) printr-o determinare în gânduri, acolo desigur că eroarea este posibilă chiar și de la început, și anume chiar în această determinare. Căci justificarea acesteia depinde de legile care stau la baza actului de cunoaștere. Acestea însă pot să rezulte abia în cursul cercetărilor de teorie a cunoașterii. Numai atunci când spunem: eu separ din imaginea mea despre lume toate determinările conceptuale dobândite prin cunoaștere și mențin tot ce apare fără contribuția mea în orizontul observației mele, numai atunci este exclusă orice eroare. Acolo unde mă abțin de la orice afirmație, acolo nu poate avea loc nici eroarea.
În măsura în care eroarea este luată în considerare din punctul de vedere al teoriei cunoașterii, ea nu poate avea loc decât înlăuntrul actului de cunoaștere. Iluzia simțurilor nu este o eroare. Când Luna ni se pare mai mare la răsărit decât la zenit, nu avem de-a face cu o eroare, ci cu un fapt bine bazat pe una din legile naturii. O greșeală în cunoaștere ar apare abia atunci când, în combinarea percepțiilor date, acel „mai mare” sau „mai mic” le-am interpreta în gândire într-un mod nejust. Această interpretare însă se află înlăuntrul actului de cunoaștere.
Dacă vrem să înțelegem într-adevăr cunoașterea în întreaga ei esență, atunci fără îndoială trebuie să o concepem mai întâi acolo unde este pusă la începutul ei, unde ea începe. Este limpede și faptul că ceea ce se află înainte de acest început nu trebuie inclus în explicarea cunoașterii, ci trebuie tocmai presupus. A pătrunde în esența a ceea ce este presupus de noi aici este misiunea cunoașterii științifice în diferitele ei ramuri. Aici însă nu vrem să dobândim cunoștințe deosebite despre cutare sau cutare lucru, ci vrem să cercetăm însăși cunoașterea. Abia atunci când am înțeles actul de cunoaștere putem să dobândim o judecată despre semnificația pe care o au afirmațiile despre conținutul lumii și care se fac despre acest conținut în cunoaștere.
De aceea ne abținem de la orice determinare a lucrului dat nemijlocit, atât timp cât nu știm care este raportul unei asemenea determinări față de lucrul determinat. Chiar și cu noțiunea „lucrului dat nemijlocit” nu exprimăm nimic despre ceea ce se află înainte de cunoaștere. Ea nu are decât scopul de a-l indica pe acesta, de a ne îndrepta privirea spre acest lucru dat. Aici, la începutul teoriei cunoașterii, forma conceptuală nu este decât primul raport în care se plasează cunoașterea față de conținutul lumii. Prin această indicație am luat măsuri chiar și pentru cazul în care conținutul general al lumii este numai o urzire a propriului nostru „Eu”, deci pentru cazul în care ar fi valabil subiectivismul exclusiv; căci în acest caz nu poate fi vorba despre o existență dată a acestei realități. Ea nu ar putea fi decât rezultatul unei reflecții de cunoaștere, respectiv de a o stabili mai întâi ‒ prin teoria cunoașterii ‒ drept justă, nu însă pentru a-i servi acesteia drept premiză.
În acest conținut al lumii dat nemijlocit este cuprins deci tot ce, în general, poate să apară înlăuntrul orizontului nostru de trăiri, în sensul cel mai larg, și anume: senzații, percepții, contemplări, sentimente, acte de voință, imagini de vis și de fantezie, reprezentări, noțiuni și idei.
Chiar și iluziile și halucinațiile stau cu totul justificate pe această treaptă, împreună cu celelalte părți ale conținutului lumii. Despre raportul acestora față de celelalte percepții, ne poate învăța numai cercetarea bazată pe cunoaștere.
Dacă teoria cunoașterii pornește de la acceptarea că toate cele prezentate acum ar fi conținutul conștienței noastre, atunci apare bineînțeles imediat întrebarea: cum ieșim în afara conștienței în vederea cunoașterii existenței, unde este trambulina care ne duce din subiectiv în transsubiectiv? Pentru noi lucrurile stau cu totul altfel. Pentru noi atât conștiența, cât și reprezentarea „Eului”, sunt deocamdată numai părți ale lumii date nemijlocit, abia raportul primelor față de ultimele, este un rezultat al cunoașterii. Nu vrem să determinăm cunoașterea pornind de la conștiență, ci invers: pornind de la cunoaștere să determinăm conștiența și raportul dintre subiectivitate și obiectivitate. Deoarece lumea dată o lăsăm deocamdată fără predicat, trebuie să ne întrebăm: cum ajungem în general la o determinare a acesteia, cum este posibil să începem undeva cu cunoașterea? Cum putem să determinăm o parte a imaginii lumii, spre exemplu, drept percepție, o altă parte drept noțiune, una drept existență, alta drept iluzie, pe aceea drept cauză, pe aceasta drept efect, cum putem să ne distingem pe noi înșine de ceea ce este obiectiv și să ne considerăm drept „Eu” față de „Non-Eu”?
Trebuie să găsim puntea de la imaginea dată a lumii, spre aceea pe care o dezvoltăm prin activitatea noastră de cunoaștere. Aici însă ne întâmpină următoarea dificultate. Atât timp cât contemplăm doar în mod pasiv lumea dată, nu putem găsi nicăieri un punct de pornire de care ne-am putea lega, pentru ca, începând de acolo, să urzim în continuare cunoașterea. Ar trebui să găsim undeva în lumea dată locul unde să putem interveni, unde se află ceva omogen cunoașterii. Dacă într-adevăr totul ar fi numai dat, atunci totul s-ar limita doar la o simplă privire în lumea exterioară și o privire, cu totul de aceeași valoare, în lumea individualității noastre. Noi am putea atunci să descriem lucrurile ca fiind cel mult în afara noastră, dar nu le-am putea niciodată înțelege. Atunci noțiunile noastre nu ar avea decât un raport pur exterior față de elementele la care se referă și nici unul interior. Pentru adevărata cunoaștere totul depinde de faptul ca noi să găsim undeva în lumea dată un domeniu unde activitatea noastră de cunoaștere nu își presupune doar o lume dată, ci stă în lumea dată, înlăuntrul ei, în mijlocul ei, în mod activ. Cu alte cuvinte: chiar la o menținere severă în lumea numai dată, trebuie să iasă în evidență că nu e totul ca atare (numai dat, n.t.). Pretenția noastră a trebuit să fie de așa natură încât, prin respectarea ei severă, ea să se anuleze parțial pe sine. Am ridicat această pretenție ca să nu stabilim în mod arbitrar un oarecare început al teoriei cunoașterii, ci să-l căutăm pe acesta cu adevărat. Dat, în sensul nostru, poate fi totul, chiar și ceea ce, conform naturii sale celei mai intrinseci, nu este dat. Acesta ne întâmpină chiar atunci, pur formal, drept dat, dar la o cercetare mai exactă, reiese ca de la sine ceea ce este cu adevărat.
Toate dificultățile în înțelegerea cunoașterii provin din faptul că noi nu producem conținutul lumii din noi înșine. Dacă am face aceasta, atunci nu ar exista absolut nici o cunoaștere. Numai atunci poate să apară o întrebare, printr-un lucru, pentru mine, când el îmi este „dat”. Lucrului pe care îl produc, îi dau eu determinările sale; deci nu trebuie să mai întreb despre justificarea lor.
Acesta este al doilea punct al epistemologiei noastre. El constă în postulatul: în domeniul lumii date trebuie să se afle ceva, unde activitatea noastră nu plutește în gol, unde însuși conținutul lumii pătrunde în această activitate.
Dar dacă am determinat începutul teoriei cunoașterii în așa fel că l-am pus în întregime înaintea activității de cunoaștere, pentru ca înăuntrul acestei cunoașteri însăși să nu aducem vreo tulburare prin nici o prejudecată, tot așa primul pas pe care îl facem acum în expunerea noastră, îl determinăm așa încât să nu poată fi vorba de eroare sau inexactitate. Căci nu pronunțăm nici o judecată despre ceva anume, ci arătăm doar pretenția care trebuie îndeplinită, dacă vrem, într-adevăr, să se producă cunoașterea. Totul depinde de faptul că suntem conștienți cu o perfectă prevedere critică despre următoarele: noi stabilim drept postulat însăși caracteristica pe care trebuie să o aibă acea parte a conținutului lumii, la care putem să începem cu activitatea noastră de cunoaștere.
Este absolut posibil și altceva. Conținutul lumii, ca și conținut dat, este cu totul lipsit de determinare. Nici o parte nu poate, prin sine însăși, să dea impulsul ca, pornind din ea, să facă începutul spre o ordine în acest haos. Aici deci, activitatea de cunoaștere trebuie să ia o decizie suverană și să spună: această parte trebuie să fie făcută așa și așa. O asemenea decizie suverană nu tatonează nici lumea dată ‒ în nici un fel ‒ în calitatea sa. Ea nu aduce în știință nici o afirmație arbitrară. Ea tocmai că nu afirmă nimic, ci spune doar: dacă vrem ca explicarea cunoașterii să fie posibilă, atunci trebuie să căutăm un domeniu așa cum a fost indicat mai sus. Dacă avem un asemenea domeniu, atunci există o explicare a cunoașterii, altfel nu. în timp ce am făcut începutul teoriei cunoașterii cu „lumea dată” în general, acum ne limităm la pretenția de a ne concentra asupra unui anumit punct al acesteia.
Vrem să clarificăm acum mai îndeaproape pretenția noastră. Unde găsim în imaginea lumii ceva anume, ce nu este numai un lucru dat, ci este dat numai în măsura în care este totodată și un produs în actul de cunoaștere?
Trebuie să fim perfect lămuriți asupra faptului că această producere trebuie să o avem și aici în modul cel mai direct. Nu este îngăduit să fie necesare anumite deducții pentru a o recunoaște. De aici rezultă deja că față de pretenția noastră nu sunt suficiente calitățile senzoriale. Căci despre împrejurarea că acestea nu se nasc fără activitatea noastră, nu știm în mod direct, ci numai prin considerații ale fizicii și fiziologiei. Dar știm foarte bine în mod direct că noțiunile și ideile survin întotdeauna întâi în actul de cunoaștere și, prin acesta, pășesc în sfera lumii direct date. De aceea nici un om nu se înșeală despre acest caracter al noțiunilor și ideilor. Putem foarte bine să considerăm o halucinație drept un lucru dat din afară, dar nu vom crede niciodată despre noțiunile noastre că ele ne sunt date fără munca proprie de gândire. Un nebun consideră drept reale numai lucruri și raporturi care sunt înzestrate cu predicatele „realității”, deși ele în mod faptic nu sunt; dar nu va spune niciodată despre noțiunile și ideile sale că ele intră în lumea lucrurilor date fără activitatea sa proprie. Toate celelalte din imaginea noastră despre lume poartă tocmai un asemenea caracter, că ele trebuie să ne fie date, dacă vrem să le trăim; numai la noțiuni și idei mai apare elementul invers: dacă vrem să le trăim, trebuie să le producem. Numai noțiunile și ideile ne sunt date sub forma care a fost denumită intuiție intelectuală. Kant și filosofii mai noi în legătură cu el, neagă în mod radical această capacitate a omului, pentru că orice gândire s-ar referi numai la obiecte și nu ar produce din sine însăși absolut nimic. In intuiția intelectuală, odată cu forma gândului, trebuie să existe și conținutul acestuia, ca ceva dat. Dar oare nu acesta este într-adevăr cazul la noțiunile și ideile pure?3 Trebuie să le considerăm doar în forma în care ele sunt încă cu totul libere de orice conținut empiric. Dacă spre exemplu vrem să înțelegem noțiunea pură a cauzalității, nu este îngăduit să luăm în considerare o anumită cauzalitate oarecare sau suma tuturor cauzalităților, ci numai noțiunea acesteia. Cauzele și efectele trebuie căutate în lume, cauzalitatea, ca formă conceptuală, trebuie să o producem noi înșine, înainte ca să le putem găsi pe primele în lume. Dacă însă am vrea să acceptăm afirmația kantiană, că noțiunile fără intuiții ar fi goale, atunci nu ne-am putea imagina demonstrarea posibilității unei determinări a lumii date prin noțiuni. Căci, să presupunem că ar fi date două elemente ale conținutului lumii: a și b. Dacă vreau să caut un raport între ele, atonei trebuie să o fac cu ajutorul unei reguli precise în privința conținutului; pe aceasta însă eu nu o pot produce decât prin actul însuși de cunoaștere, căci nu o pot lua din obiect, tocmai pentru că determinările acestuia din urmă trebuie mai întâi dobândite cu ajutorul regulii. O asemenea regulă pentru determinarea realului se ivește deci complet înlăuntrul entității conceptuale pure.
Înainte de a merge mai departe vrem să înlăturăm mai întâi o posibilă obiecție. Şi anume, s-ar părea că la noi, reprezentarea „Eului”, a „subiectului personal” ar juca un rol inconștient, și că noi ne folosim de această reprezentare în continuarea raționamentului nostru, fără să-i fi demonstrat justificarea. Acesta este cazul când spunem spre exemplu: noi producem noțiuni sau noi ridicăm cutare sau cutare pretenție. Dar nimic în expunerile noastre nu ne îndeamnă a vedea în asemenea propoziții mai mult decât expresii stilistice. Că actul de cunoaștere aparține unui „Eu” și că izvorăște din el, aceasta, așa cum am spus deja, nu poate fi stabilit decât pe baza unor considerări gnoseologice. De fapt, provizoriu, ar trebui să vorbim numai despre actul de cunoaștere, chiar fără a aminti de vreun purtător al acestuia. Căci tot ce am constatat până acum se limitează la faptul că ne aflăm în fața unui „dat” și că, dintr-un punct al acestui „dat”, își are originea postulatul prezentat mai sus; în sfârșit, că noțiunile și ideile sunt domeniul care corespunde acestui postulat. Prin aceasta nu vrem să negăm că punctul din care izvorăște postulatul, este „Eul”. Dar ne limităm mai întâi la faptul de a prezenta acei doi pași ai teoriei cunoașterii în puritatea lor.
